Issuu on Google+

„Literatura, ca orice artă, descoperă viaţa.”

Banat 3-4

Ion Agârbiceanu

Revistã editatã cu sprijinul Consiliului Municipal Lugoj ºi al Primãriei Municipiului Lugoj

Fondator: Ioan Ardeleanu

Anul X

Nr. 3 - 4 (111- 112)

martie - aprilie

2013

Lugoj

Premiul literar ,,Constantin Buiciuc”

Începând din acest an, sub egida revistei ,,Banat” din Lugoj se iniţiază Premiul literar ,,Constantin Buiciuc”, în amintirea celui care a fost una dintre personalităţile puternic implicate în viaţa literară, culturală şi socială a Banatului. Scriitorii din această zonă, care doresc să participe la una dintre secţiunile concursului (poezie, proză, critică literară), sunt rugaţi să trimită, până la 1 septembrie 2013, cărţile pe care le-au publicat în 2012. Juriul, format din reputaţi oameni de cultură, va anunţa câştigătorii în noiembrie 2013, în cadrul unui spectacol literar-muzical. Finanţarea premiilor este asigurată de către familie şi sponsori. Pentru corespondenţă: Revista ,,Banat”, Lugoj, Str. Dunării, Nr.10, cod poştal 305500, jud. Timiş. Redacţia


2

Banat Cronica în imagini Dublă lansare de carte: au fost lansate volumele Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri şi Căutătorii de poveşti (coautor), semnate de scriitorului Radu Paraschivescu; au prezentat: Dorin Murariu, Cristian Ghinea, Simona Avram şi Ela Iakab; moderator: Henrieta Szabo; organizatori: Biblioteca Municipală Lugoj, Editura Humanitas Bucureşti, Galeria “Pro Arte” Lugoj, Cenaclul & Revista “Banat” Lugoj; marţi, 23 aprilie 2013 – Ziua Internaţională a Cărţii, a Drepturilor de Autor şi a Bibliotecarilor – ora 18.00, la Galeria “Pro Arte” Lugoj;

Aniversarea împlinirii a 70 de ani a scriitorului Simion Dănilă şi lansarea volumului său Sub fascinaţia lingvisticii bănăţene; despre autor şi despre volum au vorbit: Hans Dama, Vasile Frăţilă, Eugen Beltechi, Lucian Alexiu, Patricia Ghemeş, Henrieta Szabo, Dan Floriţa-Seracin; Hans Dama a susţinut conferinţa “Adam Müller Guttenbrunn, un prieten al românilor”; organizatori: Primăria Municipiului Lugoj, Consiliul Local Municipal Lugoj, Biblioteca Municipală Lugoj şi Cenaclul & Revista “Banat” Lugoj; marţi, 23 aprilie 2013 – Ziua Internaţională a Cărţii, a Drepturilor de Autor şi a Bibliotecarilor – ora 12.00, în Sala de Consiliu a Primăriei Municipiului Lugoj.

B

Director: Iosif Crăciunescu Redacţia: Dorin Murariu redactor-şef

Simion Dănilă redactor-şef adjunct Constantin-Tufan Stan redactor-şef adjunct Adriana Weimer secretar general de redacţie Cristian N. Ghinea proză Maria Bologa poezie

“Ziua Mondială a Poeziei”/ “World Poetry Day” – Festivalul Internaţional “Primăvara Poeţilor”/ “Le Printemps des Poetes”; au vorbit: Henrieta Szabo şi Dorin Murariu; au citit din creaţia proprie: Laurian Lodoabă, Ion Căliman, Ioan Fărcaş, Adriana Weimer, Ionel Panait, Ion Oprişor, Maria Izgherean, Maria Rogobete, Daniela Radu, Georgia Miculescu, Gheorghe Busuioc, Isabella Sanda, Florina Huzoaica, Horaţiu-Arthur Trifan, Adelina Peicuţi; remember poetic din creaţia poetului Ioan Ardeleanu, susţinut de elevi ai “Cercului de lectură” al Şcolii Gimnaziale de Muzică “Filaret Barbu”; au mai participat scriitorii Constantin-Tufan Stan şi Nicolae Silade; organizatori: Biblioteca Municipală Lugoj, Cenaclul & Revista “Banat” Lugoj, Şcoala Gimnazială de Muzică “Filaret Barbu” Lugoj, Colegiul Naţional “Iulia Hasdeu” Lugoj şi Şcoala Gimnazială “Eftimie Murgu” Lugoj; joi, 21 martie 2013, ora 13.00, în Studioul de Concerte “Elisabeta Toth” al Şcolii Gimnaziale de Muzică “Filaret Barbu” Lugoj. Ziua scriitorilor lugojeni, în cadrul tradiţionalelor “întâlniri literare de vineri”, organizată de Filiala Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România; s-au lansat volumele: Sub fascinaţia lingvisticii bănăţene – de Simion Dănilă, Lumi paralele. Universul durerii în Cartea lui Iov şi Lumi paralele. Năvodul cuvintelor – de Remus Valeriu Giorgioni, Paleoclimat – de Laurian Lodoabă, A opta treaptă – de Dan FloriţaSeracin, Pasajul discret – de Cristian Ghinea; prezentarea revistei lugojene “Banat” de către poeta Adriana Weimer, secretar general de redacţie al acestei publicaţii literare lugojene; moderatori: criticul literar Cornel Ungureanu – preşedintele U.S.R. Timişoara – şi editorul Lucian Alexiu – vicepreşedinte al Institutului Cultural Român Banat-Crişana; vineri, 29 martie 2013, ora 12.00, în Sala de Cenaclu a Filialei Timişorene a U.S.R. şi a revistei “Orizont”.

Dan Floriţa-Seracin Graţiela Benga Mihai Murariu (Germania) Denis Taurel (Franţa) Laurian Lodoabă Haiganuş Preda-Schimek (Austria) Concepţie grafică: Adriana Weimer Silviu Nopcea Tehnoredactare computerizată şi fotografii: Adriana Weimer Administrator site: Dan Bortoc Redacţia şi administraţia: Lugoj 305500, judeţul Timiş, str. Nicolae Bălcescu nr. 1

Lansarea romanului Trei frontiere/ Über drei Grenzen. Flucht aus dem kommunistischen Rumänien, semnat de Laurian Lodoabă; versiunea în limba germană de Hans Dama; au vorbit despre carte şi despre autor: prof. univ. Hans Dama (Viena) şi prof. Roxana Nubert; autorul a citit, în limba germană, din romanul Trei frontiere/ Über drei Grenzen; lansarea a fost organizată de Biblioteca “Austria” a Universităţii de Vest din Timişoara şi a avut loc joi, 25 aprilie 2013, de la ora 11.30, în Sala “Johann Wolf” a UVT; din Lugoj, au participat scriitorii: Simion Dănilă şi Adriana Weimer. Lansarea volumului de poezie Vineri e ziua noastră de plâns, semnat de scriitorul şi jurnalistul timişorean Dumitru Oprişor; despre autor şi cartea de poezie au vorbit: Ela Iakab, Laurenţiu Nistorescu, Remus Valeriu Giorgioni, George Schinteie, Ion Oprişor, George Popovici; au mai participat: Patricia Ghemeş, Ionel Panait, Francisc Toth, Adriana Weimer, Titus Suciu, Nicolae Silade, Mircea Anghel, Gheorghe Busuioc, Lucreţiu Epure, Nicolae Streian; organizator: Cenaclul “Anotimpuri” al Casei de Cultură a Municipiului Lugoj; vineri, 12 aprilie 2013, ora 17.00, în Sala de Consiliu a Teatrului Municipal “Traian Grozăvescu” Lugoj.

Banat

Telefon: 0256-357 631; 0720-052 278 site: www.revistabanat.ro e-mail: revistabanat@yahoo.fr colaborari_revistabanat@yahoo.ro Facebook: Banat Lugoj

ISSN - 1584 - 3890 Răspunderea pentru opiniile exprimate revine, în exclusivitate, autorilor. Imprimat la S.C. Bab Media S.R.L. - Lugoj

Editori: Cenaclul „BANAT” al Casei de Cultură a Sindicatelor Lugoj şi Biblioteca Municipală Lugoj

Acest număr este ilustrat cu imagini din creaţia artistei plastice

Silvia Bloch. Banat, anul X, nr. 3-4, 2013


Banat

3

Scriitori bãnãþeni

Ionel Bota

Despre textul care se „visează” şi despre pămătuful pentru bărbierit al bunicului. Proza lui Cristian Ghinea

S

crisul nu mai e de mult o taină pentru Cristian Ghinea, unul din „tinerii furioşi” ai Lugojului postdecembrist, la anii ’90. Incisiv, ca şi faimoasa grupare din care face parte, aşa cum i-a învăţat mult mai radicalul Ilie Chelariu, publicistul excelent care este Cristian vădeşte şi aptitudini în regizarea lucidă a unui ceremonial epic autentic, fiind şi un prozator care şi-a trasat, de mult, un drum personal şi a dat cărţi interesante, apreciate în lumea literară a provinciei. Timp, astfel fragmentat (Lugoj, Editura Dacia Europa Nova, 2003, 52 p.) este una din aceste cărţi în care întemeierile discursului epic restaurează omul în ipostaza simbolului central într-o lume în care existenţa şi evenimenţialul concretizează mereu configurări patetice unei percepţii complexe asupra realităţii. Registrul narativ al lui Cristian Ghinea mizează foarte mult pe filosofia amănuntului semnificativ iar în această carte eul sondează şi interpretează, transformă în material epic teme ale stărilor de conştiinţă, tematici ale cotidianului anodin, analizează cu bucuria psihoterapeutului pentru cazuri speciale caractere şi idei, atitudini şi obsesii. Strategiile autorului ţin de preliminariile poveşti, de ludismul prozatorului de analiză, aşadar, descoperind straniul şi prejudecata acolo unde meditaţia, reveria nu se mai supun fatalităţii iar apropierea de real şi realităţi seamănă cu operaţiunea descifrării unei scrieri arhaice pentru cititorul mult prea grăbit astăzi spre a-l reţine cărţile poeţilor şi prozatorilor generaţiei postdecembriste. Resursele memoriei, cu sublinierile din postfaţa (Amintirea ca act de creaţie, p. 48-49) lui Radu Bogoevici, povestitorul cu dragostea de oameni aşa cum îl defineşte prefaţa (Argument, p. 7-10) lui Marius Sârbu, pot fi opinii de confirmare a maturităţii autorului, el depăşind de mult primejdiile verbiajului şi explicitului calp. Bătrâna, din Toamna, porţile miros a rugină, este personajul pitoresc al spectacolului detaliilor, în Vara tricoului cu numărul 12, personajul Nouraş exprimă vitalităţile pe care le conferă „povestea din vis”, temă predilectă la prozatorii germani de început de secol XX, precum Keyserling şi generaţia sa, un onirism aproape verbigerant caracterizează Cap-de-Târnăcop, în care motivul insolit al Omului fără Chip denudează oglinzile realului şi traversează, cu eul scriptor, lumile în trecerea devălmaşă a timpului devorator: „Desigur, te-ai crezut norocos, atingând în treacăt, la ieşire,

Eliade e acelaşi – desţelenirile angoasei caută mai degrabă în explicaţiile noii fericiri cauzele acestei alte modalităţi de supravieţuire în generalitate, în implicitul comun, în disperarea de a ne aminti. xcelentă, consumată în „transcendentalul” marilor dobândiri ale fiinţei care scrie şi care povesteşte este proza Maşina cu zbaturi. Conexiunea demersului epic este diacronică, povestitorul e liderul retrospectivei într-un suprematism textual castrat, nivelat de complezenţe calofile ca şi cum râsul străveziu mai dă dreptul să respirăm în intermundii, vai, pestilenţiale. Dezumanizat, peisajul e greu de definit dar din condeiul autorului a ieşit o proză densă ca pămătuful pentru bărbierit al bunicului. Sigur, textul e legimitat valoric de strategia prozatorului de a fictiviza atât de inteligent şi inspirat anodinul ca pe un establishment al narării în sine. alans între teme, original, original… Adică proză: „M-am trezit plângând umilit, pe malul canalului stătut şi străjuit de buruieni ţepoase. Acum e linişte, iar frigul – tot mai pătrunzător. Maşina cu Zbaturi parcă nici n-ar fi trecut pe aici, dar eu o mai aştept încă, sperând la imposibila întoarcere a

E

şurubul fin ce se roteşte doar înainte, fără oprire, prin piuliţa de aur, împingând iarăşi şi iarăşi acul ceasornicului peste cifra XII, scăzând cu fiece secundă decadele vieţilor noastre şi apropiind impasibil sfârşitul acestei lumi. Deşi ai fost atât de aproape, nu apuci să le afli, căci Omul fără Chip te fură pe neştiute, de cealaltă parte a oglinzii, apoi te părăseşte brusc, pierzându-se în mulţime. Mai mult de atâta nu vei şti niciodată.” (Cap de târnăcop, p. 33) a Cristian Ghinea funcţionează acea magie a desperecherii, eboşă a prozei voiculesciene devanstând mitul de inducţiile realului. Prozatorul nostru nu restaurează nimic, el inovează cu talent, este concret în viziuni în care imagismul, în cazul altora, ar tempera intervertirile personajelor pe decorul reziduului compozit. Dar Cristian Ghinea asigură argumentele pitorescului, ale insolitului, nu le mimează. Peste tot avem elementele unei evoluţii surprinzătoare la acest publicist tenace din câmpia bănăţeană. Teama nelămurită din Godzila e destrămarea tragică a certitudinii, a concretului, cosmicul traversat de relaţionările omului povestind, durţnd în poveste noul construct, speranţa că totul e nesfârşirea, miracolul indeterminării din gânditorii cinici. Supravieţuitorul, în Bărbatul şi zidurile, e şi un rătăcitor între infernul cotidian şi mansarda ca un turn original de veghe. El „vede” iubirea strămutată dincoace de zidurile monstruosului claustru care este lumea. Subiectul e, iarăşi, brodat în contextul magiei pasive din inspiraţii sud-americani ai generaţiei lui Marquez. În Timp. Era pe sfârşite ciudaţii „observatori” sunt rebelii alegorismului ca frenezie a convenţionalului sterp, în care singurii termeni de referinţă, normalitatea conotării naraţiunii şui viscerele lumii abulice devin elemente decisive consacrând imaginarul halucinant din pictura lui Van Gogh, de pildă. Şi aici, visul e alternativa senzorială. incolo de nisipul memoriei stanţele epice tensionează un imaginar toropit de grotesc şi derizoriu. Capriciul prozatorului e acela de a ne oferi alegerea în asimetrie, în dizarmonie fiindcă, ştie şi el ca şi noi, natura nu diferenţiază. În Slăbănoaga, sensul tragismului se restrânge la perioada „putredă” a unei omeniri convalescente, abandonată de mirajul divin, inertă în propriu-i absurd. Martorul boem din Match-ul anilor treizeci îşi bifurcă într-un mod ciudat traseul memoriei şi – sentimentul lumii lui Mircea

B

răscolitoarei fantasme. Mâine-poimâine, mă voi integra definitiv în universul muribund; descărnat, voi deveni una cu algele putrede ce unduie la mal, odată cu marea fremătătoare de viermi vegetali. Şi-atunci, cu ochii aţintiţi în zare, spre peisajul grandios şi impasibil, voi simţi, din nou, zbaterea dureroasă a tâmplei.” (Maşina cu Zbaturi, p. 13) ristian Ghinea face parte din seria aceea a prozatorilor intelectuali. Nu e nicio tautologie asocierea aceasta, fiindcă autorul înseamnă, realmente, un povestitor marcat de luciditatea mult prea prudentă a colaboratorului de anţărţ la fanzin-ul unei generaţii cu imaginaţia debordantă dar acelaşi narator e marcat de o graţie captivantă a exprimării, a relatării, din tipologia aceea a gazetarilor, mai rari astăzi, care ştiu să trimită spre interesul cititorului un text în care aparent nu se întâmplă nimic. În proza lui Cristian Ghinea se întâmplă ca, odată ce începi lectura, fie numai a cărţii abordată acum, să te bucure intrarea în „visul” textului ca şi cum aştepţi, nerăbdător şi cu o consecvenţă dramatică unică, reiterarea propriei tale naşteri în insolita lume a literei şi a miracolului hârtiei tipărite.

C

L

D

Banat, anul X, nr. 3-4, 2013


4

Banat Theodor Damian

Ionel Bota

Viaţa ca o lectură. Alte nuanţe ale ontologicului în proza lui

Ion Marin Almăjan câtorva dintre colegi, de informarea ce sar fi adăugat la dosarul lui. (…)”. Structuri ontologice în elemente de umanitate autoexaminatoare. omparativ, spirit conservativ, Marin Preda s-a adăugat sacrificiilor de conivenţă ziariştii lui Ion Marin Almăjan sunt, totuşi, din aceia debordând în proprii reverii. Aici, Petru este necomplicat, vorbeşte în acord cu timpul, dar se comportă ca un vizionar, desigur neînţeles nici măcar de şefi, am zice mai degrabă că avem în el un personaj grav-sentimental. Atitudinile lui Drăghici sunt oscilante, un potenţial blazat nu poate exercita nimic reformator, e doar un agent thanatic, un desolidarizant, un profet amuţit, experienţa lui nu-i poate ajuta pe cei mai tineri. Un drum al vieţii are destule eleălător care se autoinventează în mente opace. Politica vieţii lui e una a repropria ficţiune, prozatorul se semnării. simte solicitat de propria sa Dar Crainou e parafraza ideologicului experienţă ca şi cum îşi legitimează teoria ca orice şef din epocă respectându-se pe despre arta de a povesti. Narând, el elibe- sine şi îndeplinind, ascultător supus, ordirează prezentul şi se situează în centrul nele ierarhiei comuniste. Are plăcerea disacestor revendicări. E o poetică a imagi- putelor de nuanţă, are mari probleme de inarului, spunea J. Burgos, funcţionând ca dentitate. E o structură dialogică precum un mod de lectură. (1) Imperativul lumii, politrucii vremii, experienţa lui e una conîn proza lui Ion Marin Almăjan, este omul vulsivă. Şi-ar dărui, precum Gheorghidiu tuturor revendicărilor. Inclusiv al dorinţei al lui Camil Petrescu, întreg trecutul. de opinie necenzurată, independentă, soNote: lidară cu idealul colectiv. La Ion Marin Almăjan cărţile sale sunt 1. J. BURGOS, Pentru o poetică a mereu pregătite, dischisite pentru întâlnirea imaginarului, prefaţă de G. Duda, traducere de cu un cititor cultivat, avizat, om al coinci- G. şi M. Duda, Bucureşti, Editura Univers, 1988, denţelor, cititor parcă prefigurat de G. p. 466. Poulet în comentariul aplicat lui Marcel 2. G. POULET, Conştiinţa critică, prefaţă şi Proust, acela că adevărata lectură e o traducere de Ion Pop, Bucureşti, Editura Univers, 1979, p. 65. lectură critică. (2) 3. ION MARIN ALMĂJAN, Sentimentul omanul Sentimentul puterii (3) puterii, Bucureşti, Editura Eminescu, p. 192. nu e o proză din categoria ace4. Ibidem, p. 85. lora care trezesc, neapărat, a5. C. MANILICI, Sacrificarea lui Marin Preda, mintiri, dar este o proză a aşteptărilor, con- în „Steaua”, XLV, nr. 6, iunie, 1994, p. 10-11. 6. I. PETRAŞ, „Neted ca moartea”, în struită pe discursuri ale realităţii. Introspecţiile autorului individualizează subtil, fără „Steaua”, XIV, nr. 4-5 (551-552), aprilie-mai, a recurge la deghizamente caracterologice, 1994, p. 45-46. eroii aparţin lumii presei comuniste şi îşi (*Fragment din eseul despre proza lui Ion tratează anxietăţile cu acel elan autocritic Marin Almăjan, în curs de apariţie la Editura demn de cauze mai bune. Dar epoca a fost TIM, din Reşiţa). aşa cum a fost, discursul epic, precum cel ideologic sau mimat idealist trebuia decodificat în permanenţă: „De fapt, nu nevastă-sa e cea care aşteaptă sau nu doar ea, ci în primul rând el, Dionisie Sârbu. A scris în condica de deplasări că se duce la ORACA pentru o anchetă. A venit direct acasă cu speranţa că Iviţa va fi în camera ei, aşa cum o găsise de atâtea ori înainte, răsfoind reviste. După terminarea liceului, Iviţa dăduse examen de admitere la facultate. Nu intrase, cu toate intervenţiile lui Sârbu pe lângă cunoscuţi. Fuseseră prea mulţi pe un loc, zece sau unsprezece şi nimeni nu riscase sau, în orice caz, nu pentru Sârbu! După afişarea rezultatelor, Iviţa se făcuse nevăzută. O căutase pe la rude, telefonase şi într-un oraş din Ardeal unde Sârbu avea un frate tehnician la o fabrică textilă. Degeaba. Evitase să anunţe miliţia din mai multe motive. Unul, pentru a n-o face pe fată să se ruşineze în cazul când ar fi fost cu o prietenă sau chiar fugită cu un băiat (Sârbu admitea cu greutate acest lucru, pentru că Iviţa era un copil prost şi atât), şi celălalt, la fel de greu în cântar, era teama de a nu se descoperi că fiica lui a ajuns să vagabondeze. Se temea de judecata

C

C

R

Învierea Domnului ca drumul Samariteanului “Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu şi moşteniţi Împărăţia care v-a fost gătită vouă de la facerea lumii.” (Matei 25, 34)

C

ălătorul, drumul şi ţinta sunt legate între ele indestructibil, fiecare din cele trei dând sens, rost şi menire celorlalte două. Cu alte cuvinte caracterul perihoretic, de întrepătrundere a elementelor acestei relaţii îl întăreşte pe fiecare şi-l transformă în sursă de întărire pentru celelalte. Această relaţie dintre călător, drum şi ţintă este implicită, în mod vizibil, în Invierea Domului, dacă o înţelegem din perspectiva pildei samariteanului milostiv (Luca 10, 2537). Aşa cum în pildă este vorba de un călător, samariteanul, de un drum, cel de la Ierusalim la Ierihon, şi de ţintă (samariteanul plecase la drum, desigur, cu un scop precis), la fel Învierea Domnului implică un călător, pe Mântuitorul Hristos, un drum, cel de la cer la pământ, şi de la pământ la cer, şi o ţintă, un scop precis, mântuirea lumii. umea în care Mântuitorul a venit nu era decât un drum al Ierihonului, plin de tâlhari, unde a trăi înseamnă a risca, unde aripa necruţătoare a morţii întuneca bucuria şi speranţa vieţii. Oamenii locuiau, „în latura şi în umbra morţii”, cum zice proorocul (Isaia, 9, 1). Spre deosebire de samariteanul care a plecat spre ţinta lui neştiind ce se va întâmpla pe cale şi neplănuind nimic în acest sens, în cazul călătoriei Fiului lui Dumnezeu de la cer la pământ, Dumnezeu vede căderea omului „între tâlhari”, asuprirea sa de către forţele răului, şi plănuieşte, din iubire, o intervenţie decisivă, salutară: naşterea, moartea şi învierea Fiului Său întrupat pentru mântuirea lumii. rumului samariteanului până la victima tâlharilor îi corespunde „drumul” Fiului lui Dumnezeu până la om; partea a doua a drumului samariteanului, aceea de la cel rănit spre unde a va fi mers el (nu ni se spune unde şi pentru ce), e ca o taină, ca o dimensiune metafizică a înseşi călătoriei, şi acesteia îi corespunde dimensiunea metafizică a „călătoriei” divine şi în acelaşi timp a vieţii omului, adică aşezarea lumii cu faţa spre Împărăţia lui Dumnezeu şi avansarea ei în această direcţie. Mai precis, după lucrurile concrete întâmplate în planul fizic al existenţei umane: răstignirea lui Iisus, moartea şi învierea, urmează partea metafizică, orientarea prin Înviere, a omului spre Împărăţie şi avansul spre ea, călăuzit fiind de însuşi Domnul, în Biserica Sa şi cu ajutorul Sf. Taine. E firesc ca această a doua parte să se realizeze într-un mod mai puţin vizibil, ca în cazul părţii a doua a drumului samariteanului despre care ştim că a existat, dar despre care, altfel, nu ştim nimic. Aici, în cazul Mântuitorului şi al dimensiunii metafizice a părţii a doua a drumului, partea de după cruce, moarte şi înviere, se observă şi un transfer al calităţii de călător de la Sine la om. Iisus, prin înviere, a pus pe om cu faţa spre Împărăţie, dar de acum omul este cel ce trebuie să călătorească spre ţintă, dând curs chemării mult aşteptate: „Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu şi moşteniţi Împărăţia care v-a fost gătită vouă de la facerea lumii.” (Matei 25, 34). Samariteanul l-a dus pe rănit la o casă de oaspeţi, ni se spune (Luca 10, 34) şi a rugat gazda să aibă grijă de el până ce bi-

L

D

nefăcătorul anonim se va întoarce şi va plăti tot ce va mai fi nevoie. Deci, samariteanul a plecat, dar grija pentru rănit a rămas în inima lui, fiind apoi concretizată în achitarea cheltuielilor la retur, evident, totul din dragoste umană şi milă. celaşi lucru se regăseşte şi în cazul Mântuitorului Hristos după Înviere. El a plecat, dar n-a plecat, nu a părăsit, de fapt, lumea, cum a şi spus: „Iată Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28, 20). Mai mult, el veghează călătoria omului pe pământ, spre Împărăţie, şi atunci când omul se poticneşte, cade, se răneşte, şi cere ajutorul divin, el intervine, ajută, vindecă. Aşa cum cel rănit ştie că samariteanul îi poartă de grijă pentru cele de nevoie recuperării sale, la fel ştie omul că Iisus e prezent şi la nevoie intervine, ajută. azul Măntuitorului este însă mult mai complex decât cel al samariteanului, pentru că, pe lângă toate cele menţioante în cazul Mântuitorului, El este şi samariteanul, dar şi victima, iudeul căzut între tâlhari, întocmai cum reiese din rugăciunea liturgică din timpul cântării heruvimice: „Tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te împarţi”. Iisus este deci jertfă, jertfit (victima), jertfitor şi mântuitor, toate în actele morţii pe cruce urmate de Înviere. În cazul samariteanului victima este iudeul. În cazul Mântuitorului victima este atât Iisus însuşi, cât şi iudeul, dar şi tot restul neamurilor. Pe iudei Iisus a venit să-i scoată de sub tâlhăria legalismului, a formalismului şi implicit a aroganţei. Pe neamuri a venit să le aducă la cunoaşterea adevăratului Dumnezeu. Şi aşa cum samariteanul şi-a riscat viaţa împlinind lucrarea sa de binefacere, pentru că omul căzut între tâlhari putea fi o cursă, adică el însuşi un tâlhar simulând jefuirea şi suferinţa pentru ca cel ce s-ar opri să ajute să fie apoi prins, jefuit, ucis (motiv pentru care foarte posibil că preotul iudeu şi levitul au trecut pe lângă fratele lor rănit fără să se oprească să acorde primul ajutor), la fel Iisus a riscat viaţa, şi în cazul Său, aplecându-se asupra lumii rănite de păcat, chiar a fost prins şi ucis, cu diferenţa doar că lumea nu era o cursă, ci un loc realmente periculos, întocmai ca drumul Ierihonului, celebru pentru tâlhăriile ce aveau loc pe el. Şi aşa cum omul căzut între tâlhari, „aproape mort”, a fost „înviat” prin intervenţia samariteanului, la fel, lumea aproape moartă a fost salvată, pusă pe calea mântuirii prin Învierea Domnului. Deci a înviat El, Cel căzut între tâlhari, ucis de ei, şi prin el, noi toţi care credem în El şi asumăm Învierea Sa în mod conştient şi voluntar. iecare din noi este în situaţia iudeului căzut între tâlhari. Acela nu ştia că îi va veni salvarea. Noi, de la Învierea Domnului încoace, ştim. Prin Învierea Sa, în Biserică, Iisus, ca bunul samaritean ne-a pus şi continuă să ne pună la dispoziţie Sf. Taine ca instrumente ale mântuirii. Iar noi, folosindu-le şi avansând pe calea Împărăţiei, nu încetăm a-L slăvi cântând după cuviinţă cu transfigurantă bucurie: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând Şi celor din morminte Viaţa dăruindu-le.”

