Page 1

LUMINA CREDINŢEI Publicaţie a Eparhiei Greco-Catolice de Maramureş

„Bucură-te, pom cu rod luminos, din care se hrănesc credincioşii” (Acatistul către Preacurata Fecioară Maria, Icos XIII) Anul III, nr. 1/2013


Lumina Credinţei

DIN SUMAR:

Cuvântul Păstorului 1-2 Fragmente liturgice 2-4 Triodul, Poartă deschisă către Înviere Cuvântul Scripturii 5-6 Evanghelia Buneivestiri Interferenţe biblice 7-8 Preşedinte: Mărturisirile de credinţă cuprinse PSS Vasile Bizău în Evanghelii şi în Epistolele Sfântului Pavel Spiritualitate 9-11 Redactor-şef: Icoana Buneivestiri Octavian Frinc Învăţătura bisericii 12-13 Grafică şi Tehnoredactare: Despre Crez (Simbolul Credinţei) Dumitru Orza Anul Credinţei 13-14 Domnul în casa noastră Colaboratori: Sfinţii părinţi 14-15 Pr. can. Emil Gîrboan Etapele formării Crezului (I) Pr. dr. Simion Voicu Simbolul apostolic Pr. BÉla Pallai legea bisericii 15-16 Pr. Vasile Trifoi Pr. Florin Fodoruţ Credinciosul şi învăţătura Bisericii Pr. dr. Vasile Raţiu Crâmpeie istorice 17-18 Pr. Daniel Pop Cum a ajuns Baia Mare sediul episcopiei Diacon Lucian Lechinţan s.j. greco-catolice de Maramureş? (II) Drd. Lucian Turcu Evanghelia în artă 19-20 Prof. Mirela Coman Arta ca un drum de cunoaştere Antoaneta Turda a lui Hristos Întrupat Marian Susa Etica Creştină 21 Sebastian Bersan Suferinţa şi viaţa omului. Redacţia şi administraţia: Cauzele şi rostul ei str. Vasile Lucaciu nr. 50 Doctrina Socială 22 430341 Baia Mare, România; Principiile Doctrinei Sociale tel +40262213398; fax +40362814531 a Bisericii Catolice e-mail: lumina_credintei@yahoo.ro Prezentarea Parohiilor 23 Parohia greco-catolică Oarţa de Jos Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea Prezentare de carte 24 juridică pentru conţinutul articolului Ecumenismul aparţine autorului. Niciun material din această revistă nu poate fi reprodus, Drumul spre unitatea creştină difuzat sau folosit în orice alt mod decât cu Viața Consacrată 25-26 aprobarea scrisă a editorului. Congregaţia Maicii Domnului Lauretane

Publicaţie trimestrială a Eparhiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolice de Maramureş - Baia Mare -

ISSN 2248 – 2466

Viața Eparhiei Viața Bisericii

27 28


Cuvântul Păstorului

Anul pastoral dedicat credinţei este în plină desfăşurare şi pe lângă sărbătorile şi temele spirituale propuse de anul liturgic, redescoperim prospeţimea şi profunzimea credinţei creştine. În limitele spaţiului editorial al revistei noastre, aş dori să ne oprim puţin asupra unei dimensiuni esenţiale ale credinţei şi anume, dimensiunea subiectivă. Atunci când persoana umană aderă la credinţă, şi mărturiseşte ca fiind credincioasă, împreună cu conţinutul şi întregul patrimoniu al învăţăturii Bisericii care constituie partea obiectivă a credinţei, ea îşi dă consensul, primeşte, aderă, se deschide în profunzimea fiinţei sale spre Dumnezeu. Această atitudine a persoanei umane, care se predispune să primească, bazându-se pe încrederea în Cel care descoperă, revelează, cheamă, o numim partea subiectivă a actului credinţei. Dimensiunea subiectivă a credinţei o putem descrie prin virtuţile prin care ea se manifestă şi anume: încredere, fidelitate şi ascultare. Lipsa uneia dintre ele, viciază actul de credinţă, fie făcându-l incomplet, fie indicând semnele necredinţei. Să le luăm pe rând! Încrederea este fundamentală şi determinantă pentru buna relaţie dintre persoane. Ea este presupusă în raportul cu Dumnezeu şi o regăsim ca atitudine fundamentală în personajele biblice care ne sunt propuse ca model de credinţă. Avraam, părintele celor credincioşi, s-a încrezut pe deplin, cu toată fiinţa sa, în Dumnezeu care l-a

chemat şi i-a promis (Fac.15,5-6). Încrederea în Dumnezeu l-a împins spre o aşteptare imposibilă din perspectivă raţională, naşterea unui fiu la o vârstă înaintată. Această situaţie de moarte cauzată de lipsa de vitalitate trupească, precum şi de sânul infertil al Sarei, se transformă în viaţă datorită încrederii totale, necondiţionate, libere, în Dumnezeu şi în Cuvântul/promisiunea Lui. Încrederea, presupune de fapt mutarea centrului de greutate de pe propriul eu, renunţând la certitudinile proprii, pe persoana Celuilalt căruia i se dă credit transformându-se apoi în convingerea că poate să împlinească ceea ce a promis. Această atitudine l-a făcut pe Avraam să fie numit prietenul lui Dumnezeu (Rom.4,18-22). Această dimensiune de dragoste absolută, de abandon total, de prietenie intimă, trăită de Mântuitorul Hristos cu Tatăl ceresc, permite fiecărui creştin să primească darul mântuirii şi să participe la el în Hristos. Isus pretinde tuturor interlocutorilor săi ca o cerinţă necesară, încrederea în El şi în mărturia Sa. În lipsa ei, nu săvârşeşte minunea cerută de interlocutor. Încrederea ca dimensiune a credinţei, este reluată şi de documentul despre revelaţie al Conciliului Vatican II: „Lui Dumnezeu care revelează trebuie să I se răspundă prin ascultarea credinţei, prin care omul se încredinţează total, în mod liber lui Dumnezeu, oferind «lui Dumnezeu care revelează supunerea deplină a minţii şi voinţei» şi dându-şi de bună voie adeziunea la revelaţia făcută de El. Pentru a oferi lui Dumnezeu această credinţă, omul are nevoie de harul Lui care îi iese în întâmpinare şi îl ajută, precum şi de ajutoarele lăuntrice ale Spiritului Sfânt, care să-i mişte inima(…) şi să-i deschidă ochii minţii ca să creadă adevărul” (Dei Verbum, 5). Fidelitatea. O încredere deplină duce la fidelitate care nu este altceva decât imitarea şi participarea la fidelitatea lui Dumnezeu. Scriptura îl numeşte pe Dumnezeu şi cu acest apelativ. El Însuşi este fidel promisiunii, este un Dumnezeu credincios (Deut 32,4). Prin fidelitatea sa, omul participă la stabilitatea/fidelitatea lui Dumnezeu şi a lucrărilor Sale. În lipsa ei, omul devine gol, deşertăciune, nimic, asemenea idolilor. De aceea este aşa de importantă şi apreciată această virtute în Biserică şi e nevoie ca ea să fie proclamată şi invocată pentru a înmuguri în societate. În economia alianţei dintre Dumnezeu şi umanitate, realizată în Hristos, fidelitatea este pretinsă omului de către Domnul, ca o condiţie a raportului de reciprocitate şi astfel ea devine vizibilă şi se actualizează în raportul dintre 1


Lumina Credinţei

Fragmente Liturgice oameni. Infidelitatea ca rezultat al raportului dintre oameni se răsfrânge şi asupra raportului cu Dumnezeu, şubrezindu-l, negându-l, refuzându-l, opunându-se în mod direct actului de credinţă. Ascultarea sau obedienţa. Înţelegerea mai exactă a legăturii dintre credinţă şi ascultare, presupune înainte de toate, depăşirea a două mentalităţi opuse care de altfel sunt prezente în mentalul colectiv. Pe de o parte, omul modern care în mod just consideră autonomia ca o mare valoare, stimează însă ascultarea ca un „rău” necesar în vederea educării şi a convieţuirii, dar cochetează cu ideea renunţării sau dispariţiei ei. De cealaltă parte, avem de a face cu o idee provenită din filosofia antică, din neoplatonism mai exact, care consideră că perfecţiunea poate fi atinsă prin renunţarea totală la propria voinţă şi împlinirea voinţei celuilalt. Astfel, ascultarea este redusă la o simplă executare a ordinelor şi poruncilor autorităţii, accentuându-se dimensiunea secundară, exterioară a raportului interpersonal. În sens biblic, ascultarea este un mod de a fi al persoanei în intimitatea raportului de prietenie cu Dumnezeu. Este un imbold, o dorinţă de a trăi ca şi El. În acest sens, ascultarea este o atitudine activă a persoanei în faţa lui Dumnezeu care se descoperă pe Sine gradual în cuvânt, mesaj, Scriptură. Ascultarea autentică echivalează cu asimilarea şi interiorizarea mesajului evanghelic din care se naşte apoi credinţa. Predicând tesalonicenilor credinţa în Hristos, dar folosind cuvintele sale omeneşti, experienţa, simţirile sale, apostolul spune: „mulţumim lui Dumnezeu neîncetat, că luând voi cuvântul ascultării de Dumnezeu de la noi, nu l-aţi primit ca pe un cuvânt al oamenilor, ci aşa precum este întradevăr, ca pe un cuvânt al lui Dumnezeu, care şi lucrează întru voi cei ce credeţi” (1 Tes. 2,13). Fără atingerea acestui obiectiv, simpla percepere externă a cuvântului, poruncii, mesajului celuilalt, nu poate fi numită ascultare. Virtutea tinde spre împlinirea mesajului, spre înfăptuirea lui, astfel că ascultarea devine sinonim cu împlinirea poruncilor şi a cuvântului Mântuitorului. Înţelegerea corectă şi însuşirea exactă în comportamentul personal a încrederii, fidelităţii şi ascultării, ca dimensiuni intrinseci credinţei, nu doar autentifică actul credinţei, ci şi deschide o perspectivă optimistă a raportului dintre oameni şi a lor cu instituţiile din care fac parte şi prin ele cu autorităţile cu care interacţionează. † Vasile

2

Triodul, poartă deschisă către Înviere Triodul… Doar simpla rostire a acestui cuvânt ne aminteşte că ne aflăm înaintea uşilor pocăinţei1 şi pornim spre Sfintele Paşti, conduşi cu părintească grijă de rugăciunile şi rânduielile Bisericii. Paşi spre Înviere... Un exemplu din viaţa părinţilor deşertului, amintit de Anthony de Mello2, ne prezintă convorbirea a doi călugări. „Abatele Lot a mers la abatele Iosif şi i-a spus: - Frate, după slabele mele capacităţi, eu respect micile reguli pe care mi le-am asumat şi micul meu post, rugăciunea, meditaţia, tăcerea contemplativă. Atât cât pot, îmi curăţ mintea şi inima de gânduri rele. Ce altceva aş mai putea face? Bătrânul l-a privit şi s-a ridicat în picioare. Şi-a întins mâinile spre cer şi şi-a desfăcut degetele, care au strălucit asemenea unor limbi de foc: - Asta mai poţi face: să te transformi în întregime în foc...” În fiecare an aşteptăm – cu acelaşi dor neliniştit al copilăriei spirituale – momentul solemn când, în noaptea Sfintei Învieri a Domnului, primim lumină de la flacăra aprinsă pe Altar şi focul învierii în suflete, prin cuvântul preotului care ne cheamă: „Veniţi de primiţi lumină!” Dar până la clipa mult aşteptată a împărtăşirii cu foc şi lumină din Hristos cel Înviat, avem de parcurs un drum: calea Triodului... Dar ce este, de fapt, Triodul? În viaţa Bisericii, Triodul are două sensuri, definind atât perioada liturgică, cât şi cartea de cult folosită în acest timp. Perioada Triodului este una dintre cele trei mari etape ale anului liturgic, numită şi perioada prepascală, ţine de la Duminica Vameşului şi a Fariseului până în Sâmbăta Mare (înainte de Paşti), şi cuprinde zece săptămâni, trei săptămâni (patru duminici) pregătitoare pentru Post şi şapte săptămâni (şase duminici) ale Postului Mare, timp de har care ne provoacă la o sinceră examinare a conştiinţei, la convertire, la un serios demers al întregii noastre fiinţe pentru întâlnirea şi vieţuirea cu şi în Hristos cel răstignit şi înviat. De asemenea, Triod se numeşte şi cartea de cult care cuprinde cântările, citirile şi regulile tipiconale din această perioadă liturgică. Denumirea cărţii şi a timpului liturgic provine de la numărul odelor (cântărilor), care sunt trei în canoanele Utreniei acestei perioade, majoritatea


Fragmente liturgice fiind compuse de sfântul Teodor Studitul († 826) şi de fratele acestuia, Iosif († 830). Prima duminică a acestei perioade este Duminica Vameşului şi a Fariseului (Luca 18, 10-14), deşi sunt liturgişti3 care consideră că şi Duminica lui Zaheu, care o precede, ar fi legată de Triod, cel puţin din punct de vedere spiritual. „Să fugim de vorba cea înaltă a fariseului”, citim în condacul acestei zile, „şi să ne învăţăm înălţimea graiurilor celor umilite ale vameşului”4. Astfel, Părinţii Bisericii pun virtutea smereniei la temelia ascensiunii noastre spre Înviere. Din această zi, în biserici se va cânta în toate duminicile Triodului, cu excepţia Duminicii Floriilor, troparul „Uşile pocăinţei”. A doua duminică a Triodului este Duminica Fiului risipitor (Luca 15, 11-32). Parabola defineşte timpul pocăinţei ca fiind timpul întoarcerii omului din exil. Remarcăm aici o particularitate liturgică: la Utrenie, după Psalmii Polieleului (134 şi 135), se cântă şi Psalmul 136, „La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion”, imnul înstrăinării cântat de evreii captivi în Babilon când se gândeau cu dor la cetatea sfântă a Ierusalimului. Este cântecul omului „care realizează îndepărtarea sa de Dumnezeu şi, realizând aceasta, devine om din nou”5. Următoarea duminică, a Înfricoşătoarei Judecăţi (Matei 25, 31-46), s-a celebrat în forma actuală doar din secolul al VII-lea, când împăratul Heraclius a instituit o săptămână în care să se consume numai lactate – ca o situaţie de compromis pentru a-i împăca pe cei care nu se puteau decide dacă Postul Mare trebuie să cuprindă şapte sau opt săptămâni6. Sâmbăta, în ajunul acestei zile, Biserica face pomenirea generală a celor răposaţi, expresie a iubirii faţă de sufletele celor trecuţi la viaţa eternă. De fapt, despre iubirea creştină ne vorbeşte şi pericopa Evangheliei: la sfârşitul lumii Iubirea ne va judeca, pentru că – spune Mântuitorul – „întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut”7. În timpul săptămânii următoare (a Lăsatului sec de brânză) ritualul slujbelor are deja caracteristicile liturgice ale Postului, iar miercuri, la stihoavna Vecerniei, cântăm cu bucurie apropiata venire a sfântului Post: „Răsărit-a primăvara postului şi floarea pocăinţei. Deci să ne curăţim, fraţilor, de toate întinarea şi Dătătorului de lumină, cântând, să-I zicem: Mărire Ţie, Unule Iubitorule de oameni”8. Sâmbăta este dedicată tuturor cuvioşilor sihaştri şi călugări, sfinţilor care au „strălucit prin postire”: ei ne sunt prezentaţi ca exemple, ajutor şi încurajare pe calea postului.

Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (Matei 6, 14-21) este numită – mai ales în Biserica Rusă – şi Duminica Iertării. În trecut, în această zi avea loc „expulzarea” penitenţilor, care, cel puţin

până la sfârşitul Postului Mare făceau penitenţă, apoi erau reintegraţi în Biserică9. La Vecernia celebrată în seara acestei duminici, după rostirea Prochimenului, în biserici se sting candelabrele mari, preoţii îmbracă epitrahil roşu şi se rosteşte pentru prima dată, făcându-se metanii mari, rugăciunea sfântului Efrem Sirul, considerată de liturgişti „cheia postului”10. Apoi, în unele locuri se obişnuieşte ca toţi creştinii să-şi ceară unul altuia iertare. Începe Postul Mare… Prima sâmbătă a Postului Mare este numită Sâmbăta Sfântului Teodor Tiron şi nu se referă la sărbătorirea sfântului (17 februarie), ci la „minunea colivelor” săvârşită de el în Postul Mare. Următoarele trei sâmbete sunt dedicate pomenirii morţilor. În biserici se face amintirea nominală a celor răposaţi şi credincioşii sunt invitaţi să facă o jertfă personală pentru cei dragi adormiţi, participând la aceste slujbe. Sâmbăta a V-a a Postului Mare este Sâmbăta Acatistului Născătoarei de Dumnezeu, prăznuire instituită ca urmare a eliberării miraculoase a Constantinopolului de sub asediul perşilor, în anul 626. Se pare că imnul a fost compus de patriarhul Serghie, înainte de 626, într-o vreme fiind chiar Imnul cetăţii Constantinopol. Prima Duminică din Postul Mare (Ioan 1, 43-51), numită, până în secolul al XI-lea a Proorocilor Moise, Aaron, David şi Samuel, apare astăzi în calendare ca Duminica Ortodoxiei sau a Dreptei Credinţe, fiind o sărbătoare instituită de patriarhul Metodie la 11 martie 843, în amintirea victoriei asupra iconoclasmului şi restabilirii cultului icoanelor în Constantinopol. În această zi, în anumite comunităţi se fac procesiuni cu icoane. 3


Fragmente liturgice În trecut, Duminica a II-a din Postul Mare, era numită a Fiului Risipitor. În prezent, la Liturghie se citeşte despre vindecarea slăbănogului din Capernaum (Marcu 2, 1-12). Pomenirea Sfântului Grigore Palamas († 1359) ca apărător al isihasmului are o importanţă spirituală profundă pentru timpul postului, pentru că îndreaptă inimile credincioşilor spre asceză. Duminica a III-a din Postului Mare, a sfintei Cruci, era în trecut a Vameşului, pentru că prăznuirea sfintei Cruci se făcea miercuri în săptămâna a

IV-a, la jumătatea Postului Mare. În Sinaxarul din Triod11 citim: „Deoarece Crucea se numeşte şi este pomul vieţii, iar acel pom a fost sădit în mijlocul raiului, în Eden, în chip potrivit şi dumnezeieştii Părinţi l-au sădit pe acesta în mijlocul postului”. Fiind o sărbătoare foarte iubită de credincioşi, chiar dacă Duminica a III-a este puţin înainte de jumătatea Postului, Biserica a decis mutarea ei în această duminică. Mult mai „integrată” din punct de vedere spiritual în Postul Paştelui este pomenirea Sfântului Ioan Scărarul în a IV-a Duminică şi a Sfintei Maria Egipteanca în a V-a Duminică12, care aveau iniţial alte denumiri şi o istorie diferită de celelalte duminici ale Postului Mare. Mai mulţi liturgişti consideră că celebrarea în forma actuală a acestor duminici are legătură cu vechea practică conform căreia în zilele de peste săptămână din perioada Triodului nu se făcea pomenirea sfinţilor, amintirea lor fiind comutată pe ziua de sâmbătă, iar cei mai mari fiind pomeniţi duminică. Sfinţii Ioan Scărarul şi Maria Egipteanca au date fixe de prăznuire în calendar (30 martie şi 1 aprilie), dar pentru că pomenirea lor nu era posibilă în timpul săptămânii, a fost rânduită în aceste duminici speciale. În contextul unei interpretări spirituale a semnificaţiei acestor duminici, putem afirma că cei doi sfinţi ne întăresc şi ne luminează în această perioadă a Postului –Sfântul Ioan prin lucrarea sa, 4

Lumina Credinţei „Scara”, iar Cuvioasa Maria Egipteanca prin viaţa sa. Vineri în săptămâna a VI-a se încheie practic prima parte a Postului Sfintelor Paşti şi – începând cu Sâmbăta lui Lazăr – păşim într-o altă etapă a Postului Mare – Săptămâna Patimilor, caracterizată de o altă structură liturgică şi dinamică. Vom fi mai aproape de Crucea lui Hristos, şi – dacă împodobim calea Triodului cu multă iubire de semeni – vom fi mai aproape şi de Învierea Lui... A existat cândva un om foarte auster, care nu mânca şi nu bea niciodată atât timp cât soarele era sus pe cer. Parcă în semn de apreciere celestă faţă de eforturile lui, deasupra unui munte din apropiere a început subit să strălucească o stea, vizibilă chiar şi în miezul zilei. Nimeni nu ştia de ce a coborât steaua pe vârful acelui munte. Într-o zi, omul nostru s-a decis să urce pe munte. O fetiţă din sat a insistat să urce alături de el. Ziua era foarte călduroasă, aşa că fetiţei i s-a făcut sete. El a invitat-o să bea apă, dar fetiţa a refuzat, spunându-i că nu va bea decât după el. Bietul om se afla într-o mare dilemă: nu ar fi dorit să îşi întrerupă postul, dar nu putea să suporte să vadă cum sărmanul copil se chinuia din cauza setei. De aceea, el a hotărât să bea din apă. Fetiţa a băut imediat şi ea. Mult timp, bietul om nu a îndrăznit să privească cerul, temându-se că steaua a dispărut. Imaginaţi-vă surpriza lui când, privind în sus, a văzut două stele strălucind cu putere deasupra muntelui, nu una.13 Un Post binecuvântat! Pr. can. Emil GÎRBOAN

1 Orologhion, Blaj, 1912, p. 81 2 A. DE MELLO, Rugăciunea broaştei, vol. I, p. 2: http://www.scribd.com/doc/74791559/ Anthony-de-Mello- Rugaciunea-Broastei, accesat la 16.02.2013. 3 A. SCHMEMANN, Postul cel Mare, Bucureşti, 1995, pp. 17-18. 4 Orologhion, Blaj, 1912, p. 375. 5 A. SCHMEMANN, op.cit., p. 23. 6 P. PRUTEANU, Perioada Triodului. Sinteză istorico-liturgică: http://www.teologie.net/, accesat la 27.02.2013 7 Matei 25, 40. 8 Triodul, Bucureşti, 2000, p. 70. 9 P. PRUTEANU, op.cit., p. 3. 10 A. SCHMEMANN, op.cit., p. 31. 11 Triodul, Bucureşti, 2000, p. 318. 12 A. SCHMEMANN, op.cit., p. 79. 13 A. DE MELLO, op.cit., p. 87.


Cuvântul Scripturii

Evanghelia Buneivestiri (Lc. 1, 26-38) „În luna a şasea…”. În planul lui Dumnezeu este cuprins totul: timp, oameni, îngeri, locuri şi împrejurări. Nimic nu stă deoparte, nimic nu se petrece la întâmplare în întreagă creaţie a lui Dumnezeu. Cartea Ecleziastului ne face cunoscut că este „un timp pentru toate lucrurile” (Eclz. 3, 1).

Dumnezeu este acela care conduce istoria şi universul. El este Acela care face să trăiască şi să moară. El este Acela care rânduieşte zămislirea misterioasă a copilului în pântecele matern şi tot El este Acela care-l face să se nască în ziua sa. (Ps. 139, 1-6) „… îngerul Gavril a fost trimis de Dumnezeu”. Sfânta Scriptură ne învaţă că Dumnezeu are alături de El spirite superioare care să-i ducă la îndeplinire planurile Sale sfinte (Ev. 1, 7). Astfel, Gavril, crainicul lui Dumnezeu, bine cunoscut de profeţii Daniel şi Zaharia, îngerul veştilor bune a fost trimis de Dumnezeu la o destinaţie foarte precisă „… întru-un oraş din Galilea numit NAZARET.” Lui Dumnezeu şi slujitorilor Săi cereşti le sunt cunoscute toate provinciile lumii chiar şi acelea, care în ochii oamenilor nu preţuiesc prea mult, cum era pe atunci şi Galilea. (In. 1, 46). Dumnezeu cunoaşte nu numai numele fiecărui oraş dar şi lucrurile care se petrec în el. În zilele patriarhului Avraam, Dumnezeu cunoştea nu numai numele cetăţilor Sodoma şi Gomora, dar şi starea lor de decădere morală (Gen. 19, 24) Dumnezeu ştia pe timpul lui Augustus ce ar putea ieşi bun din Nazaret „floarea dispreţuită a Galilei.”

Şi azi ca şi atunci , Dumnezeu nu ignoră nimic din starea cetăţilor noastre. „… la o fecioară logodită cu un bărbat din casa lui David…” Iată că putem vedea cât de mult se ocupă Dumnezeu de tineri şi de viitorul lor. Dumnezeu cunoaşte originea noastră, strămoşii noştri, rasa noastră, familia noastră, căci de la El „îşi trage numele orice familie în ceruri şi pe pământ” (Ef. 3, 15). Luca ne face cunoscut că îngerul a fost trimis la o „fecioară”. Această precizare este de mare importanţă pentru că în persoana ei urma să se plinească profeţia lui Isaia 7, 17. „… numit Iosif” Dumnezeu cunoaşte nu numai popoarele ci şi pe fiecare personal, profesia lor, starea lor materială, starea lor civilă şi credinţa lor. Evanghelistul Luca ne spune că Maria era logodită. Pruncul Isus care urma să se nască trebuia să crească sub protecţia unui tată pământesc care să fie din seminţia lui David. „… Numele fecioarei era Maria” Dumnezeu cunoaşte numele fiecăruia, ştie vârsta noastră, cunoaşte locuinţa noastră, ştie unde putem fi găsiţi în orice moment (Ex. 33, 12). Ne este dat să citim în Sfânta Scriptură că Domnul dă în mod personal adresa exactă acelora pe care ei vor trebui să-i întâlnească. La Damasc, vorbind lui Anania, îi spune despre Saul din Tars că se află „pe strada care se cheamă DREAPTĂ în casa lui Iuda” (Fp. 9, 11). Lui Cornelius, în rugăciune, îngerul lui Dumnezeu îi spune: „Simon, zis şi Petru se află în casa lui Simon tăbăcarul (Fp. 10, 5)”. Nimic nu rămâne ascuns înaintea ochilor lui Dumnezeu. (2 Sam. 2, 3) Îngerul a intrat la ea şi a zis „Plecăciune (AVE), ţie…” Trimisul cerului se apropie de Fecioara Maria într-un mod reverenţios, atent, cu o evlavie sfântă şi o salută. Îngerul „a intrat” la Fecioara Maria, spre deosebire de preotul Zaharia, căruia acelaşi înger, i s-a „arătat” numai, iar cuvântul de salut lipseşte pentru Zaharia. „… căreia ţi s-a făcut har” Ce minune şi taină poate să fie mai mare decât aceasta, ce har mai mare: să fii făptura care naşte 5


Cuvântul scripturii pe Făcătorul în chip de om, ca să fie Mântuitorul lumii întregi. „… Domnul este cu tine” Acest cuvânt este de o semnificaţie deosebită. Acest cuvânt ne revelează adevărata stare de suflet a Mariei. Viaţa ei smerită şi evlavioasă a plăcut atât de mult Domnului încât El a ales pentru cea mai înaltă misiune „Întruparea Domnului” „… binecuvântată eşti tu între femei!” Îngerul îi face de cunoscut Mariei atunci şi nouă acum că e diferită, e aparte. Un asemenea mesaj nu poate decât să copleşească sufletul cu adevărat evlavios. Maria a fost aleasă dintre toate femeile să fie mama Domnului Isus. „Tulburată foarte mult de cuvintele acestea Maria se întreba singură ce putea să însemneze urarea aceasta.” Apariţiile, arătările şi revelaţiile dumnezeieşti, produc o tulburare în om, un cutremur, o perplexitate. (Dan. 10, 8; Apoc. 1, 17) Îngerul Domnului căuta să o liniştească, pentru că e nevoie de pace interioară în vederea comunicării mesajului din partea lui Dumnezeu. Pentru prima dată trimisul cerului îi rosteşte numele: „Nu te teme, Marie…” Îngerul vrea mai întâi să alunge frica MARIEI. Maria realizează acum că nu-i nici o eroare că îngerul nu s-a înşelat asupra adresei, sigur e vorba de ea. Lucrul acesta i-a risipit toată frica, toate temerile ei. Îngerul Domnului continuă: „… tu ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu”. Îndurarea sau harul lui Dumnezeu când coboară asupra cuiva îl pregăteşte pentru lucruri mari. Dumnezeu prin îngerul Său, face cunoscut Mariei că a fost aleasă pentru o mare slujbă: să poarte în pântece pe Cel ce va răscumpăra omenirea robită în păcat şi moarte. „Şi iată că vei rămâne însărcinată, şi vei naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Isus”. Auzind acestea cuvinte că va deveni mama Domnului Isus, desigur că ea a anticipat gândinduse ce va zice logodnicului Iosif, rudeniile, satul, lumea care o cunoaşte. Îngerul îi dă detalii despre Cel ce urma să se nască. „El va fi mare şi va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; şi Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David”. Crescută în atmosfera de rugăciune şi de tărie de la TEMPLU, cuvintele rostite de înger nu-i erau străine, erau textele din Scriptură din care Maria se hrănea. Din cuvintele îngerului Maria află că pentru a îndeplini marile Sale făgăduinţe, Dumnezeu se va servi de ea. 6

Lumina Credinţei Ea realizează că este fecioara fără nume din Isaia care trebuie să dea viaţă lui Emanuel. Maria află de la înger amănunte despre Cel ce urma să se nască, că va avea o împărăţie, una diferită, nu una cu statut vremelnic, cu o stare de provizorat, una veşnică. „Maria spune îngerului: Cum va fi lucrul acesta, fiindcă eu nu ştiu de bărbat”. Maria vrea amănunte de la înger, deoarece înţelege că cele anunţate de înger trebuie să aibă o îndeplinire imediată. Mai mult, întrebarea Mariei e dovadă manifestă a voinţei sale de a rămâne veşnic fecioară. Şi cum să devii mamă fără ajutorul bărbatului. Aceasta era nedumerirea Mariei şi pe care îngerul o va limpezi. „Spiritul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea Sfântul care se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu”. Maria a înţeles că nu Iosif va fi tatăl, că Dumnezeu vrea să facă o minune. Maria găseşte în spusele îngerului explicaţia cea mai exactă pe care o prezintă şi Scriptura despre taina Întrupării lui Isus. „Iată că Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea un fiu la bătrâneţe; şi ea, căreia i se zicea stearpă, este acum în a şasea lună”. Îngerul aduce Mariei dovezi despre puterea lui Dumnezeu din imediata apropiere prezentându-i cazul Elisabetei. Acolo unde oamenii văd un loc sterp, lipsit de viaţă, Dumnezeu poate aduce viaţă. Pe Elisabeta oamenii o numesc stearpă, dar Dumnezeu a zis că va avea fiu. Dumnezeu a avut dreptate. „Că nici un cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere.” Preoteasa Elisabeta era dovada văzută a puterii de împlinire a Cuvântului spus de Dumnezeu. Maria a înţeles că întreagă creaţiunea este rodul Cuvântului lui Dumnezeu, şi în fiinţa ei poate să zămislească un prunc, fără ajutorul bărbatului. Maria a zis: „Iată serva Domnului, facă-mi-se după cuvintele tale”. Şi îngerul a plecat de la ea. După ce îngerul şi-a prezentat mesajul el aşteptă răspunsul Mariei. Îngerul respectă libertatea Mariei. Ea putea să accepte sau putea să refuze, sau să amâne răspunsul. Răspunsul Fecioarei a fost: „Facă-mise după cuvintele tale!” Această expresie este o hotărâre specifică sufletelor tari, integre. De reţinut este faptul că ultimele cuvinte ale Elisabetei, ca mamă în devenire au fost: „Domnul mi-a luat ocara dintre oameni” (Lc. 1, 25), în schimb Fecioara Maria a acceptat îndată să ia asupra ei ocara. Fecioara Maria prin acel „fie mie după cuvintele tale” se deschide pentru noi o nouă eră, era harului, era Împărăţiei mântuirii lui Dumnezeu, se deschide raiul încuiat de Eva. Pr. dr. Simion VOICU


