Page 1


Magdalena Avădanei

La capătul lumii

Muşatinia, 2018


Editor: Emilia Ţuţuianu Redactor coordonator: Dorin Dospinescu Prelucrare foto, macheta, coperta şi layout: Emilia Ţuţuianu& Dorin Dospinescu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României AVĂDANEI, MAGDALENA La capătul lumii / Magdalena Avădanei ; pref.: Emilia Ţuţuianu. Roman : Editura Muşatinia, 2018 Conţine bibliografie ISBN 978-606-8203-68-3 I. Ţuţuianu, Emilia (pref.) 821.135.1


Prefaţă, Acolo unde natura încă păstrează nealterată frumusețea creației, acolo o urmărim pe călătoarea planetară, dna Magdalena Avădanei, în periplurile anuale de căutare a frumuseților naturii, ascunse de civilizații destructive. Locuri noi, magice pentru orice Homo sapiens, pline de vigoarea primordială a ancestralului, neatinse de cohortele de turiști înarmați cu aparate foto, ci prețuite doar de cei profund iubitori de limpedea lumină emanată de sufletul naturii, ne sunt dezvăluite în acest volum de călătorie la extremitățile lumilor planetei albastre. În nordul continentului european călătorim în lumina aurorei boreale, printre fiordurile vechilor vikingi, în locuri unde se prezervă habitatul viețuitoarelor zonei în parcuri special amenajate, departe de tumultul vieții cotidiene. Traversăm apoi podișul Tibet, o lume a munților, în care spiritualitatea conduce existența locuitorilor, o lume fascinantă atât prin relieful muntos deosebit cât și prin meditația omului față de natură, Creator, cosmos, în mănăstirile locurilor. Kamceatka, o altă lume a contrastelor, cu piscuri rebele acoperite de zăpezi și o salbă de vulcani înșirați pe tot cuprinsul peninsulei, cu râuri repezi și viețuitoare aflate în sufletul naturii, libere de orice atingere exterioară, ne este prezentată ca un alt reper de călătorie, cu specificul său. Trecând mai la sud descoperim Terra Australia, insula continent ancorată în trecutul magic al aborigenilor peste care s-a suprapus civilizația de secol al XXI-lea, cu prețuire față de natură și seninătatea luminilor sudice. Insula Paștelui, Rapa Nui, un popas în drumul către America de sud, un tărâm magic încărcat de relicvele civilizațiilor trecute ce ne privesc prin ochii statuetelor megalitice plantate ca martori ai existenței trecutului peste ani, mărturisind timpurile marilor întrebări despre lume și cosmos.


Patagonia, avanpostul dinaintea continentului înghețat, Antarctica, e o lume de trecere de la pajiștile verzi unde zglobiile lame își plimbă turmele în căutarea hranei înspre ghețurile albăstrii de pe promontorii sau din largul coastelor oceanice. Magdalena Avădanei consemnează cu emoţie şi bucurie această armonie dintre om și natură, miracolul - acel ceva divin, de dincolo de cuvinte, intraductibil. Autoarea știe să aprecieze, să vadă, să simtă vibrația naturii, să se alinte în adierea vântului, să-și bucure ochii și sufletul cu parfumul, culoarea și liniștea primordială a peisajului, să contemple cu nesaț tot ce i se oferă în stare pură, putându-se astfel număra printre aleşii sorţii. Momente unice, simple, creează o simbioză, respect faţă de natură și cumva o conexiune cu divinitatea. Totul capătă alt sens, alt contur, viaţa este privită cu alţi ochi, autoarea transpunânduse într-o altă dimensiune, care mai ieri nici nu credea că există atât de aproape, atât de la-ndemână. Noi, oamenii, suntem singurele fiinţe care trăim sub semnul lui „a avea”, o posesie fără de măsură care ne guvernează viețile, uitând să mai privim în jur, să vedem, să simțim. Autoarea ne sugerează că a venit timpul să începem să trăim paradigma lui „a fi”, asemenea căprioarei şi arborelui, liberi de tot ce ne stăpânește, în liniște și armonie cu tot ce e lângă noi, încă neobservat. Un periplu care lasă imaginația liberă și ne poartă în împărăția naturii, cu simplitatea ei dar care ne învăță adevăruri fundamentale ale acesteia: libertate, seninătate, vigoare și luptă pentru existență. O evadare din rutina cotidianului urban, cu siguranță într-o altă lume, mai curată și mai autentică. O carte la superlativ, despre superlativul ce ne e tuturor aproape, accesibil și tămăduitor, liniștitor pentru suflet. Emilia Ţuţuianu


Ţara De Foc ianuarie 2016

emerarii navigatori care au înfruntat primejdiile şi necunoscutele depărtări au fost și sunt pentru noi simboluri şi eroi ai acelor vremuri: Magellan, Cristofor Columb, Charles Darwin şi mulţi alţii care au deschis şi au aprins imaginaţia unor elevi dornici de cunoaştere şi aventură. La școală se învăţa geografia cu harta fizica a lumii în faţă şi se dădea examen la sfârşit de clasa a IV-a. Am simţit o atracţie nemărginită pentru harta lumii şi mai ales pentru zonele foarte îndepărtate ale globului. Acele aşezări de la capătul lumii, Ţara de Foc, Strâmtoarea Magellan, Alaska, Peninsula Kamceatka şi Noua Zeelandă, erau pentru mine nişte misterioase atracţii, inexplicabile pentru un copil. Le-am purtat în suflet încă din copilărie şi îmi reveneau în minte acele tainice chemări, acea atracţie neobişnuită care mă urmărea mereu. Aşa erau de bine fixate în imaginaţia mea, încât dacă cineva m-ar fi pus să le desenez, puțin aş fi deviat de la realitate. Astăzi am împlinit un vis al copilăriei, copilul de demult a trăit emoţia puternică, când a păşit pe urmele lui Magellan şi ale lui Darwin. Vreo doi, trei ani am căutat grupuri, care să ajungă în acele locuri, dar nu am găsit. Dorinţa să ajung acolo era aşa de mare

Magdalena Avădanei


încât am hotărât să merg singură, fără ghid, fără grup, doar cu nepoata mea. În anul 2007 vizitasem America de Sud, cu renumitul Pampas, cu numeroasele cirezi de vite, ce păşteau pe acest platou mănos. Gustasem şi faimoasa friptură argentiniană, ca şi plăcinta lor cu carne, espanados. O plimbare de o zi pe delta râului Parana în Buenos Aires, oraşul tangoului, din renumita zona La Boca. Am zburat apoi la faimoasa şi neasemuita cascadă Iguazu. Toate aceste vizite nu mi-au alinat dorinţa de a ajunge chiar la capătul lumii, în Ţara de Foc şi în oraşul Ushuaia. Au trecut ceva ani, timp în care am fost în America de Sud, pe coasta Oceanului Pacific în Peru, Bolivia, Chile şi în Insula Paştelui, renumită pentru faimoasele statui Moai. Ushuaia rămăsese departe, încă un vis neîmplinit. O vorbă populară spune să fii atent ce îţi dorești, că s-ar putea îndeplini. S-a confirmat acest lucru cu mine, atunci când am riscat să plec la drum în plină iarnă, fără grup, fără ghid și alte măsuri de siguranţă. Dorinţa să ajung la capătul lumii, era maximă. Nici vremea rea, nici lungul drum în necunoscut, nu au stat în calea împlinirii unui vis al copilăriei. Trebuie să mărturisesc că plecată la drum, nimic nu mai contează pentru mine: frig, ploi, drumuri foarte lungi, avioane schimbate, fus orar diferit de cel al ţării noastre şi multe nopți nedormite. Destinaţia finală este cea care îmi dă bucurie și energie.

La capătul lumii


Până a ajunge la capătul lumii, am avut fericirea să ating și alte puncte extreme ale Planetei. În anul 2007 am realizat, cred, un record mondial. Spre sfârşitul lunii martie am parcurs drumul București-Amsterdam, iar de acolo am luat avionul spre Africa de Sud, la Pretoria şi apoi la Capul Bunei Speranţe. Întoarsă acasă am trebăluit pentru pregătirile de Sfintele Sărbători Pascale şi după 14 zile am plecat în îndepărtata Japonie. Era luna aprilie, când cireşii sunt în floare, iar cireşii japonezi sunt speciali, cu floarea lor, sakura. În acelaşi an, spre toamnă, am depus actele la Budapesta, pentru a obţine o viză turistică în Australia. În ţară nu aveam consulat şi ca să nu pierd vremea fără viză am făcut înscrierea în America de Sud. Dar am primit târziu viza pentru Australia şi trebuia să renunţ la America de Sud. La început mi-au promis înlocuitor, dar în final m-au anunţat că pierd avansul plătit. Nu puteam să pierd banii depuşi, aşa că la întoarcerea din Australia şi Noua Zeelandă, am plecat în America de Sud. Nici acum nu pot să cred că la vârsta mea am putut să rezist la așa un drum, la o diferenţă mare de fus orar de la răsărit la apus. În trei zile de la venirea în ţară din Noua Zeelandă am ajuns acasă, o zi la muncă şi apoi a treia zi la drum spre Bucureşti, cam cinci ore. În aeroport am luat zborul KLM spre Amsterdam şi de acolo spre Buenos Aires. Am traversat Atlanticul cu o durată de zbor cu avionul de 13-14 ore. Mă întrebam ce mă mâna în acest maraton al drumeţiei, al zborurilor lungi şi al căutărilor în necunoscut.

Magdalena Avădanei


Iată-mă, după aproape nouă ani, din nou în frumosul şi ospitalierul oraş Buenos Aires, al cărui bulevard este unic în lume prin lungimea şi lăţimea sa, Avenida 9 de Julio, renumitul bulevard al Libertăţii ce traversează oraşul. Sosisem în oraş cu zborul British Airways, într-o sâmbătă, când orașul era mai puţin aglomerat, farmaciile şi anumite malluri erau închise, iar liniştea pusese stăpânire pe oraş. Revederea acestei metropole m-a bucurat mult, mai ales că era dominată de o linişte parcă patriarhală. Arborii seculari, care străjuiau bulevardele, mai aveau puţine flori, mai ales cele de albastru intens ale jacarandei. Coronamentul bogat și verde al copacilor, dădea un farmec nespus străzilor. Acolo nu se practică toaletarea arborilor ca la noi, iar aceștia își păstreaza frumuseţea. Am revăzut zone pe care mi le aminteam ca ieri: Bulevard al Libertății, imens, pe care l-am parcurs din nou pe jos, cartierul La Boca, zona în care a început revolta afro-asiatică şi leagănul tangoului, devenit apoi emblema Argentinei. Viu colorat, cartierul La Boca a rămas la fel de neschimbat, cu scenele de revoltă, omniprezente, şi clădirile viu şi divers colorate. Deşi se află undeva la periferia oraşului, străzile cartierului erau curate, bordate de arbori înverziţi, iar cafenelele de odinioară existau şi erau deschise. La balcoanele lor erau statuete ale comercianților de odinioară, foarte expresive, reușind să redea farmecul de odinioară.

La capătul lumii


Oriunde în lume, în marile metropole, ridicate pe verticală din sticlă şi beton, acolo unde s-au păstrat intacte zonele vechi ale orașelor, farmecul sporeşte, parcă ar fi sarea şi piperul din mâncarea preferată. nÎ ziua următoare, fiind Duminică, am luat bilet la un autobuz supraetajat, pentru a vizita din nou oraşul, deşi în ajun colindasem oraşul până în cartierul La Boca, îndrumată de un GPS. Plimbarea cu autobuzul a durat trei ore, timp în care am stat pe scaun fotografiind şi făcând filme, și ascultând muzică specifică zonei. Este un oraş minunat, flancat de o parte de delta râului Parana şi de cealaltă parte de canalul deschis pentru vapoarele ce vin din largul oceanului Atlantic. ,,Podul Femeii” a fost proiectat de arhitectul Santiago Calatrava, iar străzile înconjurătoare sunt numite după femei remarcabile. De pe pod se pot vedea mai multe clădiri foarte moderne - hoteluri, restaurante, blocuri de locuinţe. Datorită unui pilon care se înalţă spre cer într-un unghi de 45 de grade, podul este comparat adesea cu un cuplu care dansează tango. Iar în Buenos Aires poţi vedea oricând un astfel de cuplu, mai ales pe străzile din San Telmo. Pe malul canalului sunt multe şi frumoase clădiri din cărămidă roşie ce serveau odinioară pentru depozitarea mărfurilor. Pe lângă vapoarele ce aduc mărfuri și imensele macarale de pe margine, pe apele canalului sunt mici gondole ce te invită la o plimbare, ca să îți amintească de faimoasa Veneţie. Am savurat frumuseţea oraşului metropolitan ce găzduieşte o populație aproape cât a țării noastre cu tot cu suburbia. Cel mai plăcut în oraş este felul în care noile clădiri s-au armonizat cu vechea Magdalena Avădanei


arhitectură, deosebit de frumoasă. Puţine metropole din lume au reuşit această integrare plăcută şi frumoasă, încât este greu de făcut delimitarea lor. Părăsim oraşul, după mai puţin de trei ore de somn, deoarece seara am fost la un restaurant pentru a-mi bucura privirea și sufletul cu faimosul lor tango. Dimineața, la orele 7, deja avionul decola spre destinaţia viselor mele. Din avion urmăream cu atenție țărmurile Atlanticului, micile lagune create, micile insule rătăcite parcă în ocean. Spre prânz am ajuns în Ushuaia, oraşul de la capătul lumii. Înconjurat de munţi înalţi, plini de zăpezi, deși era în plină vară australă, Canalul Beagle și un mic aeroport din lemn, au fost primele imagini văzute din avion. Un taxi ne-a dus la un hostel, situat pe strada principală, ne-am lăsat lucrurile și am plecat în port, să vedem vasele ce pleacă în larg și să ne potolim foamea. Am prins repede un vapor ce ne ducea spre farul de la capătul pământului şi la insulele cu cormorani imperiali, lupi de mare şi alte vieţuitoare marine… Ushuaia, oraş de la capătul lumii, a fost populat de indienii Ona, tribul Yamana. În limba amerindienilor, Ushuaia însemna ,,oraşul din adâncul golfului”. Aşezat în sudul Patagoniei, în fâşia îngustă a Americii de Sud, unde Oceanul Atlantic şi Pacific parcă îşi dau mâna, oraşul este brăzdat de vânturi foarte puternice. Vaporul înainta în largul oceanului destul de încet, valurile puternice făcând ca statul pe punte să fie dificil. În peisajul învolburat de valuri, au apărut la orizont insulele cu acele colonii de păsări, părând un peisaj de basm. Insulele La capătul lumii


erau mici, cu o suprafață redusă, cu mici denivelări, găzduind în partea de jos lei de mare, care își disputau gălăgioşi teritoriul și haremul lor, iar în partea de sus a insulei, mii de cormorani imperiali erau la fel de gălăgioși. Vântul se înteţea, pe măsură ce înaintam în larg a apărut la orizont şi Farul de la capătul pământului. Frumos colorat cu roşu şi alb, bătut de vijelioase valuri, părea desprins din călătoriile lui Jules Vernes. O emoţie puternică pusese stăpânire pe mine, mi se părea că visez sau trăiesc o ficțiune. Eram pe urmele celor ce descoperiseră și exploraseră aceste locuri. Magellan a denumit zona Țara de Foc, după focurile ce ardeau pe maluri, ca reper pentru băştinaşii plecaţi la pescuit în larg. Și un român, Julius Popper a explorat zona, făcând exploatări aurifere, cartografiere, colonizare și organizare civică a Țării de Foc. Din păcate, după succesul său, a murit la 36 de ani, fiind implicat într-un proces cu mafia aurului. Lui i se datorează numele unor munţi și vârfuri de munţi, cu rezonanţă românească (Sinaia, Manu, Silva, etc). Deşi mâinile îmi erau îngheţate, am început să filmez şi să pozez aceste peisaje fermecătoare, această natură dezlănțuită. Era fantastic, ajunsesem acolo unde nu speram și mă simţeam atrasă în același timp de tot ce găsisem. Eram în drum spre Antarctica și vântul sufla năprasnic. Faptul că eram ȋn larg și Antarctica era la 400-500 de km, a făcut ca emoţiile să mă năpădească din nou și nu cred că le voi uita vreodată. Trebuie să amintesc că în acest mic oraş de la capătul lumii, ȋn anul 1833 a acostat primul vas, Beagle. Oraşul a fost transformat ȋn ȋnchisoare, din 1881 pană ȋn 1947, când Juan Domingo Peron a desfiinţat-o. Magdalena Avădanei


După ce ne-am ȋntors ȋn port, am hoinărit pe străzile orașului. Era târziu, spre seară, dar fiind vară australă, soarele mai era la orizont și afară era ȋncă ziuă. Strada principală era dreaptă, având de o parte şi de alta clădiri mici din lemn vechi, cu magazine pentru suveniruri, cu cafenele şi restaurante. Strada era paralelă cu ţărmul, iar în port zeci de vase mai mari şi mai mici, de croazieră sau de mărfuri, staționau în amurgul auriu. În acest capăt de lume tot ce este produs consumabil se aduce de pe mare, ceea ce face ca preţurile să fie mari, pe măsura cheltuielilor. În afară de flori frumoase, înflorite, pe la case și unde predomina lupinul, floarea lor naţională, nu sunt livezi sau terenuri agricole. Vânturile puternice din miezul verii pot să-ți amintească și de perioada de iarnă, care durează cu câteva luni mai mult ca la noi. Am trecut prin faţa clădirii ce adăpostea Banca Patagonia, clădire cu specific american și paşii m-au dus până la capătul străzii, unde am descoperit o clădire mai veche, impunătoare, ,,Galeria de Artă”. Am fost surprinsă să aflu că de fapt fosta închisoare din Ushuaia, fost centru de detenţie pentru cei certaţi cu legea, a fost transformată într-un centru de mare atracţie turistică. La fel s-a întâmplat cu peste 200 de ani în urmă în Australia, ce fusese transformată într-un refugiu pentru cei pedepsiți de lege, ca apoi să devină o ţară cât un continent, cu o legislaţie robustă și respectată cu stricteţe, o adevărată democrație.