A

C

F

Sf. Paşti 2013, New York

Banat, anul X, nr. 3-4, 2013


Banat Constantin Stancu

5

Simion Dănilă

Nietzscheana

Poemul minim

O

ctavian Doclin priveşte dincolo de orizontul posibil al poemului, dincolo de cuvinte, încearcă să atingă acea stare de sus care coexistă cu starea de jos din scriere, e o temă profundă pe care orice poet serios şi matur şi-o pune. Când arzi pe pământ, cenuşa va fi pusă în urna cerului, jertfa necesară poartă un final spiritual care trece de hotarele ştiute şi neştiute, de ştiinţa despărţirilor. Urna e pregătită, focul arde mâna care scrie, trupul poate lăsa urme în eternitate. Volumul de versuri URNA CERULUI, scris de poet şi publicat la Editura Anthropos, Timişoara, 2008, “este un volum intens, versurile par puţine, aproape schiţate, dar bogate în sensuri, în trimiteri spirituale care desenează viitorul pornind de la trăirile prezente, sau de la amintirile intense care pun o pecete pe fiinţa omului singur în faţa universului văzut şi nevăzut. Cuvântul este strigat de poet ca un prieten, poemul e o fiinţă care îşi asigură drepturile de a vieţui în mod independent, cere poetului energia de a vieţui împreună, în simbioză, inclusiv în spaţiul dintre cuvintele versurilor. Este un lan de cuvinte care dă ţinută solemnă poetului în căutarea poemei sale, e un stindard sub care luptă cel care trăieşte în spaţiul misterios al poemului, ca mod de exprimare a celor divine. Dimensiunile vieţii sunt altele în prezenţa poemului care a fost prins în plasa vieţii, poemul poate fi un templu în care ritualul existenţei dă sens vieţii pe pământ, în trupul fragil, supus strigătului care nu ajunge la cer. merit, Octavian Doclin invocă acel poem minim care să-l consolideze în existenţă, dincolo de suferinţele care vin ca o sărbătoare în ariditatea vieţii, în bolile ei neştiute. Poemul minim este o temă profundă, a celui flămând după Dumnezeu, după viaţă, după frumos: „Şi văd peste umbră/ umbră divină -/ din departe-n aproape/ din aproape-n departe/ (sfîrşit şi început deodată)/ cum un copil în primul său vis”. Există un adevăr absolut care trece peste adevărul nostru intim, dar totul durează o clipă şi dacă nu eşti atent cerul se închide la loc: „Lângă aceste două limite/ ale absolutului/ nu există adevăruri/ lângă care poţi să stai”. Pe calea vieţii, poetul şi cuvântul nescris, o experienţă de viitor: „Trec unul pe lângă celălalt/ singur unul însingurat altul/ copil şi imatur laolaltă poetul şi cuvântul/ nescris”. Poate că soluţia ar fi întoarcerea la timpul de început, dar cine poate trece de naştere înainte de a muri?

S

Sunt teme tulburătoare, poemele cer cititorului maturitate spirituală, presupun anumite experienţe din partea iubitorului de poezie, scrisul lui Octavian Doclin nu este unul gratuit, majoritatea poemelor au fost scrise în Biserică, o Biserică parcă absolută, dincolo de ritualurile proprii, sub presiunea unei stări de har, unice, cuvintele care au poposit în mintea poetului s-au ţesut în poeme. Poetul pare zgârcit cu versurile, cu acele cuvinte care intră în carnea poemului, dar nu este aşa, el este reticent la inutilitatea cuvintelor goale, se apără de năvala de cuvinte din lumea de astăzi care par a nu spune mai nimic, e doar zgomot, muget, animalul social nu e conştient de urna care există în cer, pregătită pentru cenuşa celor care vor arde, celor prinşi în plasa paingului. in poziţia sa spirituală Octavian Doclin vede poemul altfel, poemul pare că s-a născut din poemă, din ceva mult mai înalt, temele povestirilor eterne din Scriptură se transferă în temele poeziei sale, e un curaj spiritual riscant, dar plin de suferinţă şi satisfacţie, e drumul spre cunoaştere prin poezie: „…din Urna Cerului arderea de tot/ a cuvintelor mute şi totuşi din cenuşa lor/ vor rodi seminţele leneşe/ cuvintele ucigaşe ale poemului”. E o spaimă la poet cauzată de tăcerea cuvintelor care nu pot deveni poem, dar totdeauna este un alt început, flacăra care a atins fiinţa poetului dă naştere la noi sensuri. În acest demers autorul depune efortul de a rămâne lucid, de a nu arde brusc şi fără ieşire la cer: „Hei tu cuvîntule/ intră înapoi în cuvînt/ aşa cum tu ai ieşit poemule din poem/ pe tine dragostea mea/ poema mea/ te voi renaşte/ în memoria ta/ tot astfel cum/ paingul/ îşi reface pînza”. Sunt unele versuri care aduc ceva din frumuseţea poeziei psalm, veche şi rezistentă la modele trecătoare ale experienţelor literare, a poeziei care trăieşte prin sine: „…Nu-ţi vor strivi în spaţiul dintre cuvinte/ demnitatea/ poetule of poetule…” sau „priveşte poetul viaţa lui/ (prin lacrima de pe obrazul mamei în/ rugăciune)”. Aceste versuri atrag atenţia asupra şansei poeziei de a purifica existenţa noastră: „…aşa cum roua din Urna Cerului/ s-aşterne acoperă şi îngheaţă/ banalitatea supunerii vieţii/ în poemul ce va să fie/ scris”. Sunt şi versuri care ne aduc aminte de fragilitatea vieţii noastre: „Porunceşte timpului/ să stea atunci/ cînd tremură frunza plopului/ dacă poţi”. enunţarea poetului la semnele de punctuaţie, la virgule, ori la punct, la logica din versul alb, sunt semne că trebuie să fim atenţi la poezia din poem, la versul care exprimă ceva adânc, e o stare a lucidităţii care ia locul certitudinii în incertitudine. Datarea poemelor, ori stabilirea locului unde au venit la poet, sau preluarea rigorii logicii Biblice în literatură, ca transfer de autoritate spirituală şi puritate, ori numirea persoanelor care au intrat în ţesătura poemelor, ne focalizează atenţia spre evenimentele spirituale care au marcat existenţa autorului în mod important: „… iar în faţa ta/ stă Urna Cerului/ aşteptând să ţi se deschidă/ cum o altă Mare Roşie.” (29. Sfârşit de poem).

D

R

Genova în urmă-mi e: Iar la cârmă tu stai numai, Dulcea mea Victorie!

Spre alte mări Într-acolo – vreau; şi tare Cred în mine,-n mâna mea. Marea-i liberă în zare, Vasu-mi genovez – pe ea.

(Preliminar la Columbus novus. N V 9)

***

Totul nou, mai nou de-acuma-i, Doarme-amiaza-n timp şi zări –: Aprig mă priveşte numai – Ochiul vostru, depărtări!

*** [Variante] Lui – – –

Prietenă! – Columb grăit-a – Nu te-ncrede-n genovezi! Albăstrimea li-e ispita, Largu-i cheamă cât îl vezi!

* Hai, curaj! În larguri scapăt, Genova-i în urma mea. Şi, părtaş cu tine, capăt Eldorado,-America.

* Fermi urmăm cărarea vrută! Nu-i întoarcere deloc. Iată:-n larguri ne salută Moarte, slavă şi noroc! (KSA 10, N V 9 a. Iulie-august 1882, 1[15])

***

Columbus novus Într-acolo vreau şi tare Cred în mine,-n mâna mea! Marea-i liberă în zare: Vasu-mi genovez – pe ea. Totul nou, mai nou de-acuma-i Genova în urmă-mi e. Hai! La cârmă tu stai numai, Dulcea mea Victorie! (Vara lui 1882) (KSA 10, N VI 1 a. Iulie-august 1882, 1[101])

*** Marea-i liberă în zare: Vasu-mi genovez – pe ea Înt-acolo vreau şi tare Cred în mine,-n mâna mea. Totul nou, mai nou de-acuma-i,

„Într-acolo vreau! Şi tare „Cred în mine,-n mâna mea. „Marea-i liberă în zare, „Vasu-mi genovez – pe ea. „Totu-i nou, o viaţă nouă, „Strălucesc şi timp, şi zări – „Vas şi cârmă, slavă vouă! „Urlă veşnicia-n mări!” – (KSA 10, Z I 1. Vara-toamna lui 1882. 3[1])

***

În largul mării Prietenă – Columb grăit-a – Nu te-ncrede-n genovezi! Albăstrimea li-e ispita, Largu-i cheamă cât îl vezi!

** Ce iubesc, ei vor să-nşele Abătând în timp şi zări – – Peste noi scânteie stele, Urlă veşnicia-n mări. (Idem, 3[4])

***

Yorick-Columb Prietenă! Columb grăit-a, Nu te-ncrede-n genovezi! Albăstrimea li-e ispita – Largu-i cheamă cât îl vezi! Azi mai drag mi-i ce străin e! Genova-i – parcă-n mormânt – Rece, mâna cârma ţine! Mare – şi pământ? – pământ? Într-acolo vreau – şi tare Cred în mine,-n mâna mea. Marea-i liberă în zare, Vasu-mi genovez – pe ea. Totul nou, mai nou surâde, Strălucesc şi timp, şi zări – Cea mai mândră fiară-mi râde: Râde veşnicia-n mări (KSA 11, Z II 6 a. Toamna lui 1884, dar poezia a luat naştere în vara lui 1882. 28[63])

T

itlul acestei poezii – Nach neuen Meeren – este emblematic pentru devenirea gândirii nietzscheene, noile orizonturi simbolizând ruptura cu trecutul, cu profesoratul la Basel, cu „maestrul“ Wagner, cu toată filozofia de până atunci, căci, la indicaţia medicilor, Nietzsche începe o viaţă nouă, liberă de orice constrângere socială, politică, dogmatică, petrecându-şi iernile pe Riviera italiană (Genova) la început, franceză (Nisa) mai apoi, şi verile în Alpii Retici, la Sils-Maria, în Engadina de Sus. O călătorie în Sicilia (în aprilie 1882, cu un cargobot sicilian cu vele de la Genova la Messina), cunoştinţa cu Lou von Salomé (la Roma, la întoarcerea, după trei săptămâni, din Sicilia), interesul pentru Columb (care, alături de Mazzini şi Paganini, este unul din patronii lui genovezi) şi pentru Yorick (dar nu personajul din Hamlet, ci acela din scrierile englezului Lawrence Sterne, 1713-1768) se regăsesc în atmosfera poeziei Spre alte mări (sau Columb, cum figurează într-o transcriere pe curat a textului), care a cunoscut mai multe redactări în vara lui 1882, dar a fost publicată abia în 1887, în apendicele Cântecele Prinţului Vogelfrei de la ediţia a 2-a a Ştiinţei vesele. oezia şi variantele ei sunt traduse după ediţia critică ştiinţifică (KSA) ColliMontinari a Operelor complete ale lui Friedrich Nietzsche în 15 volume de la Walter de Gruyter, Berlin/New York, ediţia a 2-a, 1988. Combinaţia de litere şi cifre de la sfârşitul textelor reprezintă sigla manuscrisului (N = Carnetele lui Nietzsche, 1870-1888); Z = Caietele din perioada Zarathustra, 1882-1885), cifra romană – numărul carnetului sau caietului, iar cifrele arabe finale indică, prima, numărul manuscrisului din volum, a doua, cea din paranteze drepte – numărul textului postum din manuscrisul respectiv.

P

Banat, anul X, nr. 3-4, 2013


6

Banat Eugen Dorcescu

Din amintirile unui scrib. Cum am lucrat la Versiunea Bartolomeu Valeriu Anania a Sfintei Scripturi

B

iografia mea literară, drumul meu în viaţă şi în literatură – aşa cum sunt ele şi atâta cât sunt – au întâlnit, la anume răspântii, o seamă de personalităţi, pe care, aş înclina să cred, le-a rânduit acolo Providenţa. Debutul în revistă (“Luceafărul”, Bucureşti, 1971) mi-a fost vegheat de Alexandru Philippide, Ştefan Bănulescu şi Cezar Baltag. Cel editorial (Cartea Românească, Bucureşti, 1972) – de Marin Preda, Mircea Ciobanu şi Mihai Gafiţa. Receptarea creaţiei mele, în exegeza românească, îi datorează enorm Profesorului Virgil Nemoianu, geniului său hermeneutic. Iar dincolo de hotarele ţării (cu deosebire în lumea hispanică), poezia mea este cunoscută graţie unor confraţi de gust şi de talent, ce s-au silit fie a o traduce (Rosa Lentini, Coriolano González Montańez), fie a o include în prestigioase antologii şi a o comenta (reputaţii scriitori şi profesori Andrés Sánchez Robayna şi Jaime Siles, poetul şi pictorul Fernando Sabido Sánchez, autor al unei monumentale enciclopedii de poezie universală contemporană etc.). Toate acestea – la un palier precumpănitor estetic. Cât despre domeniul strict spiritual, am avut şansa de a mă afla, nu puţină vreme, în preajma unor ierarhi iluştri: Părintele Nicolae Corneanu, Mitropolit al Banatului, şi Părintele, de pioasă aducereaminte, Bartolomeu Valeriu Anania, Mitropolit al Vadului, Feleacului şi Clujului. Aşadar, ca om şi scriitor, mă pot considera fericit.

unei vechi tradiţii, această primă tipărire se consideră ediţie de probă. Observaţiile (motivate filologic şi teologic) vor fi mai mult decât binevenite, în vederea unei ediţii ulteriore îmbunătăţite, ca şi pentru pregătirea Bibliei integrale în noua versiune” (p. IX). Am citit textul, am găsit un număr de scăpări, le-am corectat, dar – de ce, oare? – nu am avut curajul să le semnalez.

D

*

upă patru ani, în 1997, am tipărit, la Editura Marineasa, din Timişoara, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, a Psalmilor în versuri. Un exemplar a luat drumul Clujului. Mi s-a răspuns cu: Valeriu Anania, File de acatist, Editura Arhidiecezană, Cluj, 1996 (“Poetului Eugen Dorcescu, cu mulţumiri pentru Psalmii în versuri. V. Anania – Bartolomeu al Clujului – martie 1997”). În acelaşi an, şi tot la Editura Marineasa, am publicat, premieră, aş zice absolută, în cultura noastră, Ecclesiastul în versuri. Însemnările mele din vara lui 1997 îmi reîmprospătează memoria: Ecclesiastul în versuri a plecat spre Cluj-Napoca, spre Părintele Bartolomeu, în august 1997. A urmat scrisoarea de confirmare a primirii. Şi fluviul vremii şi-a continuat curgerea.

tea profetului Isaia (“Domnului Eugen Dorcescu, cu cele mai bune doriri. Bartolomeu al Clujului”) şi Cartea profetului Ieremia (“Domnului Eugen Dorcescu, din toată inima. Bartolomeu al Clujului”), în 2000 – Cartea profetului Iezechiel, Poezia Vechiului Testament (“Domnului Eugen Dorcescu, cu repetate mulţumiri pentru sprijinul filologic, omagiu. Bartolomeu al Clujului. Mărţişor 2000”), în 2001 – Cartea profetului Daniel şi ale celor doisprezece profeţi mici (“Domnului Eugen Dorcescu, cu cele mai bune doriri. Bartolomeu al Clujului. Ianuarie 2001”). După ce intram în posesia unei cărţi, începeam de îndată lectura, identificam eventualele greşeli, le notam şi, când isprăveam, îi expediam Părintelui lista cu ceea ce credeam că se cere remediat.

Î

n fine, reper decisiv, joi, 17 mai 2001, la ora 13.30, prin priori-post, mi-a intrat pe uşă Pentateuhul. Peste cinci zile, mari, 22 mai, la ora 8 dimineaţa, m-a sunat Părintele Bartolomeu şi am vorbit îndelung. Luni, 28 mai 2001, am expediat textul revizuit. Reproduc o notiţă din 30 mai 2001 (înainte de o călătorie în Germania şi Belgia): ”Nădăjduiesc să ajungă azi la Părintele Bartolomeu corectura Pentateuhului... Iar la întoarcere – cum îmi spune Părintele – voi primi Cărţile istorice”.

A

*

şa s-a întâmplat. În septembrie, eram încă adâncit în lectură. Cărţile au venit, mi-au pus la încercare privirea, priceperea şi condeiul, după care s-au întors, primenite, alipinduse una alteia, spre a întocmi, sub ochiul * i a treia etapă. Joi, 27 iulie 2000, savant şi inspirat al Părintelui Bartolomeu, am expediat la Cluj un set de co- Marea Carte. Am lucrat mult, cu bucurie, recturi la Cartea profetului Ie- cu spor şi cu folos, şi munca noastră s-a remia. După aproximativ trei săptămâni, încheiat cu bine. are loc un foarte important eveniment, le* gat nemijlocit de această secţiune a Cărţii n vara lui 2002, am avut dinainte, Sacre. Transcriu, din vechile mele însemproaspăt tipărit, un exemplar din nări, acel memento: “...ieri ...la prânz, poşta monumentala ediie 2001 a Sfintei mi-a adus, de la Părintele Anania, Cartea Scripturi, purtând pe prima filă, în dreapta, lui Iezechiel şi un volum al său (Valeriu sus, înveşmântate în caligrafia bine cunos* Anania, Dincolo de ape. Pagini de jurnal mie, următoarele slove: “Domnului omentul crucial al conlucrării şi alte texte, Editura Dacia, Cluj-Napoca, cută Eugen Dorcescu, cu mulţumiri pentru prenoastre, şi al întâlnirii noastre 2000: ‘Poetului Eugen Dorcescu, cu îmbră- ţioasa colaborare la alcătuirea acestei în spirit, se leagă de apariţia, ţişare colegială. Valeriu Anania. August cărţi. Bartolomeu. August 2002”. Îşi poate în 1998, a Pildelor în versuri (de aseme- 2000’), plus o scrisoare. În cuprinsul scri- dori un scrib mai mult decât atât? După nea la Editura Marineasa). Atunci, ca răs- sorii, Părintele Bartolomeu îmi mulţumeşte cum am mărturisit, versificând (stihuire inpuns la darul noii mele stihuiri, mi-a venit pentru observaţiile la Ieremia, se declară terpretativă), demult, în 1998, o doxologie * e Părintele Bartolomeu Valeriu de la Cluj-Napoca Psaltirea. Versiunea foarte impresionat de ‘acribia’ mea şi îmi din Pilde: “Puternic turn e Numele divin,/ Anania l-am cunoscut numai în Bartolomeu Valeriu Anania, însoţită de propune să fac eu corectura ultimă (BT- Spre care drepţii şi-nţelepţii vin./ Primeşduh. Nu ne-am întâlnit niciodată o succintă dedicaţie: “Poetului Eugen Dor- ul) la întregul text al Bibliei...” (Sâmbătă, te-ne, sub ziduri, şi pe noi,/ Căutătorii vremii faţă către faţă. Ceea ce nu ne-a împiedicat cescu, cu mulţumiri pentru Pildele în ver- 19 august 2000). Am căzut pe gânduri. Era de apoi,/ Pe noi, robiţi celestelor comori,/ – ci, poate, dimpotrivă – să comunicăm pro- suri. Bartolomeu al Clujului. Iunie 1998”. o mare cinste, însă, concomitent, o mare Ai slovei fantomatici slujitori;/ PrimeşAm purces numaidecât la studiul răspundere. O piatră de încercare. Şi, toc- te-ne, să ne adăpostim,/ S-agonizăm, noi, fund şi esenţial. Am corespondat, ne-am dăruit cărţi, am purtat repetate convorbiri Psalmilor şi al comentariilor infrapaginale. mai de aceea, era cu neputinţă să refuz. bieţii sopherim**,/ Sub scutul Tău etern, telefonice. Şi, mai presus de toate şi de Şi, cum se întâmplă, când e vorba de o eDrept consecinţă, după cum găsesc Iah Elohim!” ( 18,10 ) orice, am trudit împreună (mă încumet a diţie de probă, am descoperit mai multe în aceleaşi note, luni, 21 august 2000, “în zice), dar în măsuri mult diferite, fireşte, la erori tipografice. Le-am notat şi, după câte- zori, am fost la poştă, să-i trimit părintelui * oetul Eugen Dorcescu e un scriediţia din 2001 a Sfintei Scripturi – Biblia va zile de ezitare, le-am pus într-un plic, Anania o epistolă (îi mulţumesc pentru itor familiarizat cu Sfânta Scripsau Sfânta Scriptură, Ediţie jubiliară a alăturându-le o misivă în care îl rugam pe cărţi: Iezechiel şi cea semnată de Dânsul tură şi, implicit, cu poezia ei. Sfântului Sinod, Versiune diortosită du- Părintele Bartolomeu să-mi ierte îndrăz- şi îi spun că accept colaborarea...)”. Dacă multor condeieri ai literaturii noastre neala, să nu se supere din pricina acestor pă Septuaginta, redactată şi adnotată Biblia le-a fost doar o sursă de inspiraţie corecturi, dar m-am considerat dator, în ca* de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiee fapt, colaborarea începuse de sau le-a oferit teme lirice, autorului de faţă piscopul Clujului, sprijinit pe numeroase litatea mea de scriitor, de editor şi, mai cu seamă, de creştin, să-i aduc la cunoştinţă mult (acum dobândea limpezi- îi stă ca o pecete pe inimă – ca să-l citez alte osteneli. că textul este susceptibil de unele ameliome, conştiinţă de sine, statut), pe Solomon, ceea ce-i conferă, pe lângă * rări filologice. Răspunsul a fost prompt şi debutase cu acea primă parcurgere a Psal- prestigiul literar, şi o aură de nobleţe spirintre aceste “numeroase osteneli” categoric: nici pomeneală de supărare! Ca tirii. Şi a continuat, cu fiecare carte biblică tuală. Cu ani în urmă, aveam în mână Psalse înscrie şi modesta-mi slujire. un desăvârşit cărturar ce era, Părintele îşi ce-mi parvenea de la Cluj. După această mii versificaţi de Eugen Dorcescu. O “PsalEste punctul cel mai înalt al muncii exprima gratitudinea că am citit cu atâta clarificare a perspectivei, având lângă mine tire în versuri”, mi-am zis, e un non-sens, mele de editor, la fel cum, pe de altă parte, atenţie Psaltirea. Înţelesese, din primul o mare parte din text, am reluat, şi mai de vreme ce însuşi originalul ebraic, urmat stihuirea Psalmilor, a Ecclesiastului, a Pil- moment, de atunci, din 1993, că iubesc atent, în orizontul corecturii ultime, pagină de cel grecesc, este o carte de poeme în delor şi a Rugăciunii regelui Manase al- Scriptura şi că mă străduiesc să-i cuprind cu pagină, şir cu şir, notă cu notă, Sfintele înţelesul adevărat al cuvântului, alcătuite cătuiesc rodul cel mai de preţ al carierei şi să-i aprofundez mesajul – o va spune, Scripturi. Iată ce adăugam în Jurnal, la după canoanele artei poetice a timpului. mele literare. Părintele Bartolomeu a tăl- de altfel, răspicat, în 2003, când a binevoit data de 11 ianuarie 2001 (Joi): ”Azi am Încercări de acest fel se mai făcuseră la măcit şi comentat – cu harul său şi cu eru- să însoţească volumul meu antologic Bi- primit de la Părintele Bartolomeu Cartea noi, unele mai modeste decât altele, deşi diţia sa – textul sacru; eu am hărnicit (ală- blice (în care am pus laolaltă Psalmii în lui Daniel şi ‘prorocii mici‘, o agendă, (sau poate tocmai pentru că) tradiţia îl avea turi de alţii) la corectură şi la revizia finală. versuri, Ecclesiastul în versuri, Pildele un calendar, o felicitare. Toate într-un plic. în frunte pe Dosoftei. Am deschis cartea, am citit primele pagini şi de îndată mi-am în versuri şi Rugăciunea regelui Mana- Îmi scrie că, până în mai-iunie, Biblia va dat seama că autorul – un mare meşteşu* se) cu o recomandare pe Coperta a IV-a*. fi gata pentru tipar. Aştept, deci, să-mi vină ar iată cum a început totul. În Implicit – şi explicit – mă încuraja să stărui. textul la BT”. Iar la 4 martie 2001 (Dumi- gar al stihului învăţat să zboare cu aripile larg deschise – nu se mulţumeşte să versifi1993, chiar înainte de Paşti, am nică): ”Azi am terminat de (re)lecturat (şi ce textele biblice, ci le re-creează la măsupublicat ediţia I a Psalmilor în * de corectat) Iezechiel, ceea ce înseamnă versuri, la Editura Excelsior, Timişoara. in acea clipă au început să-mi că tot ce am eu aici din versiunea Părintelui ra limbii române contemporane şi la dimenÎndată după imprimare, am trimis câte un sosească, una după alta, cărţile Anania a Bibliei e străbătut (poate doar siunile talentului autentic al unui scriitor modern. Eugen Dorcescu a continuat să exemplar Prea Fericitului Părinte Patriarh profetice, sapienţiale şi poetice lui Ieremia să fi rămas cu o publice câteva volume de acelaşi gen. Iată Teoctist, Înalt Prea Sfinţiei Sale Părintelui ale Bibliei, “întocmite – aflăm, de fiecare Plângerile lectură). Acum aştept o veste de că, acum, ni le oferă pe toate la un loc, în Mitropolit Nicolae, precum şi Înalt Prea dată, din Nota asupra ediţiei – prin meto- singură Cluj”. Sau, luni, 19 martie 2001: ”spre cartea de faţă, pe care le-o recomand citiSfinţiei Sale Părintelui Mitropolit Bartolo- da comparativistă... în osteneala de a res- la am pregătit un plic pentru Părintele torilor cu bucurie şi încântare. meu. Am primit, la scurt timp, scrisori de taura prezenţa şi autoritatea Septuagintei seară, Bartolomeu (volumul meu de poezie, recent (19 septembrie 2003, Valeriu Anania) felicitare şi de mulţumire. Tot în 1993, am în tradiţia biblică ortodoxă (românească)”. apărut, Exodul, ca dar la împlinirea celor cumpărat, de la standul Catedralei Mitropo- Astfel, în anul 1998, am primit Cântarea 80 de ani, în 18 martie ‘coincidenţă sem**sopherim = scribi (ebr.). (Eugen Dorcescu, litane din Timişoara, Noul Testament, e- Cântărilor (“Poetului Eugen Dorcescu şi nificativă’, i-am scris, –după Biblice, Editura Marineasa, Timişoara, 2003, spusa lui Jung diţie de probă, izvodită de Părintele Barto- iubirii sale pentru limba română, cu îm- – dat fiind că eu am aceeaşi zi de naştere, p. 194). lomeu, în vederea versiunii integrale a brăţişare. Bartolomeu al Clujului. August şi o felicitare...”). 1 Decembrie 2012 Sfintei Scripturi, după cum suntem în- 1998”) şi, cred, Cartea lui Iov (apărută la ştiinţaţi în Nota asupra ediţiei: “Potrivit Editura Anastasia, fără an). În 1999 – Car* “Învierea”, Timişoara, 10 (544), aprilie 2013.

Ş

Î

M

P

P

D

Î

D

D

Banat, anul X, nr. 3-4, 2013


Banat

7

Adriana Weimer

Radu Paraschivescu – dublă lansare de carte la Lugoj: Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri şi Căutătorii de poveşti

B

iblioteca Municipală Lugoj, Editura Humanitas Bucureşti, Galeria “Pro Arte” Lugoj, Cenaclul & Revista “Banat” Lugoj au din nou bucuria de a organiza la Lugoj o întâlnire literară şi de suflet cu îndrăgitul scriitor Radu Paraschivescu, cu ocazia unei duble lansări de carte; este vorba despre volumele Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri (Editura Humanitas, Bucureşti, 2012) şi Căutătorii de poveşti (coautor, Programul BIBLIONET România, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012). espre volumul Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri, Radu Paraschivescu mărturi-

D

seşte, încă de la început, că tot romanul nu este decât „o biografie inventată”; povestea lui „The Fields of Athenry”, cântecul din această carte, este o baladă irlandeză care în Dublin poate fi auzită oriunde, deşi balada a fost compusă de Peter Mooney (alias Pete St. John) în anii şaptezeci ai secolului trecut; este povestea unui cântec care se ascultă mereu la meciurile echipei FC Liverpool. În cele trei capitole ale romanului, Radu Paraschivescu contruieşte trei lumi diferite: lumea rurală din Irlanda secolului al XIX-lea şi

de Radu Paraschivescu – coincide fericit cu Ziua Internaţională a Cărţii, a Drepturilor de Autor şi a Bibliotecarilor, organizată anual de UNESCO în scopul promovării lecturii, a publicării şi a drepturilor de autor. Prima astfel de manifestare s-a desfăşurat lumea suporterilor fideli ai în 1995; data de 23 aprilie marchează treprezentului, care trăiesc doar cerea în eternitate a doi titani ai literaturii pentru echipa favorită; dar fi- universale: William Shakespeare şi Miguel ecare dintre cele trei capitole de Cervantes, precum şi a altor scriitori: au în spate o poveste istorică scriitorul peruan Inca Garcilaso de la Vega veritabilă. (1616), poetul englez William Wordsworth Ca o idee de ansablu, ia- (1850), scriitorul francez Jules Barbey tă o prezentare făcută pe site d’Aurevilly (1889) şi poetul englez Rupert romanului: “Astăzi este mâi- Brooke (1915). Din 14 aprilie 2005, ziua nele de care te-ai temut ieri de 23 aprilie a fost declarată şi Ziua Bieste un roman despre suferin- bliotecarului din România, astfel că în ţă şi solidaritate, despre spai- România, începând cu 2005, în ziua de 23 mă şi vinovăţie, despre suc- aprilie se sărbătoreşte şi Ziua Bibliotecaces şi eşec. Dar în primul rând rului, concomitent cu Ziua Internaţională este o poveste despre foamea a Cărţii şi a Drepturilor de Autor. de libertate pe care o simţim olumele Astăzi este mâinele indiferent dacă suntem închişi de care te-ai temut ieri şi în celula unei temniţe sau între Căutătorii de poveşti au fost zidurile convenţiilor şi prejude- prezentate la Lugoj marţi, 23 aprilie 2013, căţilor.” de la ora 18.00, la Galeria “Pro Arte” LuDeosebit de important goj, de Dorin Murariu, Cristian Ghinea, este faptul că ziua de 23 apri- Simona Avram şi Ela Iakab; moderator: lie – ziua lansării la Lugoj a Henrieta Szabo, directoarea Bibliotecii celor două volume semnate Municipale Lugoj.