Interferenţe Biblice

Mărturisirile de credință cuprinse în Evanghelii și în epistolele Sfântului Pavel Credința, în concepția biblică, arată sensul relației dintre Dumnezeu și om, Dumnezeu fiind cel care pune bazele acestei relații. Actul de a crede sau actul de îmbrățișa și a mărturisi credința în propria existență, reprezintă o

condiție de viață specială, și anume aceea de credincios. Acest act este prezentat de Sfânta Scriptură drept un act radical ce transformă viața omului. Diferitele aspecte ale credinței sunt conturate în Noul Testament prin cuvintele πίστίς (credință), și πίςτεύω (cred). Centrul credinței neotestamentare este Isus Hristos, în misiunea Sa ca și trimis al Tatălui. În contextul misiunii și al propovăduirii Evangheliei, mărturisirea credinței indică, înainte de toate, logica Împărăției lui Dumnezeu și recunoașterea puterii dumnezeiești a

Învățătorului. Obiectul credinței este Sfânta Evanghelie: „S-a împlinit vremea, și Împărăția lui Dumnezeu s-a apropiat. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie” (Mc. 1.15), predicat atât de Isus Hristos, cât și de apostoli după învierea Sa: „...cel ce va crede și se va boteza, se va mântui; dar cel ce nu va crede, se va osândi”. (Mc. 16. 16-17). Un exemplu viu de mărturisire a credinței, încă de la începutul Evangheliei, este Sfânta Fecioară Maria, a cărei încredere în Cuvântul lui Dumnezeu lăudată de Elisabeta „...fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul ”(Lc. 1.45), este prezentată de Sf. Luca în opoziție cu neîncrederea lui Zaharia1. Pentru întărirea credinței lui Petru, Isus Hristos însuși se roagă: „...dar Eu m-am rugat să nu-ți piară credința...” (Lc. 22.32). Învierea Domnului este locul în care se „întâlnește” credința cu neîncrederea: Sfinții Evangheliști Matei, Marcu și Luca folosesc întotdeauna forme verbale negative ale mărturisii credinței: „nu vroiau să creadă”, „nu credeau”, „se îndoiau”, „nepricepuți cu inima și zăbavnici în a crede”, (Mc. 16.11; Mt. 28.17; Lc. 24.11, 24.41). În Evanghelia lui Ioan în schimb, întâlnim mărturisiri pozitive ale credinței: la mormânt, ucenicul „a văzut și a crezut” (In. 20.8); după Înviere, Isus se arată apostolilor, iar lui Toma se adresează în mod special: „nu fi necredincios, ci fi credincios” (In. 20. 27). Către sfârșitul evangheliei sale, apostolul Ioan arată scopul Evangheliei sale: „pentru ca voi să credeți că Isus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu; și, crezând, viață să aveți întru numele Lui” (In. 20.31). Evangheliștii descriu mărturisirea credinței nou-testamentare ca o atitudine de încredere2, încredere în Isus, în Dumnezeu. Petru, chemat de Mântuitorul să meargă la El pe ape, dă dovadă de puțină credință, precum toți ceilalți apostoli sunt „oameni de 7


Interferenţe Biblice puțină credință” (óλιγόπιστοι). Găsindu-se cu corabia în mijlocul furtunii, aceștia nu țin cont de prezența Vieții în mijlocul lor, ci le este frică de moarte: „Doamne mântuiește-ne că pierim” (Mt 8.25). O altă categorie de oameni, care se preocupă de lucrurile materiale, trecătoare de altfel, fără să-și pună încrederea în Dumnezeu mai presus de orice, sunt numiți de către Isus Hristos, necredincioși. Apostolii înșiși dau dovadă de puțină credință când sunt îngrijorați că nu au cumpărat pâine: „Ce cugetați în voi înșivă, puțin credincioșilor, că n-ați luat pâine? (Mt. 16.8). În mijlocul lor se găsea chiar Pâinea Vieții coborâtă din cer. Sfinții Evangheliști Matei, Marcu și Luca vorbesc despre mărturisirile de credință și când fac referire la minunile săvârșite de Isus, la credința pe care Isus o cere înainte de săvârșirea ei, în special una de tămăduire. În evangheliile sinoptice nu se vorbește de o credință în Isus, excepție făcând episodul în care Isus cere ocrotirea celor mici care cred în El: „...oricine va face să păcătuiască care cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atârne de gât o piatră de moară și să fie înecat în adâncul mării” (Mt. 16.8), în comparație cu Evanghelia Sf. Ioan și cu epistolele Sf. Pavel. În patria Sa, Isus săvârșește puține minuni din cauza necredinței lor: „…și n-a făcut acolo nici o minune din cauza necredinței lor” (Mt. 13.58). Chiar și apostolii nu reușesc să scoată demonii din cauza puținei lor credințe: „… din pricina puținei voastre credințe…” (Mt. 17.20). Legătura dintre credință, adevăr și mântuire este semnificativă în Evanghelia Sf. Ioan. Rodul mărturisirii credinței este cunoașterea lui Dumnezeu, iar în această cunoaștere constă chiar viața veșnică: „...tot cel care-L vede pe Fiul și crede în El are viață veșnică..” (In. 6.40). Mărturisirea de credință prezentă la Sf. Ioan stabilește între credincios, între cel care crede, și Isus Hristos o relație interpersonală profundă : „dar nu numai pentru ei Mă rog, ci și pentru cei ce prin cuvântul lor vor crede în Mine” (In. 17.20). Întreaga Evanghelie a Sf. Ioan se autopropune ca și un sprijin pentru a 8

Lumina Credinţei susține mărturisitorul de credință care vrea să intre în contact cu Isus Hristos, izvorul acestei credințe: „Iar acestea s-au scris, pentru ca voi să credeți că Isus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu; și crezând, viață să aveți în numele Lui” (In. 20.31). Pentru Sf. Apostol Pavel, mărturisirea propriei credințe în Isus Hristos duce la o cunoaștere fundamentală a Fiului lui Dumnezeu, cunoaștere al cărui efect este îndreptarea păcătosului și la o recunoaștere că în Isus Hristos sălășluiesc promisiunile lui Dumnezeu făcute poporului Său. Așadar prin intermediul Fiului Său, Dumnezeu își reafirmă în mod solemn fidelitatea Sa față de omenire. În Apostolul neamurilor, credința se manifestă în logica milostivirii lui Dumnezeu, milostivire care îl face pe om capabil de a o îmbrățișa și de a o mărturisi public. În teologia Sf. Paul observăm că mărturisirea credinței în Isus Hristos dă naștere la o înțelepciune3, desigur diferită de înțelepciunea lumii, deoarece este întemeiată pe Revelația lui Dumnezeu, înțeleasă prin darul Spiritului Sfânt și este manifestată în „scandalul crucii”: „În timp ce iudeii cer semne, elinii caută înțelepciune, noi îl propovăduim pe Hristos-Cel-Răstignit: pentru iudei, piatră de poticnire, iar pentru păgâni, nebunie; dar pentru cei chemați, și iudei și elini: HristosPuterea-lui-Dumnezeu-și-Înțepeciunea-luiDumnezeu”(1Cor.1,22-24). Înțelepciunea Crucii nu limitează rațiunea, ci dimpotrivă o face capabilă de o cunoaștere, de o viziune mai amplă și mai profundă a lucrurilor. Rațiunea găsește în predicarea lui Isus Hristos răstignit și înviat colțul de stâncă împotriva căruia poate să naufragieze, dar dincolo de care poate da în oceanul nemărginit al adevărului4. Marian SUSA 1G. TANZELLA-NITTI., Lezioni di Teologia Fondamentale, Aracne, 2007. 2F. AMERIO., La dottrina della fede, Milano, 1985. 3A. BLANCO., Rivelazione, fede e credibilità, Roma 2001, pp.144-149. 4 Fides et ratio, n. 23.


Spiritualitate

Icoana Buneivestiri „Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evr 11,1). Actul esenţial al credinţei este primirea harului ceresc, înseamnă a fi fidel, căci „credinţa este lucrătoare prin iubire.” (Gal 5,6). Starea matură a credinţei Mariei o privim acum prin evenimentul

Buneivestiri. „Domnul este cu tine” – spune îngerul. Maria este tulburată, dar totuşi se gândeşte la cele întâmplate. Străbate această cale împreună cu Domnul, căci începutul credinţei constă în a avea

încredere în Dumnezeu în orice condiţii. „Vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt” (Lc 1,31-32), dar observăm că Maria nu se îndoaie, nu cere semne. O admirăm pe ea când îi răspunde îngerului cu bucurie şi cu lauda sufletului: „Fie mie după cuvântul tău!”. Acceptă dispoziţia Tatălui, face un prim pas după care nu mai are de gând să se întoarcă. Se duce până la capăt, este lângă Fiul său în cele mai dureroase clipe. După cum Îl îngrijește din prima clipă, cu o grijă desăvârșită în pântecele său, la fel ocrotește Biserica până la sfârșitul veacurilor. Maria, ca ascultătoare a cuvintelor lui Dumnezeu, ne arată valoarea cea mai mare a credinţei, cu care trebuie să ne lăsăm în voia Lui. Credinţa Mariei este credinţă privitoare. Ea nu numai priveşte, dar şi vede. A văzut lucruri dumnezeieşti, a văzut sufletele oamenilor, a văzut slăbiciunea păcătosului, L-a văzut pe Isus ca Fiu al lui Dumenezeu, a văzut puterea răului, a văzut că lumea are nevoie de mântuire, a văzut oferta milei lui Dumnezeu, a văzut chipul iertător al Fiului său şi dragostea curăţitoare a Spiritului Sfânt şi a văzut poporul care L-a urmat pe Hristos. Credinţa Mariei este activă: nu primeş9


Lumina Credinţei

Spiritualitate te şi nu acceptă în mod pasiv cerinţa de a fi mamă, ci o asumă în mod gratuit și personal, devenind astfel o binecuvântare pentru omenire. Credinţa Mariei izvorăște din bucurie. Hotărârea ei aduce roade nu numai în viitor, ci şi în prezent. Vă invit ca din această perspectivă să privim icoana Bunevestiri. În general icoana trebuie să prezinte elementele indispensabile prezentate de regulile picturii: o casă; Născătoarea de Dumnezeu stând cu capul puţin aplecat, la picioarele ei un aşternut; în mâna dreaptă ţine un fir de mătase, iar mâna stângă întinsă spre înger; în faţa Preacuratei stă arhanghelul Gavril care dă binecuvântare, iar în mâna stângă ţine un toiag; în partea de sus a icoanei, cerul, Spiritul Sfânt în formă de raze luminoase coboară pe capul Maicii Domnului. – (Lc 1,26-38)”(1). Reprezentările cele mai vechi ale episodului biblic arată o femeie tânără stând pe un scaun fără spătar, privind spre un tânăr din faţa ei. Din anul 431, folosind descrierile apocrife, imaginile se îmbogăţesc cu alte amănunte reprezentarea Născătoarei de Dumnezeu preluând astfel trăsăturile imaginilor împăraţilor (2). Prezentarea de pe triumful bazilicii Santa Maria Magiore (432440) – a cărui ansamblu de icoane, după concepţia generală, prezintă dogma proclamată la Conciliul din Efes (431) – arată clar această schimbare: Născătoarea de Dumnezeu stă deja pe un tron şi are veşminte împărăteşti, iar pe cap o coroană. Prin urmare, „este de netăgăduit semnificaţia Mariei, dar chipul ei conţine chipul Bisericii, sau invers, din chipul Bisericii se dezvăluie chipul Sfintei Fecioare Maria”(3). După lupta împotriva cinstirii icoanelor (iconoclasmul), icoana se inspiră din literatura predicilor şi din dialogurile dintre Arhanghel și Fecioară cuprinse în cântările liturgice. În Occident, stilul icoanelor se schimbă prin îmbogăţirea fondului şi a actualizării spaţiului fizic prezentat, însă nu se renunță la formele străvechi în care Bunăvestirea este prezentată ca un izvor sau o fântână. În bisericile de rit bizantin, întâlnim cel puţin de două ori reprezentarea iconografică a sărbătorii. La intrarea în biserică observăm imediat imaginea pe uşa împărătească, precum și în registrul icoanelor ce reprezintă praznicile. Pe o parte a uşii se găsește Fecioara Maria, iar pe cealaltă Sfântul Arhanghel Gavril. În colţurile uşii sunt pictați cei patru evnghelişti, care 10

au pus în scris Vestea cea bună a lui Isus Hristos adusă de înger. Această Veste bună se transmite mai departe de sfinţii evanghelişti. Deasupra ușii împărăteşti, se găsește icoana Cinei de Taină simbolizând darul făcut de Hristos, Euharistia. Acceptarea acestora şi primirea lor este condiţia ca mântuirea personală să se realizeze. Personajul principal al întregii prezentări este Născătoarea de Dumnezeu stând pe un tron, cu măreție împărătească, înveșmântată în haine culoare albastră şi acoperită cu o mantie de culoare roşie (maphorionul). În mâinile sale ține firul înfăşurat pe fus, referinţă la catapeteasma templului din Vechiul Testament, în spatele căruia s-a aflat cortul ce adăpostea Sfânta Sfintelor. Maria a cusut chiar din trupul său trupul Fiului său. Catapeteasma templului – ce închidea cu totul altarul şi doar arhiereul putea să intre o dată pe an (Evr 9,7) – la moartea lui Isus „s-a sfâşiat în două de sus până jos” (Mt 27,51). În biserică, prin iconsotas avem deja intrare liberă în Împărăţia lui Dumnezeu: un perete plin de icoane ce desparte: credincioşii de altar, preoţimea slujitoare de preoţii împărătești, lumea de sus de lumea pământească. Dar totodată este şi legământ între cele cereşti şi cele omeneşti, luând naştere din legământul dintre altar şi biserică. „Spus metaforic este ca şi cum biserica ar fi despărţită de altar cu un perete, ce nu lasă să pătrundă nimic, dacă nu ar fi iconostasul ce se deschide ca o fereastră, iar prin sticla ferestrei privim ceea ce se află în spatele acestuia: martorii vii al lui Dumnezeu”(4). Dacă s-ar lua icoanele, aceasta ar însemna zidirea ferestrelor. Fântâna şi tronul