La capătul lumii


7


Ne-am retras pentru un somn binevenit, ce m-a făcut să mă trezesc precum un prunc şi am plecat în Parcul Național al Ushuaiei, Parcul Tiera del Fuego. Un drum lung, cu un autobuz de epocă, pe un drum pietruit, ce a durat câteva ore. Am oprit în zona ,,trenuleţului de la capătul lumii” şi am înaintat în mijlocul parcului, unde pe o hartă erau fixate traseele turistice. Alesesem un traseu de câteva ore, pe malul unui lac argintiu, ce separa Argentina de Chile cu lanţul Anzilor Cordilieri. Drumeţia a fost ceva de neuitat! Nu erau marcaje, nu erau oameni, eram doar eu cu nepoata şi cu gândurile mele. Mergeam pe malul lacului şi mă întrebam cum voi recunoaşte zona de graniţă cu Chile. Mă urmăreau de dincolo de lac Cordilierii, cu crestele pline de gheţari şi zăpezi spre poalele lor. Apele lacului Roca unduiau, schimbându-şi culoarea, sub razele soarelui, din verde în argintiu. Mulţi copaci cu coronamentul înclinat la pământ vesteau vânturile şi furtunile puternice care îi afectau. Era o linişte deplină, doar ciripitul păsărelelor te trezeau la realitate. Drumul, poteca propriu zisă, nu avea marcaje, doar malul lacului îmi arata drumul. Mă întrebam cum o să recunoaştem că am ajuns la graniță, dar imediat am zărit arbori seculari căzuţi la pământ și stânci imense, dislocate din stratul milenar al solului, care păreau a fi semnele recentului cutremur din Chile și am ştiut că granița este pe aproape. Gândurile mele s-au adeverit, am mai mers puţin prin acest infern în care natura dezlănţuită întorsese totul pe dos.

Magdalena Avădanei


Pe malul lacului, în faţa mea era o schelă din fier, simplă, ce avea agăţată în vârful ei o tăbliţă care certifica granița dintre Argentina și Chile. Eram fericită că atinsesem pe jos graniţa cu Chile, că am admirat acele peisaje deosebit de frumoase și sălbatice, iar păsările ne-au dat un concert pe cinste. Tot efortul a fost bine meritat, mai ales că la un moment dat, la un popas am văzut niște temerari ce plecaseră pe lac cu bărci pneumatice. Prezenţa lor pe luciul lacului dădea un aspect deosebit acelui decor de natură sălbatică. Flora spontană era destul de abundentă dar nu era viu colorată, ca la noi. Domina culoarea albă şi cea galbenă, pe lângă verdele deschis al ierbii. Erau multe tufe de piretrum, ce seamănă foarte bine cu margaretele noastre şi multe tufe de bumbișori galbeni. Faptul că verile sunt scurte, plantele nu au timpul necesar procesării culorilor vii, mai ales că şi temperaturile nu sunt mari, în plină vară. Aşa arăta parcul de la capătul lumii… Târziu, spre seară, a venit autobuzul, care ne-a adus în oraş. Odată ajunsă, am hoinărit pe străzi, singură, încercând să interacţionez cât mai mult cu acest ,,capăt al lumii”. Cu o populaţie redusă, oraşul era plin de turişti, dornici să-l viziteze, din acest motiv și preturile sunt foarte mari. După drumeţia făcută și după ceva cumpărături pentru cei dragi, dar mai ales vederi, m-am întors la cazare. Cred că am dormit ca un prunc ce şi-a văzut visul împlinit. Dimineața am plecat spre aeroport, în drum vizitând Muzeul de Istorie, unde erau expuse imagini cu scene din trecutul băștinașilor, ocupaţiile lor şi lupta cu asediatorii pentru teritoriu. La capătul lumii


La aeroport am luat avionul spre nord, spre graniţa cu Chile, în oraşul El Calafate, pentru a vedea Anzii Cordilieri şi gheţarii. El Calafate este un oraş turistic destul de mic, cu mici hoteluri, hosteluri şi multe agenţii de turism, fiind situat chiar la graniţa cu Chile. Are o stradă principală, străjuită de arbori seculari, cu multă verdeaţă şi tufe mari lignificate de lavandă, cum n-am mai văzut în alte parţi ale lumii. El Calafate, un oraş parcă medieval, care îşi întâmpină vizitatorii în linişte şi cu multă ospitalitate. Am stat aici patru nopți, m-am bucurat de frumuseţea locurilor, de excursiile organizate de agențiile de turism, foarte bine gândite. Inițial, plecasem cu ideea să închiriem o maşină, dar raţiunea ne-a ajutat și am renunţat la timp. Agențiile organizau excursii de o zi în parcurile naţionale din Chile cât și la ghețarii din Peninsula Magellan. A fost o bucurie când am reuşit să achiziţionăm aceste excursii la un preț acceptabil. Am hoinărit în prima zi prin oraş, ne-am odihnit puţin, iar după amiază am făcut o plimbare în rezervaţia Laguna Nimez. Din partea de sus a oraşului unde am fost cazată, dar nu la hoteluri de lux, se vedea un luciu de apă imens de culoarea turcoazului. Era Lacul Argentino, paralel cu el fiind această rezervaţie, la care am ajuns pe jos, traversând tot oraşul. La un moment dat, în apropierea rezervaţiei mi-a atras atenţia o înşiruire de plopi seculari, care împrejmuiau o proprietate. Gândul m-a dus la poezia lui Eminescu ,,Pe lângă plopii fără soţ” şi la situaţia plopilor de la noi din ţară, tăiaţi fără milă, ce odinioară umbreau drumurile judeţene. Magdalena Avădanei


Rezervaţia era împrejmuită iar preţul de intrare era mare, dar motivat în acelaşi timp. Era o minune a naturii, un habitat natural cum puține sunt în lume, o oază pentru tot felul de păsări, terminând cu colonii de flamingo. Departe de lume, în acest habitat cu mici bălți bordate de flori albe, ce păreau a fi semănate de om, cu o faună diversificată, care își avea fiecare arealul câștigat, crezi că ești în Paradis. Urmăream o pasăre care stătea pe un scoruş, să o fotografiez, și am zărit doi pui cu pene, care îşi aşteptau părinții. Am făcut un zoom ca să îi pot vedea mai bine, când din senin, deasupra mea plonjau două păsări mari, care m-au luat cu asalt. Am realizat că erau părinţii, pe care îi pozasem puţin mai devreme şi care îşi urmăreau odraslele. Am plecat repede din apropierea puilor şi păsările s-au liniştit. O lecţie, o experienţă la capătul lumii care mi-a arătat pentru a nu ştiu câta oară ce înseamnă instinctul matern de protecţie la păsări şi care la oameni se manifestă mai puţin pregnant. Am stat o după-amiază în acest mirific loc şi am admirat frumuseţea şi sălbăticia naturii. Iarba de stepă ajunsă la maturitate, cu spicele ei roşiatice, dădeau culoare acestui areal în care domina luciul albastru al apelor, florile albe de Piretrum şi galbenul bumbişorilor. Am ajuns şi la arealul cu flamingo, acelaşi lac albastru cu ape limpezi, mărginit de florile albe pe care eu le-am asemuit cu muşeţelul de la noi. Multe păsări erau în căutarea hranei şi se întorceau acasă, altele se mulţumeau cu peştişorii din lac.

La capătul lumii


După gardul ce împrejmuia rezervaţia se întindea plaja îngustă a lacului Argentino. Culoarea apelor lacului parcă se schimba în preajma asfinţitului dar cârdurile de lebede cu gâtul negru erau ca o pată pe luciul apei. Nu mai văzusem aşa o minune a naturii, nu ştiam că există aşa ceva, o adaptare fantastică la condiţiile de mediu. Sfânta mama natură a făcut această schimbare a albului imaculat, în negru, probabil pentru a le proteja în perioada rece, când negrul absoarbe razele soarelui, pentru că albul reflectă căldura. Pe insuliţe mici, grupuri de raţe se adunau în vederea înnoptării, dar liniştea lor a fost tulburata de un câine vagabond, care ştia cum să le vâneze. Am fost bucuroasă că ele au fost vigilente şi au sărit în apă, dar câinele vânător şi-a continuat nestingherit drumul, ştiind că va găsi ceva hrană. Am plecat târziu din acest colţ de rai de la capătul lumii şi am adus mulţumiri organizatorilor pentru grija ce o au pentru conservarea şi păstrarea acestui ecosistem paradisiac. Nu îmi pot stăpâni revolta faţă de ceea ce se întâmplă în frumoasa noastră Deltă, la felul cum se distruge, parcă voit, habitatul păsărilor şi flora de acolo. Ajunsă la hotel, am derulat prin faţa ochilor acele frumuseţi văzute şi am adormit cu gândul la acest mic paradis terestru. Dimineaţa următoare, la orele 5.30 eram deja în stradă, unde urma să vină autocarul ce ne ducea în Chile. Un drum lung, pe platouri din stepa Patagoniei, unde drumul nepietruit şerpuia printre mlaştini, păduri de arboret arse şi grupuri de guanaco (lame). Magdalena Avădanei


În mersul autocarului urmăream şi familii de struți sălbatici. Peisajul era dominat de scaieţi, foarte puţină verdeaţă, încât te miri cu ce trăiesc aceste viețuitoare. După ore şi ore de mers am ajuns la graniţa Argentinei unde au început formalităţile de ieşire, controalele severe și vizele. Am mai mers puțin şi am ajuns la graniţa cu statul Chile. Toţi pasagerii am coborât pentru un control sever, pentru declaraţii şi viză. Destul de neplăcut, dar ştiam că trebuie să trecem de acest disconfort. În sfârşit am scăpat de stres, am schimbat ceva valută şi am ajuns în parcul naţional Turnurile de Piatră (Tores de Paine). După plata taxelor am intrat în parc şi deja se profilau la orizont impunătorii munţi Anzii Cordilieri, cu vârfurile lor spectaculoase, acoperite de gheţari şi zăpezi veşnice, cu multe râuri formate prin topirea gheţarilor. Însoţitorul de grup cunoştea bine arealul parcului, stabilind locurile unde vizibilitatea este bună şi ne-a îndrumat pe o potecă, mergând pe jos, până aproape de poalele munţilor. Fiind la înălţime, vântul bătea puternic şi cu greu reuşeam sa-i ţinem piept. Era un decor fantastic, nu ştiam unde să-mi opresc privirea şi aparatul de fotografiat. Turnurilede piatră se profilau în faţa noastră, maiestoase, cu puţină vegetaţie şi vârfurile lor modelate de mama natură. Vânturile puternice din zona de coastă a Oceanului Pacific, gheţarii şi ploile i-au modelat în permanenţă, creând adevărate turnuri şi între ele o piramidă aproape perfectă. Fascinată de aceste turnuri, m-am dus cu gândul la Carpaţii Orientali, cu renumitele Pietrele Doamnei din La capătul lumii


M-ţii Rarăului. Și acolo, ca și la noi, fenomenele naturale și-au pus amprenta peste tot. Deci pretutindeni în lume natura este cea care modelează, transformă și ne surprinde cu fantastica ei putere. Am privit turnurile de piatră din toate punctele cardinale şi am poposit la un lac format din topirea gheţarilor de pe ei. Un loc de popas, frumos, sălbatic, cu un pod de lemn ce ducea la un micuţ hotel, înconjurat de apele lacului şi multe flori sălbatice. Deşi preţurile erau mari pentru o noapte, camerele erau ocupate. Târziu, spre seară, am plecat spre cascada formată de râurile făcute de torenţii de pe munţi. Apa era vijelioasă cu vârteje alb verzui, foarte rapide, parcă se grăbeau să nu-şi piardă farmecul. După ce am cumpărat ceva vederi cu aceste locuri, am plecat spre Argentina, unde am ajuns târziu în noapte. În minte îmi era imaginea acelor turnuri mărețe, care înfruntaseră vânturile, ninsorile, toate intemperiile naturii, rămânând falnice de milenii. Nu uitasem şi de turmele de guanaco venite la un luciu de apă şi nici acei struţi sălbatici ce populau acest areal. Aveam acum un alt vis împlinit, o altă mare bucurie dată de măreția Anzilor Cordilieri. Îi mai văzusem, când am fost în Chile, dar acum era altceva. Un somn liniştit, fără griji şi cu bucuria visului împlinit care parcă mi-au făcut odihna mai uşoară. Eram pregătită să plec a doua zi în Peninsula Magellan, să văd unul dintre cei mai frumoşi şi mai mari gheţari, Perito Moreno. Dimineaţă, devreme, autocarul agenției de turism ne-a luat de la hotel pe toţi cei înscrişi și pe cei răspândiţi prin oraş. Era o Magdalena Avădanei


dimineaţă rece, iar drumul era destul de lung. În zare a apărut Lacul Argentino şi am mers pe marginea lui cam 50 km. Deşi vremea nu a fost prea plăcută, era înnourat şi a început să plouă, însă frumuseţea lacului îți ridica tonusul și nu mai conta ploaia de afară. Târziu am ajuns în parc, am plătit taxa de intrare şi am continuat drumul cu autocarul. Am mai mers ceva timp şi deodată a apărut la orizont, printre munţi, imensitatea gheţarului care parcă plutea pe lac. Am fost sfătuiţi să urcăm pe un vapor, pentru a fi aproape de gheţar, această imensitate alb-albăstruie, rămasă din timpurile glaciaţiei. Mai văzusem gheţari în Alaska, în Golful gheţarilor, tot pe un vas, dar acesta mi s-a părut mai strălucitor şi mai expus topirii. Din când în când se auzea câte o bubuitură şi se vedea cum bucăţi mari de gheaţă se desprind şi cad în lac, apoi sunt duse de valurile lacului şi modelate, schimbându-şi culoarea. Totul era magnific… Mici sloiuri pluteau pe luciul apei, dar imediat îşi schimbau culoarea, se duceau sub valuri, ca apoi să iasă din nou la suprafaţă. Un spectacol feeric de culoare, de sunet şi măreție. După ce am fost pe vas, aproape de acest munte de gheaţă, ni s-a propus să mergem pe o pasarelă. Pasarela era în partea de sus, dispusă în zig-zag cu platforme aşezate la locurile de panoramă de pe lac, dar avea multe ramificaţii şi se putea coborî spre gheţar. Cum îl priveam de sus, am văzut fisurile create de ploi, şiruri de fum negru, ce arătau fostele erupții vulcanice. La fel erau și ghețarii din Alaska, erodaţi de intemperii şi cu multe vinişoare negre, mai ales la baza lor. La capătul lumii


Era impresionantă priveliştea lor, ceva măreţ, nu mă săturam să pozez acest loc de vis. Nu ştim cât vor mai rezista aceşti gheţari, când transformările climatice sunt accentuate în toate colţurile globului. Aceste minuni ale glaciaţiei, poate vor mai dăinui, mai ales Perito. El este o curiozitate pentru specialişti deoarece deşi se topeşte în timpul verii destul de mult, îşi păstrează totuşi volumul. Se pare că acele două râuri care îl alimentează îi menţin volumul. Este vorba de râurile Rico Sur şi Brazo Rico şi despre lacul Argentino. Acestea îngheaţă în iernile lungi şi compensează topirea gheţarului din scurta vara australă. După un timp, ploaia s-a oprit şi soarele ne-a bucurat cu razele sale ce cădeau pe gheţar schimbându-i culoarea, din alb în albastru-verzui. Târziu, norii s-au ridicat şi s-au ivit crestele munţilor Anzi, din care cobora gheţarul, cu o suprafaţă de 35 km. După ce am privit, electrizată parcă, acea minune a naturii, am plecat urmărind acea privelişte până a dispărut în zare. Era apogeul excursiei mele, împlinirea unui vis, a unei chemări neînţelese. Ne-am întors în El Calafate, târziu, în noapte, la fel după cum plecasem. A doua zi, seara, am servit la un restaurant faimoasa friptură de vită argentiniană. Mai servisem la o fermă (estancia) friptura de vită din mugur de piept, care era delicioasă, apoi friptura de pulpă de vită şi nici de această dată nu s-a dezminţit renumele acestui preparat. Dimineaţa următoare eram deja în aeroport în zborul spre Ushuaia şi de acolo spre Buenos Aires.