V

Adriana Weimer

Premiile anuale ale Bibliotecii Municipale Lugoj, pentru anul 2012

C

a în fiecare an, şi anul acesta Biblioteca Municipală Lugoj a organizat festivitatea de acordare a premiilor anuale pentru anul 2012 – ediţia a X-a a Premiilor “Cititorul Anului” – festivitate care a avut loc miercuri, 24 aprilie 2013, de la ora 13.00, la sediul bibliotecii. Asfel, s-au acordat: Diploma de Excelenţă – domnului profesor Dorin Murariu (de la Şcoala Gimnazială de Muzică “Filaret Barbu” din Lugoj), pentru cea mai bună colaborare cu Biblioteca Municipală Lugoj; Diploma de Excelenţă – domnului profesor Constantin-Tufan Stan (de la Şcoala Gimnazială de Muzică “Filaret Barbu” din Lugoj), pentru cea mai bună colaborare cu Biblioteca Municipală Lugoj; Diploma de Excelenţă – la 70 de ani – domnului profesor Simion Dănilă, pentru cea mai bună colaborare cu Biblioteca Municipală Lugoj; Diploma de Excelenţă – la 70 de ani – domnului profesor Dan Floriţa-Seracin, pentru cea mai bună colaborare cu Biblioteca Municipală Lugoj; Premiul “Cel mai bun cititor” – elevei Lidia Szmecsikas (clasa a VII-a a, de la Şcoala Gimnazială de Muzică “Filaret Barbu” din Lugoj), pentru cea mai bună cititoare a Secţiei pentru Copii şi Tineret din cadrul Bibliotecii Municipale Lugoj; Premiul “Cel mai bun citi-

tor” – elevului Narcis Gălan (clasa a VIIa a, de la Şcoala Gimnazială Nr. 2 din Lugoj), pentru cel mai bun cititor al Secţiei pentru Copii şi Tineret din cadrul Bibliotecii Municipale Lugoj; Premiul pentru Co-

laborare – elevei Mihaela Szmecsikas (clasa a IV-a a, de la Şcoala Gimnazială de Muzică “Filaret Barbu” din Lugoj), pentru o bună colaborare cu Secţia Biblionet a Bibliotecii Municipale Lugoj; Premiul pen-

tru colaborare – elevului Filip Kovacs (clasa a VI-a a, de la Şcoala Gimnazială de Muzică “Filaret Barbu” din Lugoj), pentru o bună colaborare cu Secţia Biblionet a Bibliotecii Municipale Lugoj.

Banat, anul X, nr. 3-4, 2013


8

Banat Maria Bologa

întoarce înapoi niciodată, că trecutul/ e chiar un aerodrom dezafectat şi pustiu” (p. 55), „Dar când se întâmplau toate acestea, tastez eu repezit şi febril”. pre deosebire de George Vulturescu, un alt poet al Nordului, George Achim lasă să pătrundă în asprimea numitului areal şi un aer de Mediterana, o briză iberică, ispititoare şi fatală, ca o „barco negro”. Pe de altă parte, interacţiunile prezente în poemele sale se datorează şi tehnicii de internaut, care le imprimă un ritm accelerat şi o alcătuire de reţele lexicale inedite: Nu e singura filozofie (sau tehnică) a complexităţii, din partea poetului, ce impune şi o supratemă, a poluării psihice şi a dezintoxicării: „s-a uzat nepermis şi se întâmplă mereu deversări ilicite de noxe, încărcate în melancolii sulfuroase” (p. 57). Relaţia cu timpul fizic ţine de gnoseologie, dar cea cu timpul personal este indisociabilă şi cumva invizibilă, aflăm din ciclul Marmaţia: „Astea nu sunt cuvintele tale […] Ba te înşeli, scumpule, grozav te înşeli, crede-mă, dar nu-i de mirare, că eşti de abia/ un prunc fără de minte […], dar mai ai mult până când ai să poţi pătrunde prin lucruri” (Achim Ana, născută Lazăr). Ni se propune o carte de poeme, care reinstalează emoţia, printr-un preaplin de subtilitate, elevaţie şi regenerare afectivă, pe alte paliere (este opţiunea poetului pentru subtilitate şi fineţuri spiritual – afective), ca o ştiinţă despre corpuri şi suflete, înscrisă într-un decor şi într-un stil, cu înţelesul acelei definiţii a imaginarului, drept o desfăşurare de corpuri subtile, prin care putem ieşi din această lume a existenţei finite. S-ar părea că autorul profită de o arie largă de informaţii, a căror fluiditate o transformă într-o tehnică de camuflaj şi în care descoperă o sursă de libertate şi un principiu generos. Astfel, sinceritatea migrează spre virtual, dar sub crusta acestui limbaj se află un text mai vechi, al unui anumit scepticism (v. “recurenţa colbului selenar”). ititorului i se oferă, fapt important pentru răscrucile poeziei, invitaţia de a explora ţinuturile necunoscute ale spiritului şi şansa de a descoperi şi de a degusta “esenţa sălbatică” a poeziei, prin imagini.

Disimulările unui elegiac, George Achim S

C

artea de debut a scriitorului a fost tot una de versuri, una, consemnează Ion Pop, a „stilului înalt, neomodernist”: Dinspre ieri spre nicăieri (1994). După critică şi eseu poemele revin în viaţa literară, prin Dulceţuri din fructe târzii de pădure (cu o postfaţă de Ion Pop şi cinci tălmăciri în limba germană de Hans Dama, Editura Brumar, Timişoara, 2010). O „nouă treaptă” (Ion Pop), prin care poetul „detensionează relaţia dintre polul existenţial şi cel scriptural al trăirii”, impregnând arborescentele sale poeme, cu “reveriile unei iubiri târzii”, de o corporalitate eterică, de o „aură paradoxal senzuală”. Gustul dulce-amar, subtil, al fructelor târzii, trece lucrurile, o dată trăite sau imaginate, printr-un proces de recompunere, oarecum baroc, prin succesiunea formă-latenţă, fiinţănefiinţă, viaţă-moarte, suferinţă-consolare ş.a. Limbajul, închegat, chiar celebrat, la orizontul uitării, explodează de nuclee disiminatorii, culese mai puţin din empiric, cât dintr-o memorie cu avers şi revers. Evanescenţa imaginară, desfolierea aceasta elevată, funcţionează ca o ispăşire, cu atâta plinătate, ca eul să mai fie recuperat drept un privilegiu şi poetul să smulgă dramul de afectivitate lucrurilor, traversându-şi lumea de umbre, din teatrul lăuntric, spre alte orizonturi: „exact 374 de suflete” (p. 44), „Încetul cu încetul înveţi şi te-acoperi cu o pulbere fină de colb selenar/ ceţi ţine cu îndestulare de foame, de frig şi de somn […] ce răsfrânge chiar şi tremurarea aripii de înger” (p. 46). Deşi respiraţia poemelor e „mireasmă târzie”, poetul ştie că există şi mai târziul, de aceea strecoară şi versuri de un calm surprinzător, între alambicatele sale imagini („insuportabil voltaj”, „emisii radioactive”, „contor geiger” etc.): „Şi scrii cu degete de lumină un text neînţeles, pentru mult mai târziu,/ ca un pergament al smereniei” (p. 46), „miresme […] de mirth şi aloe/ iscând […] un început de extază” (p. 47). Devălmăşia versurilor e aparentă şi poemele seamănă mai mult unui clivaj, adică acelei desfaceri în lame a unor cristale, cu direcţii determinate. Poetul întâmpină ambienturile schimbătoare, dându-le un sens, fiecare text conţine şi unde tematice recognoscibile: iubirea, moartea, etericul, încântarea, spiritul de frondă, amintirea, teme clasice şi moderne, magnetismul subtil al întâmplărilor, omul răvăşit/ recompus, de o trăire continuă, luciditatea, spiritualitatea europeană, senzualitatea extatică etc. Pentru a-şi disimula precipitatul de sentimentalism sau patetismul, autorul cultivă ironia, masca unui surâs postmodern, dar mai ales apelează la o sintaxă protectoare, ca o piele între eu şi lume, cu epicentrul în profunzimile fiinţei şi astfel imaginarul său poetic este ferit de narcisism, de simulacru, chiar fantasmaticul (la care apelează frecvent) joacă rolul unui fel de medium, ajutându-l să se instaleze drept trestie gânditoare, în lumea împovărată, cu înţelesuri evanescente, printr-o afinitate între psihic şi natural: „În delicata sintaxă a clipei de-atunci – şi faptul peremptoriu acum –/ Spontan şi lipsită de oarecari (de prisos) arabescuri livreşti,/ imaginea ei tremurată uşor, cu o luminiscenţă intensă gravată pe conturul prelung/ ar putea fi natural asociată cu ambra, o lichefiere intens şi suav parfumată” (p. 19). De altfel, referirile critice au remarcat această tendinţă (reuşită) a volumului, de a naturaliza livrescul (dar şi imaginea), de pildă în versurile: „într-un mixaj insolit ce foarte curând va deveni exploziv când mâinile ei/ îl vor detona…”. Poemele abundă de „crochiuri incitante”, de imagini în relief, ca într-o hologramă, ascunse în hăţişul sălbatic declarat, al ver-

surilor lungi, de unde irump, cu profunditate luminoasă: „o abundentă strălucire obscură topită-n reflexe”, „Căci, iată, lumina aceea insuportabil de caldă”, „trupul ei delicat şi prelung” (p. 31). Abia un vers mărunt, oarecum izolat, sugerează ieşirea spre cotidian: „Dar tramvaiul acum a oprit. Poate eşti singur” (Fado). eorge Achim europenizează, aduce în texte o dominantă civilizatorie: „Ciudata alcătuire de miresme şi sunete e stofa ta moale englezească”, „fină dantelă de Brugges”, „Hungarische Nacht”, „par courrier, din Viena”; dar şi simbolizarea morţii, doamna funestă, în La Schönbrunn, o lebădă neagră: „chiar de la das Wagensmuseum/ ca o lebădă neagră cu impecabil penaj…”. Într-un alt poem, O ipocrită penitenţă urbană, transpare o anumită prezenţă a celui care ia notă, cu antoironie, de paroxismele contemporane: „Un simplu exerciţiu de mistificare ţi-ar fi cu precădere seara perfect la îndemână […] ca un superînălbitor corosiv, un dizolvant implacabil pentru vinovăţii refulate”. Detensionarea acestui „limb străveziu de îndoieli şi crispare”, care este eul, implicat în lume, nu se produce iconoclastic, în ciuda ascuţişurilor de limbaj, îndreptate către istovitoarele anxietăţi morale sau metafizice, poetul se opreşte la timp, cu un nu arghezian, pentru a nu dărâma minunea, divinatoriul, taina. Lumea sa e mult prea complicată, pentru asemenea acte: „rămas undeva foarte sus/ un singur vitraliu”, „niciodată pesemne nu vom ajunge să ştim/ cine au fost ori mai sunt vizitiii” (p. 52 – versuri ce amintesc de poezia lui Radu Stanca), „Inevitabil, se va ivi mai apoi din văzduh şi scăriţa brumată de urcare la cer”. l doilea ciclu al cărţii, Marmaţia (de „şcoală clujeană”, echinoxistă, poetul G. Achim are şi el obsesia Nordului, sentimentul plenar al vocilor unei provincii) propune secvenţe dintr-o „provincie imperială”, afectivă (Ion Pop), o suită de evocări, un fel de „galerie de portrete de familie”, ţărăneşti, prezenţe readuse nostalgic în memorie, într-un joc al registrelor stilistice, între limbajul ţărănesc autentic, sentenţios, şi cel modern, primul, dens de interogaţii morale şi celălalt, încărcat de propriile trăiri, mai exact, de propria filozofie a trăirii. Contribuabil european (vorba poetului Ioan Baba) şi cetăţean universal, G. Achim rămâne, ca orice poet, o fiinţă vulnerabilă, şi acest fapt se întrevede în natura sa elegiacă, pe care nu o trădează. Îi stă lângă umăr, consolându-l de experienţe amare, un înger protector, a cărui prezenţă feminină se face simţită în mai toate poemele, uneori senzual, alteori vaporos, eteric: „Atunci, ea se apropie şi-mi spune şoptit, iubitule, nu ai vrea să dansezi cu mine un tango” (Libertango), „o contemplaţie/ ce nu îţi este hărăzită oricând a unor evanescenţe uitate,/ când ea apărea, imaterială […] să-i atribuim un hallo violet” (p.47). Şi, în altă parte: „…esenţa sălbatecă a dragostei”. Savuroasele arii geoculturale, proteismul lor de secol 21, nu-l transformă pe George Achim într-un apologet al relativismului axiologic, spiritul său e traversat de conivenţa elegiacului, oferindu-i complicitate şi înţelegere, chiar generozitatea de a se imagina pe sine însuşi, în şirul despărţirilor de lucrurile lumii. O elegie intrinsecă poemelor, pe care o camuflează, cum s-a văzut, în bună parte şi fiindcă deţine o anumită filozofie a imaginii, un elan de a o crea şi de a o lăsa să fie degustată, în cele mai surprinzătoare contexte. În poemul O a treia ureche pentru un sunet de taină, cititorul e copleşit de un regret imens, explicitat de poetul, care clamează fanarea unui important simţ e-

G

A

xistenţial, auzul (interior): „e o barieră fonică între mine şi lume”. rizonier în eul său, îi percepe pragul critic („aţi auzit prea multe”) şi intuieşte că trebuie să se deschidă o supapă, spre un alt orizont. Versurile sunt îndrăgostite de mireasmă, contur şi muzică, de o recompunere vag îndurerată a existenţei: „de pildă duduk sau caval,/ din buza căruia să se scurgă încet nostalgia” (p. 45). Vetust, selenar, carbonic sunt doar câţiva termeni ai paradoxului, meniţi să camufleze stratificarea unei tristeţi ascunse, adusă la zi, printr-o fină spiritualizare: „Şi iată că muzica aceea revine acum obsesiv […] de parcă noi/ nici n-am mai fi, ci tot ce rămâne în urmă e-o umbră subtilă de colb selenar” (Un angrenaj preţios, un (poate) vetust vehicul de lux). Id.: „şi aleargă prin corpurile acestea ciudate neverosimil de moi/ ca şi cum ni s-ar fi aşezat peste oase o pufoasă şi ciudat iluzorie ninsoare carbonică”. Înfiorarea benignă, complementară memoriei afective, vorbeşte de la sine despre faptul că poetul nu se află printre cei care au renunţat la cunoaştere. Dimpotrivă, reţeaua cunoaşterii este extrem de complexă, în poemele sale. De la biblica „peliculă de argint preţios din oglinzile vechi”, la vagul, înceţoşatul (încă) sens din afara eului: „Peste prag e oficiul umbrei solemne şi sediul alchimiilor vagi” (p. 46), la implacabila forţă care te obligă să retrăieşti, involuntar existenţa. Dar senzaţia de cunoaştere nu e stridentă, ci cumva tăcută, umbră imensă, urmând viaţa, pe măsură ce se consumă. Poetul exaltă evanescenţele şi acestea sunt imaginile lui originale. Astfel se comunică şi o stare eminamente modernă, deriva, născută din nesiguranţa unui sentiment dezafectat, cum este cel cosmic: „Simţeam doar că nu ne vom mai putea

P

C

Banat, anul X, nr. 3-4, 2013


Banat

9

Adriana Weimer

Ziua Mondială a Poeziei/ World Poetry Day “Primăvara Poeţilor”/ “Le Printemps des Poètes”

O

rganizarea, în fiecare an, a “Zilei Mondiale a Poeziei”/ “World Poetry Day” – Festivalul Internaţional “Primăvara Poeţilor”/ “Le Printemps des Poètes” a devenit o tradiţie în agenda manifestărilor culturale a Bibliotecii Municipale Lugoj. Astfel, şi în acest an, Biblioteca Municipală Lugoj, în colaborare cu Cenaclul & Revista “Banat” Lugoj, Şcoala Gimnazială de Muzică “Filaret Barbu” Lugoj – “Cercul de lectură” (coordonator: prof. Dorin Murariu), Colegiul Naţional “Iulia Hasdeu” Lugoj (coordonatoare: prof. Anca Murariu) şi Şcoala Gimnazială “Eftimie Murgu” Lugoj (coordonatori: prof. Marcela Balint şi prof. Corina Sîrbu), a organizat joi, 21 martie 2013, de la ora 13.00, în Studioul de Concerte “Elisabeta Toth” a Şcolii Gimna-

“Ziua Mondială a Poeziei” la Timişoara

U

ziale de Muzică “Filaret Barbu” Lugoj, “Ziua Mondială a Poeziei”/ “World Poetry Day” – Festivalul Internaţional “Primăvara Poeţilor”/ “Le Printemps des Poètes”. În deschiderea programului “Zilei Mondiale a Poeziei”, au vorbit, despre poezie în general şi despre poeţii lugojeni în special, Henrieta Szabo şi Dorin Murariu. Programul din acest an a fost unul variat şi interesant; a cuprins un recital de poezie oferit de poeţi lugojeni consacraţi: Laurian Lodoabă, Ion Căliman, Ioan Fărcaş, Adriana Weimer, Ionel Panait, Ion Oprişor, Maria Izgherean, Maria Rogobete, Daniela Radu, Georgia Miculescu; dar şi un recital al poeţilor debutanţi, bine primiţi de publicul lugojean: Isabella Sanda, Florina Huzoaica, Horaţiu-Arthur Trifan – premiaţi la Festivalul “Lucian Blaga” organizat de Biblioteca Municipală Lugoj –, Adelina Peicuţi şi elevi ai “Cercului de lectură” al Şcolii Gimnaziale de Muzică “Filaret Barbu”, care au recitat din creaţia poetului Ioan Ardeleanu, fondatorul revistei “Banat” din Lugoj – un frumos remember poetic. ecitalurile de poezie au fost în mod fericit completate cu mai multe recitaluri de muzică, susţinute de elevi ai Şcolii Gimnaziale de Muzică “Filaret Barbu” – şcoala gazdă (coordonatori profesorii: Carmen Schöner, Elisabeta Taurel, Elisabeta Spanache, Valentina Vasiliu, Katy-Gianina Strugaru, Lucian

R

Costi, Ramona Bălan). a sărbătoarea “Zilei Mondiale a Poeziei”, care s-a desfăşurat la Şcoala Gimnazială de Muzică “Filaret Barbu”, au mai participat: scriitorul şi muzicologul Constantin-Tufan Stan, poetul Nicolae Silade, epigramistul Gheorghe Busuioc (care a destins atmosfera, ca de obicei la întâlnirile literare de la Lugoj, cu epigramele sale picante), foto-reporterul Gabriel Iosa, prof. Mariana Radulovici şi elevi ai şcolilor partenere. Biblioteca Municipală Lugoj a amenajat şi o expoziţie de carte, cărţi semnate de scriitorii lugojeni, din Fondul de Carte “Banat” al bibliotecii. Tot în numele poeziei, tot cu prilejul

L

“Zilei Mondiale a Poeziei”, în Sala de Consiliu a Teatrului Municipal “Traian Grozăvescu” – Casa de Cultură a Municipiului Lugoj, de la ora 18.00, a mai avut loc un eveniment poetic, organizat de Primăria Municipiului Lugoj şi de Casa de Cultură a Municipiului Lugoj. La această întâlnire literară au participat şi au citit din propria creaţie lirică scriitorii: Remus Valeriu Giorgioni, Ion Oprişor, Laurian Lodoabă, Nicolae Silade, Patricia Ghemeş (consilier cultural al prof. ing. Francisc Boldea – primarul Lugojului), Ionel Panait, Adriana Weimer, Maria Rogobete, Mircea Anghel, Gheorghe Busuioc. Au mai participat: Henrieta Szabo, directoarea Bibliotecii Municipale Lugoj, care a vorbit despre frumuseţea universală a poeziei, şi foto-reporterul Alexandru Baranyai. stfel, la Lugoj “Ziua Mondială a Poeziei” a fost cu adevărat o sărbătoare a poeziei!

A

niunea Scriitorilor din România – Filiala Timişoara, Casa de Cultură a Municipiului Timişoara şi Fundaţia Culturală „Orient Latin” au organizat joi, 21 martie 2013, de la ora 15.00, ediţia a VIII-a a “Zilei Mondiale a Poeziei”, care, în acest an, s-a desfăşurat în Sala “Lira” din Timişoara. La toate cele opt ediţii timişorene, “Ziua Mondială a Poeziei” s-a bucurat de colaborarea unor actori şi muzicieni de prim rang ai urbei, dând clasă acestor întâlniri care s-au bucurat mereu de un public numeros, format, preponderent, din scriitori bănăţeni. Programul manifestrii din acest an a cuprins: cuvântul de bun-venit al poetului şi jurnalistului Ilie Chelariu (organizatorul principal, alături de sciitoarea Nina Ceranu); prezentarea noului număr al revistei de literatură şi arte „Orient Latin” (anul XX); festivitatea de acordare a Premiilor anuale de Excelenţă ale Fundaţiei Culturale „Orient Latin” şi ale revistei; festivitatea de acordare a Premiului „Horia Ionescu” (înmânat de actorul Călin Ionescu); recitalul cantautorului Victor Georoceanu, pe versurile unor poeţi timişoreni şi reşiţeni (Ignea Loga, Dumitru Oprişor, Ion Chichere, Anghel Dumbrăveanu, Damian Ureche); lansri de carte de poezie: Clepsidra de cuvinte, de George Schinteie (a prezentat: Adrian Dinu Rachieru); Ad hominem, de Nicolae Toma (a prezentat: Cristian Ghinea); Stanţe ipocrite, de Nicolae Murgu (au prezentat: Gheorghe Secheşan şi Daniel Ilie); recitalul „Poezie interbelică românească în Timişoara”, susţinut de maestrul Vladimir Jurăscu, din opera lirică a poeţilor din perioada 1930-1944: Pavel P. Belu (1920-1988), Grigore Bugarin (1910-1960), Romulus Fabian (1902-1975), Dorian Grozdan (1912-1991), Constantin Miu-Lerca (1908-1985), Mihai Novac (1906-1977), Petru Sfetca (1919-1987), Ion Stoia-Udrea (1901-1977), Alexandru Jebeleanu (1923-1996) (toţi aceşti poeţi au fost activi în revistele şi editurile timişorene); recitalul grupului „KooperativA”. entru a păstra o imagine nedeformată a literaturii timişorene şi din întregul areal vestic al României, Fundaţia Culturală „Orient Latin” editează, neîntrerupt, revista trimestrială de literatură şi arte cu acelaşi nume, încă din anul 1993; în 12 noiembrie 2013, revista timişoreană “Orient Latin” va sărbători douăzeci de ani de la apariţie! Redacţia revistei “Banat” din Lugoj îi doreşte La Mulţi Ani! Adriana Weimer

P

Banat, anul X, nr. 3-4, 2013


Banat 10 Sifora Sava

Gheorghe Naghi

Vasile V. Muntean, Monografia Arhiepiscopiei Timişoarei *

C

unoscutul istoric, părintele profesor Vasile V. Muntean nu a aşteaptat prea mult ca să apară cu o nouă carte dedicată, de această dată, istoricul Arhiepiscopiei Timişoarei. Şi cu acest volum cercetările autorului dedicate istoriei Banatului se înmulţesc cu una, la fel în cele ale Bizantinologiei cu volumul Scrieri teologice şi istorice, autorul are un total de 19 volume apărute, un bagaj serios în lumea ştiinţei istorice cu care nu se poate lăuda prea multă lume şi care îl face cel mai prolific istoric al Banatului la ora actuală. Câteva din cărţile autorului se cicumscriu Bizantinologiei: 1. Organizarea mănăstirilor româneşti în comparaţie cu cele bizantine până la 1600, Extras din Studii Teologice(I984); reeditat sub titlul: 2. Bizanţul şi românii. Cercetare comparativă privind organizarea mănăstirilor; Trinitas, Iaşi, 20051; 3. Bizantinologie, Ed. Mitropoliei Banatului, Vol. I, Timişoara, I999; 4. Vol. II, Timişoara, 2000; 5. Spiritualitate bizantină şi românească, Ed. Marineasa, Timişoara, 2004; 6. Exegeze istorice şi teologice, Ed. Marineasa, Timişoara, 2005;2 7. Scrieri teologice şi istorice, Editura Episcopiei Caransebeşului, Caransebeş, 2012, 300 p; Istoria Banatului: 8. Monumente istorice-bisericeşti din Lugoj (în colaborare)., Ed. Mitropoliei Banatului, Timişoara, I98I; 9. Contribuţii la istoria Banatului, Ed. Mitropoliei Banatului, Timişoara, I9903; 10. Artă şi cultură (I996); 11. Artă şi cultură, ediţia a II-a (2009)4; 12. Monografia Arhiepiscopiei Timişoarei, Editura Învierea, 2012, 339 p ; Istoria Bisericii Române: 13. Istoria Bisericii româneşti (de la începuturi până în 1716), Ed. Marineasa, Timişoara, 20095; 14. Istoria Bisericii Româneşti (din 1716 până azi), Vol. II, curs sintetic, Editura Marineasa, Timişoara, 2010, 162 p + 21 ilustraţii6 ; Istoria Bisericii Universale: 15. Istoria creştinătăţii (de la Hristos până la Reformă I5I7), Ed. Sophia, Bucureşti, 2004; 16. Istoria creştină generală, Vol. I (ab initio-1054), Tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2008, 360 p.; 17. Vol. II, (1054-până azi), Bucureşti, 2008, 484 p7; Sub îngrijirea lui au apărut: 18. Al. Elian, Bizanţul, Biserica şi cultura românească, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003; 19. În memoria lui Alexandru Elian, Ed. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 20088 in şirul istoricilor români bănăţeni moderni, precum Nicolae Stoica de Haţeg, Nicolae Tincu-Velia, protopopul Lugojului Dr. George Popovici, părintele Dr. Gheorghe Cotoşman, I. D. Suciu, părintele Vasile V. Muntean este cel mai prolific istoric bănăţean, iar volumul de faţă vine să întregească lucrurile făcute cunoscute încă de istoricul I. D. Suciu în a sa Monografie a Mitropoliei Banatului. Prefaţa este semnată de părintele profesor Dr. Mircea Păcurariu care recomandă această carte datorită seriozităţii studiilor autorului după care Părintele Vasile prezintă abrevierile şi subcapitolul preliminarii, cu discutarea critică a unor izvoare, lucrarea fiind structurată pe patru părţi. Primul capitol se ocupă de Apariţia, răspândirea şi situaţia creştinismului în Banat până în preajma anului 1028), până la Ahtum, nu înainte de a încerca un eseu bibliografic numit “Preliminarii”- eseu de care am amintit - care se referă mai mult la istoria întregului Banat decât la istoria Arhiepiscopiei Timişoarei. Interesant de reţinut din expunere că autorul extinde perioada romanizării la 7 secole, de la instalarea romanilor în Peninsula Balcanică până la aşezarea slavilor, iar dacii nu au fost