În partea de jos a icoanei se vede în mod deslușit o fântână situată separat de personajele principale, pe un alt nivel decât tronul Născătoarei sau amvonul îngerului. Această situare are două semnificaţii, iar descrierile apocrife ne vin în ajutor pentru a înţelege importanţa simbolică atât de profundă. În scrierile apocrife Maria se întâlneşte prima dată cu îngerul Gavril la o fântână. „În ziua aceea s-a întâmplat că Maria lua găleata şi a ieşit pentru a o umple cu apă. Şi iată, un glas i-a grăit: «Binecuvântată eşti tu între femei» (Lc 1,28.42). S-a uitat la dreapta, apoi la stânga, întrebându-se


Spiritualitate de unde poate veni acest glas; a tremurat puţin, apoi a intrat în casă şi punând găleata jos. Luând haina de purpură, s-a aşezat şi s-a pregătit de cusut”(6). O altă scriere apocrifă ne oferă mai multe amănunte. Aici salutul îngerului nu vine prin cuvintele Sfintei Evanghelii. „După ce Maria fusese la fântână ca să-și umple cana, i-a apărut îngerul Domnului şi i-a zis: «Binecuvântată eşti Maria, căci ai pregătit lăcaşul Domnului în pântecele tale! Iată o lumină va veni din cer, ca să locuiască în tine, şi opera ta va străluci în lumea întreagă»”(7). Icoana însă ne comunică şi mai multe prin simbolul fântânii. Trebuie descoperit înţelesul mai adânc căci nu este un element secundar, o prezentare strictă a celor întâmplate. În aproape fiecare veche cultură – mai ales în cea ebraică – fântâna are un rol sacru: e o realitate care leagă cele trei elemente cosmice (cerul, pământul şi lumea de jos) precum și cele trei elemente principale (aerul, pământul şi apa). Această ordine simbolizează scara fericirii ce leagă între ele nivelele lumii create (8). Fântâna are o formă pătrată, iar prin cele patru puncte cardinale simbolizează întraga lume. Este situată la un nivel mai jos de starea naturii mai înalte a îngerilor. Este pictată în faţa tronului, care semnalează disponibilitatea lumii create de a primi apa vieţii. Cuvântul fântână în ebraică coincide cu înţelesul celui de femeie, de mireasă. Pentru Maria, una dintre cele mai mari demnități a omului este aceea de a fi pregătită pentru primirea Fiului lui Dumnezeu, de a putea colabora la întruparea lui Dumnezeu. Participarea omenirii la întrupare constă într-un cadou preţios care nu este altcineva decât Maica Fecioară (9). În planul de mântuire cuprins în Noul Testament, tronul lui Dumnezeu făcut om este mama cea plină de har, adică Născătoarea de Dumnezeu: „Bucură-te, că eşti scaun Împăratului!”(10); „Tron împărătesc eşti, în jurul căruia îngerii stau, pe care-l văd aşezând Domnul şi Făcătorul lor. (Dan 7,9-10); „Ai devenit Eden sufletesc, mai sfânt şi mai dumnezeiesc decât cel vechi. Căci te-a făcut în pământul în care Adam a locuit, iar în tine cerul a coborât.( ICor 15,47)”; „Pe tine te-a vestit lada făgăduinţei în care e sămânţa lumii celei noi, căci tu pe Hristos ai purtat în pântecele tău, mântuirea lumii, care a înnecat păcatul şi a liniștit valurile acestuia.”(11)

Pe „roaba Domnului” (Lc 1,38.48; I Regi 1,11), pe care o vor ferici toate neamurile”(12), iconograful nu o prezintă ca o fată slujitoare din Nazaret, ci ca pe o împărăteasă aşezată pe un tron. Tronul, cu perina și cu aşternutul picioarelor, este simbolul care dă cea mai mare onoare. Aceată imagine pregăteşte deja tot ceea ce Maria – ca un fel de viziune (13) –va auzi mai târziu de la Elisabeta: „Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri şi a înălţat pe cei smeriţi”.(Lc 1,52) În Anul Credinţei să primim din această fântână, cu fidelitatea învâţată de la Maria, harurile cereşti care izvoresc continuu din faţa tronului mântuirii noastre. Pr. Béla PALLAI

(1) D. da FURNA, Ermeneutica della pittura, (a cura di G.D. GRASSO), Collana di studi e testi per la storia dell arte 2, Fiorentino 1971,115. (2) Vezi K. ONASCH, Liturgie und Kunst der Ostkirche in Stichworten, Leipzig 1981, 370. (3) L. VANYÓ, Az egyházatyák beszédei Szűz Mária-ünnepekre, Ókeresztény örökségünk III, Budapest 1996, XVIII. (4) P. FLORENSZKIJ, Az ikonosztáz, Budapest 1988, 24. (5) B PALLAI,., „Bunavestire”, în Flori de crin VII.1(22), Baia Sprie 2007, 21-24. (6) „Jakab ősevangélium” XI,1-3, in Vanyó, Apokrifek, 334. (7). „Vangelo dello pseudo-Matteo” IX,1, în M. CRAVERI (a cura di), I vangeli Apocrifi, Torino 1969, 76. (8) Vezi PASSARELLI, op. cit., 27. (9) Stihoavna din 25 decembrie, la vecernie, glas 2, în Mineiul lunii decembrie, Bucureşti 1910, 377. (10) Acatistul Bunavestirii a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria, în Buchet de Acatiste ale Maicii Domnului, Alexandria 2001, 62. (11) S. GIOVANNI DAMASCENO, „Panegirico” 8, in Caceffo – Candelaresi, op. cit., 123. (12) Lc 1,48; Facerea 30,13 Cf. G. HOHMANN, „Verkündigung an Maria”, in Der christliche Osten XLI,1 (1986) 3. (13) Vezi G. HOHMANN, op. cit. 11


Învăţătura Bisericii

Lumina Credinţei

Despre Crez (Simbolul Credinței) La fiecare Sfântă și Dumnezeiască Liturghie se rostește Simbolul credinței sau Crezul. Acesta datează din secolul IV, fiind rezultatul conciliilor din Niceea (325) și Constantinopol (381). Doresc să prezint câteva idei referitoare la conținutul și însemnătatea acestuia pentru Biserică. Crezul vorbește despre existența unui singur Dumnezeu în trei Persoane. Trebuie precizat încă de la început faptul că teologia creștină trebuie să fie foarte atentă la acest aspect, iar orice ”pretenție de a ști anumite lucruri cu o precizie exagerată poate deveni o nechibzuință fatală”1. Tocmai din acest motiv se vorbește despre misterul Sfintei Treimi deoarece Dumnezeu este mult mai mare decât mintea noastră umană. Tot din acest motiv există așa numita teologie negativă care spune ceea ce Dumnezeu nu este. Există însă și teologia pozitivă care încearcă să spună anumite „referințe despre cel care este inexprimabil”2. Creștinismul începând cu secolul IV a formulat credința în Dumnezeu unul și întreit prin sintagma ”o esența (substanță) în trei persoane”3. Această formulă subliniază atât elementul unitar cât și cel trinitar specific lui Dumnezeu. Unicitatea se situează pe planul esenței (substanței), iar pluralitatea pe cel al persoanei. Această expresie subliniază atât unitatea cât și pluralitatea lui Dumnezeu. Pe de o parte această expresie ne ajută să înțelegem că Dumnezeu ca substanță, ca esență este unul. Faptul că vorbim despre El ca Treime nu înseamnă că există mai multe substanțe divine, ci „faptul că în Dumnezeul unic și indivizibil întâlnim și fenomenul dialogului, al co-reciprocității cuvântului și dragostei. Iar acest lucru înseamnă din nou că cele „trei persoane” care subzistă în Dumnezeu reprezintă realitatea cuvântului și a dragostei, aflate între ele într-un raport de intimă întrepătrundere”4. Consubstanțialitatea celor trei Persoane dumnezeiești a fost declarată de către primele două concilii ecumenice. Primul conciliu din Niceea (325) a apărat dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu, afirmând că acesta este consubstanțial, adică de aceeași ființă cu Dumnezeu Tatăl. Conciliul din Constantinopol 12

(381) a afirmat consubstanțialitatea Spiritului Sfânt cu cea a Tatălui și a Fiului. Este important de știut că doctrina trinitară despre Dumnezeu nu este rodul unor speculații filozofice, ci a fost o revelaţie din partea lui Dumnezeu așa cum atestă și Sfânta Scriptură.

După această privire de ansamblu asupra conținutului Crezului doresc să subliniez și câteva repere specifice fiecărei Persoane dumnezeiești, așa cum sunt descrise în Simbolul Credinței. Primul articol al Crezului vorbește despre Dumnezeul Tatăl. Caracteristica principală a Tatălui este aceea de a crea. Pe lângă lucrurile care se văd, Dumnezeu Tatăl a creat și lucruri care nu se văd. Dumnezeu ca Tată are grijă de oameni, fiii Săi, știe de ce au ei nevoie, îi iubește, toate le știe, toate le vede pentru că este Atotputernic. Al doilea articol din Crez este dedicat lui Hristos, Fiului lui Dumnezeu. Cărțile Noului Testament ne spun că Dumnezeu s-a făcut om în persoana lui Isus. În partea Crezului dedicată lui Isus Hristos, care este și cea mai lungă, se spune despre Fiul că este Dumnezeu la fel ca Tatăl, fiind descrisă misiunea Sa, adică faptul că S-a întrupat ca să-i mântuiască pe oameni fiind amintită patima, moartea,


Anul Credinţei învierea, înălțarea la ceruri și a doua a Sa venire pentru a-i judeca pe oameni. Al treilea articol al Crezului este dedicat Spiritului Sfânt. Este a treia persoană dumnezeiască. Se spune că a grăit prin prooroci, adică și-a făcut simțită prezența în lume, s-a dăruit omenirii, s-a revelat prin intermediul acestor persoane. Ultima parte a Crezului vorbește despre Biserică și despre așteptarea ei întru învierea morților și instaurarea împărăției lui Dumnezeu. Această parte este strâns legată cu tot restul Crezului care vorbește despre credința în Dumnezeu Tatăl, Fiul și Spiritul Sfânt (Cf CBC p. 198) deoarece Biserica este o realitate pregătită, voită de toate cele trei Persoane dumnezeiești. După această scurtă prezentare a conținutului Simbolului credinței, doresc să subliniez câteva informații despre importanța și însemnătatea acestuia pentru viața Bisericii. Crezul s-a născut pentru a apăra credința în Dumnezeu unul și întreit. Crezul spune Bisericii cine este Dumnezeu și cum este El. Noi credem în Dumnezeu Tatăl, Fiul și Spiritul Sfânt. Crezul dorește să spună oamenilor ce a făcut Dumnezeu pentru noi. Omul nu vine din nimic, ci este creat de Dumnezeu. Dumnezeu l-a iubit așa de mult pe om încât s-a făcut Om pentru ca nouă să ne dăruiască mântuirea, pregătindu-ne o viață veșnică și fericită alături de El. Biserica este purtătoarea acestui măreţ mesaj de speranță care vorbește despre învierea morților și viața fericită pe care toți o așteptăm și ne-o dorim. S-ar putea spune că Simbolul de credință este și o scurtă prezentare a istoriei mântuirii; tocmai din acest motiv nu trebuie văzut doar ca o declarație dogmatică, ci și ca o rugăciune din care reiese dragostea lui Dumnezeu pentru oameni. Pr. Vasile TRIFOI

Cfr. J. RATZINGER, Introducere în creștinism: prelegeri despre Crezul Apostolic, Iași, 2004, 112. 2 Cfr. Ibidem, 123. 3 Cfr. Ibidem, 125. 4 Cfr. Ibidem, 127. 1

Domnul în casa noastră Credem că omul a fost creat de către Dumnezeu şi de aceea simte nevoia permanentă de El. De-a lungul vieţii pământeşti căutăm fără încetare adevărul şi fericirea, dar constatăm, ca şi Sf. Augustin, că „pentru Tine ne-ai creat şi neliniştită este inima noastră până când nu se va odihni în Tine...”.1

Familia este prima instituţie care transmite credinţa, cunoaşterea şi trăirea în comuniune cu Dumnezeu. Acasă, în familie, învăţăm să îi aducem Domnului laudă şi mulţumire, dar mai cu seamă învăţăm cum să ritmăm ziua prin rugăciune. Ne rugăm pentru ziua care începe şi o percepem ca pe un dar de la Dumnezeu; ne rugăm apoi la sfârşitul zilei şi cerem iertare pentru clipele în care am uitat de Domnul, pentru slăbiciunile şi greşelile noastre. Ne rugăm şi pentru cei dragi, pentru cei plecaţi dintre noi şi ne rugăm pentru ziua care urmează, cerând Domnului curaj şi ocrotire în toate acţiunile noastre. Ne rugăm aşa cum Domnul nostru Isus Hristos ne-a învăţat: „Tu dar, când te rogi, intră în chilia ta, închide uşa 13


Lumina Credinţei

Sfinţii Părinţi şi roagă-te Tatălui tău, iar Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti” (Mt. 6,6). In acest context, pentru timpul nostru de rugăciune personală şi de lectură religioasă, avem oare un spaţiu de linişte şi refugiu sufletesc în casă? După cum ştim casa, privită ca spaţiu personal, demonstrează bogăţia personalităţii noastre şi arată, în timp, creşterea sau descreşterea noastră spirituală. Să recunoaştem că actualmente avem preocupări serioase în ceea ce priveşte amenajarea şi reamenajarea „tehnică” a casei noastre: încercăm să beneficiem din plin de avantajele tehnologiilor moderne care vizează eficienţa energetică a casei şi optimizări ale consumurilor materiale; dedicăm spaţii generoase pentru echipamente electronice moderne şi alegem cu grijă deosebită obiectele care ne decorează casa. Ne răsfăţăm cu sisteme audio-vizuale performante, cu tot ceea ce mass-media ne prezintă a fi sisteme inovative, pentru un nou stil de viaţă, alunecând deseori spre supra-consumism şi îndepărtându-ne de harul cumpătării. Poate ar fi o ocazie potrivită ca în acest an dedicat credinţei să analizăm şi modul în care căminul nostru reflectă credinţa noastră. Desigur, avem în casă pe lângă Biblie şi câteva obiecte de cult -icoane, crucifix, rozariu etc.care onorează această nevoie fundamentală de a ne ruga şi amintesc totodată de istoria noastră, de prieteni, simpatii, evenimente. Fiecare cameră „creşte” de-a lungul unei vieţi umane şi are imprimată identitatea proprie, unică, a celui care o locuieşte. Să permitem aşadar Domnului să pătrundă zilnic în spaţiul nostru intim odată cu lumina naturală şi cu parfumul florilor, în reculegere... întrun mister de lumină şi de bucurie, rostind: „Binecuvintează, suflete, pe Domnul, şi nu uita nici una din binefacerile Lui!” (Ps. 103,2). Prof. Mirela COMAN

1 Fr. Ion BALAN (trad.), 1994: Prea târziu te-am iubit. Sfantul Augustin, un om al lui Dumnezeu...un om pentru om, , Iasi, 1994, p. 10.