Magdalena Avădanei


Trecut-au zece zile şi drumul la capătul lumii s-a sfârșit. Emoţiile, bucuriile și imaginile adunate cu ochii minții şi cu sufletul îmi vor rămâne vii în amintire, peste vremuri. Aeroportul din Ushuaia este de dimensiuni mici, o construcţie rezistentă la vânturi, dar plină de turişti. După două ore de aşteptare, am luat avionul spre Buenos Aires. Am ajuns noaptea în oraşul metropolă şi dimineață am mai făcut ceva cumpărături. Fiind luni era destulă aglomeraţie pe străzi, argentinienii erau îmbrăcați sumar, de vară, îşi vedeau în linişte de cele cotidiene. Îmbrăcămintea lor era lejeră, nu elegantă şi stridentă ca la noi, iar circulaţia era destul de intensă, dar nu am auzit vreun claxon şi nici nu am văzut vreun accident. Toleranța şi calmul lor îi fac să îşi trăiască viaţa mai simplu, mai uşor, nu într-un stres continuu ca la noi. La prânz, un taxi ne-a dus la aeroportul internaţional deoarece seara anterioară venisem din Ushuaia, pe aeroportul continental. La aeroport era destulă aglomeraţie, dar aeroportul fiind foarte mare, fiecare pasager se îndrepta spre poarta sa de plecare. După check-in şi după puțin timp eram în avion, la geam, unde timp de 14 ore am traversat Atlanticul şi am ajuns la Londra. Acolo, după alte cinci ore am avut zborul spre Bucureşti şi din Bucureşti, alte cinci ore cu maşina până acasă. Am parcurs cam 30.000 km în 10 zile, dar nu am simțit nici oboseală, nici durere, nici foame, somn sau alte neplăceri omeneşti. Totul parcă a fost un vis, o evadare din cotidian, un destin împlinit, o cale ce trebuia parcursă, ca să îmi încununez călătoria în jurul lumii. La capătul lumii


Tărâm fără de legi - Alaska

ândul mă poartă mereu spre locurile de pe glob care încă mai păstrează intactă natura virgină, unde omul o protejează şi conviețuieşte simplu cu ea. Acolo, la celălalt capăt de lume, opus Ţării de Foc, în nord, spre Marea Bering şi strâmtoarea cu acelaşi nume, este acel ținut de poveste, cu legile nescrise ale naturii. Se pare că în perioada lungilor ierni polare acea strâmtoare era pod de gheață pentru cei ce migrau din Asia. Aşa se explică că acel capăt de nord al Americii a fost populat de ruşi. De fapt primii locuitori ai acestor zone au fost eschimoşii, numiți şi inuiți, care erau stăpânii calotei de gheață polară. Acolo, cu mii de ani în urmă, s-a populat zona, păstrându-se intactă natura. Este vorba de mirifica Alaska, cumpărată de către Statele Unite ale Americii de la Imperiul Rus în anul 1867. Un loc unde natura sălbatică este de o rară frumusețe, atât în zona insulelor Aleutine cât şi în partea continentală. Plecasem în Alaska împreună doar cu o prietenă, căreia îi insuflasem frumusețea călătoriilor. Drumul a fost foarte lung, un bilet tip circuit București - Londra - Dallas - Seattle, capitala statului Washington. Eram destul de emoționată de această călătorie fără grup, fără ghid şi așa la mare distanță de casă. Am avut noroc că în Seattle m-a aşteptat o cunoştință în aeroport şi am ajuns uşor la hotel. A doua zi, dimineață, eram în port unde un vas mare de croazieră îşi aştepta pasagerii. Eram două româncuțe rătăcite Magdalena Avădanei


printre grupuri de englezi, francezi, japonezi şi de alte etnii. Dorința noastră de a ajunge în acest capăt de lume era primordială şi ne-am simțit bine că putem călători într-o aşa companie. Surpriza a fost mare când pe puntea vasului, la instructaj, cineva din echipă ne-a remarcat. După terminarea instructajului s-a apropiat de noi şi a început sa ne vorbească în limba noastră; era o româncă ce lucra pe vas de multă vreme şi s-a bucurat că au ajuns şi conaționali de-ai ei acolo. Ne-am apropiat mult de ea, am aflat apoi că mai sunt şi alți români ce lucrau pe vas, aşa că ne vedeam zilnic cu ei, povestind ce mai este pe acasă la noi. Eram mândră că românii sunt apreciați şi au funcții cu mare responsabilitate pe vas. Vasul de croazieră era imens, cu peste 2000 de pasageri plus personalul de servicii. De pe vas puteam să admirăm zona de coastă a Americii de Nord. Crestele munților vulcanici, acoperiți cu zăpezi veşnice, coboară panta abrupta, împădurită, încât munții parcă răsar din mare. Este zona în care în scurta vară polară, se dezvoltă o floră deosebită, iar o diversitate de vietăți vin să-şi crească urmaşii, departe de lumea dezlănțuită şi de vânătorii de trofee. De la mii de kilometri distanță sosesc în apele puţin încălzite de curenţii calzi din sud, balenele cu cocoaşă şi balenele Orca. Înotătoarele dorsale ale acestora se ridică deasupra apei în acest mod făcându-şi simţită prezenţa.

La capătul lumii


Acest decor, ca un spectacol magic, a fost sursă de inspiraţie pentru bijutierii din zonă. Doar jetul de apă ce-l aruncă nu a putut fi model pentru meşterii aurari, dar oferă o privelişte deosebită. Numeroase specii de păsări se cuibăresc pe malurile înalte şi stâncoase, la distanță de prădători. Mai deosebite între ele erau pufinii, numiţi şi clovnii oceanelor, păsări aflate în lista speciilor pe cale de dispariţie, un fel de papagali mici, cu ciocul roşu, vulturii codalb, care îşi fac cuiburi din crengi de copac, viguroase, pe coronamente înalte. Sunt maiestuoşi, cu anvergură mare a aripilor, sunt fideli şi îşi cresc cu grijă puii. Oraşele înşirate pe coasta Americii sunt cu specific rusesc, cel mai reprezentativ fiind oraşul Sitka. Majoritatea localnicilor sunt ortodocşi şi au păstrat vechea biserică din lemn, cu toate podoabele ruseşti. Este un oraş liniştit, la poalele munţilor vulcanici, cu străduţe înguste şi un aer curat, ozonat. Mici nori albi se ridicau deasupra pădurilor, oferind oraşului un farmec aparte. Mica bisericuţă se afla pe strada principală şi aveai impresia că eşti undeva în zona de munte a României. Mici magazine de bijuterii şi de blănuri stârneau curiozitatea turiştilor (fiind în zona cu cele mai vechi mine de aur, numărul și diversitatea bijuteriilor era mare). Să nu uităm că în perioada goanei după aur, Alaska a fost una dintre ţintele predilecte ale explorărilor. Vasul mergea noaptea spre cel mai mare culoar de apă din lume, iar ziua, acosta în porturi. Aşa am ajuns în capitala Alaskăi, în oraşul Juneau. Este unul dintre cele mai frumoase

Magdalena Avădanei


oraşe, cu cea mai mare suprafaţă din Alaska. Aşezat în zona de deal, are multe străduţe înguste, ce şerpuiesc spre înălţimi. Orașul Juneau, care a fost denumit după numele unui căutător de aur, Joe Juneau, a fost cândva zona unde era cea mai mare exploatare auriferă din America. În anul 1906 s-a descoperit aur în zonă și a început o exploatare intensă, 33 de mii de kg de aur fiind scoase la suprafaţă. Munţii vulcanici din zonă au cele mai înalte vârfuri din America de Nord, renumit fiind muntele vulcanic McKinley, al cărui vârf a fost escaladat de brașoveanul Ulise Galu. Curios este faptul că a ajuns în zonă și marinarul Merica Hlatcu, din Botoșani, stabilit de ceva vreme în Alaska, care a candidat pentru funcţia de guvernator. Se vede bine că pământul este rotund și românii noștri au ajuns în cele mai îndepărtate zone ale lumii. În orașul Juneau o mare curiozitate o reprezintă grădina glaciară. Este o zonă muntoasă, cu păduri seculare de conifere, străbătută de un drum în serpentine care duce pe creastă. De sus, se deschide printre ramuri o priveliște superbă asupra golfului. Jos, la poalele muntelui, o frumoasă gradină de flori multicolore și ferigi verzi pitice, îți răsfață privirea. Pare o oază de culoare în această pădure seculară, bine conservată. După ce ieși din pădure, te întâmpină o expoziție de flori în aranjamente frumoase și divers combinate Orașul Ketchikan este oraşul culturii americane străvechi. Aşezat pe insula Revillagigedo, are un farmec deosebit şi deţine cea mai mare colecţie de stâlpi totemuri, de muzee şi centre culturale. La capătul lumii


În Alaska se păstrează tradiţiile şi obiceiurile tribale ale băştinaşilor, indienii Tlingit, Haida şi Tsimshian. Totemul este un simbol al acestor tradiții, el fiind întâlnit în pieţe sau pe stradă, în faţa unor clădiri. Nici unul nu seamănă cu altul, având o diversitate de culori şi de figuri reprezentate. Totemul este un obiect ce reprezintă un animal, o plantă, o pasăre şi un cap de om, aşezate într-un anumit mod. Este folosit ca emblemă a unui grup tribal, el amintind despre originea lor sau despre trecutul lor mitologic. Sunt specifice Americii de Nord, dar s-au răspândit şi pe alte continente inclusiv în Europa şi în Asia, zona arctică. Totemul este o parte din fiinţa noastră, care ne conectează la mama natură şi păstrează vie legătura cu strămoşii noştri. Din lista animalelor prezente în totemurile amerindienilor amintim vulturul, şoimul, căprioara, delfinul, broasca ţestoasă, bufniţa, antilopa, şarpele care reprezintă un simbol al tenebrelor naturii, dar și al transformării, fluturele - simbolul vieţii şi al speranţei sau corbul - pasăre magică, simbol al profeţiei şi al înţelepciunii. Totemurile sunt răspândite la tot pasul prin oraş, fiind diferite ca mărime, culoare şi compoziţie. Impresionant este muzeul totemurilor, unde erau păstrate sub sticlă totemuri din anii 1600, ce erau confecţionate din arbori mari, având sculptate figuri de oameni şi păsări. În colţul încăperii era un totem imens, care mi-a atras atenţia, nu prin colorit, ci prin faptul că în vârf avea sculptat un făt, în mărime naturală. Cred că era vorba de obiceiul de a jertfi noi născuţi, în triburile de amerindieni.

Magdalena Avădanei


Oraşele erau înşirate pe culoarul Inside Passage, cel mai lung culoar de apă din lume, situat între munţi şi coasta British Columbia. Ele sunt mici porturi cochete, cu munţi înalţi, plini de zăpezi veşnice, înconjuraţi de nori albi ce se ridică mereu spre cer, acoperind vârfurile înalte. Aerul curat, ozonat, şi liniştea ce te înconjoară, te poartă cu gândul spre începuturile lumii, acele timpuri când civilizaţia nu a alterat frumuseţile naturii.. Prezenţa totemurilor dă un farmec aparte acestor mici porturi maritime. Mai văzusem prezente totemuri în America de Sud şi în Australia, dar nu la dimensiunea acestora din America de Nord. Vizita în aceste oraşe te invită parcă la meditaţie. Puţin aglomerate, înconjurate de ape curate şi limpezi, cu munţi înalţi, acoperiţi de păduri seculare, unice, unde urşii grizzly sunt stăpâni. Ei coboară doar la pescuit de somoni şi se retrag în liniştea pădurilor. Aerul curat, nepoluat ca în marile metropole, parcă te trezesc la viaţă, te înviorează şi nu mai simţi oboseala drumului. Stăteam şi admiram vârfurile lanţului muntos, când acoperit de nori, când încălzit de soarele ce îşi reflecta razele pe gheţarii din înălţimi, iar văzduhul era străbătut de acei maiestuoşi vulturi, al căror cap şi coadă albe îi fac vizibili în zborul lor de la distanţe mari. Ei sunt vulturii codalb, reprezentativi pentru zona arctică. Se spune că în nord sunt insule fără de legi, acolo locuiesc oamenii care iubesc natura şi ştiu cum să convieţuiască cu ea. Sunt iubitori de pace şi respectă legea sfântă a strămoşilor lor, în care natura era protejată, fără a avea nevoie de organizaţii La capătul lumii


ecologiste, ca la noi. Vechii localnici ştiau din tată în fiu că de vor distruge natura, nu vor mai avea unde locui. De aici gândirea sănătoasă a vechilor locuitori ai acestei zone. Am părăsit zona locuită şi am pornit cu vaporul în golful gheţarilor, o deschidere de apă în care gheţarii parcă coborau din munţi. Era prima dată când vedeam un perete imens de gheaţă, alb albăstrui, din care se desprindeau mereu sloiuri mari, ce pluteau apoi în larg. Era gheţarul Hubbard, unul dintre cei mai mari gheţari, alături de gheţarul Mendenhall. La întoarcere am intrat în apele Oceanului Pacific, unde urmăream valurile lăsate de vapor şi culoarea apei oceanului. Aceasta se schimba mereu, în funcţie de lumina soarelui, iar spre prânz imensitatea oceanului era de culoare argintie imitând culoarea unei băi de mercur. Nicio vietate, nimic în jur, eram prea departe de ţărm ca să vedem vreun pescăruş în zbor. Intruna din zile am zărit la orizont un petrolier dar distanţa era aşa de mare încât părea că stă pe loc. Trebuie să reamintesc că în Alaska sunt mari rezerve de petrol şi au fost zăcăminte mari de aur. Exploatarea aurului s-a făcut în mine, în perioada goanei după aur. Aurul se găsea în apele râurilor şi se extrăgea aşa cum se extrăgea în România, la Roşia Montană. Priveam de pe puntea vasului răsăritul soarelui în zori şi mi se părea ireal de frumos prin coloritul ce-l răspândea pe cer şi mai ales când răsărea după crestele munţilor. Eram de obicei singură pe puntea vasului şi urmăream spectacolul răsăritului de soare, în liniştea deplină a zorilor de zi. Fiind o mare iubitoare a naturii, Magdalena Avădanei


eram fericită că pe planeta noastră albastră nu a pătruns buldozerul civilizaţiei moderne. Am mai întâlnit, tot în America de Nord, în S.U.A, aproape de graniţa cu Canada, în statul Montana, aceleaşi peisaje sălbatice şi aceeaşi grijă pentru conservarea naturii, dar aici, în Alaska imaginile par a se opri odată cu timpul, iar secundele fiecărei ore devin momente unice, locuri unde doar liniştea poate ţine locul cuvintelor.

La capătul lumii


Dincolo de Cercul Polar

lecăm în viață, de copii, cu ceea ce învățăm acasă și în școală… Şi acum văd clasa în care învățam, hărțile așezate pe pereții clasei și îmi amintesc orele de geografie care ne captivau. Imensitatea globului pământesc, culorile pronunțate ale munților și oceanelor s-au fixat în mintea mea de elev silitor și curios față de enigmele acestui pământ, înconjurat de ape. Ne atrăgeau curiozitatea locurile cele mai îndepărtate în care oamenii și-au făcut așezări din timpuri imemoriale, adaptându-se la condiții grele de trai. Cei doi Poli ai planetei cu temerarii exploratori, Țara de Foc și Strâmtoarea Magellan erau alte curiozități care ne captivau. Dintre fenomenele naturii multe ne frământau mințile de copii dar Aurora Boreală era cea mai admirată și neînțeleasă. O comparam cu un voal fin întins pe bolta cerească, lăsată în voia vântului polar. Nu cred că am fost singura atât de captivată de acest fenomen unic al naturii, dar eu am păstrat-o în memorie și am dorit să o văd, ca și mulți alți căutători ai minunilor naturii. După ani și ani, se trezesc în minte aceste emoționante amintiri și pleci la drum, în căutarea lor. Așa am făcut, când anii au trecut și îndatoririle de elev, student și părinte s-au cam împlinit. Am pornit la drum spre a vedea și păși pe acele meleaguri care mi-au bucurat sufletul și mintea de copil. Mai întâi am colindat prin țară, la munte, la mare, în Deltă și din hotar în hotar, toată țara. Magdalena Avădanei