D

localizarea pe care o propune autorul este, fără îndoială, Tibiskos-Dibiskos la Timişoara iar Mănăstirea Mureşeană avea monahi greci (bizantini), bulgari şi români. După ce ţarul Ioan Asan al II-lea (1218-1241) a părăsit – la 1231 – Unirea cu Roma, a dispus la preoţii care vor citi în latină să li se taie limba. Şi aşa s-a acceptat introducerea limbii slavone în Biserică (în sudul Dunării). Pe de altă parte la misiunea de încreştinare a moravilor, începută în 863 de Imperiul bizantin, au adus o contribuţie deosebită şi valahii sau românii. Concluzia (lui Radu Vulpe) este fără echivoc: noi suntem români fiindcă suntem creştini, şi creştini fiindcă suntem români”. Capitolele următoare sunt lucrate cu aceeaşi acribie şi atenţie sporită din partea autorului: Ortodoxia bănăţeană în timpul dominaţiei ungare, în timpul dominaţiei otomane, ca lucrarea să se încheie cu Biseica ortodoxă din Banatul istoric şi structura sa în anii 1716-1918 cu subpunctele implicarea ortodocşilor în viaţa publică; aportul lor la evenimentele majore, exterminaţi, ci doar “împuţinaţi”, romanii implicit la realizarea Marii Uniri; apoi oravând peste 20 de fortificaţii în Banat. ganizarea eclesiastică a românilor; lupta ermenul de „biserică” uzitat de pentru emancipare; separarea ierarhică; români demonstrează că ei nu demersuri pentru înfiinţarea Episcopiei se găseau în secolul IV în Pe- Timişoarei; învăţământul confesional şi acninsula Balcanică ci în nordul Dunării. Nu ţiuni misionare, de întrajutorare şi manifescredem că se poate vorbi de “prigoane con- tări culturale; publicaţii de profil şi în sfârşit, fesionale” până în secolul al IV-lea. Inte- cu înfăptuiri în domeniul arhitecturii şi picresante sunt discuţiile asupra “baptisteriu- turii sacre. olumul dispune de 32 de docului de la Cenad”autorul admiţând existenţa unor horepiscopi sau ierarhi itineranţi, mente în anexe, majoritatea fiind de acord astfel cu o parte a teoriilor cunoscute, dar cu un bogat mapărintelui Gh. Cotoşman, însă fără să-l men- terial ilustrativ inedit – într-o reuşită realiţioneze la note. Autorul pune sub jurisdicţia zare tehnică, de excepţie –, chiar remarcăm arhiepiscopiei Justiniana Prima (înfiinţată de lista dijmelor papale din 1332-1337, într-o Justinian la 535) şi două cetăţi din Banatul copie de la Vatican, Alexandru Nedelcu istoric: Litterata şi Recidiva care sunt tre- (†1886), Moise Nicoară (†1862), Cornelia cute sub jurisdicţia Patriarhiei ecumenice Brediceanu, Dr. Valeriu Branişte şi “Draodată cu desfiinţarea oficială din anul 732 pelul”, generalul martir Ion Drăgălina – ca a acestei arhiepiscopii. de altfel toată cartea a fost tipărită pe hârtie utorul ne aduce preţioasa ştire lucioasă – cu o bibliografie actualizată, carcă în Banat exista o mănăstire tea răspunde pretenţiilor cititorului exigent ortodoxă numită Toson cu de astăzi, fiind urmată de întregul aparat donatori iluştri, precum voievodul Glad şi ştiinţific cu care ne-a obişnuit Părintele Vaîmpăratul Bizanţului Manuil I Comnenul sile, indice tematic, indice de antroponime (1143-1180) iar cealaltă, deci a doua mănăs- şi indice toponimic. Cea mai adecvată catire era a lui Glad. Tot un lucru important racterizare a acestei lucrări ne-o dă Părineste faptul că autorul ne propune un catalog tele Profesor Dr. Mircea Păcurariu, memcu obiecte creştine din cuprinsul Mitropoliei bru corespondent al Academiei Române: Banatului colaţionand toate eforturile ante- „Iată că acum ne oferă o expunere concesorilor în cateva pagini. Tot acum este densată a istoriei bisericeşti a Banatului stabilită întinderea teritoriului aflat în stă- românesc, până în 1918. Scrisă într-un pânirea lui Glad: la Nord de albia principală stil sobru şi concis, specific lucrărilor Păa Mureşului până la Valea Seacă şi Munţii rintelui V. V. Muntean, noua apariţie eZărandului, la Sud, teritoriul de la Tisa pană ditorială se adresează unor largi catela Dunăre iar în Est până în Ţara Haţegului, gorii de cititori: preoţi, studenţi teologi, după istoricii Ştefan Pascu şi Eugen Glück. profesori de istorie, dar şi altor intelecGlad a avut legături cu bulgarii (care în lup- tuali iubitori ai istoriei noastre naţionatele desfăşurate din anul 954 au pierdut 3 le şi bisericeşti.” cneji), „şi cumanii” (recte pecenegii). Se cu* Vasile V. Muntean, Monografia Arhiepisnoaşte parte din domnia regelui Ştefan I al copiei Timişoarei, Editura Învierea, vol. I tipărit cu Î. P. S. NICOLAE, Mitropolitul BaUngariei (997-1038), cea a nepotului lui binecuvântarea natului, Timişoara, 2012, 339 p. Glad, Ahtum sau Ohtum care va vămui Note: transportul de sare a sus-numitului rege, pe Mureş, motivul conflictului care va duce 1. Recenzia a apărut în “Origini” (Atlanta), 2006, XI, Nr. 11-12, Noi.- Dec., p. 84-85 (versiunea la cucerirea Ţării de către unguri prin trăda- Vol. a apărut la Editura Patriarhiei, în 2009). rea lui Chanadinus (lat.). Lui Ahtum i se engleză 2. “Alternativa” (Canada), 2006, IV, Nr. August; atribuie Mănăstirea “Sf. Ioan Botezătorul” “Origini” (Atlanta), 2007, Vol. XI, Nr. 1-3, p. 79-80. 3. A apărut în “Buletinul CR” (Oakland), 1992, de la Morisena. Cele două mănăstiri – cele XV, Nr. 2-3, August, p. 44-45. mai vechi din Banat – nu se regăsesc în ul4. “Meridianul Românesc” (Anaheim), 2010, Vol. 14, Nr. 685, 6 Noiembrie, p. 13; Idem, timul studiu dedicat mănăstirilor bănăţene XXXVII, Noiembrie, p. 12. al lui Dumitru Ţeicu, apărut cu zece ani îna- Nr.5.686,13 A apărut în “Meridianul” (Anaheim), 2010, 99 inte. Dumitru Ţeicu, Monastëres Ortho- XXXVII, Vol. 14, Nr. 671, 24 Iulie, p. 15; Altarul Banatului (Timişoara),2010, doxes médiévaux de Banat,în Biblioteca Nouă, Nr. 7-9, p. 183-184. XXXVII, (LXI), Serie Historica et Archaeologica Universita6. “Altarul Banatului” (Timişoara), 2011, XXII (LXI), Serie Nouă, Nr. 1-3, p. 108-110. tis Timisiensis, 2002, V, p. 35-44. 7. A apărut în “Meridianul Românesc” (Anaheim), Autorul reaminteşte şi pe episcopul 2010, XXXVII, Vol.14, Nr. 678, 18 Septembrie, p. 11-12; 8. Ibidem, Nr. 679, 25 Septembrie, p. 11; “Origini” Ierotei trimis de Constantinopol în „Turkia”, 10 (Atlanta), 2010, XV, Nr. 6-8, Iunie-August, p. 77-79. adică Ungaria. fără să se lase convins că 9. A apărut în “Meridianul Românesc” (Anaheim), la Morisena a avut reşedinţă un ierarh orto- 2009, XXXVI, Vol. 13, Nr. 604, 28 Martie, p.13. 10. Adrian Andrei Rusu, recenzie la vol. Sfântul dox, tot aşa cum Ierotei nu a fost episcop Ierotei, episcop de Alba Iulia (sec. X), editori Ioan de Alba Iulia, demonstrează istoricul Dr. Aurel Pop, Jan Nicolae, Ovidiu Panaite, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2010, 335 p., în “Studii şi MaAdrian A. Rusu. Referitor la discuţia conteriale de Istorie Medie”, Bucureşti, 2011, XXIX, troversată despre episcopia Timişului, p. 403-412, unde constată exagerările editorilor.

T

V

A

Război Împotriva războaielor Să vă oprească…!!! Lacrima mea înebunită de teamă. Plătindu-vă vamă VĂDUVĂ. Să vă oprească…!!! Zâmbetul încremenit de copil, Căutându-şi TATĂL Printre ruine sânge şi zgură. Plătindu-vă vamă ORFANĂ. Să vă oprească…!!! Plângând în cascade frumoasa NATURĂ Omorâtă de atom. Plătindu-vă vamă IREMEDIABILĂ. Să vă oprească…!!! Lacrimă zdrenţuită sufletul meu Şi versul meu cernit îngenunchiat la DUMNEZEU Să vă oprească…!!! Dumnezeu… Tatăl… Văduva… Orfanul… Natura...

Caruselul spărgătorilor Mă veţi găsi la spart de bine şi de rău. Sparg răul… că-mi aduce rău. Sparg binele că nu-i al meu, apuc să am ceva şi eu. Şi sparg de mult şi sparg mereu, în lung şi-n lat mai bine-n „vestul cel bogat” Ceva avere am făcut din spart de bine… că e la modă şi mai ţine. Am tras cât am putut în „incognito” le-am făcut. Nu-i cazul să mă fac chiar de „ruşine” am numele „curat de bine”. Nici „jurnaliştii” nu te lasă să ai secrete… în inimă şi-n casă. Poliţia e slabă. „Informatica” e tare!!! Digital… Internaţional…!!! Cu „mousul” au să mă prindă. O – să-mi pună „brăţară”. Ah! mă las mai bine… am să devin… un Domn cum se cuvine. Dar ce aud… la ştiri… să fie acuma ceasul rău?! Să putrezesc… la desplătit de rău?! Ba să ferească… Dumnezeu!!! Vai… toate oasele mă dor!!! Dar poate că n-am loc…???!!! În „Caruselul spărgătorilor”.

A fi Din drumul tău… să nu te abaţi. Şi munca ta să fie cânt nu jale. Tangente răii-ţi vor trânti… Fereşte-te… fereşte-te… Dar nu urî. Deşi de atâtea ori e drept. Ca să plesneşti… „Venina răutate” Abandonează cât se poate. Comorile din tine să nu le mocirleşti. Să ierţi şi să iubeşti. Stai liniştit… Fii răbdător…o…o…or!!! Şi nu te mai gândi. Ce-ai semănat…. Şi Tu, şi EU, şi Noi, şi Voi Exact acceea vom primi. Divina lege…! Verbul „A fi”

Banat, anul X, nr. 3-4, 2013


Banat

11

Adriana Weimer

Simion Dănilă – aniversarea a 70 de ani şi lansare de carte la Lugoj

P

rimăria Municipiului Lugoj, Consiliul Local Municipal Lugoj, Biblioteca Municipală Lugoj şi Cenaclul & Revista “Banat” Lugoj au organizat marţi, 23 aprilie 2013, de la ora 12.00, în Sala de Consiliu a Primăriei Municipiului Lugoj, aniversarea împlinirii a 70 de ani (chiar în ziua de 23 aprilie) a scriitorului şi traducătorului “Operelor complete” ale lui Friedrich Nietzsche – prof. Simion Dănilă – şi lansarea volumului său – amplă antologie de studii de lingvistică raportată la zona Banatului – Sub fascinaţia lingvisticii bănăţene, carte apărută de

curând la Editura Eurostampa din Timişoa- – a susţinut conferinţa “Adam Müller Gura, cu sprijinul Consiliului Judeţean Timiş. ttenbrunn, un prieten al românilor”. lţi invitaţi de onoare ai acestui n acest context de aniversare şi eveniment au fost domnii Dolansare de carte, domnul prof. rel Uşvad (din Viena) şi Conuniv. Hans Dama (dinViena) – in- stantin Târziu (din Paris), prieteni ai scriivitat de onoare la acest eveniment cultural torului.

Î

bulescu, Răzvan Pinca, Cornelia Luchescu, Vasile Gondoci, Eduard Bayer, Maia Dobrin Bayer, Toni Boldureanu, Nicolae Laieţiu, Ion Oprişor, Marcela Balint, Cornelia Ivone Buiciuc, Rodica Banu, Măriuca Bacău, Eva Reisz, Georgia Miculescu, Maria Izgherean, Maria Rogobete, Rodica Ivan,

D

espre impresionantul volum Sub fascinaţia lingvisticii bănăţene, semnat de prof. Simion Dănilă, ca şi despre autor, au vorbit: prof. Hans Dama, prof. Vasile Frăţilă, prof. Eugen Beltechi, editorul Lucian Alexiu şi Henrieta Szabo, directoarea Bibliotecii Municipalej Lugoj, care a şi moderat întâlnirea. Patricia Ghemeş (consilier cultural al primarului prof. ing. Francisc Boldea) i-a înmânat lui Simion Dănilă, din partea Primăriei Municipiului Lugoj şi a Consiliului Municipal Lugoj, o Diplomă de Excelenţă, cu prilejul aniversării a 70 de ani de viaţă şi pentru întreaga sa activitate literară. lături de scriitorii care l-au prezentat, la acest eveniment de suflet pentru scriitorul aniversat au participat importanţi scriitori, jurnalişti, profesori şi prieteni: Dan FloriţaSeracin, Constantin-Tufan Stan, Dorin Murariu, Adriana Weimer, Cristian Ghinea, Laurian Lodoabă, Remus Valeriu Giorgioni, Zeno Magheţiu, Ionel Panait, Ion Căliman, Titus Crâşciu, Vasile V. Muntean, Traian Tiberiu Nicola, Marcu Mihail Deleanu, Ioan Sîrbu, Luminiţa Wallner Băr-

A

A

Oana Ivan, Simion Todorescu, Gheorghe Busuioc, Ioan Valcan, Diana Pistrui, Ileana Seiceanu, Aurelia Onae, Ion Cioroboară, Ioan Martinovici, Constantin Ştefănescu, Pia Pascu, Sabina Zotica, Iulian Bordea, Raul Rusalin, Alexandru Baranyai, Gabriel Iosa, elevi de la liceele lugojene. upă lansarea propriu-zisă a volumului Sub fascinaţia lingvisticii bănăţene, invitaţii au continuat aniversarea domnului prof. Simion Dănilă la Biblioteca Municipală Lugoj; în acest context de prietenie şi colegialitate literară, scriitorii şi-au oferit unii altora propriile cărţi, dar şi revistele literare (revista “Banat” din Lugoj, revista “Orizont” din Timişoara, revista “Tăt Banatu-i fruncea” din Făget). Un lucru remarcabil a fost faptul că aniversarea şi lansarea de carte ale profesorului Simion Dănilă s-au desfăşurat sub egida importantei Zile Mondiale a Cărţii, a Dreptului de Autor şi a Bibliotecarilor şi că s-au bucurat de prezenţa unui public numeros şi de calitate. stfel, Ziua Mondială a Cărţii, a Dreptului de Autor şi a Bibliotecarilor a fost sărbătorită la Lugoj, ca în fiecare an, sub directa organizare a Bibliotecii Municipale Lugoj, prin prezenţa a doi importanţi scriitori – Radu Paraschivescu şi Simion Dănilă – şi, implicit, prin două importante lansări de carte – o adevărată sărbătoare a cărţii şi a truditorilor ei, scriitorii.

D

A

Banat, anul X, nr. 3-4, 2013


Banat 12 Dumitru Velea

Dumitru Ichim sau despre reamintirea graiului uitat „Lumina nu-i lumină, ci doar un grai uitat, încetul cu încetul chemând întru a fi.”

A

ceste versuri străvezii se găsesc la finalul poemului Timp alb al lui Dumitru Ichim din cartea Nelogoditele tăceri/ Heshtjet e pafejura (Ed. Amanda, Bucureşti, 2013), carte ce adună poezii din cele anterioare şi, prin intermediul lui Baki Ymeri, trece şi în albaneză, crescând ca două flăcări din jarul de pe aceeaşi vatră. Fie şi doar şoptite de preot în sfântul lăcaş, ridicat de el în Kitchener, din Canada, aceste vorbe ar trece prin enoriaşi şi i-ar aduna ca o singură fiinţă sub cupola înaltă; fie şi doar trecute pe filele unei cărţi, ele rămân pentru poet şi cititor ca o inscripţie înflorită în piatră, cu sclipiri de frumuseţe şi nume. Ce vor să spună primele două versuri care încep cu o negaţie şi se răstoarnă într-o afirmaţie ce este la rândul ei negaţie? „Lumina nu-i lumină,/ ci doar un grai uitat”. Dar celelalte două care abia se aud din pricina uitării, „încetul cu încetul/ chemând întru a fi”? Observăm cum se rotesc spiralic spre acel „întru a fi”. Ştim de la Constantin Noica, şi, ca oricare vorbitor din Carpaţi, funcţia de deschidere a acestui „întru” şi de lucrare în fiinţă. Dar această chemare „întru a fi” cine o rosteşte şi cui se adresează? Poate graiul uitat să vorbească şi să cheme? Şi mai mult, pe cine priveşte? Acest „a fi” se referă la om, la lume sau la graiul uitat? Sunt întrebări iscate din nevoia de întoarcere a omului, a poeziei, la fundamente şi la sine. Ele ţin de căile fiinţei şi de privirea şi exigenţa întregului. Reluăm şi desfacem strofa în două părţi: primele două versuri sunt o afirmaţie; celelalte, o funcţie; primele deschid o perspectivă ontică, celelalte se încarcă de o sarcină ontică. Primele se strâng în identitatea dintre negaţia „Lumina nu-i lumină” şi afirmaţia ce cuprinde în sine negaţia proprie: „ci doar un grai uitat”. Prin aceasta, contradicţia din al doilea termen se întrevede şi în primul: ca „grai uitat”, lumina este şi, ca grai auzibil, nu este. Ceea ce presupune că este o lumină naturală, vizibilă şi o alta nenaturală, invizibilă şi nefirească; o lumină a manifestărilor lumii şi o alta ca „raţiuni divine”, cum s-a zis, ce se află ca temei al acestor manifestări. Să cităm din părintele Dumitru Stăniloae, ale cărui cursuri de doctorat, la catedra de Teologie Dogmatică Ortodoxă a Institutului Teologic din Bucureşti, Dumitru Ichim le-a urmat: „Lucrurile sunt chipurile create ale raţiunilor divine plasticizate (...). În starea lor plasticizată se reflectă sensul, puterea şi viaţa raţiunilor divine în unitatea lor din Logosul divin.” (Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978, p. 78, s. n.). Deci este firesc ca, mai întâi, lucrurile plasticizate, lumea ce ne cade sub simţuri, preotul-poet să o vadă ca străbătută de o lumină manifestată, care în esenţă nu este altceva decât o culoare, albul în care sunt strânse ghem culorile. Ca atare, se înţelege de unde decurge această afirmaţie. ”Universul e o culoare/ la fel ca şi mărul şi spinul.// Timpul e iarăşi culoare/ la fel ca şi dorul şi frica.” La care se adaugă, în al doilea rând, sarcina omului, misiunea de a se înscrie pe calea reîntoarcerii, a purtării luminii manifestate, desfăcute în culori sau strânse într-una, spre acele „raţiuni divine” aflate în unitate în

M

Logosul divin. „Mă duc la izvor/ cu toate culorile mele -/ murmurătoarele în şipotul-cuvânt/ de-a albul spre alb spre mai foc.” (Culoare, s. n.). Nu este vorba de culoare ca fiind o percepţie subiectivă sau o „calitate secundară” a obiectelor, aşa cum o distingea prin zorii empirici John Locke, ci de o desluşire a modului de a fi al luminii şi de o instituire poematică ce ţine omul în legătură cu fiinţa şi divinitatea. ai degrabă zbaterea lui Goethe privind geneza culorilor ca raport între lumină şi

etafora olarului şi a vasului de strâns lacrimi trec din Biblie prin multe poeme ale lui Dumitru Ichim. De cele mai multe ori, implicit. Ceea ce este plasticizarea pentru lucruri este şi pentru trupul omenesc, dar, prin aburul ce i s-a suflat „în nări”, omul şi diferă, este subiect uman „creat ca chip al Persoanei Logosului”. El cuprinde în sine şi identitatea, şi diferenţa, de unde chemarea de a o supune pe ultima negării. În cuvintele părintelui Dumitru Stăniloae, omul, persoana umană „e chemată la existenţă

umbră sub stringenţa totalităţii (vizibilă şi în „legea contraculorii”), culorile fiind „fapte ale luminii, fapte şi pătimiri” (Cu privire la Teoria culorilor, „Secolul 20”, nr. 7-8-9, 1982, p. 161), vine în consonanţă cu desfacerea şi refacerea luminii. Poate vorba goetheană pătimiri ale luminii este plină şi grea de sens. Ultimele două versuri din acelaşi poem o spun: Mi-e albul culoare,/ sau frica de moarte?”. Şi omul urmează aceeaşi desfacere pentru refacere, precum lumina, spre Logos. Cuvântul, „raţiunile divine” sunt dintru început şi într-o mişcare de fiinţare în toate cele trei ipostase: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Logosul divin îşi pune în sine diferenţa: lumea şi omul. Prin numire şi facere. Fiindu-i asemenea, omul poartă în sine şi diferenţa. Este făcut şi din lut, şi din aburul ce s-a suflat peste el.

ca partener creat al Cuvântului lui Dumnezeu cel personal, ca un chip al lui însuşi, pentru a gândi şi ea, în calitate de subiect, raţiunile obiective ale lucrurile împreună cu Cuvântul dumnezeiesc, subiectul gânditor originar al lor.” (op. cit., p. 8). Pentru a se deschide vieţii, omul mai este trecut şi printr-un „somn adânc”, ca dintr-o coastă să i se facă femeia. Astfel se intră în devenire şi se deschide morţii, se alunecă în diferenţă şi negare urmând să se recupereze ceea ce este de recuperat. Mai trebuie spus că somnul acesta de la început are o funcţie genetică. Nu este aici locul să i-o descifrăm, ci doar de amintit că Dumitru Ichim îl aşază la rădăcina vieţii şi a morţii, a timpului: „Înainte de apă mi-e sete de somn,/ înainte de foc mi-e sete de somn,/ înaintea aerului am răsuflat din somn/ până când som-

M

nul s-a făcut pământ// în palmele Plăsmuitorului.// Mi-e sete de somn/ şi aş sări peste gardul somnului mare/ dar mi-e frică:/ ce se va întâmpla dacă nici moartea/ nu are somn de-ajuns/ şi n-o să mai pot adormi?” (Cerşetorii somnului). În fine, aici se desface şi se strânge un nod dialectic, de identităţi şi diferenţe, de repetare a celor din planul divinităţii în planul omenesc. De naştere a dramei şi de manifestare a iubirii divine. atorită alunecării omului tot mai mult în lumea manifestată, a uitării identităţii sale cu Cuvântul (acesta rămânând un „grai uitat”), se caută recuperarea omului. Din prea multă iubire a Divinităţii. Şi se „instituie” termenul mijlocitor, adică Iisus. Tatăl îşi dă pe unicul Fiu pentru a fi om, cu tot ce presupune aceasta, de trecere cu moarte pre moarte călcând, spre a-i arăta omului Calea, Adevărul şi Viaţa. Calea mântuitoare a Învierii. Un model pentru recuperare, un model al Jertfei! Cele două „tăceri”, a Divinităţii şi a omului, „nelogodite”, cum zice şi titlul cărţii, sunt aduse în logodnă şi, prin înscrierea omului pe calea jertfei, în nuntire. De aceea Iisus este numit şi Mire. Astfel se luminează traseul liturgic al devenirii Divinităţii şi mântuirii omului. Cine se supune acestui traseu vede identităţi şi diferenţe pe orice treaptă de păşire, în sine şi în lume, la orice nivel ontic al fiinţei, şi caută să le împlinească, să le depăşească. Dumitru Ichim o ştie şi încearcă să le cunoască, să le instituie poematic. În sprijin aduce harul şi pământul roditor pentru unele „seminţe” din textele sacre, dar şi fapta. Îl ajută Biblia de pe masa din altarul bisericii. Cu învăţăturile ei, cu pildele lui Iisus şi descifrările lui Pavel. Mai întâi, lumea manifestată se vede în transparenţă: cu spaţiul, timpul şi cauzalitatea având o „faţă” imanentă şi alta transcendentă. Timpul, pe de o parte, aparţine lumii şi este „geamăn” cu omul, pe de alta, îi înseamnă traseul liturgic cu „pietre” albe şi-i este negeamăn şi alb. „Grâne de foc şi constelaţiile nopţii/ sunt gata să mă nască,/ dar nu mi-e geamăna oră/ a luminii/ trezită încă în bobul de muştar.” (Timp geamăn, s.n.). Dar nu s-ar vedea astfel, dacă nici omul n-ar fi prins în despărţire: suflet şi trup. Toate ale lumii îi sunt, în primă instanţă, gemene („Când ramul tău ca visul e,/ ce-ţi aminteşti caisule,/ tu gemănarea mea din început?”, Metempsihoză, s. n.), ca apoi să-i fie diferite, negemene. Iată coordonatele spaţio-temporale ale mişcării de desfacere a sufletului de trup, de cele ce nu-s: „Când noaptea-i peste lucruri/ şi vrea să intre-n mine/ îi las ce nu-s/ mutând din spaţiul negru, ca la şah,/ un mugure în timpul sfânt şi alb.” (Timp alb, s. n.). Spaţiul, datorită zbaterii sufletului, este şi el alb; dar sub povara dramei omeneşti se strânge şi devine apăsător, opac: „tavanul mut” aşteaptă nevăzuta mână să scrie: „mene, mene techel upfarsin” (Precum tavanul mut al scrisului de înger). Cauzalitatea se sprijină în cele neimanente, cu o vorbă a poetului, pe „toiagul de ceară” al omului, al topirii şi al flăcării acestuia. Se trăieşte acut sentimentul de „închidere” în trup şi de deschidere, de ieşire în cele proprii, ale luminii. De aceea, tot universul poematic al lui Dumitru Ichim se umple de alb, până şi şoaptele sunt albe, dalbe, toate cerând „a doua înflorire”. Se văd în expunere determinante ale lumii şi omului ca fiind aceleaşi şi neaceleaşi, de început, de zbatere şi mântuire: „Bătrâna torcând,/ pe ţărmul celor trei zile/ de sub ziuă, îşi răsuci fusul/ şi cu amurg îmi grăi:// «Soarele şi-a cunoscut apusul,/ dar tu pe cine cauţi?/ Pari un străin şi tânăr. Pe-aici cei duşi se duc/ spre tot ce nu-i a nu-i.»” (Marea din ziua întâi, s. n.). Pe acest traseu omul pare „un străin şi tânăr”, adică sufletul este ceva străin în temniţa imanenţei, şi tânăr spre cele ce sunt ale Logosului. Cât de aproape rimează cu celebrul vers „Ceva străin este sufletul pe acest pământ” al lui Trakl, din poemul 

D

Banat, anul X, nr. 3-4, 2013


Banat  Primăvara sufletului, minunat descifrat de Heidegger! ar să subliniem ce este de subliniat: Dumitru Ichim reuşeşte prin dubla negare, „tot ce nu-i a nu-i”, să dea afirmarea celor ce sunt, adică a Celui ce a spus din mijlocul rugului aprins sau din încleştarea cu Iacob: EU SUNT CEL CE SUNT. Şi mai reuşeşte să vadă chiar în această Identitate Supremă „tâlcul greu” al recuperării şi mântuirii omului prin Marea Dramă şi Jertfă a Fiului. Cum se deschide şi se închide fără închidere acest inel divin! Dar să reauzim, odată cu preotul-poet, Vocea: „– Descalţă-te,/ se auzi din rugul de foc nemistuit;/ e preînchipuire, de vrei semn –/ a descălţării de grăunţ!/ Nu întreba de tâlcul greu!/ Pe-aceleaşi urme Dumnezeu/ spre tine s-o întoarce de pe lemn/ îmbrăţişându-te desculţ!” (Rugul aprins). Cât de simplu se desluşeşte legea dialecticii şi a mântuirii în această întoarcere de pe cruce a Fiului către om spre a-l îmbrăţişa „des-culţ”, după „descălţarea de grăunţ”! În alte locuri, aceasta este numită „a doua înflorire”. De aceea, nicio suferinţă nu e prea mare sub lumina crucii! Durerea pricinuită de moartea soţiei îi naşte seria de „poeme pentru Flory” (Nu ştiu dacă mai era cer, Floare morţii, Aniversarea punţii albe, Am uitat să te întreb, Epicleză ş.a.), însă această durere „se stinge” uşor şi lăcrimarea se şterge ortodox în lumina credinţei. Dumitru Ichim nu se „ceartă” cu moartea precum catolicul Johannes Tepl la pierderea prea frumoasei soţii Margareta, în celebrul text cu numele „dat”, Plugarul şi Moartea, şi nici nu şi-o închipuie tânjind după vreo amintere pământească, precum Lisie din poeziile „dezgropate” ale lui Dante Gabriel Rossetti. El doar îi „aude” spovedania, prea grea de sensuri mântuitoare („Am săvârşit păcatul cel de moarte,/ dar nu îndeajuns ca să fiu moartă;/ să facem pace şi mă iartă,/ iar jurământul meu de adevăr/ fie-mi făclia;/ n-am rezistat ispitei/ de a muşca din măr/ să văd măcar o dată-n viaţă/ cum ar putea să guste/ veşnicia.”, Spovedania lui Flory) şi se „proiectează” într-o viziune la Cina cea de Taină, între „pescarii aleşi”, îndrăznind să cerşească lui Iisus „o fărămătură” din pâinea frântă şi pentru „flămânda şi sărăcuţa de afară” (Epicleză). Şi încă mai dinapoi, din miezul genetic al omului, acesta este înscris pe traseul liturgic – oricât s-ar rătăci în uitare – şi este chemat să repete Marea Dramă şi Jertfă a Fiului. În pofida celor ale humei, el poate să strige din tot sufletul: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”. Şi preotul-poet o transmite enoriaşilor-cititori: „- Crezi tu?/ - Cred, Doamne, ajută necredinţei mele/ şi dacă poţi,/ să nu mă mai pândească/ nici iarba şi nici steaua,/ chiar peste florile de gheaţă/ ce vor să Te cunoască,/ trage la noapte, când mă rog,/ ca pe-un amin – perdeaua.” (Ajută necredinţei mele, s. n.). Este piatra de temei a poeziei lui Dumitru Ichim. Pe această „piatră” lucrează poematicul şi imaginaţia poetului. Sensuri biblice şi pilde ale lui Iisus se văd prin materia poetică precum pietrele albe prin apele prea repezi ale unui râu de munte. Ele îi răsar în faţă „întâmplător” graţie uimirii, şi neîntâmplător datorită credinţei. Creaţia îşi lasă mai peste tot să se vadă „clipiri” din „raţiunile divine”, noi le zicem epifanii ale Creatorului. Dumitru Ichim „se trezeşte” cu unele în faţă, prin cultura religioasă şi prin deschiderea poematică. El se foloseşte de „plasa” lor, ca pescar în slujba Cuvântului. Nu se sprijină pe virtuţile metaforei, pentru o trecere dincolo, cum s-a zis – , ci pe cele ale simbolului, care înseamnă o trecere dincoace. Pe ambele trasee, fireşte, se atinge manifestarea de cele ce sunt, dar pe această din urmă cale strălucirea poate să fie mai puternică. Şi nu de puţine ori, uluitor de periculoasă. Cumplită, pentru cel ce se apropie „încălţat”. Dar fără să le urmărim, să spunem repede că Dumitru Ichim îmbunează din

13

Simona Avram

D

Olga Brediceanu Fruma

N

aceste simboluri, „pilde”, şi le trece în poezie, metaforic zis, doar atingându-le cu o aripă. Execută o „breşă”, spre lumina nefirească, nu în ele, ci cu ele, cu lumina lor, în lumea manifestată. De pildă, constituţia teandrică a bisericii se alege sub un văl al manifestării: „Doar privirea de copil dă/ păpădiei semuire/ împărăţiei Tale./ Desculţă şi săracă/ e poate singura ta pildă/ despre/ a doua înflorire.// Cum trupul Tău/ ne va cuprinde pe toţi/ în aceeaşi biserică?// Doar privirea de copil dă/ păpădiei semuire/ prin neînţeleasa pildă/ despre a doua înflorire –/ îmbrăţişarea sferică.” (Apocatastază, s. n.). În ochii copiilor se oglindeşte Dumnezeu, s-a spus, dar, iată, şi lumina teandrică a bisericii. Sau invers, face cu ele o „breşă” în lumea nemanifestată, a „graiului uitat”, a Logosului divin. Pilda celor zece fecioare, în care cele cinci nechibzuite, fără untdelemn pentru candele, rămân în afara uşii când vine Mirele, se deschide printr-un adaos mijlocitor şi sofianic: „Cinci erau nebune./ Cinci înţelepte.// Dar cea de-a unsprezecea –/ Fecioara –/ se ruga Mirelui pentru toate zicând:/ Şi ierbii/ şi crinului/ şi lunii/ şi stelelor/ şi soarelui fă-le un semn/ din inima mea pentru Tine/ ca să le torn în candeli untdelemn!” (A unsprezecea oră, s.n.). e poate conchide că poetul-preot Dumitru Ichim îşi sprijină creaţia poetică pe texte biblice, despre diferenţa din miezul Divinităţii şi pe cea „derivată” din sânul omului, şi că are privirea fixată înduioşător pe termenul mijlocit şi mijlocitor, adică pe chipul prea omenesc şi divin al lui Iisus. Uitarea „graiului” este doar o încercare a devenirii mântuitoare. De aceea, smerit, Dumitru Ichim împrăştie

S

câteva seminţe pentru roadă, spunând, aproape în şoaptă, că una dintre acestea este chiar făptura omenească. Sămânţa de preţ care trebuie să încolţească din moarte, să crească prin moarte şi să înflorească peste moarte. Ca rodul să-i ajungă în cer. Precum Iisus.