14

ETAPELE FORMĂRII CREZULUI (I) Simbolul apostolic Creștinismul este o religie născută în ambient evreiesc și în sânul religiei iudaice, dar care s-a extins cu repeziciune în întreg imperiul roman1. Acest lucru l-a făcut să se confrunte cu două culturi: cea evreiască, în care era înrădăcinat și din care luase ființă; și cea greco-romană, politeistă și care avea concepții diferite asupra lumii și a relației cu divinitatea. Când noii creștini, proveniți din iudaism și din păgânism, au îmbrățișat noutatea mesajului evanghelic au încercat să îl înțeleagă în baza schemelor mentale și culturale proprii, alterând astfel genuitatea și originalitatea mesajului creștin. Deja din a doua jumătate a secolului al doilea, mai ales în partea orientală a Bisericii, se discuta asupra naturii lui Hristos și a raportului Său cu Tatăl. Dezbaterea aceasta a devenit virulentă doar în secolul al IV-lea. Până atunci însă pe alocuri apăreau diferite modalități de a-l înțelege pe Hristos, pe Dumnezeu Tatăl și pe Sfântul Spirit. Acestea s-au răspândit în întreg imperiul, dar mai ales în inima oamenilor, formând un substrat religios și cultural și creând un simțământ comun. La un moment dat această situația a explodat conducând la virulente lupte teologice, care au durat decenii, între secolele al IV-lea și al V-lea, care au și dus la schisme între Biserici și Imperiul însuși. Astfel au luat naştere heterodoxiile2, adică modalitățile greșite de a-L concepe pe Hristos și raportul Său cu Tatăl şi care s-au dezvoltat în contextul dezbaterilor teologice din secolele II-III, devenind în secolele următoare adevărate erezii. Dorindu-se evitarea fragmentarii Bisericii, dar și eliminarea oricăror confuzii privitoare la adevărurile de credință, episcopii au simțit necesitatea de a grupa unele formule de credință, care erau deja înrădăcinate în mod pacific în cultul comunităților primare - în special în ritul Botezului - dând forma primului crez intitulat Simbolul Apostolic, în jurul anului 150. Acesta într-un stil simplu, esențial și concret reușea să exprime o sumă de adevăruri indispensabile pentru identitatea creștină. Era numit „simbol” pentru că exprima esența însăși a ceea ce


Legea Bisericii creștinismul crede, un soi de carte de identitate a creștinismului drept-credincios; era numit „apostolic” pentru că adevărurile de credință conținute își aveau originea în propovăduirea apostolică. Simbolul apostolic3 a devenit punctul de referință a adevăraților creștini, „locul” de întâlnire sigur al credinței lor, care îi proteja de învățăturile false privitoare la Hristos și Dumnezeu –Tatăl. El a devenit și punctul de plecare pentru catehezele ce-l însoțeau pe catehumen în timpul de pregătire pentru Botez, când proclama credința sa prin recitarea Simbolului Apostolic în fața comunității. De altfel, cea mai veche mențiune a conținutului Simbolului Apostolic ne parvine din descrierea slujbei Botezului4. Pr. Florin FODORUȚ

1 În jurul anului 200 d.H. imperiul roman număra circa 70 de milioane de locuitori, iar creștinii erau circa 700.000 – 1.000.000. Între anii 200 și 300 d. H. în urma unei epidemii de ciumă și din cauza multor războaie, populația s-a redus la circa 50 de milione de locuitori, în timp ce creștinii erau deja 10 milioane.

2 În acest moment al istoriei teologiei termenul de„ heterodoxie” e preferabil celui de„ erezie”. Erezia presupune existența unei doctrine bine definite de care ereticul se separă în mod net. Heterodoxia, în schimb, e un termen a posteriori și idică doar o opinie diferită de cea care va fi consacrata de Biserică, dezvoltându-se în cadrul dezbaterii teologice și doctrinale. În această perioadă nu existau încă doctrine bine definite, ci doar o credință universal acceptată, liberă de orice definiție dogmatică. Până în secolele IV și V dezbaterea teologică și doctrinală a fost în plină desfășurare. Concluziile dogmatice a fost asumate în mod definitiv și universal prin efortul primelor patru concilii ecumenice (Niceea 325, Constantinopol 381, Efes 431 și Calcenon 451). În urma acestor concilii dogma s-a impus întregii creștinătăți prin decrete imperiale. Doar din acest moment se poate vorbi de erezie în sensul strict al cuvântului. 3 Cred în Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, făcătorul cerului și al pământului. Și în Isus Hristos, fiul său unul născut, domnul nostru: Care s-a născut din Spiritul Sfânt și din Maria, Fecioara, Care a pătimit sub Pilat din Pont, a fost răstignit, a murit și a fost îngropat, a coborât la iad, A treia zi a înviat din morți, s-a înălțat la ceruri, Șade de-a dreapta Tatălui cel atotputernic, de acolo o să vină să judece vii și morții. Cred în Spiritul Sfânt, Sfânta Biserică catolică, comuniunea sfinților, Iertarea păcatelor, Învierea cărnii, [și] viața cea veșnică. 4 Cf. Hipolit Romanul, La Tradizione Apostolica, § 21, Milano 1995.

Credinciosul și învățătura Bisericii

În cuvântul de învățătură ținut în cadrul Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii pentru alegerea Papei, celebrată în Bazilica Sf. Petru în data de 18 aprilie 2005, cardinalul Joseph Ratzinger denunța dictatura relativismului ca noua modă a lumii contemporane. Biserica lui Hristos a intrat în noul mileniu după ce a traversat o mare tulbure, agitată de o varietate de curente ideologice precum: marxismul, liberalismul, libertinismul; colectivismul și individualismul de factură radicală; ateismul și misticismul religios confuz; agnosticismul, sincretismul, iar lista ar mai putea continua. Toate acestea, atrăgându-se și respingându-se reciproc, au dus la relativism ce nu recunoaște nici o realitate ca fiind definitivă, proclamând totodată propriul eu și voința sa drept măsura ultimă a tuturor realităților1. Într-un asemenea context cultural, mărturisirea și trăirea credinței atât de clar exprimată în Simbolul de credință niceanoconstantinopolitan (Crezul-a. 381) este catalogat drept fundamentalism, iar depozitul de credință supus unei critici acerbe și relativizări accentuate. Pentru ca tot ceea ne-a fost dăruit de către Dumnezeu în Sfânta Scriptura și în Tradiție să rămână „stâlp și temelie a adevărului”, întreg poporul sfânt2 al lui Dumnezeu trebuie să adere, să păstreze, să trăiască și să mărturisească credința primită drept zestre neprețuită de la înaintașii lor. Totalitatea credincioșilor – cler, persoane consacrate și mireni – nu poate să se înșele asupra adevărurilor de credință și de morală3. Tocmai adeziunea liberă și totală a credincioșilor față de un adevăr de credință este semnul cel mai vizibil și mai credibil al faptului că acest adevăr este revelat4. Aceiași credincioși însă trebuie să se ferească de a-și însuși, apăra sau simpatiza cu doctrine religioase, ideologice sau cu teorii științifice, curente culturale potrivnice învățăturilor de credință dumnezeiești și catolice. O învățătură este dumnezeiască atunci când obiectul (conținutul) acesteia este revelat în mod sigur de către Dumnezeu și aparține unicului depozit de credință, adică să fie conținută în sfânta Scriptură și în Tradiție. Se atribuie epitetul de catolică unei învățături atunci când, conținutul pe lângă a fi revelat de către Dumnezeu, este proclamat de către Pontiful Roman, de către Conciliul Ecumenic și de către Episcopii din lumea întreagă aflați în comuniune cu urmașul Sfântului Petru. Față de această învățătură, credincioșii trebuie să se 15


Legea Bisericii supună prin credință (Rm. 16,26) deoarece sub îndrumarea Spiritului Sfânt este primit Cuvântul Domnului, iar nu cuvintele oamenilor. Ajunși la acest punct, se cuvine a sublinia una dintre diferențele radicale existente între catolicism, respectiv ortodoxie și protestantism. Acesta din urmă neagă necesitatea medierii din

partea Bisericii întrucât Cuvântul lui Dumnezeu nu are nevoie de vreun intermediar pentru a ajunge la inima omului și a rodi. În această optică, s-a dezvoltat o atitudine independentă, autonomă, făuritoare de o „doctrină” proprie, ajungânduse până la golirea de conținut a principalelor adevăruri de credință creștină sau la a considera creștinismul drept o religie ca toate celelalte5 pentru a mulțumi pe toată lumea. Nu întotdeauna însă învățăturile de credință sunt proclamate în mod definitiv și obligatoriu de către Papă și Colegiul Episcopilor. Aceasta nu știrbește cu nimic autenticitatea respectivei învățături întrucât este dată în numele lui Hristos, în materie de credință și morală de către unul dintre succesorii Sfinților Apostoli mărturisind astfel credința apostolică. Aceste adevăruri ne sunt propuse de Biserică, îndrumată de Spiritul Sfânt, deoarece sunt în strânsă legătură cu adevărurile revelate. Într-un asemenea caz, credinciosul catolic trebuie să adere în mod religios cu mintea și voința față de adevărul proclamat, adeziune izvorâtă din profunda credință mărturisită în Biserică. Aspectul comunitar al credinței ajută credinciosul care ar avea o părere diferită de cea conținută în învățătura de credință. Nu i se refuză acestuia dreptul de a cerceta și susține propria părere6, însă trebuie să țină seama de 16

Lumina Credinţei misiunea slujitorilor bisericești încredințată de către Isus apostolilor (Mt. 28, 19), fiind conștient de propriile limite și de propria responsabilitate7, păstrând întotdeauna neîntreruptă comuniunea cu Biserica8. Într-o cultură contemporană dominantă care încearcă din răsputeri nimicirea din temelie a instituțiilor t r a d i ț i o n a l e (familia,comunitatea, Biserica) și nivelarea tuturor valorilor în numele unei egalități și a unei libertăți de expresie neîngrădite, îndepărtarea credinciosului de învățătura Bisericii devine un fapt natural. Frecventarea tot mai scăzută a slujbelor Bisericii și a Sfintelor Taine duce la considerarea învățăturii Bisericii drept o moștenire a trecutului întunecat sau o ideologie propagată de o instituție incapabilă să se adapteze vremurilor. Se manifestă astfel o altă fațetă a dictonului patristic „lex orandi, lex credendi”. Octavian FRINC

1 Textul integral se găsește pe: http://www.vatican.va/gpII/ documents/homily-pro-eligendo pontifice_20050418_it.html 2 „Poporul sfânt” sunt toți cei care au primit Sfânta Taină a Botezului și pe cea a Mirului. 3 CONCILIUL VATICAN II, Constituția dogmatică despre Biserică „Lumen gentium”, 12. 4 Se cunosc două cazuri în istoria Bisericii: Imaculata Concepție (Neprihănita Zămislire) în 1854 și Ridicarea Mariei cu trupul și cu sufletul la cer în 1950. 5 Amintim aici doar renunțarea de a mai vorbi de dumnezeirea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos în favoarea includerii Sale pe o lista a „posibililor laureați ai Premiului Nobel pentru pace”. Cele două scrisori ale Sfântului Apostol Pavel către Timotei ne oferă o cheie de lectură și de interpretare a vremurilor pe care le trăim (în special: 1 Tm. 1,3-4; 4,1-2.6-7; 6,3-4 și 2 Tm. 1,13-14; 2,1-2.15-19.23-26; 3,1-7.10-17; 4,1-5) 6 Codul Canoanelor Bisericilor Orientale (CCEO), can. 21: „Cei care se îndeletnicesc cu ştiinţele sacre se bucură de justa libertate de a cerceta şi de a-şi manifesta cu prudenţă gândirea cu privire la chestiunile în care sunt experţi, păstrând supunerea datorată învăţăturii Bisericii. 7 Ibidem, can. 15 § 1: „Credincioşii creştini, conştienţi de propria responsabilitate, sunt obligaţi să-şi însuşească cu ascultare creştină ceea ce Păstorii Bisericii, care îl reprezintă pe Hristos, ca învăţători ai credinţei, proclamă sau stabilesc în calitate de conducători ai Bisericii”. 8 Ibidem, can. 12 § 1:„Credincioşii creştini sunt obligaţi să păstreze întotdeauna, în modul lor de a acţiona, comuniunea cu Biserica”.


Crâmpeie Istorice

Cum a ajuns Baia Mare sediul episcopiei greco-catolice de Maramureș? (II) Scriindu-i secretarului tinerei Congregaţii pentru Bisericile orientale, cardinalul Giovanni Tacci, mitropolitul Vasile Suciu sublinia cu apăsare pericolul pe care amplificarea reţelei de episcopii ortodoxe în Ardeal îl reprezintă pentru credincioşii greco-catolici. De aici apelul către oficialul dicasteriului Curiei romane de a susţine fără echivoc înfiinţarea diecezei maramureşene, cu atât mai mult cu cât discuţiile purtate în acele zile în vederea încheierii unui concordat între Regatul român şi Sfântul Scaun luau în calcul varianta creşterii numărului de eparhii grecocatolice. Aidoma epistolei adresate ministrului român, şi cea expediată la Roma trasa profilul aproximativ al atât de mult doritei noi structuri ecleziastice. Angajată într-un efort laborios, şi nu tocmai dezinteresat, de redimensionare a geografiei ecleziastice, elita clericală, secondată îndeaproape de elementul mirean, nu a pierdut din vedere un alt detaliu pe cât de important, pe atât de nevralgic şi dificil de tranşat: stabilirea reşedinţei viitoarei episcopii. Două oraşe, dispuse în unităţi administrative diferite, îşi disputau cu înverşunare acel rol: Sighet (oraşcapitală al judeţului Maramureş) şi Baia Mare (unul din cele trei comune urbane ale judeţului Satu Mare). Cele două localităţi au devenit o prezenţă constantă în fluenta serie de proiecte de concordat care s-au discutat între oficialii români şi cei pontificali, până în momentul în care ultimul negociator român, Vasile Goldiş, a propus reprezentanţilor Sfântului Scaun ca în textul convenţiei să nu fie nominalizat explicit nici un oraş ca posibilă reşedinţă a viitoarei episcopii, pe motivul că în acest fel „prestigiul guvernului român este stingherit”. De fapt, ministrul român încercase într-o primă fază să-i convingă pe împuterniciţii Suveranului Pontif de inutilitatea creării unei noi eparhii greco-catolice, avansând în schimb varianta ca sediul episcopiei de Gherla să fie transferat într-unul din cele două oraşe amintite. La opoziţia categorică a partenerilor de negocieri, oficialul român a cedat, acceptând înfiinţarea unei noi dieceze, vag localizată „la Nord”, a cărei reşedinţă urma să fie stabilită de comun acord între părţile semnatare, episcopatului român revenindu-i doar un rol consultativ în această privinţă. Depinzând nemijlocit de interesul, adesea secundar, pe care autorităţile române îl manifestau în ceea ce priveşte ducerea la bun sfârşit a negocierilor legate de

încheierea Concordatului cu Scaunul Apostolic roman1, încropirea noii dieceze a fost la rându-i tergiversată, deşi semnalele din teritoriu contrastau limpede cu lentoarea acţiunilor de la etajele superioare ale piramidei birocratice a statului.