Apoi am continuat cu mici drumeții în țările foste socialiste, în Marele URSS, în zona de nord apoi în cea de sud… M-au purtat pașii în Nordul Rusiei, pe malurile Nevei, la Sankt Petersburg, apoi pe malurile râului Moscova cu măreața capitală, zidurile Kremlinului, Piața Roșie, Mausoleul Lenin, Universitatea Lomonosov, un adevărat oraș. Colinele Moscovei ofereau o priveliște superbă a orașului scăldat de apele râului cu același nume. Timp de patru ani m-am tot gândit să merg să văd Aurora Boreală și în sfârșit am reușit în toamna anului 2016. A fost un vis împlinit, spre marea mea bucurie. O călătorie lungă, cu trei escale, cu nopți nedormite, dincolo de Cercul Polar, fără grup organizat, doar eu și nepoata mea. Am avut poate prea mult curaj să plec la așa un drum, dar aveam experiență acumulată, în ianuarie 2016 făcând călătoria în Țara de Foc și în Patagonia, în aceeași formulă. Drumul spre Cercul Polar de Nord a fost destul de bun, zborurile lente, legături bune, fără turbulențe prea mari. Am ajuns în ultima localitate după Cercul Polar de Nord, la 300 km depărtare, crezând că vom găsi o așezare mică, cu puțini locuitori și destul de modestă. Aveam să aflu mai târziu că era denumită Parisul Nordului, că avea 76.000 de locuitori și cele mai nordice universități de pe glob. Acest oraș m-a impresionat prin fiordurile ce-l înconjurau, prin insulițele cochete legate de insula mamă, prin podurile în arcadă, foarte înalte și lungi, încât vapoarele de croazieră treceau pe sub ele fără să fie deschise, așa cum erau la Sankt Petersburg pe Neva. Ajunsesem seara în Tromso și deși eram obosită de pe La capătul lumii


drum, ne-am cazat și apoi am plecat în oraș, spre a ne acomoda cu clima și să vedem mijloacele de transport. Ziua deja era mai scurtă, noaptea se instalase când am ajuns la cazare și am zărit pe cerul senin frumoasa și gingașa ,,doamnă verde”. Era aurora, care se arăta în fâșii verzi dintr-un colț, apoi alte fâșii verzi au acoperit toată bolta cerească. Eram fascinată, nu puteam să cred că din prima seară voi vedea acea minune mult visată. Apăruse așa, deodată, în toată splendoarea ei, făcând un arc pe bolta cerească a nopții. Nu erau acele culori pe care le păstram în minte din copilărie, era doar verde, dar mi-a fost de ajuns. Am așteptat-o apoi în fiecare seară, ca pe ceva sfânt, sa apară și mai frumos colorată, dar cerul era înnorat și am așteptat mereu… După lungul drum parcurs și după emoția dată de auroră, am adormit cu gândul la aceste magnifice fenomene ale naturii. Am plecat dimineață să vedem acest fermecător oraș de la capătul lumii și am fost foarte încântată de fiordurile ce înconjurau orașul, de insulițele mici din apropiere, de portul și podurile în arcadă ce traversau fiordurile. Nu mică mi-a fost mirarea când am traversat orașul prin tuneluri, care aveau sens giratoriu și treceau pe sub fiorduri spre insulițele din apropiere. Tromso este un oraș frumos, cu o populație numeroasă, cu oameni primitori, cu o piață imensă, înconjurată de clădiri vechi, în general transformate în hoteluri de lux. Piața Centrală, cu o stradă pietonală, era la marginea portului Tromso, unde acostau vasele de croazieră și cele comerciale, ba era și o ambarcațiune NATO, cu elicopter pe punte. Din port se Magdalena Avădanei


vedeau clădirile în stil tradițional, din lemn, frumos colorate, iar pe malul celălalt al fiordului, silueta podului ce leagă insulele. Tot acolo colorează peisajul Catedrala Arctică, o construcție cu totul specială, imitând parcă ceva din ghețarii de odinioară, având forma unei colibe Sami, iar pereții din față și din spate sunt două vitralii imense. Fiind vopsită în alb, impactul vizual este deosebit. Mi-am organizat timpul pentru a vedea cât mai multe locuri frumoase din acest îndepărtat loc al pământului, așa că am rezervat o excursie în fiorduri, să le văd cum arată în pragul iernii. Mai văzusem fiorduri în timpul verii, cu faimosul ghețar Briksdal și renumita şosea Atlantic Road, o șosea ce unește câteva insule din Oceanul Atlantic, cu un pod construit în formă ovoidă, pentru a nu fi rupt de valurile puternice ale oceanului. Acum se aștepta venirea zăpezilor, care întârziau să apară, la fel ca și renii ce nu coborâseră încă din zona arctică. Așa că am plecat la drum cu o mașinuță mică de teren ce ducea spre fiordul rece patru turiști, dornici să vadă Nordul sălbatic. Eram însoțiți de o ghidă, care era și șofer, mai târziu având să aflu că este româncă, stabilită acolo după căsătoria cu un norvegian. Eram deci cinci persoane, un american, o poloneză și trei românce. Drumul era destul de greu, șerpuind pe malurile fiordurilor, cu ape albastre și limpezi, cu mici fășii de pământ ocupate de localnicii zonei. Căsuțele erau mici, frumoase, cochete, în acest peisaj milenar netulburat de zarva cotidiană a civilizației.

La capătul lumii


Parcursesem un drum lung, când deodată vremea s-a schimbat, soarele nu s-a mai văzut pe cer, a început o ploaie din senin. Pe măsură ce înaintam spre nord, a început o lapoviță deasă și nu mai vedeam nimic. Soarele și-a făcut ușor simțită prezența pe cer, ploaia s-a rărit și a apărut un curcubeu multicolor de o rară frumusețe și claritate. Urmăream aceste culori și nu mică mi-a fost surprinderea, când am văzut pe boltă un semicerc perfect al curcubeului. Numai în locurile curate, departe de poluare, departe de imensitatea construcțiilor poți vedea adevărata frumusețe a naturii. Am poposit pe o plaja joasă, spre fiordul rece și am zărit în larg cocoașa unei balene ieșita la suprafață să respire dar care imediat a dispărut, fiind obosită de drumul parcurs. În această perioadă a anului ele ajung în zonă la bancurile de macrou, care abundă în apele reci pentru a-și hrăni și crește puii. Plaja era îngustă, sălbatică, dar un rând de pietre adunate în cerc, special pentru foc, ne-a permis să ne încălzim și să preparăm ceva cald la grătar. Un ceai cald și o cafea ne-au făcut să gustăm din plin acest moment petrecut la capătul lumii. Ghida noastră era o tânăra foarte pricepută și doritoare să ne arate ce este mai frumos dincolo de Cercul Polar, acolo unde poposisem. Nu îmi astâmpăram privirea să plece spre orizontul îndepărtat, unde mereu apăreau când norii negri, când razele soarelui care luminau depărtările. Era ca un vis frumos, trăit departe de lumea dezlănțuită. La plecare, din zona fiordului ne-

Magdalena Avădanei


am întors pe alte drumuri, la fel de frumoase și luminate de soarele la amurg. Aproape de Tromso, am mai poposit pe malurile liniștite ale unui fiord, care era și un mic port plin de ambarcațiuni. Se lăsase deja liniștea serii de toamnă. Culoarea galben auriu a copacilor parcă îți trezea melancolii. Târziu, spre seară, am ajuns în Tromso, oraș foarte mare, aşezat pe o insulă, înconjurat de alte mici insule separate de lacurile glaciare și de apele fiordurilor. Tromso este un oraș aflat la 300 km dincolo de Cercul Polar de nord, are două poduri mari ce leagă insulițele din jur de centrul vechi al orașului și o rețea de tuneluri cu sens giratoriu cu multe ramificații. Mare mi-a fost surprinderea, când a intrat autobuzul în tunel și am văzut ramificațiile și sensul giratoriu. Este un oraș vechi, port pentru plecări în expedițiile la Polul Nord, are cea mai nordică Universitate de pe glob, muzee și multe hoteluri. Mulți turiști vin să vadă cea mai nordică localitate din Scandinavia, vin să vadă luminile Nordului - ,,Frumoasa auroră” și ,,Soarele de la miezul nopții”. Un adevărat spectacol este dat de primele raze de soare ce apar după lunga noapte polară. Toți locuitorii serbează în stradă acest fenomen, când la orizontul întunecat apare o fășie luminoasă. Este semnul care arată sfârșitul nopții polare. Vremea este foarte instabilă, dimineața răsare soarele peste munții acoperii de zăpadă și apoi se înnorează și începe să plouă, ploaie care ține ceva timp. De obicei seara cerul se înseninează câte puțin, parcă special pentru a lăsa să apară la orizont frumoasa nopții, Aurora. La capătul lumii


În așteptarea unei nopți cu cer senin, verificam mereu probabilitatea apariției aurorei și cum cerul era mereu înnorat, am mers să văd alte atracții ale Nordului. Am plecat în călătorie la Polar Parc, un centru de atracții pentru turiști. Parcul era așezat mult mai departe de oraș așa că am parcurs cu autobuzul alte sute de km, era de fapt o cursă ce lega așezările îndepărtate din fiorduri, de oraș. După 3 ore de mers cu această cursă am ajuns la stația unde trebuia să coborâm pentru a ajunge la parc, deoarece parcul era mult mai departe, în munți, față de șosea, așa că plătisem ca mașina parcului să ne aștepte la șosea. Credeam că dintre călătorii aflați în cursă erau și mulți turiști, ca noi, dornici de a vedea, dar în stație am coborât doar noi. Am avut parcă un sentiment de teamă, dar am văzut repede mașina parcului și pe însoțitoarea care ne aștepta. A fost drăguț faptul că mașina era nouă și portierele nu se deschideau așa că am escaladat scaunul șoferului. Drumul spre parc a fost frumos, numai prin păduri și munți înalți, pe vârfurile cărora se mai ,,scurgea” o rază de soare, care făcea să lucească zăpada în culori argintii. Aveam vreo 3-4 ore la dispoziție să vizităm parcul, până la închiderea lui, așa că am luat harta parcului și niște tălpici de gumă cu crampoane, pentru a nu aluneca pe gheață și am plecat singure în parc, cu harta în mână, spre a recunoaște zonele unde era habitatul animalelor sălbatice. Era frig, chiar ger, dar era atâta liniște și pace, atât de multă frumusețe în acea sălbăticie a naturii, că parcă frigul trebuia suportat mai ușor. Magdalena Avădanei


Ne aflam într-o depresiune înconjurată de munți înalți care bordau valea unei ape curgătoare, peste care erau poduri de lemn ale căror balustrade erau pline de flori de gheață. Malurile apei erau și ele înghețate, cum aveam să fim și noi în curând. Căutam pe hartă zona cu elani, cu râși, cerbi, lupi și speram să putem vedea și reni. Parcelele parcului erau separate de garduri înalte cu plasă de sârmă groasă, pentru siguranța vizitatorilor. Drumul dintre parcele șerpuia în pantă și era gheață, dar îngrijitorii avuseseră grijă să pună prundiș și așa am putut urca până sus. Am văzut elanii cu coarnele lor late ca niște lopeți, o familie de râși și niște cerbi mari alături de căprioarele lor. Toți aveau adăposturi de vreme rea și bucăți mari de carne pe jos. Se vedea că erau bine îngrijiți, așa că din mâncarea lor se ospătau şi păsările cerului. După ceva urcuș am ajuns și la parcela lupilor, am zărit întâi unul care a dispărut repede după deal, dar am urcat mai sus și iam văzut pe toți, adunați în haită, se oprea câte unul curios, mai ales de lumina aparatului de fotografiat. Apoi a apărut și restul grupului și curioși au stat și ne-au privit, aproape de gard. Aveam o senzație de frică, dar văzusem cum stătea bucata mare de carne neatinsă și mi-am spus ca sunt sătui. A venit apoi lupul alfa, nu prea s-a uitat la noi, s-a urcat pe adăpostul din apropiere și a început să urle. Ceilalți au primit semnalul și i s-au alăturat, așa că a început un adevărat concert. Nu îmi venea să cred că erau în fața mea și acel urlet m-a dus cu gândul departe, în sălbăticie și mi-am dorit să-l înregistrez. Peste

La capătul lumii


drum de parcela lor era o clădire cu etaj, unde puteai să înnoptezi și acolo jos veneau lupii și îi puteai urmări de aproape, toată ziua. Schimbările ce se petrec în climatul Terrei au schimbat mult comportamentul faunei, așa explicându-se că la acea vreme renii nu coborâseră din zona arctică. Era foarte frig și se înnoptase dea binelea când am început să coborâm din parc la recepție, unde ne aștepta mașina să ne ducă la șosea. Am așteptat ca personalul parcului să închidă cabana unde își desfășurau activitatea, aveau acolo și un mic loc amenajat cu suveniruri, o sală de mese pentru turiști și alte utilități. Am plecat din parc, era deja întuneric, și am ajuns la șosea, unde trebuia să așteptăm autobuzul. Ne gândeam că dacă autobuzul nu va veni sau nu va opri în stație, ne prindea gerul nopții pe acele meleaguri îndepărtate și sălbatice, așa că am rugat-o pe însoțitoarea noastră să mai rămână cu noi, așa că am așteptat autobuzul în mașina ei, la căldură, prilej cu care a început să ne povestească din munca ei cu animalele şi procedurile în caz de accidente neplăcute și incidente ce se pot ivi. Timpul a trecut mai ușor și am zărit farurile cursei care trebuia să ne aducă în oraș. Ne-am despărțit de însoțitoarea noastră cu mulțumirile cuvenite și am plecat spre oraș. A fost o experiență inedită să vezi atâtea animale în habitatul lor natural, bine îngrijite și la adăpost de răufăcători. Drumul spre Tromso a durat 3 ore, drum ce străbătea fiordurile înghețate, prin liniștea senină a nopții geroase. Priveam pe geamul mașinii și se zăreau uneori pe malurile fiordurilor Magdalena Avădanei


luminițe plăpânde de la casele locuitorilor, în rest doar luna ne lumina în noapte calea spre casă. Am ajuns în oraș foarte târziu, dar ziua fusese plină de emoții și surprize noi. Am adormit ușor cu gândul la acele meleaguri minunate, de o rară frumusețe şi locuite de oamenii simpli ai munților. Speram să mergem în afara orașului să putem vedea mai bine această minune a naturii. A venit și ziua în care soarele a răsărit și a rămas pe bolta cerului ca un astru luminos ce este, dar pe la orele cincisprezece își anunța asfințitul, lăsând întunericul să pună stăpânire pe oraș și să se apropie noaptea polară. O mașină mică de teren, cu puține locuri, ne-a luat din oraș și s-a îndreptat spre fiordurile liniștite și ferite de lumina orașului. Acolo cerul era de peruzea, toate constelațiile luminau bolta senină, parcă erau într-o întrecere. Calea Lactee împărțea cerul în două. Deodată am zărit și Carul Mare, era punctual meu de orientare de acasă ce îl căutam des și mă făcea sa mă simt în siguranță. Știam că de acolo va apărea Doamna Verde a Nordului. Pe cât era cerul de înstelat, pe atât era de frig, dar așteptarea, emoția luminilor nordului erau prea puternice, așa că nu prea simțeam frigul. Deodată, în liniștea nopții au început să apară primele voaluri verzi, mișcate mereu de vântul polar. Era ca un vis, ceva inimaginabil, o frumusețe ce se plimba pe bolta luminoasă, apoi dispărea, și peste puțin timp reapărea, mai frumoasă, cu fâșii ce se ridicau în sus și apoi dispăreau, un joc de culori fantastic. Era o atmosferă de basm, sub bolta cerească, plină de constelații specifice Nordului îndepărtat. Calea Lactee despărțea La capătul lumii


cerul în două, luminând în noapte cu puzderia ei de stele. Zărisem întâi Carul Mare, care era foarte vizibil, îl știam din copilărie, când rămâneam în nopțile senine afară, urmărind stelele. El îmi arata nordul și îmi trezea dorul de casă oriunde eram în lume. Acum, cerul era mai luminat de constelațiile știute și neștiute, dând un farmec de poveste acestor locuri îndepărtate de incandescența orașelor supraaglomerate. Acolo, departe, ești singur între cer și pământ, în mijlocul naturii, astfel că ai impresia că acolo a început totul. În această imensitate a Universului cerul parcă este mai aproape și simți cum primești o energie din înaltul albastru. Am așezat trepiedul pe malul unui lac, aflat în această zonă mirifică și cu aparatul deschis așteptam cu emoție să apară acea culoare ce se ridica pe cerul albastru, precum un voal fluturat de vântul polar. Apărea din nord și avea mereu alte forme, uneori paralelă cu orizontul și mai des pe verticală, schimbându-și mereu forma precum o flacără ce arde mereu. După ce se ivește la orizont, se ridică pe cer, fiind mișcată mereu de vântul polar pierzându-se printre stele, pierzând din culoare în timp ce la orizont apare din nou mai spectaculoasă, mai frumoasă și mai proeminentă în verdele intens. O vrajă te cuprinde la vederea ei, o magie unica, pe care o trăiești o dată în viață. Spre miezul nopții gerul se întețea, dar nul simțeai în acea vrajă ce te cuprindea. Din cortul Sami, instalat pentru vizitatori ieșea un fum drept ce se urca spre cer, dar nu era colorat ca aurora, el te îmbia la căldură, la soba din cort. Magdalena Avădanei


Am intrat în cort pentru puțin timp, să-mi încălzesc mâinile și să iau o gură de ceai fierbinte, dar nu aveam timp, pentru că știam că afară, în frig, Aurora mă va încălzi sufletește cu luminile ei de un verde aprins, dar reci. În frumoasa noapte trăită în nordul îndepărtat am fost parcă contopită cu universul și cu acest fenomen al naturii, ,,Luminile Nordului”, clipe de neuitat. Natura și întreg universul sunt fantastic de frumoase, sunt tulburătoare, acolo unde noi oamenii o lăsăm neatinsă, așa cum a fost de la începutul Creației. Ea are frumusețile și ciudățeniile ei dar este măreață, superbă. Spre miezul nopții am plecat către oraș, încărcată sufletește de acest miracol sfânt, cu gândul că poate voi mai reveni, să trăiesc o revelație asemenea celei de acum. Orașul a apărut la orizont cu luminile multicolore, cu liniștea nopții ce se așternuse, dar nimic nu semăna cu paradisul din care veneam. După așa un drum lung plin de trăiri emoționale, somnul a venit repede și a fost odihnitor. A doua zi plecam spre aeroport în zori și ca să-mi fie răsplătit drumul făcut dincolo de Pol, am zărit din nou la geamul camerei unde eram, ,,Frumoasa doamnă în verde”. Parcă venise sa-mi ureze drum bun. Nu mă așteptam să o mai văd încă o dată la plecare, chiar din geamul camerei de hotel, era la fel de verde și se ridica pe bolta cerului, care era încă senină, așa cum am zărit-o în prima seară de la sosire. Era pentru mine un semn că cineva mă iubește acolo sus, că mă ajută în drumețiile mele să îmi realizez visele.