D

*

espre fapta sa este de ajuns să amintim că Dumitru Ichim s-a născut cu un ceas înaintea Sărbătoririi Adormirii Maicii Domnului, în 1944, la Dărmăneşti – Bacău, luînd numele şi prenumele tatălui său, cântăreţ al bisericii de acolo, că a trecut prin seminarii teologice din ţară şi străinătate, că şi-a dat doctoratul cu teza The Orthodox Liturgy and the World şi a ajuns, în cele din urmă, preot la Parohia „Sf. Ioan Botezătorul” din Kitchener, Canada. S-a căsătorit cu Florica Baţu, poetă de sânge aromân, tatăl ei aromân originar din Albania. Mai mult, că efortul său teologic şi de aplecare apostolică şi-a adăugat izbânda zidirii unei noi biserici, sfinţită pe 14 august 1994, exact când el şi-a rotunjit cinci decenii de viaţă. Copil, primeşte darurile botezului în biserica din Dărmăneşti şi ca preot le „oferă” copiilor şi românilor din Canada. Simbolic traseu, subliniat şi de titlul tezei de doctorat şi de hramul bisericii!

e-am despărţit astăzi, 1 martie 2013, la 99 de ani, de draga noastră, dinstinsa Olga Brediceanu Fruma. Descendentă a ilustrei familii lugojene Brediceanu, care a rămas în istoria culturii româneşti, soţie a avocatului, doctor în drept, Ioan Fruma, Olga Brediceanu s-a născut la Lugoj, în 8 ianuarie 1914. Asemeni lui Coriolan Brediceanu (bunicul ei), tatăl său, Caius Brediceanu a fost avocat şi a militat intens pentru Unirea Banatului cu România. Olga Brediceanu Fruma a trăit un secol de istorie complicată – zbuciumată şi senină, plină de glorie şi tristeţe, de la Unirea din 1 Decembrie 1918 (pe care şi-o amintea), până la cel de-Al Doilea Război Monial, urmările triste pentru familie în perioada instalării puterii comuniste, Revoluţia din Decembrie 1989 şi teranziţia de după aceasta. Olga (Olguţa – cum alintau apropiaţii) a fost alături de bărbaţii din familia ei, impărtăşind clipele de succes şi pe cele dramatice, acompaniindu-i cu luciditate şi umor, cu veselie şi echilibru şi cu un optimism care i-a menţinut dragostea de a trăi până în pragul unui secol de viaţă. Alături de tatăl său, Olguţa a fost, în toate perioadele în care s-a putut, la Lugoj în vacanţe sau la Roma. La Viena, în perioada în care a fost ministru plenipotenţiar şi apoi la Helsinki, în aceeaşi funcţie. A cunoscut, alături de jovialul diplomat Caius Brediceanu, o Europă civilizată şi rafinată. L-a sfaturile tatălui, Olga şi-a făcut studiile liceale la Sibiu şi apoi Facultatea de Geografie la Bucureşti (pentru a avea o diplomă românească). A început un doctorat la Viena şi Paris. A cunoscut toată generaţia de oameni politici şi oameni de cultură ai perioadei interbelice. În 1940, Olga s-a căsărorit cu avocatul Ioan Fruma, iar în 1944 s-au stabilit în Bucureşti. Au urmat ani grei, represalii politice, soţul este în îchisoare, tatăl bolnav, Olga este dată afară din învăţământ, iar Alexandru (Alecu), fiul ei, este mic. Cu mult curaj şi încredere în sine, cu inconfundabilul zâmbet optimist pe care l-a păstrat până la sfârşitul vieţii, a trecut peste acele momente. A acceptat umilinţele cu demnitatea unui om cu multă credinţă, a făcut o şcoală de fizioterapie şi radiologie, muncind 14 ani în domeniu (cât i-a permis sănătatea), iar apoi a făcut traduceri pentru că ştia limbi străine (avea o cultură temeinică făcută în anii adolescenţei, sub îndrumarea tatălui, şi el poliglot). Fiică afectuasă, soţie care şi-a acompaniat soţul în epoci dure de viaţă – pe avocatul Ioan Fruma (membru marcant al Partidului Liberal înainte de 1944, membru fondator al aceluiaşi pardid în 1990, autor al cărţii Procesul lui Isus), mamă hotărâtă şi veselă a fizicianului, profesor Alexandru Fruma, Olga a fost un om definit de generozitate, un om care care şi-a păstrat întraga viaţă tinereţea, dinamismul, voioşia, fiind obişnuită “să dăruiască, nu să ceară”. -a întors acum în Lugojul natal, pe care l-a iubit şi de care i-a fost dor de câte ori casă i-au fost trenurile cu care străbătea Europa: “Lin, lin, lin picuri de lumină şi stropi de pace cad necontenit din cer şi împietresc în ea.” (Lucian Blaga). Înmormantarea a avut loc în 4 martie 2013, la Cimitirul Ortodox din Lugoj - str. Făgetului. Dumnezeu să o odihnească în pace!

S

Banat, anul X, nr. 3-4, 2013


Banat 14 Vasile Pistolea

Mitologia şi teologia iubirii (1)

Î

n mitologia greacă, Eros era considerat zeul iubirii sau al dragostei, având drept corespondent pe Cupidon (Amor) în mitologia romană. Ca zeitate celebră şi fundamentală, el are mai multe genealogii. În cosmogonia orfică se spune că la origine erau Bezna şi Vidul. Bezna a zămislit un ou din care a ieşit Eros (Iubirea), iar din cele două găoci separate s-au născut Cerul şi Pământul. Hesiod afirmă în Teogonia sa că Eros, născut din Haos, a fost printre primii zei nemuritori ai Pământului, „cel mai gingaş şi îmblânzitor“, care i-a supus pe oameni şi pe zei deopotrivă. Potrivit altor versiuni ale mitului, Eros a fost zămislit din împreunarea Afroditei (Venus), zeiţa frumuseţii şi a dragostei, cu unul dintre cei trei zei: Ares (Marte), zeul războiului, cu Hermes (Mercur), zeu cu atribuţii multiple (mesager al zeilor, călăuză a sufletelor în infern, patron al curselor şi atleţilor, zeul comerţului etc.) ori cu Zeus, divinitatea supremă a grecilor. Cel mai adesea însă era considerat fiul Afroditei Pandemos, zeiţa dorinţei arzătoare, nestăpânite sau al Afroditei Urania, zeiţa iubirilor eterate. După Platon (Banchetul), Eros s-ar fi născut din unirea Iui Poros (Expedientul) cu Penia (Sărăcia) deoarece este veşnic nesatisfăcut şi mereu în căutarea obiectului său. Ca înfăţişare, Eros este deseori reprezentat ca un copil cu aripi aurite sau un tânăr înaripat, legat la ochi şi veşnic gol (fiindcă întruchipează dorinţa arzătoare), capricios şi mereu pus pe glume. Literatura şi iconografia ne-au transmis informaţii şi despre instrumentele sale: arcul, tolba cu săgeţi şi torţele pe care nimeni nu le putea atinge fară a fi pedepsit. Săgeţile, de natură diferită, erau înzestrate cu puteri diverse: cele de aur aduceau, în sufletul îndrăgostiţilor, sentimente curate de iubire senzuală, iar cele tocite şi îngreunate cu plumb, provocau dezgust. Globul pe care îl ţinea în mâini sugerează puterea sa universală „care asigură nu numai dăinuirea speciilor, ci şi coeziunea internă a cosmosului“ (Pierre Grimal, Dictionnaire de la mythologie grecque et romaine, Paris, 1963, p. 147 b). După Platon (Banchetul, Phaidros), Eros este un daimon, o fiinţă intermediară între zeu şi om, care oferă fervoarea dragostei. Ca personificări primitive ale dorinţei, el avea două pasiuni: jocul cu arşice (apoi cel de zaruri) şi jocul cu mingea, ca simbol al universului sferic şi al destinului său aleatoriu. După un mit transmis de Anacreon, arşicele (oase, articulaţii ale genunchilor la miei şi capre) erau pasiunea majoră a lui Eros. Jucătorii de arşice (jucând cu oase autentice, ulterior netezite: patru feţe netede, marcate, două curbate albe, 3 x 6 fiind o aruncare optimă, „aruncarea Afroditei“) îl invocau adesea pe Eros (cf. Eros, V. Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, s.v.). Imaginea sa de copil semnifică tinereţea veşnică a oricărei iubiri, dar şi o anumită iresponsabilitate: râde de oamenii ori zeii pe care îi „vânează“, uneori fară să-i vadă, şi-i orbeşte sau îi învolburează în patosul iubirii. De-a lungul timpului, personajul a întruchipat şi alte metamorfoze. În epoca elenistică, Eros a fost multiplicat, creându-se grupuri întregi de statuete mici care au fost reprezentate în picturile murale (fresce) din Pompei, dar şi pe ceramică. Ele au constituit un model pentru amoraşii din baroc şi rococo („putti“ sau „amoretti“ în Renaştere), reprezentaţi, în variantă creştină, ca îngeraşi. În schimb, în povestirile antice despre Amor şi Psihe, zeul iubirii este înfăţişat ca un tânăr frumos care provoacă iubitei sale

o mulţime de nenorociri, dar, în final, îi dăruieşte fericirea sublimă. Zeul a avut un cult străvechi în oraşul Tespia din Beoţia, unde era venerat sub forma unei pietre. În puterea lui Eros, care pune în mişcare lumea, orficii l-au văzut pe Creatorul lumii (Kosmogonos), iar scriitorul Lucian din antichitatea târzie vorbea de „demiurgicul Eros“ care a aruncat haosul în adâncuri şi a străpuns noaptea cu forţa luminii (cf. Manfred Lurker, Eros, în Lexicon de zei şi demoni, p. 101-102). În culegerea de povestiri medievale Gesta Romanorum (cca 1300), zeul iubirii este descris, după o statuie, cu patru aripi, pe aripa dintâi se putea citi: „Prima dragoste este puternică şi de mare intensitate. De dragul fiinţei iubite înduri cu răbdare toate necazurile şi primejdiile“, pe cea de-a doua era inserat textul următor: „Adevărata dragoste nu caută spre familia ei, ci se îndreaptă spre el (familia lui)“, pe cea de-a treia: „Adevărata dragoste alină durerea şi teama şi nu se sperie de ele“, şi, în fine, pe cea de-a patra: „Adevărata dragoste poartă în ea adevărata lege de a nu îmbătrâni niciodată, ci de a fi veşnic tânăr“ (cf. Amor la Hans Biedermann, Dicţionar de simboluri, vol. 1, p. 23). uccesul enorm de care s-a bucurat figura lui Eros în literatura antică este legat şi de gustul poeţilor eleni şi latini care au multiplicat entitatea iniţială şi unică a zeului într-o puzderie de mici fiinţe înaripate (amoraşi), prezente la poeţii Catul, Ovidiu, Horaţiu ş.a. În mitologia clasică greacă, tema iubirii, care este foarte frecventă, poate fi redusă la trei contexte diferite, semnalate şi precizate de Anna Ferrari (Iubire, în Dicţionar de mitologie greacă şi romană, p. 467-468), pe care le sintetizăm şi noi: A. Primul context – iubirile oamenilor şi ale eroilor – au născut o serie de povestiri amoroase, duioase şi foarte emoţionante, dar cu consecinţe copleşitoare şi adesea tragice pentru cuplurile respective: Orfeu şi Euridice, Alcesta şi Adametos, Fedra şi Hipolit, Elena şi Paris, Hector şi Andromaca, Clitemnestra şi Egist, Medeea şi Iason, Filemon şi Baucis, Dafnis şi Cloe, Hera şi Leandru, Piram şi Tisbe. În acest sens, chiar şi povestea lui Ulise din Odiseea poate fi privită ca o succesiune de aventuri amoroase în care Penelopa călăuzeşte cu abilitate drumul eroului, în pofida multiplelor divagaţii sentimentale care îl abat din călătoria de întoarcere. B. În contextul iubirii dintre zei şi muritori, dragostea asigură rolul de liant între cer şi pământ. Dar cum epifania divinităţii este tulburătoare în ochii oamenilor, zeii, implicaţi în aventurile amoroase cu făpturi umane, apar sub multiple chipuri înşelătoare. Un exemplu, în acest sens, este Zeus, campionul metamorfozelor, care se apropie de Alemona sau Alimona sub chipul lui Amfitrion, de Leda sub aspectul unei lebede, de Europa sub înfăţişare de taur, iar de Dafne ca o ploaie de aur. Unirea dintre zei şi muritori este totdeauna fecundă, însă dă naştere la consecinţe dramatice pentru eroi: Danae este închisă într-o ladă împreună cu fiul său şi lăsată în voia valurilor mării; pentru că acceptă iubirea lui Marte, Rea Silvia e întemniţată sau abandonată pe apele Tibrului; Dafne e metamorfozată în taur, fiindcă a refuzat avansurile lui Apollo, iar Casandra, care refuză iubirea acestui zeu, este pedepsită. Deşi cazurile amorezării zeilor de femei muritoare sunt frecvente, nu lipsesc nici situaţiile inverse, ale dragostei unor zeiţe pentru bărbaţii muritori (mult mai reduse), cum este cazul dragostei pe care Afrodita o manifestă pentru Anchise şi Adonis. C. A treia situaţie, a iubirilor dintre zei

S

în Olimp, are drept consecinţe apariţia unor generaţii de zeităţi ce duc la întărirea unor alianţe divine şi la izbucnirea unor certuri, greu de aplanat, din cauza geloziilor. ubirile dintre zei şi zeiţe, care zămislesc alţi zei, sunt amintite în Teogonia lui Hesiod, unde, înainte de apariţia zeilor olimpieni, iubirea însăşi constituie sursa din care se naşte lumea şi care stabileşte o ordine a creaţiei, iar excepţiile de la regulă sunt precizate de Hesiod. El aminteşte că Glia „concepu şi stearpa Mare cu mânioase oşti de valuri [...], dar plăcerea iubirii n-o simţi“. Uneori iubirile zeilor sunt zbuciumate, precum iubirea dintre Zeus şi Hera, pusă sub semnul geloziei şi al trădărilor continue; ori ca aceea dintre Afrodita şi Hefaistos, în care ultimul răspunde la trădarea zeiţei prin înşelăciune şi batjocură, surprinzândo în flagrant cu Ares şi înlănţuită de pat sub privirile celorlalţi zei. Perechea pilduitoare din Olimp este reprezentată de Zeus şi Hera (căci Afrodita şi Hefaistos nu sunt consideraţi zei propriu-zişi de poeţii antici). Nunta lui Zeus cu Hera e singura ceremonie nupţială divină, amintită în mitologie, alături de cea a lui Cadmus cu Armonia (situată cu o treaptă mai jos în ierarhie, Cadmus nefiind zeu), care se desfăşoară cu concursul tuturor zeilor. Deşi în mitologia clasică iubirea uneşte (pe zei, pe oameni sau cele două sfere: divină şi umană), adesea consecinţele ei provoacă dezbinări şi sfâşieri, cum este cazul iubirii dintre Elena şi Paris, care duce la războiul troian. Alte iubiri care despart sunt cele ale lui Ulise pentru Circe, Calipso şi Nausicaa; ele îi pun mereu piedică în calea întoarcerii la destinaţie, amânând clipa regăsirii casei şi unirii cu Penelopa. Tema despărţirii e legată de tema iubirii în numeroase mituri, de la povestea sacră a Alcestei până la aceea a lui Orfeu şi Euridice, în care moartea triumfă asupra iubirii. Dincolo de iubirea care uneşte şi iubirea care separă, tema iubirii cunoaşte, în mitologie, şi alte variaţiuni: iubiri secrete, iubiri trădate, iubiri cu final tragic, iubiri cucerite prin încercări dificile, prin întreceri sau înfruntând moartea (cum este cazul lui Pelops şi al Hipodamiei). Şi rareori cu naraţiuni de iubire care au un final fericit. Nu lipsesc nici referirile la iubirile homosexuale. După opinia lui Ovidiu (Metamorfoze 10, 83-84), Orfeu „a fost pilda popoarelor să-şi strămute dragostea lor către băieţi tineri“. Adesea inventatorul pederastiei era considerat Minos sau Tamiris (care 1-a iubit pe Hiacint) şi Apolo, care a iubit mai mulţi tineri (Himeneu, Hiacint şi Ciparis). Iubirii homosexuale masculine şi diverselor sale aspecte (în plan etic, pedagogic şi estetic) îi sunt dedicate multe pagini din Banchetul lui Platon. Pe alt plan, în mitologie, tema iubirii apare cu referire la afecţiunea dintre fraţi sau dintre părinţi şi copii. Figurile mitologice care simbolizează în cel mai înalt grad aceste legături sunt Ahile şi Patrocle, Eurial şi Nisus, Oreste şi Pilade, Tezeu şi Piritou, perechi de prieteni nedespărţiţi. Lor li se adaugă Antigona, care evoluează în planul iubirii filiale (faţă de tatăl ei Edip, dar şi al afecţiunii fraterne (faţă de fratele ei Polinice). Alături de spectrul narat al erosului mitologic, iubirea are şi alte valenţe, relevate de Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant (în Dicţionarul de simboluri, vol. 2, articolul Eros. Amor, p. 22-24). Ea ţine de simbolistica generală a unirii contrariilor, numită coincidentia contrariorum sau oppositorum (M. Eliade). În acest sens, erosul reprezintă pulsiunea fundamentală a fiinţei, libidoul care împinge orice făptură să se realizeze în act. Un act care actualizează

I

toate virtualităţile fiinţei. Căci această trecere în act se realizează prin contactul cu celălalt, care impune o serie de schimburi materiale, senzoriale şi spirituale ce pot reprezenta numeroase şocuri. Iubirea tinde să depăşească însă aceste antagonisme, să asimileze forţele opuse şi să le integreze într-o unitate comună. În sensul acesta, ea este simbolizată prin cruce (sinteză a curenţilor orizontali şi verticali) sau prin binomul chinezesc yang-yin. in punct de vedere cosmic, după împrăştierea fiinţei într-o mulţime de alte fiinţe multiple, iubirea este forţa care asigură reîntregirea lor în unitatea primară a androginului. Ea marchează şi reprezintă reîntregirea universului prin trecerea de la unitatea inconştientă a haosului primitiv, la cea conştientă a ordinii totale şi definitive. Libidoul (energic psihică legată de impulsurile vitale, îndeosebi de cel sexual), iluminat în conştiinţă, poate deveni o forţă spirituală supremă de propăşire morală şi mistică. Întrucât acum eul individual urmează o evoluţie analoagă universului: iubirea înseamnă căutarea unui centru unificator ce permite realizarea sintezei dinamice a virtualităţilor sale, devenind o forţă cosmică. Două fiinţe ce se dăruiesc una celeilalte se regăsesc pe o treaptă superioară de fiinţare cu condiţia ca dăruirea lor să fie totală şi nu limitată la nivel trupesc. Dacă este pervertită (desfrânată), iubirea devine un principiu al despărţirii şi al morţii, în loc să ajungă un centru unificator. În încercarea de a robi partenerul în mod posesiv, egoist, ea contribuie la distrugerea celuilalt, în loc ca ambele fiinţe să se îmbogăţească printr-o dăruire reciprocă şi generoasă care le-ar face să fie mai mult decât sunt ele însele (în particular). În acest sens, iubirea ilustrează esenţa simbolului care reprezintă unirea a două părţi separate ale fiinţei şi ale cunoaşterii. Greşeala capitală ar fi ca una din părţi/ fiinţe să se creadă totul. Conflictul dramatic dintre suflet şi iubire îşi găseşte o ilustrare exemplară în celebra dramă mitică a lui Eros şi Psihe, o apariţie mai târzie în cadrul mitologiei. Mitul o prezintă pe Psihe (personificarea sufletului uman), cea mai frumoasă dintre cele trei fete ale unui rege. În perfecţiunea ei, ea întrece pe toate fetele în frumuseţe, trezind însăşi gelozia Afroditei, zeiţa frumuseţii şi a iubirii. Dar, cu toate acestea, ea nu reuşeşte să-şi găsească un logodnic. Disperată, părinţii au consultat oracolul care le-a răspuns astfel: fata trebuie gătită de nuntă şi lăsată pe o stâncă, în vârful unui munte, de unde un monstru o va lua în căsătorie. Psihe este condusă cu alai funebru la locul desemnat şi lăsată singură acolo. O adiere de vânt o răpeşte şi o poartă până în fundul unei văi adânci, într-un palat minunat. Aici, în fiecare seară, la culcare, simţea o prezenţă în preajma ei. Era soţul, despre care a vorbit oracolul, care o avertizează că, dacă îl va vedea, îl va pierde pentru totdeauna. Psihe este fericită mai multe zile şi nopţi, dar i se face dor de rude şi primeşte îngăduinţa de a se întoarce la ele. Ajunsă acasă, surorile ei pizmaşe îi trezesc neîncrederea în tânărul care o vizitează în fiecare noapte. Reîntoarsă la palat, ea priveşte întro noapte, la lumina unui opaiţ, frumosul tânăr care dormea alături de ea. Dar, cum mâna i-a tremurat de emoţie, o picătură de ulei fierbinte a căzut pe trupul lui Eros care, trezindu-se, o părăseşte. Din acest moment, fericirea ei s-a transformat în disperare. Cuprinsă de remuşcări pentru pierderea iubitului, încearcă să se sinucidă, aruncându-se într-un râu, dar nereuşind, a început să cutreiere cetăţile şi templele pentru a-şi găsi iubitul. Astfel a ajuns la palatul Afroditei, unde zeiţa, a cărei gelozie şi dorinţă de răzbunare au rămas nepotolite, a înrobit-o să îndeplinească cele mai grele şi chinuitoare munci, inclusiv să coboare în infern. Psihe ar fi murit, dacă Eros n-ar fi sprijinit-o din umbră să biruie gelozia zeiţei şi să obţină de la Zeus dreptul de a o lua în căsătorie. Psihe devine astfel soţia lui şi, în cele din urmă, se împacă cu Afrodita. Deşi mitul pare că datează din izvoare 

D

Banat, anul X, nr. 3-4, 2013


Banat  literare mai târzii (epoca elenistică), el reflectă conţinuturi religioase mai vechi, fiind interpretat ulterior în viziune creştină, cu referire la tema imoralităţii sufletului. O tâlcuire faimoasă a acestui mit realizează cercetătorul francez Paul Diel, a cărui model îl urmărim şi noi. În mit, Eros simbolizează iubirea (mai ales dorinţa), iar Psihe întruchipează sufletul, dornic să cunoască iubirea. Surorile ei pizmaşe, care îi trezesc neîncrederea, reprezintă raţiunea şi şiretlicurile ei. Palatul ilustreză imaginile luxului şi ale luxuriei, necesare plăsmuirii viselor. Noaptea, cu interdicţia de a-l privi pe iubit şi senzaţia unei prezenţe, înfăţişează capitularea spiritului şi a conştiinţei în afara dorinţei şi imaginaţiei înfierbântate, adică abandonul în faţa necunoscutului. Întoarcerea la rude înseamnă o deşteptare a raţiunii, iar întrebările puse de surori semnifică interogaţiile minţii curioase şi nesigure. Conştiinţa încă nu se luminează, dar se trezeşte îndoiala, curiozitatea şi simţurile nepotolite. Torţa sau opaiţul cu care Psihe, întoarsă la palat, doreşte să-şi vadă iubitul, personifică lumina fumegândă şi pâlpâietoare a unui spirit şovăitor să încalce regulile şi să perceapă realitatea. Descoperit��, prin trupul vrednic de admiraţie, iubirea fuge. Luminată, dar şi deprimată, Psihe rătăceşte prin lume, urmărită de Afrodita, care este pizmaşă de două ori: ca femeie, pe frumuseţea fetei, şi ca mamă, pe dragostea inspirată fiului ei, Eros. În final, sufletul cunoaşte spaimele infernului, unde Persefona îi dăruieşte o sticluţă cu elixirul tinereţii: principiul reînnoirii de după ispăşire. Făgăduinţa de a se căsători, cerută lui Zeus, arată că unirea dintre Eros şi Psihe se realizează şi în spirit, nu numai la nivelul trupesc al poftelor senzuale. rin divinizarea iubirii, Psihe şi Afrodita, cele două ipostaze ale sufletului – dorinţa şi conştiinţa – se împacă. Totodată, Psihe se suprapune viziunii sublime a iubirii fizice, devenind soţia lui Eros. Astfel, sufletul îţi recapătă capacitatea de unire ( Paul Diel, Le symbolisme dans la mythologie grecque, Preface de G. Bachelard, Paris, 1966). Împreună, Eros şi Psihe au avut un copil, pe nume Voluptua. În acest sens, mitul simbolizează căutarea de către suflet (psyche) a dorinţei (eros), care, la rândul ei, creează plăcerea (voluptua). El mai semnifică şi purificarea sufletului prin încercări dificile şi salvarea lui finală prin graţie divină (Zeus) (ib.). În folclorul românesc există şi o variantă populară a acestui mit, semnalată de Ion Taloş. Ea a circulat sub formă de basm şi a fost rezumată astfel: un împărat avea trei fete; primele două erau măritate, iar cea de-a treia a fost cerută în căsătorie de un porc tânăr. Acesta a luat-o de soţie după ce a construit un pod de fier, unul de argint şi altul de aur. În întunericul nopţii, tinerii căsătoriţi au petrecut clipe minunate, fără ca soţia să ştie că soţul ei îşi dezbrăca pielea de animal în fiecare seară şi se transforma într-un tânăr nespus de frumos. Sfătuită de familie, ea a descoperit secretul şi, dorind ca soţul să-i rămână cu această înfăţişare şi în timpul zilei, a ars pielea de porc. Drept pedeapsă pentru fapta sa, acesta a părăsit-o, blestemând-o să umble lumea întreagă în opinci de fier şi să nu poată naşte până ce nu-1 va afla şi el nu-i va cuprinde talia cu braţul. După numeroase căutări, fata şi-a găsit soţul căsătorit cu altă femeie. L-a cumpărat de la ea pentru trei nopţi în care să doarmă în pat cu el, dar abia în a treia noapte acesta i-a cuprins talia cu braţul şi soţia lui a născut. Aceleaşi peripeţii sunt relatate şi în alte variante ale basmului în care cei doi protagonişti apar cu rolurile inversate: femeia, înfăţişată ca animal, este descoperită şi îşi părăseşte soţul care porneşte în căutarea ei. În finalul rezumatului, însuşi etnologul Ion Taloş consideră că aceste variante legendare nu sunt decât reflexe ale legendelor meluzinelor (zâne din folclorul mitologic francez) sau ale cunoscutului basm antic al lui Apuleius cu cei doi protagonişti: Amor (zeul dragostei) şi Psihe (sufletul).