Dar atmosfera de incertitudine nu plana numai în cercurile politice, ci şi la cel mai înalt nivel al Bisericii Greco-Catolice, acolo unde trebuia să fie formulată o propunere în legătură cu reşedinţa optimă a viitoarei episcopii. Ceea ce a generat această situaţie a fost tocmai implicarea energică a factorilor de decizie locali, care urmăreau să influenţeze într-o direcţie sau alta luarea ponderoasei hotărâri. Dar nu numai de la bază s-au formulat păreri partizane cu privire la poziţionarea pe harta ţării a viitorului centru episcopal. Nici la nivelul autorităţilor superioare de stat opiniile nu au fost tocmai neutre, trădând, pe lângă indispensabilele strategii de dezvoltare pe termen lung a Bisericii Greco-Catolice, afinităţi şi ambiţii de ordin personal. Că ideea înfiinţării unei eparhii care să aibă centrul de greutate în Maramureş prinsese rădăcini puternice o dovedesc şi acţiunile energice întreprinse de către elita locală încă de la finalul Marelui Război. Chiar de sub bătaia prelungită a armelor, propunerea a fost insistent pusă pe lista priorităţilor nu de mult instituitelor autorităţi locale şi regionale. Portavocea acestui proiect pare să fi fost Vasile Filipesuk, care a formulat memorii în această cauză, încă din prima parte a anului 1919, atât către forurile de decizie politică (resortul culte din cadrul Consiliului Dirigent), cât şi la adresa înaltelor feţe bisericeşti. La fel, sinoadele protopopeşti s-au exprimat fără excepţie

17


Crâmpeie Istorice pentru ducerea la îndeplinire a respectivului proiect. În toamna aceluiaşi frământat an, liderii maramureşeni ai Partidului Naţional Român au asumat programatic ideea înfiinţării noii episcopii, făgăduind să pună în slujba ei întregul lor capital politic. Mobilizarea interesului pentru proiectul noii dieceze a luat nu o dată forma unor consfătuiri mai largi, a căror reprezentativitate devenise ea însăşi un argument în favoarea localizării sediului episcopal într-unul din cele două oraşe. Aşa s-a întâmplat, de pildă, la data de 21 aprilie 1922, în Sighet, undea avut loc o întrunire a credincioşilor din localitate şi nu numai. Cu acel prilej, din rândul enoriaşilor a fost aleasă o „comisie organizatoare, din 100 de inşi, şi un comitet executiv, din 28 de inşi”, care aveau misiunea de a milita ca Sighetul să devină reşedinţa noii episcopii greco-catolice. „Delegaţii cu depline drepturi ai poporului din Maramureş” (printre care s-au numărat: Ilarie Boroş, vicar foraneu; Titu Doroş, secretarul baroului avocaţilor din judeţul Maramureş; Alexandru Lazăr, prim-preşedintele Tribunalului Maramureş) au hotărât punerea în circulaţie a unui „memorand” prin

care se solicita „reînfiinţarea celui mai sfânt aşezământ de credinţă al poporului român din Maramureş: străvechea episcopie a Maramureşului, cu sediul, reclamat de nevoile veacului, în Sighetul Marmaţiei”. Că faptele trecutului aveau să joace un rol hotărâtor în economia petiţiei reiese limpede din precedentul citat. Dar istoria religioasă, survolată în grabă, a îmbrăcat de-a lungul veacurilor mai degrabă valenţe negative pentru credincioşii acelui ţinut, ţin să amintească deschis redactorii petiţiei. Prin urmare, oferirea demnităţii episcopale oraşului aflat la confluenţa râurilor Tisa şi Iza ar reprezenta, în viziunea aceloraşi petenţi, un binemeritat gest reparatoriu.

18

Lumina Credinţei În plus, zona beneficia de o serie de avantaje care diminuau simţitor şansele oraşului contracandidat. Este vorba, înainte de toate, de rolul de triplex confinium al regiunii, ceea ce îi oferea posibilitatea de a-i avea sub o atentă ocrotire şi pe credincioşii pe care „graniţele nenaturale şi nedrepte din 1920 între România şi Cehoslovacia” îi lăsaseră în afara statului român, motiv pentru care oraşul Sighet era văzut nu numai ca un centru de gravitaţie pentru marea masă a credincioşilor greco-catolici din arealul septentrional al întinsei dieceze armenopolitane, ci şi pentru conaţionalii rămaşi, ca urmare a deciziilor luate la masa verde a negocierilor de pace, în graniţele statului cehoslovac. Dar nu numai beneficiile de ordin pastoralbisericesc erau în atenţia „memorandiştilor”. Atuurile de natură economică sau culturală erau şi ele puse cu iscusinţă în valoare, la fel cum compoziţia etnică a oraşului era în măsură să încurajeze prezenţa unei instituţii ecleziastice de rang superior în localitate. Mânaţi de impulsurile unui naţionalism revanşard, petiţionarii indicau cu destulă precizie şi baza de pornire a patrimoniului viitoarei dieceze. Mai cu seamă locaţiile şcolare ale minoritarilor calvini din localitate erau luate în calcul în acel scop, fără a se pierde din vedere munificenţa credincioşilor din zonă, pe care se putea conta în sporirea zestrei materiale a tinerei episcopii. Nu în ultimul rând, perspectivele de dezvoltare a infrastructurii din regiune erau aşezate la rândul lor pe talerul, deja suficient de încărcat, al balanţei: „sunt proiectate liniile ferate Borşa-Iacobeni cu Bucovina, MoiseiSalva cu Bistriţa-Năsăud, încât Sighetul devine cel mai însemnat punct geografic la graniţa unui <stat> aliat”.

Drd. Lucian TURCU

1 Semnarea Concordatului s-a produs la Vatican, la data de 10 mai 1927, iar ratificarea lui, la 7 iulie 1929, prin iscăliturile cardinalului-secretar de stat, Pietro Gasparri, şi a trimisului extraordinar şi ministru plenipotenţiar pe lângă Sfântul Scaun, Caius S. Brediceanu.


Evanghelia în Artă

Arta ca un drum de cunoaștere a lui Hristos Întrupat. Considerații pe seama dogmei de la Calcedon Dacă am deschide o breșă în timp și ne-am întoarce la Conciliul de la Calcedon (451), am face cunoștință cu o scenă mai puțin obișnuită. Se spune că într-un moment de maximă tensiune creștinii catolici și ereticii s-ar fi strâns în jurul sicriului Sfintei Eufemia punând în mâinile adormitei Tomosul definiției conciliare și pe acela al taberei adverse. După mai multe zile Sfânta ar fi fost găsită de sfinți ținând în mână definiția conciliară corectă Hristos, o singură persoană în două firi, fără contopire sau mutare, fără diviziune sau separare în vreme ce definiția ereticilor zăcea la picioarele ei. Putem înțelege așadar cum buna mireasmă a sfinților, căldura și familiaritate lor cu Dumnezeu creează un teren propice pentru acțiunea directă a Domnului în istorie. Și dacă ar fi să identificăm mai îndeaproape dificultatea părinților conciliari de a se pune de acord în privința unei formule conciliare atunci ar trebui să scoatem la iveală un întreg arsenal de întrebări dificile cu privire la credința noastră. Căci misterul a ceea ce este infinit și nemăsurat poate să încapă în limitele temporale? Cum sunt cele două naturi, umanitatea și dumnezeirea lui Hristos distincte și totuși în relație una cu cealaltă? Și ce fel de echilibru le unește pe cele două unul static sau unul dinamic? Toate aceste întrebări ale părinților de la Calcedon și din perioada imediat următoare Conciliului au condiționat până astăzi reprezentările noastre despre Dumnezeu. Pentru mulți Dumnezeu riscă să devină o închipuire abstractă, o esență greu de definit, mulți s-au mulțumit și atunci cu figura unui Mântuitor absolut transcendent în care toate își au obârșia și nimic mai mult. Contrar acestor opinii, dogma Calcedonului a dorit să familiarizeze pe plan spiritual creștinătatea cu chipul unui Hristos blând și smerit cu inima, căutând o relație de proximitate cu ființa umană. Aceasta se opune oricărui fel de esențialism. Așa cum a încercat să explice teologul francez Olivier Clément, timpul calcedonian a fost și este în esență un timp euharistic deoarece el este un răspuns la întrebarea: în ce fel ceea ce este cosmic și infinit erupe în istorie și se amestecă cu suferințele și bucuriile noastre? Toată zidirea lui Dumnezeu vorbește despre acțiunea continuă a lui Dumnezeu în istorie dar mai ales arta și arhitectura sacră au vocația de a mărturisi despre această neîncetată transfigurare a Universului în Hristos.

În meditația plină de uimire asupra tainei asumării de Hristos a firii omenești arta poate deveni un aliat care îmbogățește cu sens lectura meditativă a Evangheliei. Pentru a ilustra aceasta mă voi rezuma la două exemple. În icoana Nașterii Mântuitorului există adesea un detaliu apocrif în care o servitoare ține în brațe pe noul născutul și îl pregătește pentru îmbăiere, semn al plinătății trupești a Mântuitorului. Gestul prin care încearcă cu mâna ei apa, să vadă dacă aceasta este suficient de caldă are menirea de a certifica, celor care s-ar mai putea îndoi, deplina apartenență a lui Hristos la firea omenească. Căci care om înainte ca să-și îmbăieze odorul într-o apă fierbinte nu o încearcă mai întâi? Este la fel și cu Dumnezeirea lui Hristos, o putem cunoaște, îi putem simți căldura, dar trebuie mai întâi să scrutăm umanitatea lui Hristos punând degetul acolo unde se face pentru noi mântuirea, în însuși misterul Întrupării care singur ne poate duce către căldura divinității.

Evangheliile devin astfel un loc nu numai de înțeles cu mintea, ci de citit cu ochii deoarece Isus întrupat revelează simțirii un nou drum pe care Dumnezeu dorește să-l facă cu omul. Acest drum, o știm bine, poate duce uneori în grădina Măslinilor. Un mozaic deosebit de monumental din Basilica San Marco, impresionant prin desfășurare, arată pe un fond auriu luptă încrâncenată a lui Isus cu paharul patimilor. Înveșmântat în albastru, culoarea umanității sale, mozaicistul a fost atent la fiecare detaliu prezent în sinoptici și arată într-o friză neîntreruptă mișcarea care însoțește dramatismul acestor momente: prosternările sale, coborârea la discipoli și din nou urcatul pe munte. Forfota care însoțește întreaga scenă, 19


Evanghelia în Artă greu de perceput la simpla lecturare a textului, mărturisește despre acea „anxietate divină” despre care scria și J. Moltmann: suferința lui Isus nu se sfârșește decât o dată cu suferința mea. Iată că drumul început pentru creștin prin contemplarea Întrupării se întâlnește în mod necesar cu drumul Crucii lui Hristos.

Dar chiar și Bisericile noastre, edificiile unde celebrăm Sfintele Taine, pot fi înțelese folosindune de această metaforă sugestivă a drumului. Este adevărat, în ceea ce priveșete mobilitatea drumul este limitat în interiorul unei biserici, dar infint din perspectiva contemplării. Așa cum o chilie îngustă și puțin luminată poate fi locul unei viziuni universale, să ne gândim numai la Sfânta Tereza a Pruncului Isus sau la Sfântul Maxim Mărturisitorul, la fel, într-o biserică modestă poate coborî între zidurile ei toată mireasma dumnezeirii. Așadar bisericile nu sunt numai zidiri de piatră, ci organisme vii care respiră în inima universului, icoane ale dumnezeirii. Și într-adevăr gândindu-ne la vechile biserici de lemn maramureșene o mulțime de denumiri antropomorfe indică că biserica este un trup, imaginea lui Hristos întrupat: „călcîiul fundaţiei, geana podului, fruntea pridvorului, ochiul ferestrei, tâmpla (ori talpa) bisericii, creştetul acoperişului”(Luiza Zamora, Lemn). Civilizația noastră a fost una a lemnului și nu a pietrei, despre acest paradox scria Dan C. Mihailescu: „natura profund umană a lemnului, firescul lui divin prin care făptura-i curată se lasă cuminte lucrată deopotrivă ca leagăn şi sicriu, ca masă, pat şi lacră, fluier şi clopotniţă, scară şi acoperiş, minunata familiaritate ce leagă casa gospodarului de biserica satului.” Fiind un loc al regenerării continue a omului în Spritul Sfânt, biserica ne primește din primele săptămâni de după naștere și ne însoțește în drumul nostru în momentele importante ale vieții, până la capătul ei. Ea trebuie să fie în acest sens un cadru primitor, cald, un interior capabil de a ne trimite mereu către Cel care se află la originea mișcării în sufletele noastre. 20

Lumina Credinţei Culmile creației artistice și spirituale au fost dintotdeauna ancorate profund în istorie. Vreme îndelungată orice drum creator a început undeva în afara zidurilor bisericilor, în lumea ancorată

în tradiții și istorie, dar a ajuns ulterior în inima sanctuarelor pentru a câștiga în profunzime și adevăr. Dar mai ales în pridvoarele bisericilor, în acel nod de legătură între lumea din afară și spațiul sacru, cu mult înaintea intrării în sfânta sfintelor, creația artistică a fost mereu interogată dacă onorează legea carității, a modestei și a bunului simț. Dincolo de această vamă, ajunsă în inima altarelor, adevărata artă nu a făcut decât să lase să transpară marele mister al Întrupării, al Întromenirii Domnului. Ea a devenit pentru mulți o fereastră prin care ceea ce este greu de pătruns cu mintea este dat ochilor pentru a fi prețuit și iubit fără încetare. În sfârșit, așa cum spunea O. Clément, astăzi, mai mult ca oricând, „în infernul metropolelor noastre unde stăpânește violența și teama, unde chipul uman este schimonosit și «sexualizat» de mijloacele mediatice, numai o poetică sobră despre chipul – icoană poate să ne ajute să înțelegem că persoana este ireductibilă și că ea cere un respect necondiționat” (O. Clement, La Beaute, chemin de paix). Diacon Lucian LECHINȚAN s.j.


Etica Creştină

Suferința și viața omului. Cauzele și rostul ei Încă din vremuri imemoriale oamenii au căutat și caută și azi răspunsuri la întrebările: de ce suferă omul? Ce rost are suferința în viața sa? Oamenii simpli , dar nici filozofii – înțelepții lumii – și nici oamenii de știință nu au găsit o explicație cuprinzătoare asupra suferinței, noțiune care adesea se confundă cu boala, cu durerea. Nu s-a aflat o lămurire care să mulțumească mintea, să-i mângâie inima și să-i ofere omului un ghid de comportare în prezența ei. Și în zilele noastre apar adesea îndoieli și întrebări ca acestea: cum să înțelegem faptul că Dumnezeu, Tatăl nostru cel prea bun și atotputernic, permite prezența atâtor suferințe în viața celor păcătoși ca și a celor drepți și sfinți? Este Dumnezeu nedrept? Voiește El să suferim? Nu! În lume toate se desfășoară cu știrea Lui. El nu voiește suferința, dar o permite în numele unei dreptăți pe care și noi într-un fel o putem înțelege. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea Sa și l-a destinat să fie fericit. Această fericire a durat însă până când, prin căderea în păcatul strămoșesc, în lume a apărut suferința, durerea și apoi moartea. De atunci fericirea adevărată va urma să fie posibilă doar în viața de dincolo, după purtarea unei cruci a vieții și prin ajutorul harului divin. Dumnezeu, în misterul Său, a ales suferința ca un mijloc de împăcare a omului cu El. De această cruce nu l-a scutit nici pe Fiul Său, trimis în lume pentru a obține iertarea și dreptul la fericire a tuturor celor ce l-au ofensat. În istoria mântuirii a fost nevoie să vină Hristos, Fiul lui Dumnezeu, să rabde dureri mai mult ca oricare altul pentru a aduce o lumină, pentru a explica rostul și chiar importanța suferinței în viața omenirii. Doctrina creștină vine și arată că urmările păcatului primar sunt prezente la toți cei care se nasc pe acest pământ. De suferință nu scapă nici un om, de la copilul conceput până la cel mai vârstnic om din lume, mai devreme sau mai târziu, într-un grad mai mare sau mai mic toți o vor întâlni. În cei grav bolnavi aflați în suferință, apar transformări fizice și psihologice, păstrând totuși acea demnitate umană evidentă mai ales la cei care cred în Dumnezeu. Suferința este un test al răspunsului la iubirea lui Dumnezeu pentru a câștiga merite, este un mijloc

de purificare, de înțelegere a valorilor lucrurilor, de dezlipire a inimii de tot ce nu este folositor. Cu toate acestea, suferința nu reprezintă un scop în sine, nu trebuie căutată, ci tratată prin mijloace spirituale, naturale și medicale. Mai mult, creștinul aflat în suferință are sentimentul că el nu este singur, că este sub scutul lui Dumnezeu și al Maicii Sfinte, că el suferă împreună cu Hristos de la care are promisiunea unui ajutor, a unei răsplăți însutite. El nu este un disperat, nu intră în panica celor fără sprijin, fără un punct de

reper. Rugăciunile perseverente și pline de speranță, alături de primirea Sfintelor Taine (Spovedania, Euharistia, Maslul) conferă bolnavului acea pace și tărie de care are atâta nevoie. La acestea se adaugă ajutorul celor apropiați, în primul rând familia și cadrele medicale. Este bine să amintim aici că pentru cei aflați în suferințe mari care nu cred în Dumnezeu și nu recurg la ajutoarele spirituale, la împăcarea cu El, durerea este un chin amplificat de deznădejde și de panică unei dispariții mai lente sau mai rapide. Ei sunt adesea la un pas de a recurge la tentative de sinucidere sau la practica ispititoare a eutanasiei. Dumnezeu se servește adesea de cei nevinovați pentru a-i întoarce pe alții de la viața păcătoasă, pentru a-i aduce la credință, pentru a-i feri de rele și a le obține fericirea. În acest sens trebuie înțeles rostul suferinței copiilor mici și nevinovați, a sfinților și a tuturor celor aflați în harul sfințitor. Privite astfel lucrurile, înțelegerea cauzelor și a rostului suferinței devin mai limpezi și cu răspuns la multe întrebări pe care și le pune omul pe pământ.