La capătul lumii


Îi mulțumesc Domnului pentru locurile frumoase ce mi le-a dat să le văd, în această călătorie, departe de casă, de oamenii dragi, dar aproape de natură, de miraculoasa ei energie, de veșnicia ei, de frumusețea de poveste a munților, a fiordurilor, a ghețarilor, a oceanelor ce scaldă continentele, de tot ce e mai frumos pe lume.

Magdalena Avădanei


Pe acoperişul lumii - 1000 Km prin Tibet

eparte de lumea dezlănțuită, departe de civilizaţiile ce au stăpȃnit lumea, departe de tot ce nu este sfȃnt și sacru, trăiește de peste zece mii de ani un popor plin de mistere, acolo, pe cele mai ȋnalte culmi muntoase ale Terrei, pe un platou situat la peste 4.000 de metri altitudine, platou flancat de cei mai ȋnalţi munţi ai planetei, M-ţii Himalaia și M-ţii Kunlun. Triburi străvechi au populat acest ţinut misterios, s-au luptat ȋntre ele pentru teritorii, și au ȋnvăţat să trăiască ȋntr-un climat aspru, cu schimbări bruște de temperatură, cu vȃnturi puternice, cu ierni lungi și geroase. Este un mister cum au reușit să supravieţuiască ȋntr-un astfel de climat potrivnic, vara având puține precipitaţii, zona prezentând un sol arid și vegetaţie redusă. Doar văile marilor fluvii care izvorăsc de aici sunt fertile și mănoase, și sunt exploatate pentru agricultură, restrȃnsă la cultivarea cerealelor, orz, orez și grȃu. Credinţa i-a făcut pe locuitorii acestei zone să fie puternici, au ȋnvăţat cum să trăiască ȋn mijlocul naturii, să o preţuiască, adaptȃndu-se foarte bine mediului. Din aceste ținuturi de poveste ale Shambhalei izvorăsc mari fluvii ale Asiei Centrale: Brahmaputra, Mekong, Yangtze. Gheţarii veșnici ce străjuiesc cele mai înalte culmi ale lanţului himalaian, se topesc ușor, dând naştere unor şuvoaie de ape limpezi şi cristaline, ce poartă bogăția vieții în ele. La capătul lumii


Acoperişul Lumii, cum i se mai spune acestui ţinut de legendă, este învăluit de nori mari şi albi mai tot timpul anului, printre ei întrezărindu-se vârfurile de peste 8.000 m înălţime ale munţilor acoperiţi de gheţari, a căror culoare se schimbă în razele răsăritului de soare. Fostă regiune liberă, cu o autonomie bine statutată, Tibetul s-a dezvoltat ca un stat de sine stătător, cu caracter religios, păstrând o vastă cultură, cu influenţe hinduse şi budiste, venite din India vecină şi din Nepal. Soţiile regelui tibetan, prinţese din India, au adus cu ele multe simboluri ale culturii indo-budiste, printre care mantra Țară Albă. Luptele pentru teritorii dintre vechilor nomazi, dar şi clima austeră, i-au călit, așa încât nu au mai părăsit aceste locuri, au rămas cu credinţa şi speranţa lor, în calea vânturilor, a ninsorilor, gândind la zeităţile lor, care îi ocrotesc. Odată cu ocupația Tibetului de către chinezi, s-au pierdut nu numai vieţi omeneşti ci şi valori inestimabile din tezaurul culturii tibetane budiste. Cu toate aceste represalii şi interdicţii impuse de Mao Zedong, populaţia îşi continuă traiul de zi cu zi luptând cu greu să nu îşi piardă din comoara tradiţiilor strămoşeşti. Am plecat din Nepal cu maşini de teren, străbătând zona dintre Katmandu, capitala Nepalului, până la graniţa cu Tibetul, legate prin ,,Podul prieteniei”. Drumul este foarte greu de parcurs, fiind pe creasta munţilor, pe valea râului Katmandu, a cărui apă abia se zărea în fundul văii înguste și abrupte. De pe crestele munților curgeau torenţi la tot pasul și pe alocuri şoseaua era doar prundiş în alunecare. Toată zona este împădurită, peisajele fiind de o frumuseţe aproape nereală. Magdalena Avădanei


Am ajuns cu greu la Podul prieteniei, un pod destul de îngust, doar pentru pietoni, aşa încât am cărat bagajele cu bieţii hamali, angajaţi special pentru aceste servicii. La vama Kadari, prietenii chinezi erau foarte atenţi la controlul bagajelor, pentru a nu avea obiecte şi cărţi de cult ce aminteau de Dalai Lama, au confiscat cd-uri şi alte obiecte ,,suspecte”. Am trecut cu un gust amar peste acest control şi mă gândeam ce înseamnă ,,prietenia”, dacă eu pentru un măr găsit în rucsac a trebuit să trec de două ori prin vamă, la scaner şi bineînţeles să mi se confişte și mărul. Drumul a continuat cu un autocar până la primul oraş de la graniţă, Zhangmu, aflat la o altitudine de 2,300 m, cu un climat subtropical umed. Se făcuse seară când am ajuns în acest orăşel, aşezat pe creasta muntelui, cu câteva blocuri şi o singură stradă principală. Somnul a venit repede după aşa un drum lung şi obositor, iar dimineaţa, în zori, am continuat drumul spre platoul central, peisajul fiind mereu în schimbare. În zare se conturau lanţuri muntoase şi au apărut şi primii gheţari, ce se asemuiau cu nişte mingi albe, enorme, ce păreau a se rostogoli peste munţi. Peisajele par selenare, alternând cu zone de vegetaţie pitică, munţi de culoarea pietrei, cu văi adânci. Este zona norilor albi şi a cerului de peruzea. Am oprit la o peşteră în care a stat şi a meditat marele yoghin Tibetan, Milarepa, loc în care s-a ridicat un templu. De aici, sub ochii noştri se deschidea o cale largă în care galbenul auriu al grânelor îţi încânta privirea. Fiecare fâşie de pământ este lucrată La capătul lumii


cu plugul de lemn tras de boi. Iacii pasc liniştiţi pe coline, aşa cum le spun tibetanii munţilor de peste 3.000 m înălţime, care par nişte pietre în mişcare. Urcăm mereu şi aerul este din ce în ce mai rarefiat, deja primisem butelii de oxigen şi a fost adusă şi o pernă cu o rezervă mare de oxigen. O şosea, destul de bine întreţinută, şerpuia pe acest platou imens, unde vântul sulfă cu putere. Drumul între două localităţi durează cam 8 ore (220-240 km distanța medie între localități), și se circulă cu viteză redusă pentru a se evita accidentele şi datorită lipsei de oxigen, dar peisajul este pitoresc, cu văile largi, adânci şi piscurile gri ale munţilor. Am trecut prin pasul Nyalan aflat la 3.800 m, acolo unde gheţarii abia se zăreau din stratul gros al norilor. Trecătorile sunt marcate în mod mistic de steguleţe multicolore de rugăciuni, care flutură în bătaia vântului, ducând mesajele în cele patru zări. Șerpuind lin printre creste, ajungem şi în cel mai înalt punct de trecere, Pasul Lalung, la 5.050 m altitudine, unde priveliştile sunt copleşitoare. Începuse o ninsoare uşoară, iar vântul sufla năpraznic. Miile de steguleţe multicolore fluturau în vântul puternic şi toate maşinile opreau în acest loc miraculos. Din acest loc se deschide o privelişte fantastică asupra vârfului Everest, înalt de 8.848 m, cât şi spre celelalte vârfuri: Cho Oyu, Manaslu, Lhotse şi Makalu, toate având peste 8.000 m altitudine. Tot din acest loc erau doar 60 km până la prima tabără a alpiniştilor ce vin pentru a escalada Everestul.

Magdalena Avădanei


Ningea cu fulgi mari, vântul bătea puternic, dar am reuşit să facem fotografii la acea înălţime, pe care nu o regăsim nicăieri în cei mai înalţi munţi ai Europei. Înainte de a ajunge la acest pas, am poposit pe un platou unde pe mici tarabe localnicii îşi vindeau obiectele artizanale, multe făcute din metal, reprezentând obiecte de podoabă sau diferite zeităţi sacre ale credinţei lor. Un sentiment puternic de compasiune, de admiraţie, m-a cuprins pentru aceşti oameni care la acea înălţime, în bătaia vântului îşi expuneau munca lor migăloasă, pentru a putea supravieţui. Ce departe suntem de ei, noi cei care nu ştim să preţuim nimic din ceea ce avem, nu mai ştim ce înseamnă să trăieşti şi cu puţin şi să fii mulţumit, fericit, împăcat cu tine însuţi... Aceşti oameni au învăţat multe din grija traiului zilei de mâine, din aceşti munți golaşi, care nu au verdele coniferelor de la noi, nu au lemne de foc, dar au o credinţă care îi ajută zi de zi. Credinţa lor este o binefacere, fiindcă au un ţel, acela de a ajunge la mănăstirile din munţi, la distanţe mari de aşezările săteşti. În Tibet mănăstirile au avut o perioadă de glorie înfloritoare, erau şcoli pentru viitorii călugări. Din anii 1950, când China a invadat această regiune autonomă, activitatea din mănăstiri a fost afectată puternic, iar numărul călugărilor s-a redus mult. Mulți tibetani au luat drumul exilului, neputând suporta regimul impus de chinezi. Satele sunt răzleţe, la poalele munţilor, grupate pe spaţii mici, lăsând loc pentru teren agricol. La capătul lumii


Mai sunt familii nomade, ce trăiesc în corturi, pe vârfuri de munte, păzind turme de oi sau iaci. Corturile lor sunt spaţioase, acoperite cu ţesături din păr de iac, foarte rezistente şi călduroase. Femeile tibetane poartă îmbrăcăminte din împletituri de lână, viu colorate, iar iarna poartă blănuri călduroase. Ele poartă șorturi fine, ţesături înguste, prinse în trei fâşii, lucrate la războaie de ţesut care sunt în dungi, diferit colorate, verde, roşu, galben şi albastru. Fiecare tibetan are dorinţa de a ajunge în timpul vieţii măcar odată la un loc sfânt de pelerinaj, cum este mănăstirea sacră din munţii Kailash. Este una din cele mai vechi mănăstiri tibetane, o mănăstire modestă, fără ajutor de la Lasha, dar este ajutată de credincioşii care o vizitează, rămânând un simbol al purităţii în credinţa budistă. Caravane de iaci sau de cai pitici poartă poverile celor dornici şi neexperimentaţi să urce la acest sfânt lăcaş. Fără mască de oxigen, doar cu o batistă legată la gură, pelerinii urcă cu credinţa împlinirii unui vis. Doar mulţimea steguleţelor multicolore maschează modestia, simplitatea acestui lăcaş mult căutat de pelerini, oameni tenace, plini de voinţă. Drumul şerpuieşte pe crestele golaşe ale munţilor, ducându-ne în New Tingri. Trecem pe Autostrada Prieteniei prin pasul Nyalam situat la 3800 m şi prin pasul Lalung la 5050 m. Pentru cei ce iubesc natura este o privelişte fantastică către vârfurile înalte ale Himalaiei. New Tingri este la 60 km de Everest Base Camp, un prilej de a admira de aproape Everestul şi celelalte vârfuri, Cho Oyu, Manaslu, Lhotse și Makalu. Magdalena Avădanei


Tot aici este şi Poarta Qomolangma, ornată cu steguleţe de rugăciuni, care flutură în vântul puternic. Erau oprite multe vehicule să admire acest peisaj mirific şi să facă fotografii, deşi ningea puternic, dar printre fulgii de nea am reuşit să contemplăm acest loc unic pe pământ. Aici am găsit un sat mic, cu căsuţe ce au la ferestre draperii din material colorat, plisat. Tibetanii poartă îmbrăcăminte viu colorată, confecţionată din lână de iac, cu fir gros şi rezistent. Casele sunt joase, împrejmuite cu garduri zidite din piatră, iar pe ele sunt aşezate la soare pălării de bălegar, rânduite cu multă măiestrie şi migală în rânduri înclinate, suprapunându-le în sens invers, pentru a avea stabilitate. Ele se vor usca şi vor încălzi locuinţele în iernile lungi şi geroase. Tot pe garduri mai erau şi ceva rădăcini mici ale plantelor pitice, adunate de pe creste. Turmele de iaci ce pasc pe creste par niște pete mari negre agățate de stânci. Printre fulgii de nea şi printre norii albi ce se mişcau repede duşi de vântul puternic, urmăream maiestosul vârf Everest, care ridicat peste pătura de nori îşi lăsa vederii noastre piscul semeţ. Este un peisaj fermecător, de vis, eşti copleşit de această Cupolă sau Acoperiş al Pământului, cum i se mai spune. Mulţi i-au atribuit numele de Al treilea pol al Pământului. În limba sanscrită Himalaia înseamnă Him-zapadă şi alayacasă. Lanţul Himalaian are 38 de vârfuri de peste 7000 m altitudine, înălţime care nu se mai regăsește în alte zone ale globului. Peste tot flutură steguleţe multicolore care amplifică această atmosferă mistică, misterioasă.

La capătul lumii


Manastirea Sakay este una dintre mănăstirile vechi, construite în sec. XI de formaţiunea budistă cu acelaşi nume. În ea sunt adăpostite sutre vechi de peste 500 de ani. Interiorul este măreţ, iar printre stâlpii de santal sculptaţi şi aduşi din India se văd splendide reprezentări ale lui Buda, în cele trei ipostaze, ale trecutului, prezentului şi viitorului. Ele sunt aşezate pe suporturi înalte pe lângă alte statui impozante. În spatele acestora sunt stivuite până în tavan sutrele foarte vechi, îmbrăcate în pânzeturi aurii, la care au acces doar lamaiştii. În cealaltă aripă a mănăstirii sunt 11 stupe albe în prima încăpere şi 5 în a două. Este prima oară când într-o mănăstire sunt amplasate stupe. În credinţa budistă li se dă o mare importanţă stupelor, deoarece se spune că mama lui Budha, când a coborât din Rai, a călcat pe o stupă (stupă în sanscrită - morman, este o construcţie religioasă, în formă de movilă, ce conţine relicve ale lui Budha, cenuşa şi cărbunii rămaşi după incinerare). Zidurile mănăstirii sunt acoperite de mandale pictate artistic. Mandala constitue un simbol şi totodată un ritual la hinduşi şi budişti reprezentând Universul, fiind o diagramă circulară foarte riguros simetrică (manda-cerc, sferă şi la-conţinător, în sanscrită). În faţa statuii lui Buda sunt locuri pentru ofrande şi bani în bancnote mici lăsați de credincioşi. Nelipsite sunt bolurile cu seu de iac care asigură prin ardere lumina încăperilor. Credincioşii vin la mănăstire cu termosurile pline cu seu pentru a alimenta aceste lumini. Cei vârstnici aduc seu în punguţe mici ca ofrandă, îl pun în bolurile metalice, care ard continuu.

Magdalena Avădanei


Plec din mănăstire cu sufletul plin de admiraţie pentru aceste lăcaşuri de cult seculare, unde oamenii îşi găsesc pacea, alinarea şi speranţa. Drumul prieteniei şerpuieşte pe serpentinele Himalaiei şi la tot pasul urmărim crestele semeţe şi cenuşii. Urmăm un grafic al poliţiei locale care reglementează timpul ce trebuie parcurs între localități, neavând voie să-l depăşim, aşa încât putem să savurăm aceste peisaje care te fascinează. Deja trecusem de culmile înalte, de gheţari care păreau să se rostogolească peste drum. De la trecătorile înalte aflate la 5.050 m, coborâm uşor spre Lhasa, situată la altitudinea de 3.600 m. Să nu uităm că în ţară avem cea mai mare altitudine în Făgăraş, de 2544 m.. Oprim în alt mare oraş care păstrează arhitectura specific tibetană, înconjurat de munţi, Shigaste. Ne aflăm la altitudinea de 3.800 m, este plăcut afară, pe străzi întâlnim localnici în haine tradiţionale. Te privesc cu blândeţe, sunt zâmbitori, dar nu vor să fie fotografiaţi. Fosta capitală a Tibetului, cu o vechime de peste 600 ani, este astăzi al doilea oraş ca mărime al Tibetului. Oraşul este considerat sfânt, aici avându-şi reședința Panchen Lama, unul dintre conducătorii spirituali ai Tibetului. Pe colinele înalte se zăreşte Dzong-ul reconstruit, el fiind model pentru Potala. Vizităm Mănăstirea Tashilunpo, sediul lui Panchen Lama, una dintre cele mai vestite mănăstiri, fondată de primul Dalai Lama. Fiind aşezată în trepte, cele 21 de corpuri ale clădirii oferă o imagine de ansamblu foarte frumoasă. Mănăstirea este închinată zeiţei Țara Albă, iar cele 21 corpuri corespund, conform La capătul lumii


legendei, celor 21 de lacrimi căzute din compasiune, din ochii acesteia. Unul din corpuri este o statuie a lui Budha, cu o coroană poleită în aur, cu o greutate de 276 kg şi o înălţime de 26 m. Conducătorii erau din secta Gelugpa sau secta Bonetelor Galbene. La această mănăstire s-au format mii de cărturari ai filozofiei budiste Mahayana şi Tantra. Piramide aurite şi picturi murale împodobesc corpurile clădirilor. Se distinge pictura cu zeiţa Compasiunii, cu mii de braţe şi 11capete. Tibetanii vin aici și îşi fac mătăniile, întinzându-se pe burtă la pământ, în zonele de intrare, unde sunt inserate în perete pietre semipreţioase. Drumul continuă spre inima Tibetului, Lhasa, traversând trecătorile montane înalte Kamba, 4794 m şi Karo, 5010 m. Începuse din nou să ningă, iar soarele apărea uşor la răsărit, luminând apele lacurilor sacre, de la acea înălţime. Sunt lacurile sfinte ale tibetanilor, lacul Yamadrok, fiind numit şi ,,lacul de turcoaz”. Ape curate al căror luciu sclipeşte în razele soarelui de răsărit. Tibetanii spun că atunci când aceste lacuri vor seca, atunci va dispărea şi poporul tibetan. Sunt lacuri sacre, formate din topirea gheţarilor, apa este potabilă, fiind curată şi pură. Acestea sunt lacurile aflate la cea mai mare înălţime de pe glob, urmate fiind de Lacul Titicaca din America de Sud. Mai admirăm încă o dată imensul gheţar Kharola, ce stă să se prăvale parcă pe Autostrada Prieteniei ce şerpuieşte printre înălţimi. Ne urmăreşte mereu luciul acestor ape cristaline alimentate de gheţarii de sus, din vârfurile munţilor.