P

Cristian-Paul Mozoru

Restituiri bãnãþene

15

dentu-i drum. Ajungând pe aceeaşi treaptă cu poezia înfăţişată de Petru Cârdu (un alt “adoptat” bănăţean), Saşa Pană sau chiar a lui Gellu Naum, poezia lui Nicolae Sârbu şi a lui Ionel Bota îşi păstrează totuşi originalitatea, originalitate ce sunt convins că porneşte din însăşi harul cu care ambii autori au fost înzestraţi, chiar dacă numele celor doi nu s-a răspândit, oarecum, la acelaşi nivel. arcurgând întreaga poeticitate de la un capăt la altul, Nicolae Sârbu şi Ionel Bota îşi petrec tocul în întregul spectru de culori al poeziei, în fiecare nuanţă şi lumină ce o degajă un vers, aşezând astfel în faţa ochilor şi sufletului un labirint de cuvinte, sensuri, înţelesuri şi simţiri ce se unesc într-o unică formă din care rezultatul este unul singur: poemul final. Să se fi ajuns astfel la capăt? Să se fi ajuns astfel la ultimul poem? La ultimul vers? Sunt sigur că nu. Cert este că poezia este ceva ce nu se poate sfârşi din simplul fapt că odată ajunsă (ca să spunem aşa) la capăt, aceasta renaşte, se transformă, îşi adună sevele şi curge în altă formă, pentru ca întregul ciclu ce o defineşte şi îi oferă continuitate să îşi continue, asemeni unui perpetuum mobile, drumul bine (re)definit. Echilibrându-se într-un perfect mecanism, cei doi autori îşi sporesc creativitatea spre o originalitate cât mai exact definită. Adoptând elemente deja utilizate, aceştia nu le culeg pur şi simplu de pe câmpul deja mărşăluit de militanţii uneltelor de scris, ci le reinventează pur şi simplu adaptându-le la noile tendinţe scriitoriceşti, autorii lăsând însă la o parte orice formă a modernismului şi etalând cu curaj o poezie optzecistă ce are totodată puterea de a se exprima înspre afară, înspre o lume cuprinsă de curentul scrierilor moderne, înspre o lume în care ar risca să nu îşi găsească locul. Lansându-se însă cu puternic elan şi cu un vers bine închegat, poezia lui Nicolae Sârbu şi a lui Ionel Bota îşi sapă repede loc în fertilul sol al literelor, păstrându-se în tăcere până ce, odată cu trecerea timpului, îşi va forma şi consolida o bogată corolă ce îşi va înălţa glasul înspre complexele sfere ale umanităţii. Analizând aşadar cazul Sârbu-Bota, se poate afirma, prin dovezi clare, că poezia mai are încă multe de spus pe tărâmul culturii, iar drumul ei, încă tânăr, îşi aşteaptă neclintit continuarea pe harta culturii de către condeiele ce vor veni.

Paralelisme poetice: Nicolae Sârbu - Ionel Bota P

P

limbându-mi de curând privirea prin rafturile propriei biblioteci, „m-am lovit“ de două nume ce parcă se cereau recitite: Nicolae Sârbu şi Ionel Bota. Simpla rostire a celor două nume umple pe loc un gol care în mod normal la alţi autori ar fi trebuit umplut cel puţin cu sumare detalii bibliografice. Deja cunoscute şi deloc neglijabile, lăsând la o parte detaliile ce onorează deja numeroase pagini ale dicţionarelor de specialitate în ceea ce îi priveşte pe cei doi autori (totuşi) bănăţeni, doresc totuşi a face din nou cunoscută provenienţa paralelă a acestora: OhabaForgaci (judeţul Timiş) şi Lupeni (judeţul Hunedoara). Aşadar, venind din ţinuturi alăturate, totuşi punctul comun al traseului geografico-literar al celor doi autori se întâlneşte pe harta culturii româneşti, mai exact în orientarea stilistică, punct comun ce-şi întinde rădăcinile, după cum se poate bine vedea, până dincolo de graniţele teritoriale, fie ele şi interne. Chiar dacă în propria-mi bibliotecă nu se află foarte multe titluri ale celor doi autori, acestea, aşa puţine cum sunt, sunt totuşi volume de scrieri (poezie, critică literară, reportaje, publicistică) ce întregesc spectrul cultural bănăţean, spectru ce tinde să devină tot mai vast, nu pe zi ce trece, ci, dacă îmi este îngăduită formularea, pe carte ce trece. Şi pentru că ŞI cărţile trec... în istorie, voi aminti doar câteva titluri din numeroasa bibliografie a celor doi autori: Cochetăria cu fulgerul (1995), Şantier în creier (1996), Neputinţa de-a închide cercul (1999), Pumnul pe i (2007), Ferestre pentru labirint (2008), volume ce îl definesc ca poet pe Nicolae Sârbu, dar şi Poemele îngerului beţiv (1998), Frigul postum (2005) volume ce îl consacră ca poet pe Ionel Bota. În acelaşi timp, s-au născut volume ce chiar nu au puterea de a trece neobservate, volume ce propulsează Banatul şi scriitura Banatului în înaltul ie-

rarhiei scriitoriceşti: Muntele şi poezia: eseu critic asupra poeziei lui Octavian Doclin (1997), Tânguitoarea cantilenă şi erosul purificator: eseu asupra poeziei lui Gheorghe Azap (1999), Visul şi inorogul: eseu asupra poeziei lui Nicolae Sârbu (1999), Privirea şi semnul: eseu despre poezia lui Gheorghe Zincescu (2000), Povestitorul şi provocarea destinului: eseu despre proza Ninei Ceranu (2001), Fals tratat despre “întemeierea melancoliei”: eseu asupra poeziei lui Iosif Băcilă (2002), Nostalgia arhaicului sau Triumful naraţiunii: eseu asupra prozei lui Nicolae Danciu Petniceanu (2002), În căutarea timpului-poveste: eseu despre proza lui Marcu Mihail Deleanu (2004), Eminescu şi Oraviţa (2001), Bibliotecile din Banat între 1850-1918 (2000), toate semnate de scriitorul Ionel Bota. Riscând a lungi prea mult lista titlurilor, nu se putea totuşi neglija menţionarea multitudinii de titluri enumerate mai sus, din simplul fapt că prin subtitlul lor sugerează atât vasta paletă de autori oferiţi de ţinutul Banatului, dar şi bogăţia culturală pe care o dovedeşte. În plus, toate aceste titluri (pe lângă cele nemenţionate) arată, în acelaşi timp, larga preocupare a lui Ionel Bota în ceea ce priveşte tot ce a dat Banatul în plan cultural, dar şi puternica dorinţă de a proiecta toate aceste personalităţi culturale împreună cu scrierile lor în tabloul timpului. ar pentru că ambii scriitori au poposit în Oraşul cu Poeţi, nu se putea ca printre multitudinea şi diversitatea de volume date la iveală să nu se nască, cum era şi normal, şi volume de versuri, poezia fiind o ramură literară comună a celor doi autori. Optând, individual, pentru un stil bombastic, combinaţia dintre simbolism şi suprarealism de care dă dovadă poezia celor doi autori conţine o doză de forţă greu de stăvilit din ascen-

D

Ionuţ Caragea

Dincolo de daruri sunt oameni care aşteaptă să fie citiţi

P

e unii scriitori oneşti, în ciuda faptului că nu au popularitate şi nu sunt prezenţi în librării, îi descoperim pe Internet sau în reviste din provincie şi ne bucurăm de impactul pozitiv pe care cărţile lor îl au asupra sufletului nostru. Un exemplu ar putea fi şi volumul bilingv de versuri Dincolo de daruri/ Beyond gifts, semnat de Ileana-Lucia Floran şi publicat la Editura Emma, 2012. Mai mult de atât, după cum precizează şi Silviu Guga în prefaţa cărţii, „Ileana-Lucia Floran şi-a adus o contribuţie esenţială la renaşterea culturală a Orăştiei, oraşul Paliei, oraşul unde a debutat Liviu Rebreanu şi care a fost atât de îndrăgit de Dominic Stanca.” Ca o completare, reamintim cititorilor că autoarea se implică de câţiva ani în viaţa literară românească, fiind preşedinte al Asociaţiei Culturale „Florema Design” şi promotor cultural prin concursul de creaţie literară „Visul“ şi revista culturală „Visul”. Titlul cărţii nu este doar o invitaţie la sursa generozităţii poetice – sufletul – dar şi un strigăt de ajutor, „un continuu S.O.S.” (Alfabet dificil, pag. 68). Dincolo de daruri, întâlnim dezamăgirea, rătăcirea, pierderea

şi neputinţa de a reveni în trecut pentru a schimba macazul vieţii. În locul omului plin de energie şi sentimente împlinite descoperim omul absent, autoarea, „învinsă de obişnuinţă”, „rămâne pe veci în sclavie, baladin la curtea unui rege afon” (Abandonarea realului, pag. 24). Simţim în poezie „teama care cuprinde, învăluie şi seduce” (Punct de sprijin, pag.28), regretul pierderii persoanei iubite, regretul trecerii, astfel încât tristeţea nu poate fi alungată, „este doar o repetiţie generală” (Repetiţie, pag. 40). Poeta simte din când în când şi nevoia răzvrătirii, mărturisind că nu vrea să mai fie „copacul fără frunze, care-şi înalţă crengile până când se descompun” (Copacul, pag. 48), că mai are „tupeul să lupte, măcar s-ajungă în propriul său vis”, ea „trăind în visul altcuiva...” (Lucruri ciudate, pag. 52). Paradoxal, tot ea spune că „am scuturat pomul cunoaşterii/ şi stau, acum, deznădăjduită,/ între fructele căzute/ fără curajul de-a le culege. (Poate, pag. 56). Cu alte cuvinte, prea multă „filozofie” în versuri, prea mult „poate” şi prea puţină acţiune, determinare, indecizia autoarei influenţând nota finală a cititorului.

D

ar poeta nu ne minte, ea scrie exact ceea ce simte, trecând prin tot felul de contradicţii sufleteşti, încercând să răspundă tuturor întrebărilor care-i trec prin minte, încercând să găsească o cale de ieşire din labirintul amintirilor, mergând pe firul ariadnic al unei poveşti de dragoste, „ca un simplu şi veşnic călător/ cu inima căzută în humă/ şi cu viaţa mereu trăită pe jumătate” (Fenomen în oglindă, pag. 92).

Banat, anul X, nr. 3-4, 2013


Banat 16 Klaus Heitmann

Spuneþi o vorbã bunã despre români ºi România!

bung der Moldau und Walachei, Leipzig 1848, p. 7] afirmă astfel despre cele două ţări dunărene: „O mare calitate este curăţenia, care poate fi aflată până şi în cele mai sărmane colibe: spoirea frecventă cu var măcar a pereţilor interiori şi a cuptorului este treaba femeilor.“ Iar într-un loc al cărţii (p. 314), subliniază: „Cu deosebire plăcută rofesorului Klaus Heitmann de la Universitatea din Heidelberg, reputat este curăţenia şi vrednicia ţărăncilor molromanist şi românist, îi datorăm amplul „studiu imagologic“ Das do-valahe care, în ciuda marii sărăcii, ţin Rumänienbild im deutschen Sprachraum 1775-1918 (Böhlau Verlag, foarte curată casa.“ [...] nfluenţat sau nu de opinia lui NeiKöln 1985, tradus şi în româneşte de Dumitru Hîncu: Imaginea românilor în gebaur, Wilhelm Hamm [Südöstspaţiul lingvistic german 1775-1918, Editura Univers, Bucureşti 1995), care liche Steppen und Städte. Nach prezintă cu maximă obiectivitate ştiinţifică, pe baza unei temeinice documentări, felul în care se reflectă în scrierile unor autori germani din perioada 1775-1918 eigener Anschauung geschildert, Frankfurt receptarea caracteristicilor fizice şi morale ale poporului român, cu defectele şi 1862, p. 31] [...] aruncă o privire şi în intecalităţile lui mai mult sau mai puţin exagerate, din unghiurile, conjuncturile şi riorul caselor valahe: „După toate cele văinteresele cu care a fost el privit. Cum imaginea rezultată este, în ansamblul ei, zute până aici, eşti plăcut surprins de curăfavorabilă şi cum noi ne-am propus să promovăm partea luminoasă a portretului ţenia şi de găteala odăilor; pereţii şi cuptorul acestui popor, descurajat şi lipsit de orice speranţă în aceste „cumplite vremi de sunt proaspăt văruiţi la fiecare câteva săpacmu“, vom ignora prin citatele de mai jos nedreptele şi frivolele opinii rostite la tămâni, podeaua de lut e zilnic spălată, icoaadresa românilor, făcând loc celor care ne mai pot insufla optimism şi încredere nele din colţul odăii sunt împodobite cu flori în noi înşine. Ne vom opri la un singur aspect: atitudinea românilor faţă de cu- şi rămurele. Toată mobila e alcătuită dinrăţenie. (S. D.) tr-o masă, iar de jur împrejurul ei sunt laviţe care sunt acoperite cu scoarţe de lână. Înu este totuşi mai puţin adevărat împotriva generalizărilor şi a unor opuneri tr-un colţ se află o ladă vopsită în culori vii, că – arată Klaus Heitmann grăbite între cultura caselor saşilor transil- în care sunt păstrate hainele şi alte lucruri (p. 129 şi urm.), combătând văneni şi aceea a valahilor. Într-adevăr, de preţ.“ O seamă de alte afirmaţii, ulteriteza-şablon: „Simţul curăţeniei e străin profesorul de gimnaziu sibian remarcă: oare, pot documenta că, în cazul elogiilor românilor“ (p. 127) –, în aceeaşi perioadă, „Caselor valahe sărace le-am putut contra- aduse curăţeniei şi aspectului agreabil al pentru alţi autori stările de lucruri româneşti pune fără greutate o lungă înşiruire de locu- modes-telor case ale ţăranilor români, nu se prezentau cu totul altfel. Ici şi colo se pot inţe şi gospodării ţărăneşti valahe care, prin avem de-a face cu opinii izo-late. Mai întâi astfel afla contraziceri flagrante ale afirma- felul cum sunt construite, prin curăţenia şi două glasuri din anii şaizeci şi şaptezeci: ţiilor mai sus amintite. După Henke 1877 ordinea lor dovedesc hărnicia şi bunăstarea „Casele ţărăneşti sunt pretutindeni să[= Rudolf Henke, Rumänien. Land und proprietarilor; şi tot aşa, sărăciei valahe i-am răcăcioase şi de cele mai multe ori alcătuite Volk. In geographischer, statistischer putea contrapune la saşi sărăcia şi mizeria dintr-o odaie care e, în acelaşi timp, şi bucăund ethnographischer Beziehung, sowie ce deseori nu sunt mai prejos decât la cei tărie, dar totdeauna foarte curat văruită“ in Reiseerinnerungen nach dreijähri- dintâi. Cine poate trage, însă, încheieri asu- (Heinrich Filek von Wittinghausen, Das gen eigenen Beobachtungen und mit Be- pra întregului din exemple izolate şi disemi- Fürstenthum Romanien. Geographischnutzung authentischer Quellen unter nate?“ Printre elogiile ulterioare la adresa militärisch dargestellt, Viena 1869, p. 35). bevorzugter Berücksichtigung der ge- simţului de curăţenie al poporului există u„Caracterul primitor şi prietenos al cagenwärtigen Lage (România. Ţara şi nele care se referă în mod special la îngri- selor româneşti se datoreşte, fără excepţie, poporul. Sub raport geografic, statistic jirea trupului. În această ordine de idei, W. îndeosebi curăţeniei lor. Atât exteriorul, cât şi etnografic, precum şi din amintiri de Derblich [Land und Leute der Moldau şi interiorul sunt aproape în fiecare săptămâcălătorie după propriile observaţii de und Walachei, Prag] 1859 (p. 40) scrie: „Ţă- nă proaspăt văruite, lucru pe care gospoditrei ani şi cu folosirea unor surse auten- ranii de pe aici nu folosesc mult săpun, dar na îl face, de fiecare dată, de una singură. tice, luând preferenţial în considerare mai ales în zilele calde ei se spală zilnic pe Obiceiul de a vărui toţi pereţii este la ei la situaţia prezentă), Leipzig 1877] (p. 137), faţă şi pe mâini.“ Precumpănitoare sunt, fel de obişnuit şi de frecvent ca la noi rănitul pentru „românul de rând, acuzaţia de mur- însă, remarcile asupra celor două laturi a- grajdurilor şi nici chiar evreicele mai bogate dărie trebuie retrasă“, ba mai mult: „catego- mintite în precedentele citate [...], în speţă nu şovăie s-o facă cu mâna lor. La fel de ric respinsă când ai ocazia să cunoşti po- îmbrăcămintea şi casa. În legătură cu cea curate şi arătoase ca şi casele sunt şi toate porul român între cei patru pereţi ai săi“. dintâi, von Karaczay îşi explicitează con- obiectele din odăi şi bucătărie, totdeauna La fel de polemic ia atitudine şi Mite statarea precizând: „O cămaşă murdară bine frecate şi lustruite, dar această aplecaKremnitz în 1880 [Neue Rumänische este o raritate chiar la cel mai sărac ţăran.“ re spre curăţenie şi ordine a românilor disSkizzen, Leipzig] într-o scrisoare către Loenke poate şi el vorbi din pro- tonează în ochii străinilor cu unele incorenz Diefenbach (Grebing 1976, p. 195; pria-i experienţă, dar mai are modităţi ale caselor şi unele vicii ale stăpâOprişan, 1977 [= I. Oprişan, Lumea prin şi un alt argument subtil — ca nilor lor”. (Henke 1877, p. 146 şi 325). care au trecut. Mite Kremnitz, în „Manu- bun cunoscător al limbii române şi spre descriptum“, 1977, nr. 2], p. 167): „Când stră- osebire de marea majoritate a autorilor cainătatea vorbeşte despre românii murdari, re au descris ţara şi modul de trai al locuitoea minte. Dimpotrivă, ei sunt izbitor de cu- rilor, şi mentalitatea românilor; el îşi poate raţi ca popor în îmbrăcăminte şi casă şi face o opinie şi despre producţiile lor poetiexcepţional de curaţi servitori.“ ce şi este sensibil la glasul poporului expriDe altfel, contestaţia este implicit afir- mat în cântecele sale. El alătură astfel (p. mată în toate cazurile când e prezentată 138) un număr de poezii popu-lare (în origiteza contrară. Ea poate fi întâlnită încă în nal şi în traduceri germane) din care rezultă secolul XVII la C. J. Hiltebrandt, călător că o cămaşă curată este „pentru român mai în serviciul Suediei 1656/1658 [= Conrad importantă decât mâncarea şi băutura”. Jacob, Dreifache schwedische Gesandt- Reproducem aici una din aceste poezii poschaftsreise nach Siebenbürgen, der pulare — despre care Henke nu spune unUkraine und Constantinopel, Leiden de a găsit-o şi pe care, probabil, chiar el a 1937] (p. 63), care notează şi subliniază tradus-o, întrucât, în afara contingenţelor frumuseţea şi bogata ornamentare a case- de moment, are şi un interes literar: „Firicel lor valahe din Transilvania: „Deşi casele de iarbă neagră/ Dragă, drăguliţă, dragă,/ lor sunt prost clădite, pe dinăuntru sunt cu- Câţi mă văd, toţi mă întreabă/ De ce port rate. Când grătarul vetrei rugineşte, ei îl cămaşă neagră?/ Eu le spui c-aşa mi-e dramuruiesc numaidecât. Căci au mereu la gă,/ Că mi-e amanta beteagă,/ Mi-e beteaîndemână oale cu muruială. Laviţele şi ma- gă, vai, d-o mână,/ N-a spălat rufe d-o lună,/ sa sunt bine spălate [...]“. [...] N-a spălat şi n-a călcat,/ Inimioara mi-a seIar [Contele F.] von Karaczay [în Bey- cat.// Adă-ncoace s-o spăl eu,/ Dragă, amoträge zur Europäischen Länderkunde. raşul meu,/ Cu apă de Herăstrău,/ Cu săpun Die Moldau, Wallachey, Bessarabien din sânul meu,/ Cu scrobeală albişoară/ De und Bukowina, Viena, după 1819, p. 13] pe astă buzişoară;/ Să ţi-o calc apoi frumos,/ afirmă categoric: „Curăţenia atât în îmbră- Să fii mândru, voinicios.“ Astfel de versuri căminte, cât şi în odăi îi deosebeşte pe ţă- din vechi cântec – conchide Henke – sunt, ranii moldoveni foarte în avantajul lor.“ cu siguranţă, cea mai bună dovadă împotri[...] Din cartea lui [Johann Karl] Schu- va unor anume afirmaţii despre curăţenia ller [Beleuchtung der Klagschrift gegen românilor. die sächsische Nation, welche die beiÎn literatura germană, acest din urmă den walachischen HH Bischofe auf dem aspect este, însă, cel mai frecvent invocat Landthage von 1841-1843 den Ständen în legătură cu gospodăria ţărănească. [...] des Großfürstenthums Siebenbürgen Întemeiat pe propriile-i observaţii dintre überreicht haben, Sibiu 1844, p. 33) se 1843 şi 1845, fostul consul general prusian poate desprinde cel puţin un avertisment [Johann Ferdinand Neigebaur, Beschrei-

Imaginea românilor în spaţiul lingvistic german

P

I

N

H

La începutul noului veac, Raymund Netzhammer, episcop romano-catolic al Bucureştiului, descrie [în Aus Rumänien. Streifzüge durch das Land und seine Geschichte, vol. I, Einsiedeln-WaldshutKöln, după 1909, p. 50] cum i-a fost satisfăcută, într-un rând, dorinţa de a arunca o privire în lăzile cu lucruri de preţ ale unei ţărănci: „Acest lucru ne-a izbutit [...] în Moldova, unde am intrat odată în singura odaie a uneia din acele cocioabe ţărăneşti care, pe dinafară, nici măcar Africii nu i-ar face cinste, dar interiorul era foarte curat şi din belşug împodobit cu scoarţe. Ţăranca şi-a descuiat toate lăzile care-i slujeau drept laviţe şi paturi, lăsând să se vadă, într-o desăvârşită ordine, strai peste strai; spre exemplu, am numărat mai bine de o duzină de basmale scumpe.“ [...] Pe de altă parte [...], avem şi dovezi în care comparaţia dintre stările de lucruri româneşti şi germane în materie de curăţenie la sate nu era deloc în avantajul celor din urmă. „Moldoveanca îşi ţine atât de curat interiorul sărmanei ei colibe [...], încât face de ruşine cele mai multe ţărănci germane“, putem citi, de pildă, la Johann Heinrich Zucker [Bessarabien. Bemerkungen und Gedanken bei Gelegenheit eines mehrjährigen Aufenthaltes in diesem Lande, Frankfurt 1834, p. 20]. Iar Gustav Rasch [Die Türken in Europa, vol. I, Praga 1873, p. 114] merge chiar până acolo, încât constată o superioritate a ţăranilor români faţă de semenii lor din celelalte ţări europene: „Ţăranul valah contrastează [...] uimitor cu alţi ţărani europeni! El este excepţional de ordonat şi chiar în cazul celei mai crunte sărăcii casa lui, durată din împletituri de nuiele şi pământ, e foarte curat întreţinută.“ lţi etnografi se situează pe punctul de vedere că stările de lucruri constatate la români nu sunt mai prejos decât cele din sânul propriei naţiuni. Fapt pe care Henke 1877 (p. 138) îl comunică în aceşti termeni cititorilor săi: „Dacă românul nu arată foarte curat în haina de lucru şi la muncă, el se află sub acest raport absolut pe acelaşi plan cu lucrătorul oricărei alte naţiuni [...]. Când îmbracă însă straiul de duminică şi de sărbătoare, niciun lucrător german sau francez nu se poate compara în materie de curăţenie cu cel român, căci acesta din urmă are pentru rufăria albă ca neaua o predilecţie pe care în zadar am căutat-o la alte popoare.“

A

Banat, anul X, nr. 3-4, 2013


Banat

17

Adriana Weimer

Ziua scriitorilor lugojeni la Uniunea Scriitorilor din România - Filiala Timişoara

S

criitorii lugojeni, membri ai Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Timişoara, au avut bucuria de a fi invitaţi vineri, 29 martie 2013, de la ora 12.00, în cadrul tradiţionalelor întâlniri literare de vineri, la sediul uniunii, întâlnire denumită generic “Ziua scriitorilor lugojeni”, care s-a desfăşurat în Sala de Cenaclu a Filialei Timişoara a U.S.R. şi a revistei “Orizont”. Scriitorul şi criticul literar Cornel Ungureanu – preşedintele Filialei Timişoara a U.S.R. – i-a prezentat pe rând pe toţi scriitorii invitaţi, le-a prezentat cărţile şi a vorbit despre revista “Banat” din Lugoj. În această zi importantă pentru scriitorii lugojeni au avea loc prezentări şi lansări de carte, şi anume: lansarea volumului de lingvistică Sub fascinaţia lingvisticii bănăţene, semnat de prof. SIMION DĂNILĂ – volum recent apărut la Editura timişoreană Eurostampa, prezentat de prof. univ. Vasile Frăţilă; lansarea volumului Lumi paralele. Universul durerii în Cartea lui Iov – apărut la Editura Eikon din Cluj, semnat de REMUS VALERIU GIORGIONI – şi volumul de interviuri Năvodul cuvintelor, semnat, în colaborare cu CONSTANTIN BUICIUC (cu mare regret plecat prea devreme în lumea drep-

ţilor), de REMUS VALERIU GIORGIONI – volume prezentate de scriitorul şi editorul Viorel Marineasa şi de jurnalistul Laurenţiu Nistorescu; lansarea volumului A opta treaptă – apărut în acest an la Editura Hestia din Timişoara – semnat de prof. DAN FLORIŢA-SERACIN – volum prezentat de editorul Lucian Alexiu – vicepreşedinte al Filialei Banat-Crişana a Institutului Cultural Român; lansarea volumului de eseuri critice Pasajul discret – apărut în 2012 la Editura Anthropos din Timişoara – semnat de CRISTIAN GHINEA – volum prezentat de scriitorul Livius Petru Bercea, de Lucian Alexiu şi de Laurenţiu

întâlnirea literară de vineri, 29 martie 2013 Cornel Ungureanu, Dan Floriţa-Seracin, Simion Dănilă, Vasile Frăţilă, Cristian Ghinea, Remus Valeriu Giorgioni, Laurenţiu Nistorescu, Viorel Marineasa.

Nistorescu; lansarea volumului antologic de poezie Paleoclimat – apărut în 2012 la Editura Anthropos din Timişoara – semnat de LAURIAN LODOABĂ – volum prezentat de Lucian Alexiu. n punct important al întâlnirii cu scriitorii lugojeni la Filiala Timişoara a U.S.R. l-a constituit prezentarea revistei lugojene “Banat” şi a colaboratorilor ei de către poeta şi jurnalista ADRIANA WEIMER – secretar general de redacţie al acestei publicaţii literare lugojene. Despre revista “Banat” din Lugoj şi, implicit, despre scriitorii lugojeni au mai

U

vorbit: criticul literar Alexandru Ruja, scriitorul Ion Marin Almăjan, criticul literar Dana Nicoleta Popescu, scriitoarea Liliana Ardelean, Viorel Marineasa, Laurenţiu Nistorescu, Simion Dănilă (redactor-şef adjunct al revistei lugojene “Banat”), Dan Floriţa-Seracin şi Cristian Ghinea (redactori ai revistei “Banat”), Remus Valeriu Giorgioni (redactor-şef al revistei lugojene “Actualitatea literară”).

L

a această întâlnire literară de vineri, 29 martie, de la U.S.R. Timişoara, dar şi o întâlnire de suflet – fiind înconjuraţi de colegi de breaslă şi de prieteni –, scriitorii lugojeni au fost onoraţi de prezenţa în sală – pe lângă cei menţionaţi care au vorbit atât de frumos şi avizat despre ei, despre cărţile lansate şi despre revista lugojeană “Banat” – a unor importanţi scriitori timişoreni: Paul Eugen Banciu, Aurel Gheorghe Ardeleanu, Marian Odangiu, Robert Şerban, Radu Pavel-Gheo, Dana Gheorghiu, Constanţa Marcu, Maria Pongracz Popescu, Monica Rohan, Nina Ceranu, George Schinteie, Vasile Bogdan, Titus Suciu, Maria Niţu, Manolita Dragomir-Filimonescu, Constantin Mărăscu,

Mariana Gurza, Marian Oprea şi alţii. O onoare a fost şi faptul că scriitorii lugojeni au fost foarte bine primiţi de publicul timişorean prezent. Au mai participat reprezentanţi ai mass-media: TVR Timişoara, Europa Nova Timişoara, “Renaşterea Bănăţeană” Timişoara, TEN TV Lugoj. În încheiere, criticul literar Cornel Ungureanu a prezentat revistele timişorene “Orient Latin” şi “Anotimpuri literare” (redactor Nina Ceranu).

Monica Rohan, Dana Gheorghiu, Simion Dănilă, Cristian Ghinea, Maria Niţu, Adriana Weimer, Dana Nicoleta Popescu, Alexandra Weimer.