Pr. dr. Vasile RAȚIU 21


Doctrina Socială

Lumina Credinţei

Principiile Doctrinei Sociale a Bisericii Catolice Începând cu Conciliul Vatican II, iar mai apoi în timpul pontificatului lui Ioan Paul al II-lea, doctrina socială a Bisericii s-a configurat din punct de vedere metodologic și ecleziologic ca o disciplină teologică aparte. Treptat s-a ajuns să o considerăm element și instrument esențial al evanghelizării. Un pas important în evoluția acestei discipline îl reprezintă apariția Compendiului Doctrinei sociale a Bisericii (2004). Regăsim în Compendiu ansamblul de documente care definesc această doctrină care

reprezintă de fapt modul în care Biserica sau comunitatea eclezială reușește să înțeleagă și să analizeze schimbările structurale ale societății. Întreaga comunitate eclezială, formată din preoți, persoane consacrate și laici, are datoria de a contribui la realizarea doctrinei sociale a Bisericii, fiecare în funcție de posibilitățile și harurile primite, însă fără niște principii fundamentale care să ordoneze doctrina socială, nu am avea un punct de referință comun al credincioșilor. Înainte de a trece la analiza formei actuale a principiilor, este necesar să înţelegem rolul esențial avut de revelația creștină în acest proces, iluminând și întărind adevărul conținut de principiile doctrinei sociale a Bisericii. Acestea fac parte din structura ontologică și morală a omului și a comunității din care acesta face parte. Aceste principii văzute în lumina rațiunii și a credinței ne conduc spre dezvăluirea adevărului cu privire la destinul omului în aceasta viață și în viața cea veșnică. Viața noastră își găsește adevăratul sens în relația pe care o avem cu Dumnezeu. Deși fiecare își trăiește credința în contexte diferite, toți suntem chemați la împăcare prin refacerea legăturii cu Cel ce ne-a creat, aceasta realizându-se prin intermediul Omului cel Nou, Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos. Primul principiu al doctrinei sociale este cel al demnității umane. El este rădăcina oricărui alt

22

principiu sau element al doctrinei sociale. Luând în considerare totalitatea dimensiunilor persoanei, inclusiv pe cea transcendentă, putem constata că ea reprezintă subiectul, fundamentul și scopul întregii vieți sociale și economice. Fiecare ființă umană trebuie să fie considerată și tratată în calitate de persoană și niciodată ca un obiect sau instrument de care doar să ne folosim. În cadrul principiului destinației universale a bunurilor afirmăm că orice om sau ființă dotată cu rațiune are dreptul fundamental de folosire a bunurilor ce sunt necesare pentru o viață demnă. În acest sens, principiul se adresează fiecărui popor ce are dreptul de a folosi bunuri comune necesare unei dezvoltări integrale. Un alt principiu important pe care îl enunțăm este principiul socialității, ce include principiul solidarietății, al subsidiarității, al binelui comun și al participării. Dacă considerăm omul ființă spirituală încarnată nu putem să nu observăm structura lui socială, destinată comunicării, dialogului precum și nevoia relaționării comunitare a fiecărui individ. Ajungem la concluzia că societatea se naște pentru că oamenii sunt capabili să cunoască adevărul și binele și recunoscând că nu le dețin pe acestea sunt dispuși să colaboreze între ei acționând astfel încât oricine să aibă posibilitatea de a ajunge la ele. Persoanele au un raport strâns, creându-se legături între ele pe baza nevoii de a fi integrate în formarea binelui uman. Ele recunosc că au obiective comune ce conduc spre binele comun și astfel se formează o rețea de colaborare între societățile chemate sa fie solidare și complementare. Binele comun este acea condiție ori situație socială complexă care dezvoltă cadrul necesar realizării valorilor comune, care dă posibilitatea oricărui individ de a regăsi acele valori comunitare ce îl conduc spre realizarea deplină. Principiul subsidiarității stabilește și moderează relații dintre diverse societăți ajutând la deplina realizare a acestora prin autopromovare și autonomie. De aceea spunem că orice intervenție a societății are menirea de a ajuta membrele corpului social în îndeplinirea sarcinilor stabilite cu mai multă libertate și eficacitate. Analizând din perspectiva binelui comun, observăm cum principiul subsidiarității oferă protecție principiilor pluralismului social și al participării. Principiile doctrinei sociale a Bisericii privesc complexitatea realității sociale având un caracter general și fundamental, universal și permanent. Nu vom reuși a le înțelege și interpreta corect decât considerând unitatea și complementaritatea acestora.

Sebastian BERSAN


Prezentarea Parohiilor

Parohia greco-catolică Oarța de Jos Cele mai vechi documente arată că parohia greco-catolică Oarța de Jos s-a înființat în anul 1780. În anul 1909 s-a construit Biserica de zid cu hramul ”Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”. În Șematismul din anul 1932 găsim în satul Oarța de Jos un număr de 846 locuitori, din care 814 – greco-catolici, 1- romano catolic,

5 – ortodocși , 1 - calvin, 25 – evrei. Paroh al comunității greco-catolice era pr. Pompei Podină. În Șematismul din anul 1936 sunt trecuți în satul Oarța de Jos un număr de 910 locuitori, din care 878 – greco-catolici, 1- romano catolic, 5 – ortodocși , 1 - calvin, 25 – evrei. Paroh al comunității greco-catolice era pr. Emil Marchiș Anul 1948, pentru comunitatea grecocatolică Oarța de Jos a fost un an de chin și suferință. Trei preoți (parohul și doi fii ai satului) au murit în închisorile comuniste, biserica a fost preluată de cultul ortodox, iar credincioșii au fost obligați să accepte acest cult.

În timpul persecuției comuniste mulți credincioși, nevrând să treacă la cultul ortodox, au frecventat biserica romanocatolică din Cehu Silvaniei, parcurgând un drum de 15 km pe jos, în fiecare duminică și sărbătoare. Anul 1991 va aduce redeschiderea parohiei greco-catolice Oarța de Jos. Redeschiderea parohiei a fost marcată de hirotonirea profesorului Pop Mihai, absolvent al Academiei Teologice de la Blaj de dinainte de 1948. Oficiile liturgice s-au desfășurat în casa părintelui Pop Mihai, până în anul 1997, când primăria a concesionat o sală a Căminului Cultural vechi, loc în care se desfășoară sfintele și dumnezeieștile slujbe până în prezent. De la redeschiderea ei și până în prezent parohia i-a avut ca păstori sufletești pe următorii preoți: Pr. Pop Mihai; pr. Pavel Mihai; pr. Mândruț Vasile; pr. Chindriș Ștefan, iar din data de 07.04.2012, pr. Pop Daniel. În anul 2010, pr. Mihai Pop (care în prezent are vârsta de 91 ani) a donat o parte din grădina proprie, pentru ca pe acel loc să se construiască o biserică pentru credincioșii greco-catolici. Construirea noului lăcaș de cult a început să se realizeze începând din toamna anului 2012, când pe acel loc a început să se construiască o biserică din lemn. Pr. Daniel POP

23


Prezentare de Carte

Lumina Credinţei

Ecumenismul Drumul spre unitatea creştină La sfârşitul anului trecut a apărut, la Lugoj, volumul Ecumenismul- drumul spre unitatea creştină purtând semnătura Episcopului Alexandru Mesian. Tipărirea

cărţii la Editura Surorilor Lauretane din Baia Mare nu e întâmplătoare întrucât Preasfinţia Sa îţi are rădăcinile în Ferneziu, localitate aflată la câţiva kilometri de oraş. Citind cartea am avut mereu înaintea ochilor imaginea nespus de blândă a înaltului Prelat şi parcă îi auzeam vocea domoală. Parcurgerea celor cinci capitole mi-a dovedind că „fiecare zi ne oferă prilejul de a medita la unitatea creştinilor şi la căile care ar putea duce la acest deziderat [...]1. Afirmaţia are ca suport, pentru a dovedi posibilitatea ecumenismului, documentele. A da glas unor documente care consemnează momente precum Întâlnirea Internaţională „Oameni şi Religii” (Bucureşti 1 august 1998), prezenţa Î.P.S dr. Nicolae Corneanu cu ocazia sfinţirii Catedralei greco-catolice din Lugoj, vizita Î.P.S. Daniel Ciubotea la Colegiul „Pio Romeno” (februarie 1998) şi vizita Papei Ioan Paul al II-lea la Bucureşti, este cât se poate de edificator în a demonstra că ecumenismul nu e o utopie ce ţine doar de sfera ideilor. Lectura cărţii mi-a ridicat multe întrebări privitoare la adevăratele piedici ce stau în calea ecumenismului şi fără să vreau, la un moment dat, gândul m-a dus la iubirea pe care, chiar noi creştinii practicanţi, o căutăm cu atâta aviditate, dar pe care nu o găsim întotdeauna

24

din cauza mândriei şi egoismului. Cum să le alungăm din viaţa noastră pentru a face loc iubirii? Desigur că, fie că recunoaştem, fie că nu, e un drum spinos pe care nu întotdeauna reuşim să-l parcurgem aşa cum a făcut-o, de exemplu Mitropolitul ortodox din Timişoara, dr. Nicolae Corneanu sau Episcopul Greco-Catolic Alexandru Mesian a căror corespondenţă existentă în paginile acestei cărţi este elocventă. Cele 384 de pagini ale volumului dovedesc, oricărui cititor, că abordarea corectă a ecumenismului se face stabilind o anume ierarhie care porneşte de jos în sus, marile întâlniri ecumenice mondiale fiind posibile doar graţie eforturilor individuale zilnice. Singura cale spre atingerea ecumenismului este acea credinţă profundă care ne determină să fim, fiecare în parte, toleranţi şi iubitori cu semenii noştri. A ne gândi, măcar câteva clipe, la acest aspect înseamnă a înţelege performanţele realizate de toate întâlnirile ecumenice prezentate de Preasfinţitul Alexandru Mesian numit în octombrie 1994 (de către Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea) membru al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştine din Roma, iar în anul 1995 membru al Comisiei Mixte de Dialog Teologic între Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă. Prezenţa Sa în aceste comisii, ca reprezentant al Bisericii Greco-Catolice Române este, desigur, o recunoaştere a rolului Bisericii Unite cu Roma în istoria României. A vorbi despre locul şi jertfa Bisericii noastre a fost, este şi va fi un act justiţiar necesar, pe care autorul cărţii şi-l asumă prezentând, în capitolul II al cărţii, momente cheie din existenţa ei. Evocarea acestui cult care poartă, în România, stigmatul Crucii prin toate nedreptăţile ce i s-au adus şi i se fac în continuare, mi-a generat o întrebare: Oare în lumea încrâncenată în care trăim ce rost are să tot vorbim despre comunicare şi toleranţă dacă nu facem, fiecare, un minim efort de a ne apropia unii de alţii?! Acum, când scriu aceste impresii pe marginea cărţii, realizez că efortul de comunicare nu este dificil, ci îl facem noi să pară imposibil prin propria rigiditate. Dar Preasfinţitul Alexandru Mesian nu a avut niciodată acea răceală care să-l îndepărteze de semeni, mărturie în acest sens fiind eforturile sale de a se apropia nu doar de Biserica Ortodoxă Română, numeroasele participări la întâlnirile internaţionale menţionate în multe pagini din carte fiind elocvente. Ce înseamnă această apariţie editorială pentru peisajul cultural românesc şi băimărean? Vor găsi mii de răspunsuri toţi cei ce vor avea curiozitatea măcar să frunzărească acest volum care, prin toate filele sale demonstrează concret ce înseamnă a-ţi iubi aproapele.

Antoaneta TURDA 1 Alexandru Mesian -Ecumenismul- drumul spre unitate creştină, Baia Mare, Editura Surorilor Lauretane, 2012, p.5


Viaţa Consacrată

Congregaţia Maicii Domnului Lauretane Fondatorul Congregației, Fericitul Ignațiu Klopotovski s-a născut la 20 iulie 1866, în Korzezniowka, Polonia. În perioada grea a ocupației sovietice, se maturizează vocația la preoție a lui Ignațiu și, astfel, începe cursurile la Seminarul Teologic din Lublin, fiind hirotonit preot la 5 iulie, 1891. După hirotonire, îndeplinește cu mult zel obligațiile sacerdotale. Ieșind în întâmpinarea oamenilor, observă nu doar sărăcia materială, ci și pe cea spirituală. Aceste realități îl marchează profund: „Nu am putut să privesc liniștit aceste creaturi nevinovate, care din primii ani de viață sunt destinate sărăciei și mizeriei. Deseori, întâlneam copii orfani cerșind prin oraș pentru mamele lor, văduve. Alteori, întâlneam femei cu trei sau cinci copii mici, care nu aveau nici un venit pentru a supraviețui. Nu este ușor, după cum se pare, să oferi un loc de muncă celui care nu are serviciu, să-i hrănești pe cei înfometați, să-i îmbraci pe cei goi, să-i educi pe orfani”. Inspirat de dorința de a-i ajuta pe cei ce sunt în nevoie, deschide un adăpost unde, în schimbul muncii, oferă celor nevoiași cazare și întreținere, iar mai apoi, chiar și salarii. Adăpostul cuprindea ateliere de tâmplărie, orfelinat pentru copii, bibliotecă, brutărie, adăpost de noapte pentru servitorii care în cursul zilei erau angajați la familii bogate, ospiciu pentru femei și bărbați. Observând la tot pasul mizeria atât materială cât și cea spirituală, Pr. Ignațiu începe să înțeleagă că, pentru a-i ajuta pe oameni să se ridice din mizeria existenței umane, trebuie mai întâi să-i formezi, să le arăți valorile pe care trebuie să le urmeze în viață. Astfel începe apostolatul, prin cuvântul tipărit: “Mă voi strădui să redactez publicații, pentru ca ele să poată fi citite de toți cei care au fost total neglijați până acum de către scriitori. Mă refer aici, în primul rând, la clasa muncitoare: servitori, agricultori, tâmplari. Doresc ca prin aceste publicații, voi înșivă să semănați între voi iubirea frățească și iubirea de Dumnezeu, pentru ca toți împreună să devenim un

lanț puternic și de neînvins în munca pentru binele Bisericii și al Patriei noastre iubite”. În activitatea sa are nevoie de ajutorul unor persoane care, la fel ca și el, să se angajeze în a-i ajuta pe cei ce sunt înfometați atât de pâine, cât și de hrana spirituală. În gândul lui ia naștere o nouă idee: ideea de a înființa o Congregație. Inspirat de Dumnezeu și, în semn de recunoștință față de Sfânta Fecioară Lauretană pentru protecția pe care i-o purta, a înființat în 1920 Congregația Surorilor Maicii Domnului Lauretane. „Dorim să formăm o ceată de apostoli ai presei, care, angajându-se în acest sfânt apostolat de conștientizare prin mijloacele de comunicare, să contribuie la răspândirea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ.” Multitudinea obligațiilor epuizează forțele fizice ale Părintelui Ignațiu și, astfel, asemenea lumânării consumate, dar mistuite în Domnul, Părintele Ignațiu se stinse la data de 7 septembrie 1931 încredințându-le surorilor acea flacăra a iubirii de Dumnezeu și de aproapele: „Sora călugăriță este precum lampa de veghe din biserică care arată oamenilor unde se află Preasfântul Sacrament. Soră, vizitează cât mai des preasfântul Sacrament! Fără rugăciune nu vei vedea niciodată roadele activității tale. Mai devreme sau mai târziu te vei convinge că, pe pământ nu-ți rămâne nimic altceva, decât să te rogi și să suferi, să te rogi și să ierți, să te rogi și să iubești.” La 19 iunie 2005, Părintele Fondator, Ignațiu Klopotowski a fost ridicat la rangul de Fericit. Ceremonia a avut loc la Varșovia - Polonia, la care a luat parte un mare număr de