Magdalena Avădanei


O muzică de incantaţie tibetană cu cea mai importantă mantră ,,om mani pande hum” dă acestui peisaj o atmosferă de vis, înălţătoare. Trecem pe langă muntele Kailash, de unde izvorăşte unul din cele mai mari fluvii ale Indiei, Bahmaputra. În apele sale sunt aruncate trupurile copiilor ce mor, drept ofrandă adusă naturii. Drumul coboară şerpuind printre munţi, iar pe pantele abrupte turme de iaci pasc liniştite şi nu par stingheriţi de maşinile ce coboară. Ne îndreptăm spre alt oraş tradițional tibetan. Oraşul este situat la 3.900 m altitudine fiind renumit pentru istoria lui bogată, pentru carpetele de lână, renumite şi pentru Dzong-ul Gyanste, reconstruit. Străduţe mici şi înguste traversează vechiul oraş cu căsuţe la fel de mici, împodobite cu flori colorate. În oraş este situată mănăstirea Palkhor, unică în Tibet, datorită vieţii spirituale şi a arhitecturii specifice sec. XIII-XV. Aici se află faimoasa Stupă Kumbum, denumită şi Pagoda cu 100.000 de imagini, imagini seculare pictate în cele 108 încăperi și 77 capele, dispuse pe 9 nivele. Părăsim şi acest lăcaş de cult, cu admiraţie pentru tibetanii păstrători ai acestor comori spirituale şi ai tradiţiilor. Ne îndreptăm spre capitală Tibetului, pe valea râului Lhasa. Drumul coboară spre capitala aflată la 3650 m altitudine. Ne pare mai uşor acum, aerul fiind mai oxigenat, se putea respiră în voie. Înainte de a intra în vestita capitală am mai poposit la două mari mănăstiri aflate în drum, Mănăstirile Drepung și Sera.

La capătul lumii


Mănăstirea Drepung este aşezată la poalele muntelui Gehel, fiind cea mai mare mănăstire din Tibet şi una dintre cele mai mari din lume. A fost fondată în anul 1416 de inițiatorul şcolii Gelugpa, până în anul 1959 aici trăind un număr de 15.000 de călugări, deasemeni, a fost și reşedinţa lui Dalai Lama, până la zidirea Potalei. La 5 km de Lhasa se află o altă mănăstire budistă renumită, care a fost construită în anul 1419. Este un centru budist puternic, cu o academie faimoasă, ce avea 5.000 de călugări, acum mai rămânând numai 330. A fost fondată de marele reformator Tsongkhapa (13571419). Se remarcă sala de reuniuni şi întâlniri, al cărei plafon se sprijină pe 108 coloane aşezate în 12 rânduri, cu statui, printre care şi cea a fondatorului. În sfârşit, după un lung drum şi greu, am ajuns în Lhasa, care în tibetană înseamnă ,,Locul zeilor”, reşedinţa lui Dalai Lama, oraş cu o existență de peste o mie de ani. Oraşul te fascinează la tot pasul, coline înalte străjuindu-l, iar Potala pare a fi desprins din povești. El domină oraşul prin splendoarea şi grandoarea sa, din susul colinei pe care a fost zidit. Palatul Potala este un simbol al enigmaticei puteri politicoreligioase din Tibet, fiind sinonim cu acesta. Am privit palatul seara, sub luminile puternice ale reflectoarelor, ce îl puneau în evidenţă. Părea un tablou de basm, desprins din frumoasele poveşti ale copilăriei. Zidit pe munte, ridicat pe 13 nivele, colorat diferit în funcţie de partea administrativă, părea magnific, cu

Magdalena Avădanei


treptele de intrare îmbinate în munte şi piatră viu colorată. Abia aşteptam să-l văd dimineaţa în toată splendoarea lui. Palatul Potala este aproape sinonim cu Tibetul, încă din timpul emblematicului rege Songtsen Gompa. Soţiile acestui rege erau venite din India şi au adus cu ele din simbolurile credinţei hinduse Tanga. Palatul Potala are 13 nivele, peste 1000 încăperi, ce ocupă o suprafată de 90.000 mp. Este împărţit în Palatul Alb, cu rol administrativ şi Palatul Roșu, partea religioasă. Acest palat a fost conceput de al cincilea Dalai Lama, în sec. al XVII-lea, fiind folosit ca reşedinţă de iarnă şi sediul guvernului pentru mai mulţi Dalai Lama. Din anul 1994 a intrat în patrimoniul UNESCO, pentru bogatul său patrimoniu istoric, spiritual şi cultural al Tibetului. Vizitatorii urcă cu emoţie pe treptele de piatră ce duc sus, spre palat şi vizitează mai întâi muzeul. Adevărate opere de artă ale culturii tibetane sunt expuse în imensul muzeu, nefiind uitate nici scenele din viaţa acestor locuitori ai muntelui. Am păşit pioasă pe treptele ce duceau în palatul religios. Mii de vizitatori erau, ca şi mine, interesați să vadă cât mai multe aspecte ale culturii budiste. La fiecare nivel erau terase deschise, susținute de coloane de lemn vopsite şi acoperite de ţesături groase din lână de iac, pentru a opri curentul ce se producea în încăperi. Peste tot domnea o atmosferă de linişte şi pace interioară, o încărcătură spirituală ce te copleşea.

La capătul lumii


Luminile date de seul ars, dădeau încăperilor o tentă de semiîntuneric, lăsând la vedere picturi cu Buda, cu Dalai Lama şi multe alte obiecte religioase. Am urcat până sus, la ultimul nivel, în curtea interioară, de unde am privit reşedinţa lui Dalai Lama, vizitarea fiind interzisă. Vizita la palatul Potala, pare o transcedere în vremuri imemoriale. Te simţi purtat pe înălţimile neîntinate ale unui popor desprins din ținutul Shambhalei. Lhasa se mai mândreşte cu reşedinţa de vară a celui de al 7lea Dalai Lama, Narbulinka, loc de pelerinaj pentru tibetani. Reşedinţa se întinde pe 36 de hectare. Palatul este înconjurat de o superbă gradină de flori şi un lac. Construcţia a început în anul 1754 iar în urma ocupaţiei chineze palatul a fost parţial distrus, fiind renovat ulterior. Vizitatorii şi pelerinii aveau acces în camera de meditaţie, dormitorul, unde se găsește primul aparat de radio, locul unde Dalai Lama şi-a primit părinţii. Mănăstirea Ramoche, este cea mai veche mănăstire din Lhasa, iar Templul înmiresmat cu tămâie, cel mai vechi templu sacru al tibetanilor, construit în anul 650, este situat în centrul oraşului vechi şi păstreaza cea mai preţioasă relicvă a Tibetului, o statuie aurită a lui Budha Shakyamuni, despre care se spune că s-a sculptat singură. Deşi populat cu multe familii de chinezi, oraşul păstrează atmosfera de altădată. Tot în partea veche a oraşului este celebra piaţă din stradă Barkhor, care înconjoară Templul Jokhang, catedrală a lamaismului, loc sacru pentru tibetani. În piață se ard rugi de ienupăr, căci în credința tibetană fumul emanat îi feresc de Magdalena Avădanei


spiritele rele. Pelerinii vin din toate colţurile ţării şi înconjoară templul de 3 ori. Străzi înguste, pavate cu piatră, mențin aspectul vechii localităţi tibetane. Pe trotuare, tarabele cu produsele specifice zonei te îmbie la tot pasul. Sunt localnici îmbrăcați cu jiletci colorate şi femei îmbrăcate în negru, cu şorturi colorate în faţă. Lhasa este numită şi fereastra Tibetului, pentru că îşi păstrează intactă specificul tibetan. Tibetanii sunt oameni energici, cu voinţă puternică şi credinţă în ritualurile străbune. Ei sunt cei care urcă pe culmile înalte ale munţilor, sunt organizaţi în aceste deplasări şi nu uită să-şi facă protecţia spiritual prin fumul rugilor arşi de ienuperi. Însoțesc pe cei ce vor escalada munţii la fel ca nepalezii. S-au adaptat condiţiilor vitrege din munţi, ştiu să preţuiască natura şi tot ce-i înconjoară. La mănăstiri, în zona de intrare se află un şir mare de roţi de rugăciuni, pe care le rotesc când intră în interior. Aceste roți sunt confecționate din cupru, cu modele în relief, iar sunetul lor invocă divinitatea pentru a-i proteja. La mănăstirea Deprunk era o roată de rugăciune fixată pe un pârâiaș şi o paletă o învârtea tot timpul, pentru ca acest sunet să umple auzul pelerinilor. Am încheiat o călătorie, într-una din cele mai misterioase zone ale pământului, din cel mai curat şi mai frumos loc, unde înălţimile munţilor sunt unice, la fel ca şi poporul tibetan. Te stăpâneşte un sentiment de admiraţie pentru aceşti oameni ce îşi poartă cu mândrie tradiţiile strămoşeşti, învăţăturile religioase şi respectul puternic pentru Mama Natură.

La capătul lumii


Misterioasa insulă Rapa Nui

rumoasa Terra Albastră ascunde la tot pasul enigme și mistere a căror dezlegare se lasă mult așteptate. Cu cȃt se fac mai multe studii și se emit mai multe ipoteze, cu atȃt misterul devine mai adȃnc. Dacă apele, vȃnturile puternice și ceilalţi factori naturali au creat minunate monumente ale naturii, omul, din timpuri ancestrale, și-a pus amprenta pe zona ȋn care a locuit dar și pe zonele ȋnvecinate. Așa s-a ȋntȃmplat ȋn multe culturi ale lumii, ȋn care enigmele sunt neelucidate ȋn ȋntregime. Insula Rapa Nui este una dintre cele mai exemplare mistere ale Terrei. Așezată ȋn nord-est de arhipelagul Polinezian, la aproximativ 4000 de km de Santiago de Chile și la 4200 km de insula Tahiti, a fost ultima așezare locuită, descoperită de navigatorii temerari ai oceanelor. O insulă mică, ȋn formă de triunghi, o insulă vulcanică, cu o istorie zbuciumată. Se presupune că locuitorii ei au venit din Polinezia cȃt și din America de Sud, mai precis din Peru, dovadă fiind cultura cartofului, practicată în America. După eliberarea sclavilor, în imperiul Incaş nu se găseau oameni pentru munca câmpului, nici chiar cu plată. Atunci au coborât în insulele apropiate, de unde au luat muncitori plătiţi, dar fiind foarte puţini, au luat cu forţa mâna de lucru. Aceştia au fost transformaţi în sclavi şi astfel au rămas insulele cu o populaţie redusă. La acestea s-au adăugat luptele interne între triburile locale, defrişarea şi erodarea zonei agricole, erupţiile Magdalena Avădanei


vulcanice şi bolile aduse de navigatori care au dus la decimarea băştinaşilor în număr mare. Puţina populaţie rămasă după ce europenii le-au adus bolile incurabile, a rezistat în timp şi insula a trecut în proprietatea Republicii Chile. Cam cinci ore de zbor a făcut avionul plecat din Santiago, până în Insula Paştelui, în singurul orăşel Ranga–Roa existând doar un singur zbor pe săptămână ce duce şi aduce turiştii. Insula este numită în limbajul tahitian, Buricul Pământului, alegere care pare a fi într-adevăr motivată. Un petec de pământ vulcanic, în forma triunghiulară, scăldat din toate părţile de apele reci ale Oceanului Pacific. Zborul a fost destul de lung, numai deasupra oceanului, iar aterizarea a fost lentă, pe un mic aeroport, modest, cu o singură pistă. Cum cobori din avion privirea îţi este captivată de nişte figuri mari, zoomorfe, ce sunt răspândite peste tot. Coloritul lor este negru cu alb şi formele diferă. Ajunsă în oraş, mă întâmpină căsuţe mici, joase, cu doar un nivel. In zare, apele albastre ale oceanului par a-ţi spune bun venit şi te îmbie pe malul lor. Surferii sunt în lumea lor în aceste ape învolburate şi spumoase. Casele sunt împrejmuite de garduri zidite din piatră vulcanică, neagră sau roşie. Culoarea pământului este dată de roca vulcanică a cărei culoare variază de la negru spre roşu. Stâncile înalte ascund peşteri şi grote care cândva au fost locuite de băştinaşi care se refugiau în ele şi în timpul erupţiilor vulcanice care erau destul de frecvente.

La capătul lumii


Primul impact ce îl ai cu insula este parcă o revenire în timp, pe un drum de ţară liniştit şi curat, cum de mult timp nu mai avem la noi în ţară. Am fost cazată într-un hotel modest, cam toate erau la fel, dar erau pe malul oceanului. Vuietul valurilor dădea o senzaţie de linişte şi de siguranţă, departe de zbuciumata civilizaţie. Apusurile şi răsăritul soarelui din apele oceanului aveau o frumuseţe tulburătoare, nu mă puteam sătura să privesc acest miracol. Poluarea fiind redusă, culorile amurgului erau deosebite, mai ales când priveai printr-o tufă de agave, care creşteau ca din apă, cu frunze multe şi pline, cărnoase. Frumoşi şi fantomatici erau şi surferii, care în amurg ieşeau pe valuri, adevărate fantome mişcătoare, în ritmul valurilor, când pe val, când sub puternicul val şi apoi din nou la înălţime. La fel de fantomatice erau şi siluetele statuilor moai, risipite prin sat la marginea localităţii. Razele soarelui în amurg, le luminau din spate, parcă mărind misterul în care se cufundă, în noaptea ce se lasă peste sat. Când ajungi în asemenea locuri în care timpul parcă s-a oprit, te simţi un om fericit, te înclini în faţa măreţiei naturii şi a oamenilor care au ştiut să conserve aceste valori. M-am recules, m-am regăsit în acest capăt de lume plin de mister și de trecut zbuciumat. Acum populaţia este pașnică și fericită pentru moștenirea ce au primit-o de la străbuni. Au cu adevărat cu ce se mândri, au ce apăra şi păstra. La aeroport, ca şi în localitate, eşti avizat mereu să nu mişti o pietricică sau să iei nisip ca souvenir. Toată insula este un Parc national imens, intrat în patrimoniul UNESCO. Magdalena Avădanei


O maşină de teren ne-a dus în fiecare zi în toate colţurile insulei. Plecată într-o dimineaţă pe un drum ce ducea spre vulcan, am retrăit aceeaşi senzaţie ca atunci când copil fiind, mergeam la bunica, pe un drum pietruit, flancat de copaci înverziţi. Era atâta linişte şi pace de jur împrejur, încât credeai că timpul s-a oprit în loc. Fantastică este natura când îşi păstrează frumuseţea sălbatică, simţi că te contopeşti cu ea, că se formează un tot unitar, plin de armonie. Seara, după program, mă retrăgeam în liniştea nopţii, pe malul oceanului, urmărind valurile ce veneau din larg, din ce în ce mai mari şi care spumegau lovindu-se de ţărm. Într-o dimineaţă, am coborât pe ţărm şi am intrat într-o peşteră din apropiere. Acolo roca vulcanică era de culoare roşie, ce arăta ca lava fierbinte s-a răcit brusc, păstrându-şi culoarea incandescentă. Pereţii grotei păstrau încă desene cu vopsea albă, probabil din timpurile în care au fost locuite. Peşterile erau loc de refugiu în calea erupţiilor vulcanice cât şi în faţa triburilor războinice, ce îşi revendicau teritoriul. Vizita în atelierul de statui a fost o adevărată revelaţie. Un ranger înarmat ne-a condus acolo unde mai erau statui ce trebuiau terminate. Eram în Parcul Rano Raraku, cu peste 300 de statui lucrate. Legenda spune că aceste statui, după ce erau lucrate, scoase din roca sculptată, îşi alegeau singure drumul spre locul de amplasare.