Banat, anul X, nr. 3-4, 2013


Banat 18 poésie de Sebastian Reichmann complètent cette galerie.

Denis Taurel

Salon du livre de Paris L’heure de gloire des lettres roumaines

T

u connais Cioran tout de même! Un roumain qui trimballait sa prison avec lui. Daniel Pennac (Aux fruits de la passion). Tout Paris pour Mioritza aura-t-il le regard de l’amour? Une fois n’est pas coutume, juste pendant ce printemps la France va regarder la Roumanie, invitée d’honneur au salon du livre, d’un œil admiratif. Cinq jours nous sont offerts pour rencontrer la fine fleur des littérateurs roumains, ceux de Roumanie, ceux de France, et ceux de la diaspora, tous appartenant par la langue et la culture à ce peuple de la langue d’or. Au-delà de l’amitié et du cousinage entre langues latines, si le Syndicat National de l‘Edition et le Centre National du Livreen sont arrivés à donner ce coup de chapeau aux lettres roumaines, c’est qu’elles se distinguent de mieux en mieux dans le paysage culturel français. Ce premier article rendra hommage à tous les «passeurs», tous ceux, éditeurs, traducteurs, metteurs en scène de théâtre, qui mettent en lumière œuvres et auteurs roumains. Dans la seconde partie, au bonheur des rencontres et des découvertes, nous nous efforcerons de montrer ce que les quelque 200 000 visiteurs ont pu percevoir de ce foisonnement culturel venu des Carpates et du Danube.

Matei Visniec lit des passages de son nouveau recueil «lettres d’amour à une princesse chinoise» au Centre Culturel Roumain de Paris

2005 - Les belles étrangères: d’Ana Blandiana à Dan Lungu.

A

fin de favoriser la découverte des littératures étrangères contemporaines, le CNL Centre National du Livre, organise depuis 1987 l’opération «Les belles étrangères» qui comporte à chaque édition, un film documentaire, un recueil de textes des auteurs du pays choisi, une présenta-tion itinérante dans les librairies, biblio-thèques publiques, maisons de la culture. La Des écrivains Roumanie avait été choisie avec pour «bons pour l’occident» représentants Gabriela Adamesteanu, n définitive, pour la Rouma- Stefan Agopian, Ana Blandiana, Mircea nie, c’est plus facile d’avan- Cartarescu, Gheorghe Craciun, Letitia Ilea, cer d’un pas (…) vers l’Euro- DanLungu, Ion Muresan, Marta Petreu, pe grâce à sa littérature que de remplir Simona Popescu, Cecilia Stefanescu et toutes sortes de conditions économiques Vlad Zografi. Ce fut là que nombre de et sociales: élever le niveau de vie, lettrés, de directeurs de collections, prirent réduire en proportion significative la conscience, au-delà de quelques individuacorruption… Et la mentalité alors? (…) lités, du vivier que représente les talents En littérature, on s’est toujours débrouillé roumains. pour découvrir quelques écrivains 2010 - Littérature roumaine «bons pour l’occident». Ainsi s’exprime bilingue d’Andrea Roman l’écrivain franco-roumain Dumitru Tsepeneag dans son recueil d’articles ’est la bible auxquels tous se critiques Frappes chirurgicales. Dans le réfèrent désormais. Le premier sillage des illustres roumains d’expression remonte aux sources française Cioran- Eliade-Ionesco, quels mêmes de lavolume langue roumaine écrite (début autres écrivains roumains actuels connaissons-nous en France? Citons le trio des du XVII eme siècle) et montre que la premanifestation d’une expression écrivains largement traduits et publiés: mière Norman Manea, Gabriela Adamsteanu, littéraire artistique, la Tziganiade de Ion Mircea Cartarescu, mentionnons Flo- Budai-Deleanu ne date que de 1800. Le volume vient d’être présenté au rina Ilis qui reçut le prix «Courrier Inter- quatrième national» en 2010, et n’omettons pas le salon, il couvre la période 1945 à ausavoureux Dumitru Tsepeneag déjà cité. jourd’hui, de Gellu Naum à Matei Visniec Florina Ilis. Pour le lecteur français, Il nous suffira d’ajouter Matei Visniec, et coqueluche des jeunes troupes de théâtre, l’introduction donne des éléments indissur les contraintes du régime et Savatie Bastovoi, surprenant prêtre de pensables les stratégies d’évitement des la république de Moldavie qui émergea l’an socialiste, dernier, et nous aurons accompli notre auteurs, les tendances esthétiques qui en premier tour d’horizon. Accueillons la résultèrent, comme le mouvement onirique. corporation des indispensables truchements, 2011 - Revue Altermed: de Petru valeureux traducteurs en langue française . Cimpoesu à Ruxandra Ceseanu Marily le Nir, Jean-Louis Courriol, Nicolas e numéro 4, consacré aux arCavaillès, Laure Hinckel, le regretté Alain tistes roumain contemporains Paruit, encore si présent, et une poignée présente un panorama littéraire d’autres, ont bien mérité des lettres roumaines. Quelques uns sont d’ailleurs réunis des plus alléchants: Augustin Buzura avec dans une association qui publie la revue Les voix de la nuit, nous donne une irrésistible élection de miss usine, les étonen ligne Seine et Danube. Pour expliquer la notoriété naissante nants Petru Cimpoesu et son Saint-Sid’une gerbe d’autres écrivains, il convient meon de l’ascenceur, Matei Calinescu de rappeler, sans prétention d’exhaustivité, avec l’étrange Vie et Opinions de Zachaquelques évènements qui ont laissé leur rias Lichter, nous initient aux codes tordus trace, plus ou moins profonde dans la d’une société démente. Naissance des république des lettres française. Et de désirs liquides de Ruxandra Ceseanu, lancer au passage une rafale de noms dont sublime le désir féminin dans 107 portraits certains pourraient bien revenir souvent de «post-hommes». Le théatre de Maria Manolescu Sado-Maso Blues Bar et la dans les prochaines années.

E

C

2012-Institut Culturel Roumain: échantillons sur site

D

e pièces de théâtre en expositions, de conférences en lancements de livres, l’ICR de Paris a joué efficacement son rôle depuis des années, donnant à la Roumanie une epuis quelques années, en tribune permanente via sa bibliothèque, ses marge de la prose, le théâtre newsletters, son excellent site internet biavec Matei Visniec en figure lingue. Naturellement, l’Institut a été et de prou, puis Alina Nelega et Nicoleta demeure la cheville ouvrière de cette préEsinescu; le cinéma avec Cristi Puiu et sence prestigieuse au salon du livre, propoCristian Mungiu montrent au public fran- sant notamment une «appli» pour permettre çais, en plus de réalité sociales et politiques aux visiteurs à Smartphone de mieux orgaétonnantes, une manière singulière de niser leur visite. Et pour les curieux le site raconter et mettre en scène les histoires. donnait même à lire une vingtaine «d’échanLe cinéma roumain, comme son homologue tillons» de traduction de textes non encore argentin, captive le monde par sa fraicheur édités en France. L’ICR a donc, de Bucaet sa puissance d’expression. rest et de Paris, puissamment contribué à l’image que nous avons ici de la 2012 - Revue Littérature roumaine: façonner culture roumaine.

Début des années 2000 - Théâtre et cinéma roumains Mungiu et Visniec

Dumitru Tsepeneag présente ses romans La belle roumaine et Le camion Bulgare à la librairie «l’écume des pages» haut lieu culturel de Saint-Germain des Prés

file. Le N°3, Entrelacs présente La transparence des tombes de Dan Stanca, un roman qui débute au sein d’un couple émigré au Canada, pour nous ramener aux fantasmagories de profanations de sépultures et d’une certaine Cathédrale du Salut de la Nation qui se trouverait érigée sans portes. Une nuit comme mille nuits permet de montrer le talent de prosateur d’Horia Badescu, bien connu comme poète et même lauréat du Prix de littérature francophone «Léopold Senghor». Sa contribution au «réalisme magique» cher aux latino-américains n’est pas à dédaigner. La maison dans l’obscurité d’Aura Christi, conte avec minutie les pensées, les faits et gestes, d’un jeune Matei qui réfléchit au pêché originel puis rencontre la fillefemme. Le discours est tenu, tendu, maitrisé de bout en bout.

D

de Georges Schwartz à Adina Rosetti

C

ette revue éditée et financée par Copyro société de gestion collective des droits d’auteurs se donne pour objectif de donner au lecteur (et à l’éditeur) français un éventail de textes traduits du roumain. Trois numéros étaient parus avant le Salon du Livre, un quatrième est en cours d’édition. Le N°1, Passé présent nous présente l’excellent Iacob Florea qui, dans Le Balcon mélange allègrement grande et petite histoire, le balcon étant à la fois le lieu où le roumain exprimait son individualisme dans une société collectiviste, et l’endroit où les politiciens discouraient pour maintenir ou renverser le régime. Radu Tuculescu avec Hardi Staline avec sa bêche nous montre la vie par les yeux d’un enfant. Le chapitre avec les femmes tsiganes sur le bord du Mures est époustouflant. Dumitru Radu Popescu utilise aussi le monde enfantin dans le délicat Le soldat inconnu. Le N°2, l’Ouest de l’est révèle les multiples facettes du talent de Georges Schwartz, avec Partisan et traitre, infortunes d’un pauvre juif avant et après la guerre, et Crime dans le train, un polard à l’américaine à tendance assez psy. Et voici Adina Rosetti qui décrit dans Deadline les excès de l’ultra capitalisme. La jeune Miruna meurt de «burn out» au bureau, le blogueur Skydancer lance un mouvement de révolte, toute une société en perte de repères dé-

2013 - Secolul 21 Bucarest-Paris

L

’union des écrivains roumains publie à l’occasion du salon un numéro spécial franco-roumain, «pour donner à lire et à réfléchir». On y trouve une savante étude de Nicolas Cavaillès sur Cioran traducteur de Valéry, au détriment de la métrique et de la rime, Cioran préserve le sens et la poétique de la langue. Mariana Celac nous convie avec B. Ioanide architecte, à un brillant jeu littéraire (et sociologique) sur la base du roman de George Câlinescu, ajoutant à cette pseudo-biographie un univers de sources «plausibles». En français, puis en roumain, Michel Deguy (poète et philosophe) traite de la traduction, passage d’une langue à une autre, et de la science «traductique». Il propose deux propositions «babeliennes» : a/ Tout est traductible ; b/ Tout est intraduisible. En substance: plus on s’éloigne de l’utilitaire pour aller vers l’artistique, plus on se rapproche de «b», le paroxysme étant atteint avec la poésie. a presse française fait une large place à la littérature roumaine, de prestigieux visiteurs sont annoncés, toutes les conditions semblent réunies pour que la représentation parisienne du livre roumain soit un plein succès. Le décor étant ainsi planté et nous verrons dans le prochain article, depuis le stand de la Roumanie, le déroulement de l’évènement.

L

L

Le stand de la Roumanie, conçu comme un grand «arbre aux livres» abrite un forum pour les conférences, deux comptoirs de dédicaces, et des présentoirs pour plusieurs centaines de livres.

Banat, anul X, nr. 3-4, 2013


Banat

19

Adriana Weimer

“Ziua Francofoniei” la Lugoj

B

iblioteca Municipală Lugoj şi Biblioteca & Casa Româno – Franceză Lugoj, în colaborare cu Primăria Municipiului Lugoj, Asociaţia Francofilă Lugoj, Casa de Cultură a Municipiului Lugoj, au organizat joi, 28 martie 2013, de la ora 13.00, “Ziua Francofoniei”. Ca în fiecare an, şi acum la “Ziua Francofoniei” au participat profesori coordonatori şi elevi ai şcolilor lugojene partenere cu Biblioteca Municipală Lugoj:

Şcoala Gimnazială “Eftimie Murgu” Lugoj (coordonatori: Daniela Dobrin, Marcela Balint şi Corina Sârbu), Şcoala Gimnazială de Muzică “Filaret Barbu” Lugoj (coordonatori: Constantin-Tufan Stan, Katy-Gianina Strugaru, Elasabeta Taurel, Ramona Bălan, Elisabeta Spanache, Lucian Costi), Colegiul Naţional “Coriolan Brediceanu” Lugoj (coordonatoare: Mihaela Bînă), Colegiul Naţional “Iulia Hasdeu” Lugoj (coordonatoare: Simona Avram), Şcoala Gimna-

zială Nr. 3 Lugoj (coordonatoare: Nina Molnar). rimul punct al programului “Zilei Francofoniei” de la Lugoj l-a constituit prezentarea, de către prof. Simona Avram, a operei Carmen, de Georges Bizet, care a avut loc în Sala de Consiliu a Casei de Cultură a Municipiului, elevilor Colegiului Naţional “Iulia Hasdeu”. În a doua parte a programului, care s-a desfăşurat în sala şi pe scena Teatrului Municipal “Traian Grozăvescu” din Lugoj, pentru început, după cuvântul de deschidere al Patriciei Ghemeş şi al Henrietei Szabo, prof. dr. Constantin-Tufan Stan a prezentat comunicarea ştiinţifică “Istori-

P

cul relaţiilor culturale francoromâne la Lugoj”. rogramul din acest an al “Zilei Francofoniei” la Lugoj a mai cuprins: o expoziţie de carte franceză din fondul de carte al Bibliotecii

P

C

a o tradiţie, şi în acest an cu ocazia „Zilei Francofoniei” Biblioteca Municipală Lugoj, Casa Româno – Franceză Lugoj şi Asociaţia Francofilă Lugoj au adresat un mesaj de salut Asociaţiei Francofile din Orléans – oraşul înfrăţit cu Lugojul. În încheierea programului, Claudia Popescu a citit în limba franceză trei poezii ale Adrianei Weimer (texte în traducerea prof. univ. Elenei Ghiţă), poezii recitate şi de autoare în limba română. La acest eveniment cultural anual au participat elevi, profesori, părinţi, mass-media locală, lugojeni iubitori de limbă şi cultură franceză. Franceze din cadrul Bibliotecii Municipale Lugoj, o expoziţie de gravură cu oraşul înfrăţit Orléans, o expoziţie de desene, câteva inedite momente artistice de poezie şi muzică susţinute de elevi ai şcolilor partenere (Şcoala Gimnazială “Eftimie Murgu” şi Şcoala Gimnazială Nr. 3 Lugoj) şi mai multe momente muzical-instrumentale din compozitori francezi, susţinute de elevi ai Şcolii Gimnaziale de Muzică “Filaret Barbu” Lugoj: Eusebiu Thomas Florea – pian, cl. a II-a, prof. Elisabeta Taurel; BeniaminToda – vioară, cl. a VIII-a, prof. Ramona Bălan; Raul Petrescu – clarinet, cl. a VII-a, prof. Lucian Costi; Dalmina Cinghiţă – pian, cl. a VII-a, prof. Elisabeta Spanache; Bianca Muszka – pian, cl. a VII-a, prof. Elisabeta Spanache; Sofia Maria Tăutu – pian, cl. a IV-a, prof. Katy-Gianina Strugaru; Evangheline Asoltanei – pian, cl. a IX-a, prof. Lucia Pârvănescu (Colegiul Naţional de Artă “Ion Vidu” Timişoara).

Banat, anul X, nr. 3-4, 2013


Banat 20 Teodor Oancă

Nicolae Nicoară Horia

Români cu nume sârbeşti sau maghiare

Î

n patrimoniul limbii române intră şi numele proprii. Limba comună le-a servit românilor să-şi numescă atât locurile din spaţiul lor de existenţă, cât şi pe semenii lor, cu scopul vădit de identificare. Ca orice cuvânt din limbă şi acestea au o istorie a lor. Dacă un nume propriu provine de la un termen comun din limbă, nu facem greşeala de a considera că istoria numelui propriu se identifică cu istoria cuvântului comun. Ceea ce apropie numele proprii de cele comune este şi faptul că ele pot trece prin diferite stări. Existenţa lor e condiţionată de factori istorici, sociali, culturali, psihologici. Unele nume de locuri şi de persoane ne pot spune ceva despre relaţii din trecut dintre populaţia autohtonă şi populaţii cu care românii au venit în contact. Ca rezultat au fost influenţele reciproce la nivelul limbii comune. Emil Petrovici, într-un studiu intitulat Românii creatori de toponime „slave“, a demonstrat că numele de locuri provenite din cuvinte comune româneşti de origine slavă sunt creaţii româneşti. Antroponime create de români sunt şi cele care provin din cuvinte comune româneşti care au etimon maghiar. În limba română au pătruns cuvinte maghiare precum bíró „primar”, szabo „croitor”, care au devenit cuvintele dialectale româneşti din spaţiul transilvan birău, sabău. De la aceste cuvinte comune au rezultat supranumele Birău, Sabău, care s-au impus şi ca nume de familie. Putem spune că asemenea antroponime au luat naştere pe cale naturală şi nu prin intervenţia autorităţilor, indiferent de natura lor. Alta este situaţia când autorităţile, altele decât cele româneşti, au abuzat impunând nume de locuri rezultate prin traducerea celor româneşti sau chiar alte nume în limba minorităţii de pe teritoriul românesc. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu numele de persoane: au fost acceptate doar nume personale specifice populaţiei minoritare, sau nume de familie rezultate fie prin derivare cu sufixe străine limbii române, fie prin traducerea numelor româneşti. Scopul urmărit şi într-un caz, şi în altul a fost acela de pierdere a identităţii româneşti, de deznaţionalizare a românilor. Două exemple sunt edificatoare în susţinerea acestor afirmaţii. 1. În cartea apărută la Timişoara în 2012, Sub fascinaţia lingvisticii bănăţene, Simion Dănilă ne informează, pe bază de documente, asupra eforturilor depuse în Imperiul Habsburgic de înstrăinare a numelor româneşti prin derivarea acestora cu sufixele slave -ov, -ovici, -evici. Cei care au căzut sub incidenţa unor astfel de măsuri au fost, cu precădere, preoţii, pentru că ei puteau reprezenta la acea vreme un exemplu de urmat şi pentru enoriaşi. De sârbizarea numelor româneşti n-au scăpat nici unii învăţători. Aceste acţiuni s-au petrecut în Banat, Transilvania, Bucovina în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. „Factorul determinant în apariţia acestor nume în antroponimia românească din Imperiul Habsburgic îl reprezintă subordonarea bisericii ortodoxe bănăţene şi ardelene, mai întâi, apoi şi a celei bucovinene, Mitropoliei sârbeşti de la Karlowitz (Sremski Karlovci), prin diploma leopoldină din 21 august 1690, care, prin aşa-zisele privilegii ilirice, favorizează sârbizarea numelor de persoane româneşti” (p. 196). Dacă baza unor derivate cu aceste sufixe este un nume existent şi în antroponimia sârbească, derivate precum Lupulovici, Spătarovici, Trandafirovici, Ursulovici etc. (p. 199) provin de la antroponime româneşti rezultate de la nume comune româneşti. Urmaşii celor cărora li s-au sârbizat numele de familie la acea vreme poartă şi

azi nume derivate cu sufixele amintite. nele nume de familie înregistrează în prezent frecvenţe semnificative, potrivit BDAR: Constantinovici 300, Gavrilovici 765, Gheorghievici 374, Iancovici 479, Marcovici 1282, Mihailovici 573, Neagovici 338, Novacovici 1042, Petrovici 4460, Popovici 23816, Radovici 683, Stoianovici 1040, Ştefanovici 517, Vasilovici 517 etc. Câţi dintre aceştia au avut înaintaşi sârbi autentici? 2. Întrucât numele de familie se transmite la români de la o generaţie la alta pe cale paternă, sunt foarte numeroase persoane, de etnie română, din regiunile româneşti transcarpatice (Transilvania, Maramureş, Crişana, Banat) care poartă şi azi nume de familie ungureşti. Situaţia aceasta se explică prin politica de maghiarizare a cetăţenilor de altă etnie decât cea maghiară, purtată nu numai în aceste regiuni până la Marea Unire din 1918, ci în tot fostul regat unguresc. Vorbim de o politică de stat dusă de-a lungul întregului secol al XIX-lea. Această politică a culminat cu publicarea în 1898 la Budapesta a lucrării Cum să maghiarizăm numele de familie, 27 p., semnată de Telkes Simon. Cetăţenii regatului trebuia să facă dovada loialităţii faţă de statul maghiar şi prin schimbarea numelui de familie. Reţinem din argumentele şi recomandările acestuia: „Alegerea noului nume trebuie să corespundă celui mai rafinat gust lingvistic: să fie impecabil maghiar şi să nu lezeze interesele nimănui. /…/Numele nou să fie uşor de recunoscut de orişicine şi, de la prima rostire să se vadă că e unguresc” (p. 4). „Onomastica ungurească se poate reînnoi dacă, prin traducerea numelor existente, se obţine tonalitatea maghiară corespunzătoare” (p. 7). Istorici şi lingvişti români au semnalat în repetate rânduri faptul că foarte mulţi români din regiunile amintite poartă nume ungureşti de familie, dar niciodată acest fenomen n-a fost cunoscut în amploarea lui. În octombrie 2004 s-a constituit la Facultatea de Litere a Universităţii din Craiova Baza de date antroponimice a României (BDAR), care cuprinde frecvenţa numelor de familie şi a numelor personale ale tuturor cetăţenilor români, pe unităţi administrative (judeţe). BDAR lămureşte pe deplin consecinţele acţiunii de maghiarizare a românilor aflaţi în teritoriul lor de origine etnică. Exemplific cu cifrele absolute ale unor nume de familie româneşti şi ale traducerii acestora în limba maghiară, care funcţionează tot ca nume de familie (menţionăm că autorităţile administrative maghiare n-au acceptat scrierea cu –u final a numelor româneşti de familie): Bărbier 34 – Borbely 3240, Bucărar 19 – Szakács 5550, Cojocar 1010 – Szücs 9385, Croitor 1537 – Szabo 40025, Murar 842 – Molnar 18609, Olar 4355 – Fazekes 8606 etc. Numele de meserii au fost cel mai uşor de tradus. Pentru a fi convingător în această privinţă dau ca exemplu, din BDAR, nume de familie maghiare din jud. Crişana şi ce nume personale româneşti formate din două cuvinte găsim la acestea: Fazekas Vasile-Ion / Ştefan-Cristian / Ştefan-Paul / Olimpia-Letiţia/ Monica-Ramona / MelindaPaula / Elisabeta-Paraschiva; Szakács Eugen-Vasile / Otilia-Irina / Simona-Nicoleta / Vasile-Andrei / Victoria-Gabriela / Iosif-Dănilă / Lenuţa-Florica etc. Aceste nume personale arată fără echivoc că numele de familie maghiare sunt purtate şi de români. Deşi în documentul amintit se precizează că nu era obligatorie cererea de schimbare a numelui, persoanele aparţinând diferitelor categorii profesionale erau puse

U

Osana... Duminica Floriilor, 28 Aprilie 2013

Ce bucurie sfântă e-n chimir! E pace în cuvânt şi Sărbătoare, Amiroase casa mea a mir Şi a Duminică în plină floare;

Cuvântul scris e neclintit oricum Lumina lui veghează-n ochii mei! La tine-n gând miroase-a primăvară Şi murmură izvoarele-n surdină, Citeşte-mă până se face seară Cu dor de ziua care o să vină;

Cine nu crede, treaba lui să fie! Şi pomii bat din palme, parcă-s prunci! Se umple sufletul de Poezie, El intră în Ierusalimul ei de-atunci...

Din ce nu sunt nimic nu i-am promis, Nici nu promit cât voi rămâne-n viaţă, Şi dacă mă cobor cu tine-n vis Aş vrea să te trezesc spre dimineaţă.

”Osana”! cel mai scump dintre cuvinte, Să-mi fie această clipă alduită, O mână simt pe creştetul fierbinte Şi ochii Lui în ochii mei se uită.

Şi flacăra odată va fi scrum, Acum te odihneşti la umbra ei, Citeşte-mă din linişte antum Citeşte-mă, citeşte-mă cât vrei...

Întreb şi eu şi nu aştept răspuns, Ce vede-acolo, ce-ar putea să vadă? Nimic Vederii nu mai am de-ascuns! De când mă ştiu am fost ca o livadă. Ce bucurie sfântă e-n chimir! E linişte-n cuvânt şi Sărbătoare, Amiroase casa mea a mir Şi a Duminică în plină floare...

Poemul acesta e numai al tău... Poemul acesta e numai al tău, Primeşte-l ca pe-o mireasmă deplină, Am pus în cuvintele lui numărate Din lacrimă cea mai curată lumină. Citeşte-l încet să nu-i tulburi sub pleoape Vederea în care frumoasă te ştiu, De departele ei sunt atât de aproape Şi gândul îi simte căldura când scriu. Pune-i mâna rănită pe suflet şi taci, Te vindece dar de tristeţea întreagă, Poemul acesta e numai al tău Oricare eşti tu, cititoarea lui dragă!... ......................................................... Îi vindece dar tot dorul beteag, Oricare eşti tu, cititorul lui drag...

Citeşte-mă... Citeşte-mă în linişte de-acum, Citeşte-mă, citeşte-mă cum vrei,

Împreună... Tu ştii că îmi eşti dragă Şi-aşa mereu te ştiu, Dar cine să înţeleagă Cuvântul meu târziu? Eu nu am nicio vină, Nici chipul tău nu are, O rană din lumină Pe amândoi ne doare Şi Dumnezeu ne ştie, Iubirea Lui ne-adună, Ce cald e-n Poezie, Ce sfânt e împreună!...

De ce îmi numeri anii... De ce îmi numeri anii, Ce vrei să faci cu ei? Mai fără soţ sărmanii Şi tot mai funigei... Din vârsta mea ciudată Degeaba îi socoţi, Să mă mai naşti odată Tu ştii că nu mai poţi. În ochii mei, cei rumeni, Te uiţi ca o copilă, Ce vezi acolo, spune-mi, Hai, spune-mi, nu e milă?

Mai sunt în ei litanii, Ascultă-le, de vrei, De ce îmi numeri anii, în situaţia de a accepta chiar silit acest lu- Sunt oare anii mei?... cru. Cele mai importante categorii profesionale le-au constituit bugetarii de orice Ochii tăi se uită-n poezie... fel: funcţionari, jurişti, profesori, militari, medici etc. Slujbele acestora erau condiţio- Ochii tăi se uită-n poezie, nate de dovedirea loialităţii faţă de statul Ca aripile păsării în zbor, maghiar. Liber-profesioniştii (avocaţi, me- Ce văd acolo nimenea nu ştie, seriaşi, negustori) erau hărţuiţi de organele Nu le ştie nimeni taina lor... fiscale dacă nu dovedeau această loialitate. I-am auzit azi-noapte cum recită in cele arătate putem aprecia Lumina înrourată din cuvinte, că numeroşi români din regiu- Şi-acum fiinţa ta e fericită nile amintite poartă nume ma- Sub patrafirul zorilor, fierbinte. ghiare, moştenite de la înaintaşii lor, care au fost constrânşi să-şi maghiarizeze nume- Această zi Duminică să-i fie, le. Putem aprecia statistic amploarea aces- Şi-aşa duminicii mă simt dator! tei politici de stat. Nu e lipsit de interes fap- Când ochii tăi se uită-n Poezie, tul că pe timpul cedării către Ungaria a u- Şi ea se uită-n frumuseţea lor... nei părţi din Transilvania, ca urmare a DicÎngerii nu dorm... tatului de la Viena, autorităţile maghiare nou instalate au căutat să impună (nu tot- Între ochii tăi şi rază, deauna cu succes) maghiarizarea numelui Între Dumnezeu şi Dor, personal la declararea naşterii copilului. La Îngerii nu dorm, veghează, primării existau liste cu nume care erau Sfântă-i oboseala lor! acceptate de autorităţile maghiare. Dau un exemplu cunoscut de mine: în loc de Teo- Şi-acum îi aud cum cântă dor, copilul a fost înregistrat Tivadar. Psalmul întru care sunt Se cuvine să arăt că autorităţile româ- Şi-n lumină înveşmântă neşti nu au impus niciodată cetăţenilor ro- Gândul meu dinspre pământ. mâni de altă etnie decât cea românească să-şi schimbe numele de familie. În primii De acolo, dintre sfini, ani ai deceniului al VI-lea, multe persoane, Nici tu nu eşti somnoroasă aparţinând unor minorităţi, au cerut, mai Şi pe braţe mă alinţi, mult din interese politice, să-şi schimbe nu- Poezia mea frumoasă! mele de familie, adoptând nume cu rezo- Curge liniştea şuvoi, nanţă românească. Cei interesaţi pot con- Între lacrimă şi rază, sulta Buletinul Oficial, Partea a III-a, „Schim- Între Dumnezeu şi noi, bări de nume“, din anul 1950 şi următorii. Îngerii nu dorm, veghează...