25


Viaţa Consacrată

credincioși din diferite țări, printre care și un grup din România. Carisma încredințată surorilor de către Fondator se extinde în mai multe activități: cateheza pentru copii și tineri în diferite școli și parohii în care un loc aparte îl ocupă centrul pentru copiii proveniți din familii defavorizate din Varșovia; îngrijirea oferită celor bolnavi, celor săraci și persoanelor în vârstă, părăsite sau care necesită o îngrijire specială. În acest scop a luat naștere la Loretto (Polonia) azilul de bătrâni unde surorile Îl slujesc pe Isus în aceste persoane suferinde. Carisma principală a Congregației o constituie slujirea lui Isus – Cuvântul Întrupat – pe care îl transmit oamenilor prin presă, cărți religioase și diferite mijloace massmedia. „Cartea bună este pâine pentru suflet. Surorilor, împărțiți această pâine tuturor!” (Pr. Fondator). Sediul central al Congregației se află în Polonia. Surorile își desfășoară activitatea și în alte țări precum: Italia, Rusia, Ucrania, SUA și România. Anul 1995 este anul în care ajung la Baia Mare, cu acordul Episcopului local Ioan Șișeștean, primele patru surori lauretane: sr. Luiza, sr. Terezia, sr. Antonia și sr. Irina, iar un an mai târziu sr. Ambrozia. Ele încep activitatea la Biserica Sfânta Cruce într-o mică tipografie improvizată. În decursul anilor apar noi vocații, iar surorile activează în diferite parohii din Baia Mare, amenajează

Lumina Credinţei

o tipografie proprie cu mașini și utilaje performante, unde Îl slujesc pe Dumnezeu prin rugăciunea, munca și dăruirea lor. De aici se răspândesc mii de cărți menite a-l ajuta pe omul de astăzi să-L cunoască pe Dumnezeu, să-L regăsească în propria viață și să întărească legătura cu El printr-o credință vie și profundă. Întreaga, activitate precum și întregul proces de editare, tipărire și finisare, este executată de surori, de aceea cartea ieșită din tipografia surorilor e valoroasă nu doar prin conținutul și grafica pe care o prezintă, dar mai ales prin rugăciunea și jertfa surorilor. „Ia în mâinile tale potirul altarului, revarsă în el lacrimile și sângele tău. Adevărat îți spun, jertfa ta, unită cu Jertfa Mântuitorului va fi cea mai desăvârșită rugăciune. Jertfă pentru Jertfă: Dumnezeu care se consacră pentru oameni, merită ca oamenii să se consacre Lui.” Viața de fiecare zi a surorilor este învăluită de contemplație și muncă. Jertfa Sfintei Liturghii, adorația și meditarea Cuvântului lui Dumnezeu, pentru surori, este izvorul și culmea vieții spirituale. Dorim ca fiecare comunitate a noastră, patronată de Sfânta Fecioară Lauretană să fie o mică „casă din Nazaret” în care, oricine intră, să simtă atmosfera și iubirea Sfintei Familii în centrul căruia se află Isus - Cuvântul Întrupat.

“Sora, lângă mașina de tipar, este precum preotul la amvon, ba chiar mai mult, deoarece transmite oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu tipărit, care este peste spațiu și timp.” (Pr. Fondator) 26


Viaţa Eparhiei Ziua Mondială a Bolnavului la Baia Mare

Ziua Mondială a Bolnavului a fost aniversată în mod solemn și anul acesta în Eparhia de Maramureș prin acordarea unei atenții deosebite tuturor bolnavilor, aducând mângâiere și înălțând rugăciuni la Ceruri pentru toți cei aflați în suferință precum și pentru personalul medical implicat în îngrijirea bolnavilor. În comuniune de rugăciune cu întreaga Biserică, sâmbătă 9 februarie a.c., Preasfinția Sa Vasile, alături de un sobor de preoți a celebrat Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie în holul central al Spitalului Județean “Dr. Constantin Opriş” din Baia Mare. S-au unit în rugăciune, credincioși de la parohiile din oraș, persoane consacrate, un reprezentant al Bisericii Ortodoxe în persoana părintelui Petru Balta - misionar cu bolnavii, domnul Cătălin Cherecheș, Primar al Municipiului Baia Mare, reprezentanți ai Consiliului Județean, voluntari de la Crucea Roșie, Cercetașii Munților, Serviciul Maltez, Centrul Social Somaschi și membrii ai Asociației Medicilor Catolici, ai AGRU și Reuniunea Mariană, ai Parohiei nr. IX Spitale. După momentul de rugăciune, Preasfinția Sa Vasile, însoțit de pr. Vasile Rațiu și pr. Mihai Șimonca, au vizitat secția de Pediatrie și Oncologie a Spitalului în timp ce membrii ONG-urilor și asociațiilor implicate în organizarea evenimentului, au vizitat toate secțiile Spitalului distribuind fructe, iconițe, pliante, jucării și alte mici daruri. Ziua a continuat cu vizitarea bolnavilor internați în toate spitalele din Municipiul Baia Mare și a azilului de bătrâni din Baia Sprie. Le mulțumim tuturor colaboratorilor noștri care ne-au sprijinit pentru realizarea acestui nobil eveniment al Bisericii. (Pr. Mihai Șimonca Administrator parohial al „Parohiei nr. IX Spitale”)

Lansare de carte la Baia Mare

În organizarea Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” din Baia Mare și a Episcopiei Greco-Catolice de Maramureș, a avut loc marți, 12 martie a.c., în sala de conferințe a bibliotecii lansarea cărții „Ecumenismul. Drumul spre unitatea creștină”, scrisă de Preasfinția Sa Alexandru, Episcop de Lugoj. În cuvântul său de deschidere, domnul prof. dr. Teodor Ardelean, directorul bibliotecii, și-a manifestat bucuria de a găzdui acest eveniment invitându-i pe cei prezenți la o lectură a mișcării ecumenice având drept suport volumul de față. I-a revenit d-lui prof. univ. dr. Nicolae Felecan prezentarea sistematică a lucrării precum și unele observații pe marginea limbajului bisericesc folosit. Evidențierea elementelor teologice care stau la baza ecumenismului și trăirea poruncii lui Isus „să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (In. 13,34), într-un anume context ecleziologic, cultural și geografic ca cel al Banatului a fost făcută de către Pr. conf. univ. dr. Mircea Manu și de pr. lect. univ. dr. Ioan Tîmbuș. Viziunea Bisericii catolice asupra mișcării ecumenice a fost prezentată de către Preasfinția Sa Vasile care a subliniat datoria fiecărui creștin de a contribui la refacerea unității Bisericii lui Hristos prin rugăciune și trăirea vieții zilnice în dragoste frățească față de cei aparținători altor confesiuni creștine.. Conform cutumei unui asemenea eveniment, autorul este cel care închide seria prezentării cărții. După cuvântul de mulțumire adresat membrilor prezidiului, Preasfinția Sa Alexandru a împărtășit celor prezenți crâmpeie din activitatea Preasfinției Sale ca membru al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unității Creștinilor și al Comisiei Mixte Internaționale pentru Dialog între Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă. Experiențele cele mai ziditoare le-a avut însă în slujirea Sa ca Păstor al Eparhiei de Lugoj și în relația de iubire frățească care-l leagă de aproximativ 20 de ani de ÎPS Dr. Nicolae Corneanu, Mitropolitul ortodox al Banatului. Preasfinția Sa a răspuns și întrebărilor provenite de la membrii prezidiului și din sală. La sfârșitul evenimentului, Preasfinția Sa a oferit autografe. Apărută la Editura Surorilor Lauretane din Baia Mare, cartea cuprinde cinci capitole: Ecumenismul: Drumul spre Unitatea creștină, Biserica – „Trupul lui Cristos”; Din cuvântările ÎPS Dr. Nicolae Corneanu în raport cu Biserica Română Unită. Articole, corespondență, fotografii; Diferite întâlniri ecumenice, naționale și internaționale; Corespondența dintre ÎPS Dr. Nicolae, Mitropolitul Banatului și PS Alexandru, Episcopul Lugojului.

Biroul Eparhial de Presă 27


Viaţa Bisericii Vă prezentăm în cele ce urmează biografia Sanctităţii Sale, Papa Francisc, aşa cum a fost ea oferită presei de către Biroul de Presă al Sfântului Scaun în seara alegerii: Cardinalul Jorge Mario Bergoglio SJ, Arhiepiscop de Buenos Aires, Argentina, Ordinarius pentru credincioşii de rit răsăritean din Argentina, care nu au un Ordinarius din propriul lor rit, s-a născut la 17 decembrie 1936 în Buenos Aires. A studiat şi are diplomă de tehnician chimist, dar apoi a ales preoţia şi a intrat în Seminarul din Villa Devoto. La

11 martie 1958 a intrat în noviciatul Societăţii lui Isus, şi şi-a terminat studiile în ştiinţe umaniste în Chile. În 1963, întorcându-se la Buenos Aires, a obţinut diploma în filozofie la Seminarul Major Sf. Iosif din San Miguel. Între 1964 şi 1965, a predat literatură şi psihologie la Colegiul Immacolata din Santa Fe, şi apoi în 1966 a predat aceleaşi materii la Universitatea El Salvador din Buenos Aires. Între 1967 şi 1970 a studiat teologia la Seminarul Major 28

Lumina Credinţei Sf. Iosif din San Miguel, unde a obţinut o diplomă. În 13 decembrie 1969 a fost hirotonit preot. Între 1970 şi 1971 şi-a încheiat noviciatul în Alcala de Henares, Spania, şi în 22 aprilie 1973 a depus voturile perpetue. A fost maestru de novici la Villa Varilari, în San Miguel, între 1972 şi 1973, unde de asemenea a predat teologia. La 31 iulie 1973 a fost ales Provincial pentru Argentina, funcţie pe care a îndeplinit-o timp de şase ani. Între 1980 şi 1986 a fost rector al Facultăţii de Filozofie şi Teologie din San Miguel, şi păstor al parohiei Patriarca San Jose parish din Dieceza de San Miguel. În martie 1986 a mers în Germania să îşi termine teza de doctorat. Superiorii l-au trimis apoi la Universitatea din El Salvador şi apoi la Cordoba, unde a slujit ca şi confesor şi director spiritual. În 20 mai 1992, Papa Ioan Paul al II-lea l-a numit Episcop titular de Auca şi auxiliar de Buenos Aires. A primit consacrarea episcopală în Catedrala din Buenos Aires, de la Cardinalul Antonio Quarracino, Nunţiul apostolic Ubaldo Calabresi şi Episcopul Emilio Ognenovich de Mercedes-Lujan, în ziua de 27 iunie din acelaşi an. În 3 iunie 1997 a fost numit Arhiepiscop coadjutor de Buenos Aires, şi i-a succedat Cardinalului Antonio Quarracino la 28 februarie 1998. A fost relator general adjunct al celei de-a 10-a Adunări Generale Ordinare a Sinodului Episcopilor din octombrie 2001. A fost preşedinte al Conferinţei Episcopilor din Argentina din 8 noiembrie 2005 până în 8 noiembrie 2011. A fost creat Cardinal de Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea în Consistoriul din 21 februarie 2001, cu titlul de Sf. Robert Bellarmino. A fost membru al: Congregaţiilor pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor; pentru Cler; şi pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică; al Consiliului Pontifical pentru Familie; şi al Comisiei Pontificale pentru America Latină. Sursa: http://www.catholica.ro/


Având datoria de a fi purtători de grijă ai credincioșilor din Eparhia de Maramureș, Preasfinția Sa Vasile a procedat prin decrete episcopale la următoarele numiri: Pr. Mihai-Bogdan ȘIMONCA, Administrator parohial al Parohiei „Baia Mare – Ferneziu”, începând cu data de 20 ianuarie 2013; Pr. Dr. Ioan CODREA, Inspector școlar eparhial pentru județul Maramureș, pe o perioadă de 5 ani începând cu data de 1 februarie 2013; Prof. Adrian Cosmin ROMAN, Inspector școlar eparhial pentru județul Satu Mare, pe o perioadă de 5 ani, începând cu data de 13 februarie 2013.

Frecvenţe Oradea: 102,2 MHz Zalău: 92,5 MHz Blaj: 94,4 MHz Baia Mare: 95,4 MHz Tel mobil - INTERNET: mms://streaming1.eu. radiomaria.org/romania DIGI: 12687 MHz

În fiecare a II-a Miercuri din lună, Radio Maria transmite emisiunile realizate în studioul regional din Baia Mare: 1700 Program de Rugăciune 2000 - 2100 Program Cultural 2100 - 2200 Program Spiritual

Vizitaţi situl Bisericii Române Unite cu Roma, Greco - Catolică www.bru.ro În secţiunea Maramureş gasiţi informaţii şi ştiri din Eparhia de Maramureş www.bru.ro/maramures

,

,

vizitați: Libraria eparhiala ”Ecumenica” ORAR LUNI - VINERI 800 - 1400

Adresa: str. V. Lucaciu 50, Baia Mare

vă oferim: - cărţi, obiecte de cult - literatură religioasă - devoționale şi cărţi de religie

Tipar executat la Tipografia Surorilor Lauretane str. Inocenţiu Micu Klein nr. 23, Baia Mare e-mail: surorile.lauretane@yahoo.it


Ziua mondială a bolnavului la Spitalul Judeţean, Baia Mare 09.02.2013

Olimpiada de religie catolică la Baia Mare, Faza judeţeană 02.03.2013

Prezentare de carte: “Ecumenismul - Drumul spre unitatea creştină” Preţ 5 RON

Lumina Credintei 1/2013  
Lumina Credintei 1/2013  

Pubilicatia Eparhiei Greco Catolice de Maramures

Advertisement