La capătul lumii


Se pare că erau trase de 15-20 oamenii cu funiile legate de picioare, transportul făcându-se în anotimpul ploios, pentru ca statuile să alunece mai uşor în pante. În acest capăt de insulă (atelier) s-au realizat foarte multe statui. Multe dintre ele se află acum înfipte direct în pământ, dar cel mai impresionant este soclul cu mai multe statui fixate sus, unele dintre ele păstrând şi pălăria roşie ce cântărește şi 4 tone. Este vorba de Pukao, un moț de culoare roşie ce s-a adăugat la sfârşitul perioadei de civilizaţie. Soclul pe care sunt înşirate statuile e denumit Ahu şi cea mai mare a fost renovată şi are 15 statui moai, în parcul Rano Raracu. Eram în zona sitului sacru Orongo şi urcând pe cărarea ce ducea spre insula Motu-Nui aveam în faţă statuile moai, înșirate pe un postament înalt, pietruit, numit şi Ahu. Era o privelişte înălţătoare, enigmatică şi misterioasă. Aceşti străbuni şefi de trib te priveau parcă de la distanţă, întrebători şi sfidători spre cei neaveniți. Imensele lor pălării, ce depăşesc 4 tone, îi fac mai impozanţi şi mai misterioşi. Ne-am apropiat de ei şi silueta noastră abia depăşea înălţimea soclului pe care erau fixaţi. În apropierea lor simţi un curent misterios, o energie ce te învăluie şi începi meditaţia despre trecutul acestui ţinut îndepărtat. Parcă la umbra lor te simţi şi protejat şi intimidat, dar te simţi, oricum, în siguranţă. A fost o senzaţie extraordinară, care m-a urmărit multă vreme. Toate statuile sunt aliniate cu faţa spre aşezarea locuită şi cu spatele la ocean. Acolo este o zona înaltă din care se deschide o privelişte măreaţă asupra Oceanului Pacific. Magdalena Avădanei


Zona de coastă este înaltă, săpată de apa tumultoasă şi valurile mari ale oceanului. Nu departe de statui, în largul oceanului se ridică o mică insulă, cu un vârf ascuţit. Este zona în care sosesc păsările migratoare şi îşi fac cuiburi. Lipsiţi de calendar sau de alte instrumente ce vestesc primăvara, rândunica de ocean era cea care, prin sosirea ei, vestea băştinaşilor începutul primăverii. Aceştia aveau case de piatră, săpate în munte, acoperite cu pământ şi cu un geam spre ocean. Acolo oamenii păzeau venirea păsărilor, apoi ajutaţi de o plută de stuf se deplasau spre insula cu vârf ascuţit Motu-Nui şi Motu-Iti şi găseau primul ou de pasăre. Cel care avea norocul să ajungă sa ia oul era declarat şeful insulei un an de zile şi era numit ,,Omul pasăre Tangata Manu”. Se credea că acest ou aduce prosperitate şi acesta era momentul începerii lucrărilor agricole. Am înconjurat insula şi am ajuns la plaja Anakena, un loc jos, spre ocean, unde era amenajat un mic port pentru ambarcaţiuni. Acolo era un soclu înalt, cu o statuie moai, mai spre plajă şi alte statui spre sat. Alte câteva statui erau aduse de oameni şi montate spre sat, ca o reconstrucţie. Insula se mândreşte cu un număr de 887 statui moai, fiind unică în lume în această privinţă. De remarcat este faptul că nicio statuie nu seamănă cu alta, se observă cele cu urechi lungi şi cele cu urechi scurte, iar expresia feţei este diferită. Aşa se explică şi ipoteza că insula a fost populată de polinezieni dar şi de americani, de aici şi cultura cartofului pe insulă. La capătul lumii


În parcul sacru Oronga, se găsesc multe pietre sculptatepetroglife în formă de peşte, una cu Make Make şi doi Tanga Manu (omul pasăre), sculptate în tuf roşu sau Make Make la bază şi doi oameni pasăre deasupra. Insula Paştelui deţine una dintre cele mai bogate colecţii de sculpturi în piatră, cam 1000 de situri, cu 4000 de petroglife. Rongoronga este scrierea lor pe tăbliţe de lemn sau pe piatră, pe care puţini ştiu să le descifreze. Seara, înaintea plecării, localnicii ne-au dat un spectacol superb, costumaţia lor sumară era alcătuită din pene iar corpul era tatuat cu culorile naturale ale pământului (am fost şi noi invitaţi să ne aplice un tatuaj uşor şi chiar au fost amatori). Un spectacol cu o temă războinică, cu mişcări de dans rapide, dinamice şi foarte expresive. După acel spectacol am servit o cina de vis, sub lumina senină a lunii şi a stelelor. Cât timp a durat spectacolul, într-o groapă special săpată s-a aprins un foc, iar pe jarul rămas au pus frunze de palmier, carne, apoi alte frunze şi peşte deasupra. Totul a fost acoperit cu frunze şi apoi cu pământ. Era prima dată când vedeam şi mâncam aşa o friptură suculentă şi un peşte oceanic foarte gustos. Şi cerul era mai albastru şi mai plin de stele, parcă pentru a marca frumuseţea acestui loc din mijlocul oceanului. Mereu îmi spun că oamenii ajunşi în vâltoarea valurilor ştiu să preţuiască mai mult tihna şi pacea ce le-o oferă aceste locuri. Te simţi singur parcă între cer şi pământ şi te poţi gândi la începuturile civilizaţiei omeneşti. Insulele răspândite în oceanele

Magdalena Avădanei


planetei noastre îşi păstrează farmecul aparte dar misterioasa insulă Rapa Nui rămâne unică.

La capătul lumii


O ţară cât un continent - Australia

e când există omenirea, dorinţa şi curiozitatea de a afla ce este mai departe de locul în care trăiesc s-au păstrat din vremuri ancestrale până astăzi. Generaţii după generaţii au căutat noi teritorii, iar dorinţa de a vedea dincolo de întinderea apelor nemărginite a dus la perfecţionarea bărcilor cu vâsle, iar mirajul albastru al apelor i-a îndemnat la drum. Aşa au fost descoperite locuri noi, neştiute, adevărate paradisuri terestre. Un adevărat paradis este şi Australia. Desprinsă din platforma euro-asiatică, cel mai mic continent, Australia, este de fapt o ţară întinsă pe întreg continentul, aşezată la est de Oceanul Indian şi la vest de Oceanul Pacific. Australia face parte din Oceania, o zonă insulară întinsă din Oceanul Pacific. Principala insulă este Australia, urmată de Tasmania, Noua Zeelandă, Noua Guinee şi altele, în jur de 20000 de insuliţe mici, răsfirate în apele calde ale Pacificului. Populaţia băştinaşă a ajuns în zonă cu peste 50000 de ani în urmă, ocupând şi astăzi o regiune din N-E, Ţara lui Armhem. Este o insulă fără activităţi vulcanice, doar cu mişcări seismice. Apa şi eroziunea, vânturile puternice, au modelat câmpii imense, netede, 2/3 din suprafaţa ei fiind un deşert uscat, fără precipitaţii şi neospitalier. Mare parte a populaţiei trăieşte în oraşele de pe coasta sud-estică, Sydney, Melbourne, Brisbane, Adelaide şi Canberra, capitala ţării. Izolată de celelalte continente, acum 65

Magdalena Avădanei


milioane de ani, aici s-au putut dezvolta şi evolua specii de plante şi animale care nu se regăsesc pe restul continentelor. Dintre aceste specii amintim cangurul australian, ursuleţul Koala, ornitorincul, pasărea Kiwi, Diavolul de Tasmania etc. Aborigenii au trăit în aceste ţinuturi până în sec. al XVIII-lea, când coloniştii europeni au început să populeze zona. Astăzi doar 2% dintre locuitori mai au rădăcini în populaţia aborigenă, restul populaţiei fiind de origine europeană. Se presupune că acest continent a fost descoperit cu mult timp înainte, de către englezul James Cook. nÎ acest capăt al T errei, în mijlocul continentului, se ridică cel mai mare monolit de pe planetă, Uluru sau stânca Ayers. Un monolit de gresie roşie, ce are o înălţime de 348 m şi un diametru de 8 km. Legenda spune că acest monolit reprezintă nişte fiinţe gigantice, care au creat natura şi apoi au rămas împietrite în ea. De fapt, Uluru este un gigant de pe fundul unei foste mări care s-a retras, lăsând în urmă un deşert. Folosită la început pentru deportarea englezilor certaţi cu legea, organizată ca un adevărat penitenciar, devine în scurt timp o ţară care îşi câştigă independenţa în anul 1901, de fapt o federaţie de 6 state răspândite pe coastele insulei. În Est se întinde Cordiliera Australiană, în sud, statul Queensland şi statul Victoria. Subsolul este bogat în zăcăminte de cărbune, ţara fiind un mare exportator, există numeroase izvoare de apă freatică şi un bazin de râuri, Murray-Darling, de 3750 km lungime. În sec. al XVII-lea explorează coasta australiană englezul William Dampier (1688-1699). La capătul lumii


Un an mai târziu navigatorul James Cook revendică teritoriul în numele Marii Britanii, pe care îl transformă în anul 1788 în colonie penitenciară britanică, pe locul unde avea să ia naştere mai târziu cel mai mare oraş al Australiei, Sydney. După câţiva ani, în anul 1851 în statul Victoria, se descoperă zăcăminte de aur, goana după aur atrăgând un exod de europeni. După Al Doilea Război Mondial, un val de emigrări creşte populaţia la 5,5 milioane de locuitori. Mai târziu, în anul 1973, s-au închis graniţele, populaţia numărând 20 milioane de oameni, majoritatea eurasiatici, fiind înregistrate 150 de naţionalităţi. În Australia, Munţii Cordilieri sunt renumiţi prin Muntele Albastru, o minunăţie a naturii cu pădurile întinse de eucalipt, ai căror vapori în razele soarelui colorează atmosfera în albastru. Tot în zona munţilor se detaşează o formaţiune din stânci, numite „Trei surori” care par a fi sculptate. Legenda spune că un conducător de oşti, plecat în război şi-a transformat cele trei fete în stană de piatră pentru a nu fi luate de cotropitori, dar pentru că a pierit în luptă, fetele au rămas pietrificate. Un alt loc de poveste este golful Sydney, cel mai mare din zonă şi primul populat de oameni, acolo trăind 1000 de băştinaşi aborigeni. Europenii colonizatori au adus boli odată cu venirea lor, ce au decimat populaţia băştinaşă, care nu avea rezistenţă la tuberculoză, variolă, etc. care s-au dovedit fatale pentru ei. Au mai adus pisici, iepuri, care au devastat fauna indigenă, ce a avut mult de suferit. În subsolul australian se găsesc zăcăminte de uraniu, diamante, mai ales în zona Kimberley, țara fiind între cei cinci mari producători de diamante din lume. O altă bogăţie este Magdalena Avădanei


pădurea tropicală, neatinsă, ce are peste 100 milioane de ani vechime. Renumit este şi câinele Dingo, adus aici de aborigeni, acum 40000 de ani. Pentru a proteja fauna şi flora specifică zonei, unică, s-a impus o legislaţie strictă ce interzice introducerea în ţară a plantelor, animalelor, seminţelor sau a altor lucruri, ce ar pune în pericol zona şi pentru a proteja sistemul ecologic, foarte bine conservat. Pe pajiştile verzi de pe coastele oceanului cresc peste 110 milioane de ovine şi peste 29 milioane de bovine. Te impresionează faptul că aceste animale sunt în zone îngrădite, nesupravegheate de om, cele care au pui fiind separate de restul turmei. Oile nu sunt mulse, ca la noi, laptele îl consumă mieii şi de bază este lâna de calitate superioară. Din păcate şi lâna este folosită mai puţin ca la noi, fiind înlocuită cu materiale sintetice. Una dintre marile minuni ale naturii se află în largul coastei statului Queensland şi are 3000 recifi coralieri, câteva insule mici ce se întind pe o suprafaţă de 2000 km. Este vorba de Marea Barieră de Corali, reciful având o suprafaţă de 350000 km², fiind cel mai mare de pe planetă. Acolo trăiesc 350 specii de corali, regiunea fiind un habitat natural cu 1500 specii de peşti şi 200 specii de păsări, fiind locul preferat pentru delfini, broaşte ţestoase si balene cu cocoaşă, care vin în zonă în perioada împerecherii. Coralii sunt foarte fragili şi uşor de distrus de oameni datorită poluării. Deja bariera, fiind foarte vizitată, a creat probleme în ce privește poluarea, ce a afectat mult reciful.

La capătul lumii


La recif se ajunge cu un catamaran, care ajuns în larg, acostează la un ponton fix. Te uimeşte grija celor de aici pentru a păstra curăţenia şi liniştea din jur. Un mic submarin, cu pereţii de sticlă şi-a luat turiştii, ducându-i în adâncul oceanului. A fost un vis să fii sub apele oceanului, să vezi acele fragile filamente de corali și o sumedenie de pești ce ȋnsoţeau submarinul. Părea o escortă vie, ce ne însoţea, fie să ne spună „bun venit”, fie să ne atenţioneze că le-am violat habitatul. Pe măsură ce am coborât, ne-au lăsat în întunericul adâncului, puţin luminat de razele soarelui ce abia mai pătrundeau în apele reci ale oceanului. Eram deja deasupra recifului, lângă el se desluşea negrul abisului, care şerpuia pe lângă recif. Nu-ţi poţi imagina acest paradis terestru, miraculos, puţin cunoscut nouă. Curenţii din ocean mişcau uşor filamentele de corali, schimbându-le culoarea în razele de lumină ce pătrundeau mai greu. Atâta mişcare şi frumuseţe era în toate părţile, încât nu ştiai cum să le cuprinzi, să le iei cu tine în minte şi în suflet. Un adevărat paradis, ce îl descoperim câte puţin şi care se cere protejat. Multe parcuri naţionale, bine amenajate şi conservate, te invită să le admiri frumuseţea inegalabilă şi unică. Parcul Katoomba, cu formaţiunile stâncoase „T rei surori”, parc naţional care adăposteşte fauna specifică australiană, canguri, Koala, pasărea Emu, câinele Dingo, Diavolul tasmanian, Pasărea Kiwi şi altele. În Parcul Naţional Barron George se trece cu telefericul peste pădurea tropicală, unde se deschid privirii nişte peisaje incredibil de frumoase.

Magdalena Avădanei


De la înălţimea cabinei telefericului, urmăream coronamentul copacilor seculari şi nu mică mi-a fost mirarea, când am văzut copaci crescuţi din coroana altor copaci. Mă gândeam că în cazul unui accident al cabinei telefericului nimeni nu te poate salva, în jur fiind păduri dese şi neumblate. Aborigenii şi-au amenajat un parc, Tjapukai, unde populaţia Pamagirri prezintă datinile şi obiceiurile lor. Ne-au oferit un spectacol inedit, prezentându-ne îmbrăcămintea şi tatuajele specific aborigene. Nu poţi să crezi că în mai puţin de 200 de ani, dintr-o colonie tip penitenciar, într-un capăt uitat de lume, s-a dezvoltat aşa o civilizaţie. Doar o legislaţie, foarte bine pusă la punct, dar şi respectată, păstrează ordinea, liniştea populaţiei, conservând şi protejând flora şi fauna lor deosebită. Plecăm din Australia cu gândul la frumuseţile văzute, la golful Sydney, cu podul de fier ce-l traversează şi la inegalabila Operă din Sydney, unică în lume, prin modul cum s-a conceput acoperişul acesteia, în formă de scoici suprapuse, ce se ridică la o înălțime de 60 de metri, pe care arhitectul Utzon l-a imaginat, ca un răspuns la valurile care asaltează portul din Sydney. Din Sydney am zburat spre Cairns, în zona renumitei Barierei de corali şi de acolo am continuat zborul spre o altă insulă, mai mică, dar deosebit de frumoasă, Noua Zeelandă. Situată la 1600 km sud-est de Australia, are o suprafaţă similară cu a Japoniei. Este alcătuită din două insule mari, una în Nord şi cea din sud, separate de Strâmtoarea Cook, de 22 km, dar şi alte insule mai mici, autonome. Capitala este un oraş cu două porturi, unul la Oceanul Indian şi celălalt la Oceanul Pacific. La capătul lumii


Auckland este cel mai mare oraş, la intrarea căruia te întâmpină un crater mare, înverzit. Multe dintre conurile vulcanice au fost locuri în care trăiau populaţii maori şi au încă vizibile urme de terasare. Un număr mare dintre acestea au fost nivelate de cariere, altele au devenit parcuri publice. Oraşul are clădiri moderne şi parcuri mari, foarte curate. Pe coasta Oceanului Pacific, într-o zonă aflată pe o falie activă geotermală, se află localitatea Rotorua, cu renumitul parc Te Puia. Este o zonă împădurită, unde pe alocuri apar gheizere ce îşi aruncă apa fierbinte spre înălţimi. Apele sulfuroase au colorat zona în galben verzui, aerul este greu de respirat, fiind umed şi cu vapori de sulf, dar priveliştea zonei este magnifică. Poţi să crezi că te-ai teleportat într-o zonă cosmică, unde totul este un miracol. Şi pentru a completa acest tablou parcă extraterestru, apar şi vulcanii noroioşi, care bolborosesc făcând gazul să iasă la suprafaţă. Gândul m-a dus rapid la vulcanii noştri noroioşi din zona Buzăului, pe care puţini conaţionali i-au văzut. Şi acolo s-a creat un sol arid, uscat cu fisuri mari în el,cu aspect selenar. Insula din sud este bordată de Alpii Zeelandezi, cu unele vârfuri de peste 3754 m şi cele mai multe de peste 3000 m. Încă mai sunt gheţari în aceşti munţi, Gheţarul Aoraki, în maoră „cel ce străpunge norii”. Prin topirea gheţarilor s-au format lacuri cu ape limpezi, pline de vegetaţie şi fiorduri. Lacul Taupo are o suprafaţă de 600 km², cunoscut sub numele de „cupa cu şampanie”, este un lac vulcanic, plin cu ape bogate în minerale, care bolborosesc la 60 de grade. Magdalena Avădanei


Nu departe de Rotorua, la 20 km este rezervaţia termală, WaiO-Tapu, in limba maoră „ape sacre”. Aşa cum aceste rezervaţii sunt unice în felul lor, doar în Noua Zeelandă, mai supravieţuiesc păsări nezburătoare kiwi, cacadu, emu. Oraşul din Sud, Queenstown este un oraş de o rară frumuseţe, înconjurat de Alpii Neozeelandezi, cu zăpezi veşnice şi cu lacul albastru ce separă muntele de oraş. O oază nesperată de frumuseţe o oferă Grădina Botanică, ce parcă vine din lac. Tot soiul de conifere de talie mică şi pitice sunt pe aleile parcului, creând un paradis terestru, flancat de munţii care opresc curenţii reci dinspre ocean. Un alt capăt de lume, unde frumuseţea se îmbină cu natura, cu oameni cuminţi şi civilizaţi, ce ştiu să pună în evidenţă bogăţia oferită de Mama Natură. Părăsim oraşul pe o ambarcaţiune ce ne duce în unul din cele mai sălbatice şi frumoase fiorduri, Fiordul Milford. Este adâncit în Insula de Sud, un golf al Mării Tasmaniei lung de 19 km. Este unul dintre cele mai umede locuri ale planetei, aici plouând 182 de zile pe an. Un vas de croazieră ne-a purtat printre pereţii stâncoşi, plini de torenţi, spre largul oceanului. Este o frumuseţe sălbatică, torenţii de apă cad în cascade, ozonând aerul. Foci şi lei de mare se ridică, din când în când din apa rece pe pietrele muntoase, aşteptând căldura soarelui.

