Page 47

După un debut în măsură să deschidă perspective mai mult decât promițătoare (Poemele regretelor târzii, 1995; Risipitorul de iubire, 1995; Un clopot pentru Basarabia, 1996), Traian Vasilcău (Traianus), născut la 2 aprilie 1969 în satul Viișoara, raionul Edineț, Basarabia, va reuși să-și contureze întrun timp foarte scurt un profil de o indicibilă specificitate. Absolvent al Facultății de Istorie și Etnopedagogie a Universității de Stat „Ion Creangă” din Chișinău, președinte al Societății Culturale „Pasărea Phoenix” și membru al Uniunii Scriitorilor din România și Moldova, Traian Vasilcău a ales calea unei eterne risipiri intelectuale, implicându-se neobosit și profitabil în proiecte cultural – literare de mare anvergură, cum este, bunăoară, și acela de director al „Dicționarului scriitorilor români contemporani de pretutindeni” și al „Antologiei poeziei românești în mileniul III.” Acaparat în bună măsură de poezie, în ultimul său volum de versuri (Sfeșnic în rugăciune, Chișinău, Notograf Prim, 2012, 56 p.), Traian Vasilcău îmbrățișează temele majore ale existenței (stările – limită, viața și moartea, relația cu Dumnezeu), comunicând ceremonios o stare de profundă trăire a misterelor lumii: „Spre Tine, Doamne, fruntea mea se-nalță / Și trupu-mi în genunchi stă doborât, / Oricât alerg, nu mă ajung / Și-n zori, trezit de moartea mea, / Straiu-mi visez, cusut de-o stea” sau „Murire, tu, ce-mi știi îmbrățișarea, / Veciei mele fii moștenitoarea”. Alteori, în versuri precum cele din Cântec revoltat și Râul, aceeași substanță reflexivă predominant este pusă în legătură cu statutul poetului în vremuri resimțite ca fiind de mare cumpănă („Să nu te stingi de-nsingurare / Și cântecele să nu-ți mai frângi, / Și chiar de ești boltă-n surpare / Să nu mai plângi!” sau „Între noi e un râu, unde plânsul nu-și are vacanță, / Și să fiu în Cuvânt este tot ce nu am meritat.”). Se observă aici instituirea unor stări de spirit exprimate direct, sub semnul identificării cu esența divină, fără balastul livresc interminabil, cu întrebări puse în mod explicit: „Am izbândit! Suntem durerea / Acestui neam uitat de astre. / Se-navuțește doar Puterea / Pe seama lacrimilor noastre. // Am izbândit! Doamne - ferește / Să credem că n-avem vreun rost. / Țara din noi mai prohodește / Pân´ și tăcerile ce-au fost.” În alte poeme, elaborate în forme deja familiare, păstrând aceeași caligrafie fină și

