pomenesc, mă ia cu frig), lipsa de sau că nu-i gustă, susţinea pur şi curiozitate, refuzul noului (cum mi-ar simplu că, după Blaga, Bacovia, sta să nu fi citit, recent, Zâtul, de Barbu, Arghezi, poezia decăzuse. Era, Tatiana Tolstaia, Teatrul lui îmi pare, o reacţie de om obosit, careSabbath, de Philip Roth, doar pentru şi acceptă cu bucurie bătrâneţea. că aş fi recitit – pentru a douăzecea oară - Doamna Bovary sau Război şi Nu-i iubesc deloc pe scriitorii pace?), monotonia, tendinţa de a celebri, care declară cu emfază că nusacraliza un autor (un titlu, o scriere), şi citesc contemporanii. Am întâlnit paseismul, ideile fixe, obsesiile, această afirmaţie şi la Faulkner (care lenea, moartea... citea în fiecare an Don Quijote, dar Cunosc o sumedenie de critici nu voia să audă de Hermann Hesse, literari, de eseişti, de literatori, care de pildă, şi ignora întreaga literatură după o anume vârstă n-au mai vrut să interbelică, al cărei părtaş izolat era), Consider că este suspect (şi citească şi să priceapă literatura cu şi la Borges (cazul lui Borges e unul dăunător) să citeşti de mai mult de care erau concomitenţi. Îmi amintesc special, totuşi). Lui William cinci ori o carte (fie ea şi Lumină de chiar acum cazul lui Şerban Faulkner, de altfel, bibliofob August de Faulkner), fiindcă nu-mi Cioculescu, al cărui gust poetic se înveterat, i-ar fi prins oricum mai plac / detest / abhor: rutina (este oprise la Arghezi, scrisese o bine să bea mai puţin şi să citească semnul luminos al senilităţii), introducere vestită la poezia lui mai mult. Dispreţul unui scriitor faţă fetişismul de orice fel (este un Arghezi (făcuse efortul să-l de lectură mi-l face profund antipatic. fetişism să citeşti de peste 50 de înţeleagă), dar refuza cu încăpăţânare VALERIU GHERGHEL ori Craii de Curtea-Veche, un să-i citească pe Nichita Stănescu, pe entuziasm pueril), lipsa de elasticitate Mihai Ursachi, pe Mircea Ivănescu a minţii, bătrâneţea (numai când o etc. Nu spunea că nu-i mai pricepe, ________________________________________________________________________________________________ Bibliomania, Bibliophilia, Bibliophobia
→ Eminescu și Teleormanul este fără tăgadă o contribuție de un angajament ce nu se onorează doar prin numele poetului, ci și prin eforturile documentare demonstrate, de care nici colective redacționale lărgite nu se pot achita totdeauna cu conștiinciozitatea lui Stan V. Cristea. Amenințările sau riscurile unei documentări individuale de o asemenea anvergură, fără a ne situa prin observația noastră nici măcar la intersecția opiniilor contradictorii ale eminescologilor, vin însă dinspre posibile efecte ce conduc către colateralul distorsionat de adnotări la granița lucrurilor comune, mai degrabă de interes mediatic („Asemenea manifestări culturalartistice s-au desfășurat la Școala Gimnazială Mihai Viteazul din Alexandria, cu sprijinul Primăriei Municipiului Alexandria și al Inspectoratului Școlar Județean, la Școala Gimnazială nr. 2 Videle, la Școala Gimnazială Lița, iar Școala Gimnazială nr.7 din Alexandria l-a celebrat pe Eminescu într-un spațiu mai puțin convențional, respectiv într-un centru comercial, în mijlocul oamenilor”, p. 324). De aici și întrebarea: Cât Eminescu și cât Teleorman? Sau, cu alte cuvinte, câtă intensiune și câtă extensiune? Stan V. Cristea, dacă va fi riscat în
intensiune, cum s-ar putea spune, în extensiune va fi avut totuși permanent în vedere aceste amenințări deși se duce în avalul documentelor până la detaliul de al doilea sau al treilea rang ce nu își excede totuși: „În muzică, însă, câțiva compozitori legați într-un fel sau altul de Teleorman, și-au arătat, la rându-le, prețuirea față de Eminescu, prin compoziții pe versurile sale. Datorăm asemenea creații lui Ioan Scărlătescu (18721922), compozitor, poet și publicist care și-a petrecut copilăria în casa părinților, de la Atârnați, astăzi satul Cernetu, comuna Mârzănești (aceeași localitate unde se născuse și Dimitrie Teleor); el este autorul unui lied pe versurile poeziei Doina (La mijloc de codru des...), pentru voce și pian, această compoziție bucurându-se de succes în concertul prezentat la București, la 5 septembrie 1902, fiind apoi inclusă într-un caiet de compoziții, tipărit în anul următor la Viena sub titlul Wier Lieder” (p. 299). În numele motivației care a condus la cea de a treia ediție, autorul mărturisește (p. 327) că „în anul în care se împlinesc 164 de ani de la nașterea sa (a lui M. Eminescu, n.n.) și 125 de ani de nemurire a geniului său”, omagiul acesta se susține mai întâi prin aceea că „Teleormanul trebuie așezat, definitiv, atunci când vine vorba despre Eminescu și despre 21
opera sa, alături de celelalte provincii cu care, într-un fel sau altul, acesta șia îngemănat existența și spiritul” (p. 325) și își argumentează această convingere cât se poate de persuasiv prin aceea că „de la Dimitrie Teleor la Gala Galaction, ca biografi, de la Gabriel Robin la Traian Lăzărescu, ca traducători, de la Grigore G. Păucescu la George Gană, ca editori, de la Anghel Demetriescu și N.I. Apostolescu la Mircea Scarlat și Ion Ungureanu, de la Constantin Noica la George Bălan și Marin Tarangul, ori de la George Gană la Anișoara Anghel Mija și Geanina MariaCristina Picioruș, ca exegeți” (p. 326), teleormănenii au înscris între eminescologi nume de referință printre care, iată, și Stan V. Cristea, cu munca lui remarcabilă, închinată tocmai acestor contribuții. Altfel decât nedrept e greu de trecut sub tăcere tenacitatea neobosită a acestuia după ce a văzut și a valorificat nu mai puțin de 3485 de surse la care face trimiteri judicioase și pe temeiul cărora își conturează și își susține această a treia ediție a lucrării Eminescu și Teleormanul, reușită, cred, demnă de a intra în atenția unui premiu academic sau al Uniunii Scriitorilor.