La capătul lumii


Acest culoar lung ce străbate spre mare este un paradis terestru. Pădurea virgină ce acoperă munţii, este de un verde crud şi copacii sunt seculari. Toţi pasagerii parcă amuţisem în acest decor fantastic, toţi admiram fiecare colţişor şi îl imortalizam. Vaporul mergea lin, pentru a ne lăsa să savurăm aceste frumuseţi sălbatice. Curând, culoarul s-a deschis şi în faţa noastră a apărut imensitatea oceanului, cu puţine valuri, cu greu reuşind să zărim orizontul. Drumul spre fiord l-am parcurs cu o maşină şi am trecut pe lângă alte lacuri albastre, Lacul Te Anau fiind considerat şi lac sacru de către maori, populaţia băştinaşă a acestor insule. Impresionant este tatuajul acestora, în culori ce te duc cu gândul la locuitorii insulei Tahiti sau la cei din Insula Paştelui. Dansul poporului războinic este numit Haka, un strigăt de război tradițional ancestral, renumiți fiind şi pentru mânuirea arcului lor cât şi a bumerangului. S-a încheiat o călătorie la un alt capăt al lumii, plină de aventuri, călătorie în care am întâlnit oameni şi culturi noi, de la care avem multe de învăţat.

Magdalena Avădanei


Ţara vulcanilor şi a gheizerelor

eparte de Siberia şi de Munţii Urali, un tărâm de curând descoperit este Peninsula Kamceatka. Aflată în Extremul Orient al Asiei, scăldată de apele Oceanului Pacific, cu multe golfuri uimitoare, munţi vulcanici activi cu vârfuri acoperite de zăpezi veşnice, gheizere fierbinţi şi lacuri glaciare, a căror culoare albastră se confundă cu cerul. Tot aici sunt pajişti şi păduri de şes alpin, care adăpostesc urşii grizzly şi o mare diversitate de animale sălbatice. Exploratorul Vitus Bering a ajuns în golful Avacea în anul 1740 şi a pus piatra de temelie a aşezării, ce avea să poarte numele celor două corăbii ale expediţiei, Sf. Petru şi Sf. Pavel, corăbii construite în Ohotsk. În timpul războiului din Crimeea portul a rezistat asediului forţelor franco-britanice, ulterior devenind o sursă importantă de peşte (somon) şi de carne de crab, pentru Uniunea Sovietică. Oraşul Petropavlovsk este un oraş mare, aşezat la poalele munţilor vulcanici şi având ieşire în golful Avacea. Un oraş frumos, bine întreţinut, cu clădiri vechi şi moderne, ce se armonizează pe deplin. Are o populaţie de peste 170.000 locuitori, cu o climă umedă şi ierni blânde, ceea ce face ca pădurile de foioase şi conifere să reziste, ele dând şi culoarea oraşului. Am poposit în partea veche a oraşului şi după ce am fost cazaţi, am plecat să explorăm acest oraş aflat la capăt de lume. La capătul lumii


Am zărit la un moment dat o pasarelă ce urca, pentru locuitorii din acea zonă şi am urcat uşor neştiind cam ce drum am de parcurs. Ajunsă cu greu la capătul pasarelei, mi s-a deschis în faţa ochilor o privelişte fermecătoare, cu cartierele din oraş şi mai ales cu Golful Avacea. Era o deschidere imensă de apă ce ducea spre ocean. Acum ştiam în ce direcţie trebuie mers, aşa că rapid am coborât şi am luat-o la pas spre golf. Nu îmi venea să cred că acolo unde apele golfului pătrundeau în oraş era o piaţă imensă cu pavaj modern, piaţă în care se găseau clădirea Teatrului şi a Cinematografului, construite în stil rusesc. Se făcuse deja seară, oraşul fiind bine luminat, în diverse culori. Toate aceste lumini erau reflectate în apele golfului şi ale unui mic lac, rămas după retragerea apelor oceanului. Trotuarele ce duceau spre centru erau bine întreţinute şi aveau multe bănci din fier. Puţin mai târziu, mi-am dat seama că ele aveau un rol dublu, pentru odihna trecătorilor, dar şi pentru reclame la diverse firme. Niciuna nu semăna cu cealaltă, era parcă o expoziţie de artă în fier, la fel erau şi coşurile de gunoi, diferite ca formă, reprezentând un produs anume. Drumul de întoarcere la hotel era destul de lung, dar aşa aveam prilejul să savurez liniştea şi pacea din acest orăşel îndepărtat al lumii. A urmat apoi drumul spre vulcanul Avacea, drum parcurs în mare parte pe o albie de râu secată, cu un automobil ce avea roţi ca de tractor. Drumul a fost palpitant, între malurile înalte ale râurilor, şi uneori apăreau mici torenţi pe albie, veniţi din topirea zăpezii de pe vulcan. După câteva ceasuri am ajuns la un loc de campare, la Magdalena Avădanei


poalele muntelui, ne-am tratat cu un ceai fierbinte şi ceva dulciuri, ca să pornim apoi pe vulcan. Când am ajuns acolo deja începuse o ploaie măruntă, ,,mocănească” aşa cum o numesc românii. M-am alăturat unui grup mic şi entuziast, pentru a escalada muntele, dar muntele şi-a arătat din plin forţa şi ne-a ţintuit locului. Pe lângă ploaia măruntă a început un vânt puternic, ce voia parcă să te spulbere. Nu puteai să stai drept şi cu greu am reuşit să înaintăm câteva sute de metri. Dacă echilibrul ţi-l puteai menţine foarte greu, respiraţia a început să fie greoaie, datorită vitezei mari a vântului. Am înţeles atunci ce înseamnă natura dezlănţuită, ce înseamnă muntele, cu vânturile dinspre ocean şi ne-am întors înapoi la adăpost. Parcă nu puteam realiza ce vijelie se dezlănţuise. După câteva zile, când am plecat în alte zone, o colegă din grup s-a aventurat din nou spre Avacea. Ziua era senină, frumoasă, însorită şi a urcat cu un grup de alpinişti cei 1100 de metri, dar stupoare, la coborâre s-a dezlănţuit o furtună năpraznică şi un vânt puternic, care le-au îngreunat mult coborârea. În drumul de întoarcere am oprit la Paratunka, zonă împrejmuită, cu ape termale fierbinţi, separate în bazine după temperatura lor. Clădirea era modestă, cu vestiare şi duşuri iar bazinele vopsite în albastru erau sub cerul liber. Am plecat din golf, cu un mic vaporaş particular, spre Insula Starichkov.

La capătul lumii


Golful este mare, având o suprafaţă de 215 km² şi o adâncime de 26 m, fiind unul dintre cele mai mari golfuri închise de pe glob şi permite acostarea în siguranţă a oricărei nave din lume. Apele râului Avacea şi Paratunka se varsă în acest splendid golf, pe malurile căruia s-au dezvoltat oraşele PetropavlovskKamceatski şi Vilyuchinsk. O atracţie deosebită a golfului o reprezintă stâncile solitare „Trei fraţi”, situate înspre ieșirea din golf şi insula Starichkov. Cu o suprafaţă de 0.5 Km² aceasta s-a ridicat cu 140 m deasupra apei şi găzduieşte 44 de colonii ale celor 10 specii de păsări marine, denumirea venind de la o pasăre ce cuibăreşte aici numita staric şi toată insula este o rezervaţie naturală. Am stat sus, la timonă, lângă marinarul ce conducea vaporaşul şi admiram în linişte zborul păsărilor spre stânci. Am servit la prânz o supă de crabi şi felul doi a fost arici de mare şi crabi, pe care îi tăiam cu foarfecul şi aruncam oasele în mare. Reîntoarsă în port am vizitat muzeul Kamceatka Lore. Acolo este expusă istoria peninsulei şi a oraşului, informaţii despre exploratorii de acum 273 de ani, despre cel care a descoperit strâmtoarea ce-i poartă numele şi calea ferată spre America de Nord. În sudul peninsulei este renumitul lac vulcanic Kuril, cu o suprafaţă de 76 km² şi o adâncime de 330 m. Lacul este flancat de cele două conuri vulcanice Kambalny şi Ilinsky, care creează o imagine captivantă. Drumul spre lacul Kuril l-am parcurs cu autobuzul, până la o bază aeriană a armatei ruse.

Magdalena Avădanei


Acolo ne aşteptau elicoptere cu 20 de locuri, cu care am survolat zona muntoasă şi am aterizat pe malul lacului. Zborul cu elicopterul a fost foarte interesant, am trecut peste craterul vulcanilor, am survolat văile verzi şi neumblate de oameni, am trecut şi am poposit la lacurile vulcanice din jur. Albastrele lucii de apă fierbinte, cu ţărmul de culoare neagră sau roşie, aminteau de activitatea vulcanilor. Sunt lacuri puţin cunoscute şi puţin vizitate de turişti. Ţărmul Kamceatkăi a fost ferit multă vreme de vizitatori, acolo fiind o activitate vulcanică intensă, gheizere cu ape sulfuroase, alunecări mari de teren şi mai ales o puternică bază militară rusească. La aterizarea elicopterului, urmăream flora spontană bogată şi frumos colorată. Am coborât pe malul lacului Kuril, unde erau soldați înarmaţi, erau amenajate ceva clădiri de campare şi un cort imens tip tunel, care adăpostea magazinul de suveniruri. Am fost conduşi sub escortă pe malul lacului, unde ne aştepta o şalupă rapidă, ce ne-a plimbat pe lac şi am ajuns în zona urşilor grizzly, ieşiţi la pescuit din zona împădurită. Eram la doi paşi de ei, se jucau în apa lacului de pe margine, neavând treabă cu noi. Urşii erau mari, somonii erau mulţi şi aveau cu ce se ospăta. Pe marginea lacului unde erau ei, se ridica o pădure ce le asigura habitatul. Înainte de a pleca cu şalupa am zărit un pod de lemn, destul de lung, ce traversa un râu, în care se vedeau bine somonii depunând icrele şi schimbându-şi culoarea în roşu.

La capătul lumii


Doi ursuleţi mici erau pe pod, sub privirile noastre, unul din ei a coborât în apă, a luat un somon şi s-a ridicat să îl împartă cu însoţitorul său. Nu aveau treabă cu noi şi nici urmă de frică. Mai degrabă soldatul care era înarmat, era foarte vigilent şi atent la orice comportament imprevizibil al acestora. Felul cum eram păziți de soldați înarmați, ne arată existenţa unui pericol iminent din partea urşilor grizzly. Sunt animale mari și sălbatice iar omul a pătruns în habitatul lor natural, stânjenindu-i. Lacul Kuril este renumit pentru că este cel mai mare din Kamceatka şi pentru că aproape 6 milioane de specii de peşti vin să depună icrele aici, din august până în septembrie. La întoarcere am poposit într-un loc cu o vegetaţie abundentă, cu iarba verde şi flori multicolore, loc amenajat pentru picnic şi pentru baie, într-un râu cu apă foarte fierbinte. Râul izvora de sub vulcan şi avea o culoare verzuie, din el ieşind aburi fierbinţi. Migrarea peştilor aduce cu ea mii de păsări mici şi mari, care își găsesc hrana din belşug. În zona de coastă mai sunt populaţii indigene, koriaci, itelmeni, eveni și ciucuți. Am fost într-un sat de indigeni, amenajat pentru turişti, numit Kaynyran, în limba koryak, care însemna „colţul ursului”. Satul e amenajat pe o pajişte fermecătoare, pe malul unui mic lac cu o vedere spectaculoasă a vulcanilor, Koryasky şi Avachinsky. La intrarea în sat, ne-au întâmpinat mulți câini Husky, care lătrau în cor, fiecare fiind legat lângă cuşca lui. Separat de o alee, erau câteva cuşti mari, cu plasă, unde stăteau câinii de tracţiune, liberi, cu o Magdalena Avădanei


blană albă, foarte deasă. Erau rase de câini mai rare (Malamutul de Alaska, Samoyede) şi erau protejaţi de intemperii. Un spectacol măreţ, cu cântece şi dansuri specifice a fost prezentat de către locuitori, într-un foişor, în mijlocul căruia ardea pe o vatră rotundă de piatră, un foc. După ce ne-au spus povestea lor şi a străbunilor lor, care erau prieteni cu animalele şi le-au învăţat limbajul, pe care au început a-l folosi şi ei în viaţa de zi cu zi şi în dansuri, ne-au arătat dansurile lor specifice. Melodiile erau frumoase, simple şi pătrunzătoare, bine armonizate cu figurile din dans. Din când în când, tobele lor mari erau aduse lângă flacără, unde datorită căldurii pielea fină animală se usca mai tare şi scotea alte sunete, cu o acustică mai bună. . A fost o încântare acest spectacol în costumaţia lor din piele de urs, prelucrată şi ornată frumos, cu broderii. La fel de frumoase erau şi ciubotele, din blană groasă, vopsite maroniu ca şi mantiile purtate. Pe frunte aveau şiruri de mărgele colorate, care spre urechi erau mai lungi. După spectacol, într-o colibă mare, am servit o supă de ren delicioasă şi un fel de turte coapte în ulei (ca la noi), acoperite cu dulceaţă. Ne-am întors în oraş, cu gândul la aceste triburi băştinaşe păstrătoare de tradiţii, care trudesc din greu, pentru a continua viaţa curată, strămoşească. În drum spre oraş ne-am oprit la izvoarele termale Rodon. Apele fierbinţi, captate în bazine, aşteptau localnicii la tratament. Erau ape puternic sulfuroase şi expunerea în ele trebuia limitată.

La capătul lumii


Departe de casă, cu o diferenţă de 8 ore de fus orar, Kamceatka rămâne un târâm de vis, în care natura şi-a păstrat frumuseţea şi vârful munţilor se scaldă în apele limpezi şi fierbinţi ale lacurilor vulcanice. Văzusem un documentar cu sălbatica Kamceatka şi am rămas impresionată de lanţul munţilor vulcanici, de văile abrupte, de lacurile albastre cu ape limpezi şi fierbinţi. Mi se părea ceva foarte îndepărtat şi deosebit de frumos. Nu credeam că paşii mă vor purta spre aceste locuri, la capătul pământului, locuri scăldate de apele reci ale Pacificului de Nord. Cu toate că drumul până acolo a fost foarte lung, cu popasuri în orășelele de pe traseul Transsiberianului, apoi un zbor cu avionul de încă 8 ore din Novosibirsk, toate au meritat efortul de a ajunge în minunata şi inegalabila Kamceatka.

Magdalena Avădanei


Cuprins

Pg. 3….. Prefaţă - Emilia Ţuţuianu 5….. Ţara De Foc 49….. Tărâm fără de legi – Alaska 65….. Dincolo de Cercul Polar 84….. Pe acoperişul lumii - 1000 Km prin Tibet 115…. Misterioasa insulă Rapa Nui 137….. O ţară cât un continent – Australia 160….. Ţara vulcanilor şi a gheizerelor


ALBUM

ลขara de Foc Argentina


Insula Rapa Nui


Australia


Kamceatka


Magdalena Avadanei - La capatul lumii  
Magdalena Avadanei - La capatul lumii  
Advertisement