pregnant senzorială (Poemul lacrimii, Mi-e închinare sau Psalm), aspectul de confesiune de la limitele exprimării rămâne dominant („Păcătosul mare care sunt, / Mă sfințesc în catedrala lumii. / Mi-i puțină viața pe pământ, Mi-i prea multă veșnicia lumii.”), vibrațiile metafizice și tonalitățile orfice, oferind versurilor acea stare tulburătoare a suferinței de care este cuprins omul modern, tot mai singur într-o pustietate cosmică: „Încerc să mă revărs nemărginirii / Și dacă am greșit, dar am greșit!, / Cocor în anticamera Iubirii / Îngenuncheat, ca un monah în schit...” Plămădite într-o retorică grav reflexivă a însingurării, dincolo de diversitatea motivelor lirice, asemenea versuri surprind cu deosebire printr-o atmosferă de reculeasă intimitate și de temperată fervoare psalmică, semn al unei perpetue dileme dramatice, spre care, într-o tentație cu misticul, eul liric tinde spre un „dincolo veșnic”. Din alte poeme forțează amintirea (Poem cu mama, Bradul interzis, Alt psalm cu mama, Diamantul binecuvântării și, cu deosebire, Paștele), Traian Vasilcău oferind prin acestea o viziune sumbră a unei existențe familiare: „Satele plâng în întuneric, mamă, / Visul pălecat e așteptat la porți. / În noaptea asta nimeni să nu doarmă, / Că Dumnezeu va învia la porți.” O imagine a mamei apare deodată în prim-plan, cristică și zguduitoare: „Atunci ai să revii acasă, mamă, / Se va întoarece tata înapoi / Și fi-vom cu surâsul lui de-o seamă, / Simțind cum urcă Paștele în noi.” În același timbru se înscrie și Diamantul binecuvântării, în care privirea se înalță de la nivelul zero, teluric, la o proiecție cosmică, cadrul devenind dintr-o dată dominat și luminat de imaginea spiritualizată a mamei: „Și-n clipa când se ridica, / Cerul la loc se înălța, / Iar lacrima pe fața sa / Ca diamantul strălucea..” Păstrat mai degrabă în spiritul unei tradiții și cu mult mai departe de valurile succesive de depoetizări din ultimii ani, poetul Traian Vasilcău se înfățișează în ipostaza unui poet romantic întârziat, de o străveche distincție, cu un timbru de o mare puritate și profunzime a versului. Scrise cu sinceritate, într-o frumoasă limbă românească, cu inflexiuni folclorice, în tânguiri de bocet („M-aș ascunde-n voi. N-am unde! / Strigu-mi moartea, - numi răspunde!”sau „Blestem clipa, lacrim ora..”), într-o metrică a colinzilor și baladelor populare, cu întorsături de frază arhaică, fără să excludă însă și o notă de modernitate, în măsură să modifice versul, personalizându-l și potențânu-i nota specifică.

47

Alte poeme cu adevărat memorabile, precum Autumnală, Elegie de ultimă toamnă, Psalmul sfinției, Psalm pentru îngeri, sunt plămădite din cele mai insolite combinații, de la formulările stilistice de tip eminescian, cu înfiorate viziuni cosmice, la achiziții din Lucian Blaga („Murmurul universului e-n toate, / Păzește-te de sine și apoi / Din tine fugi în grabă, fugi de moarte.”), Arghezi, Pillat și, nu în ultimul rând, din Ioan Alexandru sau Grigore Vieru, în poeme evocatoare de mici dimensiuni, într-un registru imagistic foarte variat. Alteori, sub semnul unor convingeri etice confirmând consecvența crezului poeticului stau și versurile din mai lungul poem Cântec pentru dacii noștri, alături de cele din Bocet în seară sau Smerit („Trăind în lume, să fiu nelumesc, / Eu momentul lacrimii zidesc”) sau din Blestem actual („Foaie verde, noroc n-are / Soarta mea ce-n van o port. / Țara noastră-i de de vânzare, / Țara noastră-i de export.”), unde, în versuri mai aspre, cu accente „încărcate de «românism»”, asemenea celor din volumele sale anterioare, poetul, suflet larg și lucid, „apără ideea de Țară (o idee lucrătoare) și numește Basarabia «o fată orfană văduvită de cântecul cerului».” Dincolo de modul poetic în sine, poezia lui Traian Vasilcău (Traianus), prin ceea ce îi e propriu, își va câștiga treptat o situare esențială în peisajul tot mai complex și nuanțat al poeziei basarabene, în evoluția îndelungată a acesteia, de la numele de referință a unor poeți aparținând începutului de veac XX, Pan Halippa și Ion Buzdugan, până la Al. Robot sau George Meniuc, Aureliu Busuioc, Dumitru Matcovschi, Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Leonida Lari, Leo Butnaru, Ion Hadârcă, Arcadie Suceveanu, Valeriu Matei, Vlad Neagoe, Vasile Gârneț și Călina Trifan, pentru a-i aminti, într-o ordine aproape aleatorie, doar pe câțiva dintre aceștia.

MARIN IANCU

Profile for Hopernicus

Vatra veche 10, 2014  

Vatra veche 10, 2014  

Advertisement