D

Banat, anul X, nr. 3-4, 2013


Banat Dumitru Hurubă

Venirea investitorilor (1)

E

dimineaţă splendid-optimistă, îmbietoare la linişte sufletească, bunătate şi iubire de aproapele, chiar dacă, tocmai când părăseşti casa scării, vecina îţi scutură covorul în cap în timp ce îţi reproşează, drept că mormăit: - Dracu’ te puse să pleci tomna acu? Întârziatule! Coincidenţă aproape stranie: şi tu gândeşti la fel, semn că şi în blocurile din prefabricate telepatia funcţionează la parametri rezonabili… …O lumină lină argheziană a invadat oraşul cucerindu-l, a intrat peste tot, inclusiv în biroul nostru unde, năuciţi de somn, lene, şi lehamite, ne aşezăm fiecare la galera lui pe care, în momente de inconştienţă sau efuziune prostească, o numim masă-birou, în realitate fiind vorba despre bancul nostru de lucru. De fapt, ca să mergem cu sinceritatea până la capăt, între noi am convenit că, de fapt, este mai mult banc decât lucru, poveste strict secretă, atât de secretă, încât, atunci cât se-aude vreun foşnet de hârţoage, careva exclamă contrariat: - Ce-aveţi, stimaţi colegi? Munciţi? Ce-aţi păţit, oameni buni?… Minunatul eveniment al dimineţii se petrece în timp ce colega noastră, expert contabil Despinuţa Cocostârc, se nedumireşte cu seninătate juvenilă şi decent-fermecătoare: - Ce draci are, domnilor colegi, balega ăsta de termoplonjon, de nu fierbe cafeaua? Băga-mi-aş… - Păi, nu-l băgaşi în priză, distinsă colegă, o lămureşte cu ironie Măleanu, şi e mai greu, da’ insistă şi-aşa, că nu se ştie – în istorie au mai fost cazuri… - Aşa-i-aşa-i, contribuie cu importanţă academică la completarea ideii şi doctorandul economist Ieronim Troscuţiu, trebuie să insişti, domnişoara Despinuţa. Pentru lămuriri suplimentare, vezi şi Sisif, opere complete, ediţie nouă, adăugită cu bibliografie, şi comentarii la zi de Cristian Filip… Adică, eu! - Ordinarilor!, se zbârleşte Despinuţa. În loc să mă ajutaţi… - Aveţi dreptate: într-adevăr, nu ne-am gândit, dar propun să constituim o comisie care să analizeze variantele, posibilităţile şi şansele de introducere a termoplonjonului în priză… Cine întocmeşte procesul verbal?, întreb eu. - Sunt, totuşi, o femeie, se supără colega, şi ar trebui să apreciaţi ca atare acest amănunt… - Cum-cum?!? Da’, cine-a îndrăznit să nu? Ia aduceţi vietatea la mine!, zice cu profundă revoltă în glas Troscuţiu. - Cine mi-a furat oraru’?, se aude de sub birou vocea înfundată a lui Varvigeanu căruia, în fiecare dimineaţă, îi lipseşte câte ceva… Din colţul său, revigorat cât de cât din punct de vedere moral, colegul Măleanu îl acompaniază la o chitară imaginară pe melodia „Dealu-i deal şi valea-i vale”: Şi-of-of-of, Cine mi-a furat oraruuuu, Mânca-i-ar viaţa amaru’, Măi, măi Pe acest fond muzical pătrunde în biroul domnul director şi ne întreabă oarecum surâzător-părinteşte: - Veseli, fiii mei, veseli? Vă odihniţi, vă odihniţi? - Vai, dom’ director!, exclamă în urma unui sughiţ răsunător acelaşi coleg Măleanu de la Compartimentul „Personal”. Noi? Se poate? De fapt, tomna ne plănuiam cum să începem ziua de lucru pentru a avea randament maxim… -Lasă, îl întrerupe directorul, lasă, că ştiu…

Jovial, cu faţă de cooker spaniol uitat în tramvai, dar cu privire de gardian al închisorii Guantánamo Bay, directorul nostru este un tip extraordinar, mai ales pentru că nu-şi crede soţia, Adolfina, care, nu o dată, l-a întrebat: - Miţule, ce-ţi mai face gloata? Gloata fiind noi, salariaţii, subordonaţii săi pe care, fără discriminare, ne consideră un colectiv de debili mintal unit în jurul său. Şi chiar suntem, fără excepţii sau discriminări!... esigur, la prima auzire, sintagma sună compromiţător de rău, ducând gândul oricui la o şleahtă de retardaţi, impotenţi intelectual şi, în ultimă instanţă, la o turmă de rătăciţi biblic bălăcindu-ne cu plăcere porcească într-un troglodism irefutabil… Însă nu e deloc aşa. Dimpotrivă, noi formăm un colectiv de intelectuali rasaţi pentru care Himalaia birocraţiei naţionale şi universale nu mai are secrete, oricât ar fi ele de labirintice, sau cu specific autohton… Sigur, se mai întâmplă animozităţi, disensiuni şi altele de acest fel, însă, ori de câte ori ceva scurtcircuitează atmosfera biroului, sau liniştea sufletului nostru de bugetari, careva evadează din situaţie şi murmură vesel-optimist: Noi suntem români, noi suntem români Noi suntem aici pe veci stăpâni! Şi, dintr-odată suntem străbătuţi de un fior adânc-patriotic, iar sentimentul că noi, gloata, ţinem pe umeri greii democraţiei numiţi pe nedrept trăncălăi, escroci, corupţi, ciolănari, ţara în ultimă instanţă, ne asigură verticalitatea morală şi responsabilitatea civică. În această atmosferă de entuziasm general, ne străduim să fim altceva decât părem, să dovedim că suntem cu adevărat un colectiv de intelectuali selecţi, unii chiar cu masterate, cu doctorate şi alte titluri. Cum le-am obţinut? Secretul nostru! Atât de profesional, încât a devenit un subiect pe deplin tabu, iar aici nu este vorba şi despre reducerea numărului de porcine, taurine, ovine sau galinacee la nivel de localitate, ca să fie clar şi pentru cârcotaşii vânători de senzaţii tari... La orişice caz, privind lucrurile cu realism şi loialitate faţă de firmă şi nu numai, cade întrebarea perfect logică: de fapt, ce s-ar face ea, firma, dar şi ţara, fără noi, fără noi, gloata? Iată de ce, din acest punct de vedere, ne străduim şi noi să nu dezamăgim pe nimeni, inclusiv pe doamna soţie a directorului, Varvigeanu chiar şoptindu-i cândva: - Doamna director, la ce trup ai, cre’că te pricepi la amor de trăsneşte… - Măgarule!, l-a apostrofat femeia tot în şoaptă. Nu ţi-e ruşine? - Ba da, sorry, doamnă, milioane de sorry! Ba daaaaa – mi-e! Din fericire pentru mine, sunt mai măgar de la brâu în jos decât… - Porcule! - …Ehe, doamnă, mare doamnă ce eşti, te faci că ai uitat cum ne mai călăream noi în calitate de colegi de an la facultate? Ay, mamă-mamă!... - Maidanezu’ naibii! Latră-latră, că de-altceva tot nu eşti bun şi, poate se-alege ceva… - O, daaa, şi ce fecior frumos eram…! Da’, uite, trecut-au anii… ca norii, doamnă, ca norii!… Niciodată n-am priceput de ce amintirea în cauză o îmbujora şi nici Varvigeanu nu ne-a spus de ce devenise multireprezentant zoologic la noi în birou… Mă rog… În orice caz, dacă ar trăi, după Misterele Parisului şi Misterele Londrei, Paul Feval - Eugène Sue, ţi-ar uni forţele spiritului într-un tandem redutabil pentru a publica best-sellerul Misterele Gloatei de la Ser-

D

viciului Plan-Exploatare-Transport (PET, adică…). Ce-ar mai vâna lumea acest roman, ce-ar mai exclama destui: - Ai văzut? Bănuiam eu că acolo e o cloacă în care se bălăcesc scursorile oraşului… in nefericire, e clar că am o imaginaţie bolnăvicioasă, iar faptul că am probleme, o dovedesc internările periodice la spitalul de psihiatrie ştiut de toată lumea ca fiind spitalul de nebuni a oraşului. Pardon? De altfel, cel puţin în cazul nostru, se pare că acuzaţia de bălăcire „într-un troglodism irefutabil”, din punct de vedere socio-lingvistic, are o legătură de monolit cu instituţia Bălăceanca… Da, şi? E vorba cumva despre o ţară, sau chiar o instituţie de stat în care n-ai voie să te manifeşti cum simţi, sau nu e voie să ai dereglări psihice, în limita normalului? În ce mă priveşte, n-am auzit… Aşadar, să fim sobri! - Domnilor colegi, m-a trezit cu brutalitate din reverie directorul, sâmbătă vine o comisie din cadrul Uniunii Europene ca să evalueze situaţia filialei noastre din Peşteriţa… - Uraaaaaa!, ţipă cam isteric Măleanu. În sfârşit!... - …în vederea unei investiţii extrem de importante pentru instituţia noastră şi pentru ţară… La auzul cuvântului ţară, un suflu patriotic ne pătrunde până în măduva oaselor, colegul Varvigeanu chiar încercând să se ridice în picioare îngânând un fel de melodie care, cu ambiţie şi vitejie strămoşească, am recunoscut-o a fi Imnul Naţional, un fel de adaptare după melodia Delilah, lansată cândva pe piaţă de Tom Jones, importantul fiu de cizmar galez... - Dom’ director, zise Troscuţiu, opriţi-l, că mă pufneşte plânsul. Şi dacă-i spun prietenei mele, ungureana, că am plâns pentru Imn, vă daţi seama la ce mă expun? Vă rog!... - Adică, sâmbătă?!?, păru speriat colegul Măleanu. - Adică, da, sâmbătă, domnu’ coleg!, repetă directorul. Şi va trebui să delegăm pe cineva de-aci, de la sediu, să pregătească primirea demnitarilor, că ştiţi cum e: o pălincuţă, o fripturică, un vinişor de-al nost… - Jidvei?, întrebă Despinuţa, şefa Compartimentului Falimentări. Cunosc pe cineva important de-acolo… - Nici nu mă mir, comentează Varvigeanu. - Adică, dom’ Varvigeanu? Adică? Că n-am înţeles, zice ameninţătoare Despinuţa. Cam ce-ţi umblă matale prin creierul ăla de pasăre colibri…? - Nimic, doamna colegă, nimic… - Nimic, absolut nimic? S-aude doar un fel de gemete al ideilor care încearcă să se nască, nu? Mă aşteptam! - Domnilor, încetaţi! Avem cestiuni importante la ordinea zilii, îi somează pe un ton teatral Troscuţiu. De fapt, am avea nevoie de nişte fetească regală, – nu, dom’ director? Ce ziceţi, domnişoară…? Vă ocupaţi…? - Sunt doamnă, domnu’ Troscuţiu! O doamnă!, dacă n-ai ştiut… - Vorbeam din punctul meu de vedere, nu exprim părerea obştei din acest birou şi nu numai. - Aha! Mă jigneşti, înseamnă că te consider un… Adică vrei să spui cumva că eu aş fi Ciciolina oraşului, mă, etâcâule? Din punct de vedere al Despinuţei, etâcâul este anonimul, nimenele, iar cuvântul, în accepţia generală, înseamnă cea mai autentică şi clară declaraţie de război… - Uau, mamă!, se împieptoşă Măleanu. Ce fetească, dom, director şi domnilor colegi? Ce regală? Las’ pă mine, că le-aduc io neşte regalităţi, de nu să mai egzistă ca ele în toată Uniunea Europeană…! Îşi investesc ăia şi cămaşa de pe ei!...

D

21

Scriitorul Ionuţ Caragea a devenit membru al Academiei RomânoAmericane (ARA)

Î

n urma voturilor favorabile acordate de membrii Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe, începând cu data de 1 aprilie 2013., scriitorul Ionuţ Caragea a devenit membru (full member) al prestigioasei instituţii culturalştiinţifice. onuţ Caragea s-a născut pe 12 aprilie 1975 la Constanţa. Este poet, prozator de ficţiune, critic, editor, autor de aforisme şi promotor cultural. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iaşi, cofondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec, membru de Onoare al Societăţii Scriitorilor din Judeţul Neamţ, membru onorific al Fundaţiei “Maison Naaman pour la Culture”, Beirut, Liban, membru al organizaţiei culturale “Diversité artistique Montréal”, membru al Academiei Româno-Americane (ARA). onuţ Caragea colaborează cu numeroase reviste de literatură din România sau din străinătate. A fost numit “Poetul născut pe Google”, după numele volumului M-am născut pe Google. Foloseşte pseudonimul “Snowdon King’’ în traduceri şi în ficţiune. În perioada 2003-2011, Ionuţ Caragea a trăit în Montréal, Canada, devenind cetăţean canadian în anul 2008. A activat ca instructor sportiv şi sportiv de performanţă, continuându-şi cariera de rugbist începută în România. În paralel, şi-a descoperit vocaţia de scriitor şi a fondat, pe 16 iulie 2008, împreună cu poetul Adrian Erbiceanu, Asociaţia Scriitorilor de Limbă Română din Québec şi Editura ASLRQ. În calitate de fondator şi director al editurii ASLRQ, realizează, în 2009, împreună cu Adrian Erbiceanu şi Dumitru Scorţanu, prima antologie a scriitorilor români din provincia Québec, o lucrare de referinţă din literatura diasporei. onuţ Caragea se implică puternic în promovarea culturii româneşti în spaţiul nord-american, fiind webmaster şi promotor literar pe site-ul Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec şi fondator al Cenaclului Literar “Prietenii Poeziei” (Cenaclul ASLRQ). În februarie 2012, Ionuţ Caragea se întoarce în România şi publică romanul de ficţiune Uezen (în limba engleză, în S.U.A.) şi volumele de poezie, Patria la care mă întorc şi Antologie de Poeme (Fragment din romanul 2006-2012, ajungând, astfel, la 25 de aBiroul duşilor de-acasă) pariţii editoriale.

I

I

I

Banat, anul X, nr. 3-4, 2013


Banat 22 Andrei Zanca

Rugă şi blasfemie, între îndoială şi extaz (1)

„Viaţa mea, o şovăială în faţa naşterii.” (Franz Kafka)

E

xistă două obsesii majore care traversează viaţa şi opera lui Cioran, obsesia divinităţii şi obsesia meleagului natal, a destinului naţional, amândouă aflându-se sub egida discretă a unei „nemărturisite iubiri”. Acestea sunt marcate de pulsul altor obsesii adiacente şi care se află într-o interdependenţă şi o interacţiune mereu reluată: timpul, urâtul (cu corolarele lui, cafardul, plictiseala, acedia misticilor), luciditatea, istoria, moartea şi sinuciderea, muzica, neantul, toate încercănate de tensiunea unei melancolii şi tristeţi specific cioraniene, o tensiune epurată, decantată şi temperată de un laconism radical, de angularea aforistică a unei poeticităţi inconstestabile, de o acurateţe şi de o rigoare cumpănită de un lirism ce-i conferă o unicitate absolută printre ultimii gânditori moralişti ai sfârşitului de secol trecut. ăscut în Ardeal în 1911, într-o zonă cu mărturii istorice străvechi, aflată încă pe acea vreme în perimetrul Imperiului Austro-Ungar şi suferind influenţele evidente ale declinului chezaro-crăiesc sub o formă mai atenuată decât în centrul ei austriac, însă nu cu puţin mai evidentă, mai ales la intelectualii transilvani, Cioran va fi marcat evident de acest declin şi de un soi de decadenţă kakaniană, mărturisind el însuşi că în Sibiu ar fi avut pe atunci impresia că se află în străinătate. Această stare crepusculară potrivită cu temperamentul său, alternând între izbucniri colerice şi stări de melancolie prelungită, îi va traversa şi marca viaţa şi opera. Gânditorul român s-a îndoit de existenţa divină, dinspre culmile unei di-sperări, proprii temperamentului său contradictoriu, aflat între rugă şi blasfemie, a renegat-o şi a conjurat-o într-o izbucnire suspectă, adevărate schije de hulă, la fel cum s-a îndoit şi şi-a renegat/ regretat mai târziu „erorile”/ rătăcirile sale din perioada juneţii sale interbelice. O divinitate interpretată dinspre lume şi nu din perspectiva divină asupra ei (deci cunoscând afirmaţia lui Ioan Cassian din sec. IV, cum că nu te adresezi divinităţii, ci graţie unei tăceri asumate, o auzi adresându-ţi-se). Faţa hidoasă şi imperfectă a lumii, ceea ce el numeşte „accidentele cotidiene, care alcătuiesc în fond viaţa”, îl împiedică să găsească o ieşire, datele concrete şi în fond „iluzorii” (potrivit aprobării şi aplecării sale înspre filosofia budistă), ale unei realităţi oripilante, nu indică nici o cale care să ducă la Dumnezeu. Dinspre această poziţie, el ia cu asalt divinitatea din perspective diverse (atât ţinând de filosofia şi de mistica europeană, cărora le aparţinea prin formaţie), cât şi prin izbucniri ţinând de cursul straniu (şi tributar) al unei eredităţi pe care o blestema, dar de care nu se putea desprinde, ea constituind - până la scena revelatorie consemnată de unii din vizitatorii ultimei etape a vieţii sale fondul său funciar, ce transpare mereu şi cu o neliniştitoare neatârnare la suprafaţă. Conştient de faptul că nu bagajul de cunoaştere este important ci faptul de-a fi (în sensul că nu are importanţă atât ce este omul, cât mai ales ce înseamnă a fi om), el ajunge la revelaţia că „ a fi, pe plan spiritual, înseamnă să nu fii nimic pe planul lumii”. În acest sens el descrie în mod straniu si metoda zen-istă (ca fond al oricărei meditaţii autentice) a vacuităţii, absenţa la toate, golirea de gânduri perturbatorii şi impure, în cele din urmă: „să faci pe mortul

N

cu o conştiinţă absolută, adică goală de orice conţinut”. ioran îşi schimbă poziţia ca un turbion în asaltul său mereu reluat asupra divinităţii, constituind cea mai pilduitoare şi mai acută stare de obsedat al lui dumnezeu dintre toţi mânuitorii de pană români ai secolului douăzeci şi poate cea mai veritabilă disperare de pe poziţia unei implorări şi iubiri pe care a cunoscut-o istoria culturii româneşti dintotdeauna, trecând astfel, prin ipostazele sale stranii şi consecvente, în universalitate. Contradicţia – pe care nu a reuşit nicicând să o depăşească -, dintre lume şi dumnezeu (care în ecuaţia lui filosofică şi existenţială este egal cu neantul şi-n care el recunoaşte pe faţă că ne stingem cu toţii, ca mai apoi să declare într-o propoziţiecheie a demersului său disperat că „nepotrivirea dintre Dumnezeu şi viaţă alcătuieşte cea mai cruntă dramă a singurătăţii”) este o contradicţie care va reveni mereu sub cele mai diverse forme ale ei de manifestare. Cioran trece concomitent de la implorarea cu accente biblice (purtând şi amprentele unei revărsări temperate de lirism), la invective şi la izbucniri blasfemiatorii şi sarcastice de pe poziţia unui hybris tributar unei inteligenţe de excepţie. Astfel confruntarea sa disperată este totodată confruntarea dintre inteligenţă şi sensibilitate ( „ceea ce ştii şi ceea ce simţi – rămâne în conflict”...), dintre raţiune şi intuiţie, care îl pun deseori în ipostaza dublă de sihastru boem şi de ateu angelic. El chiar recunoaşte la un moment dat cu o luciditate stupefiantă şi de-a dreptul neiertătoare, că „ura împotriva lui Dumnezeu pleacă din scârba de tine însuţi. Îl ucizi pentru a-ţi masca prăbuşirea”. Gândirea sa devine astfel un rezultat al unei contradicţii acţionând simultan şi amortizând orice pornire de elan. În spatele ei zace furia, ca motor al unei dârzenii şi intoleranţe ce pot fie sluji unei rătăciri fanatice, în ipostaza ei vitală, fie că se reîntorc mai târziu invariabil asupra însuşi obiectului acestei temporare „răzleţiri”. Rugile reprimate se prefac în sarcasme. Şi iată, totuşi: „în ciuda rânjetelor mele, ştiu bine că într-o zi mă voi putea topi în dumnezeu, iar această posibilitate pe care mi-o acord mie însumi nu rămâne fără urmări: mă face să fiu ceva mai indulgent cu sarcasmele mele.” Copleşit de firea sa contradictorie şi incapabilă – dintr-un scepticism parţial de natură ereditară, parţial cu grijă cultivat -, el se zbate cu o autenticitate fără de nici cea mai mică urmă de frivolitate ori emfază, între istorie (lume) şi divinitate (mistică), nereuşind a le aduce la o rezonanţă pe calea raţionamentului, însă sfâşiat de o intuiţie care deseori îl copleşeşte şi îi fisurează platoşa: „să-i aprofundezi pe Părinţii Deşertului şi totuşi să te laşi tulburat de ultimele ştiri!”... Această indecizie care îi caracterizează şi îi va teroriza vreme de-o viaţă personalitatea aflată mereu într-o sfâşiere între rostuire şi ridicolul oricărei tentative de impunere socială a acesteia constituie retorta din care izbucnesc vâlvătăile şi limbile de flacără ale gândirii sale axate pe spontaneitate, pe trăirea nemijlocită şi absolută, aproape până la mistuire, a zvârcolirii sale existenţiale incandescente. „Nu există pasiuni puternice decât în preajma unui zeu recent”...– iată o afirmaţie în care concurenţa dintre poziţia ierarhică a aspectul literar (atât de obsedant şi totodată hulit) şi tensiunea non-verbală a sfâşierii lăuntrice îşi desfăşoară deplin valenţele incompa-

C

tibile. Scepticismul lui (rezultat al fisurii de netămăduit dintre spirit şi inimă, care este în mare şi pricina „urâtului”), constituie pesemne şi o cale inconştientă de mântuire, spre a putea stărui - în analogie cu audierea muzicii lui Bach bunăoară -, într-o veghe abolitoare de eu, în limanul de linişte al unei concentrări lucide. Un „dialog”, mai bine zis schijele unui dialog reluat cu o mereu proaspătă disperare, în care interlocutorul este de la început pus sub semnul orgolios al omisiunii, şi care denotă irascibilitatea unei singurătăţi care deseori se refugiază, simte nevoia palpabilă a străzii, a socialului, concomitent cu o reacţie violentă şi înciudată la adresa acestei „inconsecvenţe”. ngoasa pare a se ivi din culisele unei mereu amânate „culpabilităţi”, a unei confuze remuşcări, ca sub semnul unui blestem, polaritatea rezultând ca urmare a conflictului dintre reacţiile umorale şi raţiune, dintre celule şi metafizică, astfel încât scepticismul cioranian, mereu instituit, alternează cu acolade de cafard, acel „mi-e urât”, atât de propriu limbii şi simţirii româneşti, un plictis suspectat... O sensibilitate devorată, ba chiar ostentativ anihilată de rigurozitatea noţionalizării, a unui stil ce-şi arogă un laconism autodevorant, demascând însă imposibilitatea - şi totodată disperarea -, traducerii ei satisfăcătoare în concepte. O sensibilitate ce poartă toate atributele unui mistic „impur”, al celui ce mărturiseşte că „o negaţie pătimaşă este o afirmaţie”, relevând starea de contradicţie ca mântuire însă şi ca infern recurent. Astfel Cioran vorbeşte dinspre neajunsul naşterii înspre moarte, analog cu tendinţa sa, mereu reluată şi vizată mai sus, de-a vorbi dinspre lume şi om înspre dumnezeu şi nu invers. Strategia analogiei se dovedeşte astfel a funcţiona ca blestem şi ca frână. Luciditatea funcţionând fără întrerupere (excepţie făcând infiltrarea imperioasă lirică ori momentele audierii muzicale, în speţă a lui Bach) şi destrămând iluzie după iluzie, nu împiedică însă continua raportare a omului şi istoriei la dumnezeu, paradox din care se naşte acel soi de pesimism şi de „inimă grea”, grevat pe-o stare fiziologică precară şi aflată mereu în interferenţă activă cu staza psihică dominantă. Intrarea într-un soi de empatie cu moartea este pesemne calea „sucită” a sfâşierii personale întru transcendenţă. Plicitiseala, urâtul, senzaţia de pustiire, asaltul neantului, despre a cărui sursă religioasă Cioran nu se îndoieşte, constituie în acest context o di-sperare anesteziată, obsesia vanului, caducităţii, a nimicniciei, a deşertăciunii (în directa descendenţă a marilor cronicari moldoveni şi munteni, asemănătoare unei anume atmosfere crepusculare, de cronică a urgiilor, de negură străpunsă de o stranie lumină a lui Sadoveanu, ori de nostalgia virilă a anumitor versuri eminesciene), împrumută splendorii un aer morganatic, faţa unei lente descompuneri; bucuria este repede transformată în amărăciune, fiinţa nelăsându-se absorbită în act. Asemenea unui torţionar rafinat, Cioran punctează fără întrerupere van-ul oricărui demers... Sinuciderea atât de licitată şi de controversată în perimetrul vieţii şi operei, devine „asul din mânecă”, un baston la care poate oricând apela şi „recurge”, o a doua, mereu la îndemână, posibilitate de eliberare definitivă, deseori purtând chiar semnele unei frivolităţi aflate într-o analogie perfectă cu cea a unui fiu rătăcitor, care ştie că orice ar face, orice i s-ar întâmpla, poate „recurge” oricând la

A

părinţi... Ceea ce numeşte în mod reluat eşec şi ratare constituie în viziunea lui o cale mijlocită de o anume smerenie asumată, o creştere lăuntrică prin experienţe grave şi definitive, polul opus al hybrisului, o cale entelehică a unui fel de a evolua, de unde (şi mai ales ca recul al naşterii sale într-o familie preoţească), refuzul „credinţei” statuate, al oricărui apel la termenii religioşi consacraţi, aceştia fiind la rândul lor substituiţi cu blasfemii şi furii iconoclaste împotriva unei asumări călduţe - fără discernământ şi fără disensiuni majore individuale -, a codexului religios tradiţional, reprezentând însă doar cealaltă faţă a monedei, analog cu subliniata „deprindere şi experienţă a nefericirii” a ortodoxismului slav. n sentiment indefinibil, însă persistent, de-a nu fi niciunde acasă, mai bine zis, dorinţa şi sentimentul de-a fi mereu în altă parte, îl apropie de parabola dostoievskiană a lui Marmeladov: „înţelegi dragule, să n-ai unde te duce...”, un sentiment, care prin extinderea cioraniană, devine obsesia arhetipală a fiecăruia, mai ales prin constatarea lui tranşantă de-a fi „alungat din adevăratul meu loc”, de atotprezenţa unei melancolii duse la exacerbare „totul fără complicitatea nici unui gând”... Dezrădăcinarea de loc şi de limbă, acest dublu aspect, implică disperare, durere, remuşcări tăinuite, dorinţa rostuirii, a apartenenţei, ele fiind cu atât mai acute cu cât sunt mai acerb contestată, atitudine ce poate fi corelată cu memorabila replică a lui Cézanne: „pe mine nu va pune nimeni şeaua....” - extremă manifestare a unui spirit absolut independent. Precum ciobanul transilvan existând izolat de civilizaţie în creierul munţilor, Cioran s-a izolat... la Paris, considerându-se în taină un alungat din paradisul atât de drag al Răşinarilor, loc al primei rupturi cu adânci implicaţii, când, la vârsta de unsprezece ani zăreşte pe drum clopotniţa unei biserici sibiene... El va tânji mereu, pornind de la această ruptură, după acea „lumină dinaintea clipelor”. Niciunde ca la Cioran nu devine mai evident spiritul arhetipal românesc cu toate atributele sale, această recluziune a lor în rigoarea, disciplinarea şi încorsetarea totodată a unui grai străin. Între limba de adopţiune şi codexul ereditar, are loc un fenomen reciproc de decantare/ influenţare, care pare a prefigura un Altul. Prin ductul limbii de adopţiune curge o materie redusă la o temperatură propice. Tocmai această constrângere, această epurare de balastul liric, imposibilitatea răsfăţului în şi prin limba natală, scoate în evidenţă ceea ce are mai extraordinar spiritul românesc subcarpatic, transilvan. Ea constituie în parte şi explicaţia succesului său parizian, faptul că aidoma altor mari exilaţi stabiliţi la Paris, precum Brâncuşi ori Chagall, spre a enumera doar doi mari din puzderia cu care se mândreşte cultura franceză), şi-a sublimat într-o modernitate asumată spiritul funciar autohton. Venele unei epure traversate suav de o umoare neaoşă românească; domesticire a unei palete sufleteşti prin intermediul unui dompteur lingvistic. Să ne închipuim pentru o clipă un francez silit a face acelaşi lucru în Bucureşti... Starea continuă de tensiune, de febrilitate traversată de o cumplită luciditate, confruntarea reluată a intelectului, inteligenţei cu o sensibilitate „barbară”, cu o capacitate de intuire (ce se manifestă deseori ca o mare poezie), rod al unor acumulări genetice străvechi, totul într-o aură de o „oboseală atemporală” pentru care nu există nici un paleativ.

U

Banat, anul X, nr. 3-4, 2013


Banat Laurian Lodoabă

Blestemul lui Asboth (1)

Motto: ,,Orice zi pe pământ şi pe picioare e o zi bună”.

S

oarele strălucea tot mai timid în după-amiaza zilei de noiembrie 1963. Eram în clasa a treia. Peste drum de locuinţa noastră, era o şcoală improvizată, într-o casă naţionalizată. Aici trăia o bătrânică de naţionalitate maghiară, pe care noi copiii o poreclisem Roji neni, cu toate că ştiam că o chema Bender neni, adică tanti Bender. Când se odihnea, stătea pe verandă printre muşcatele viu colorate şi trăgea din ţigările sale Carpaţi cu filtru, pe care uneori le uita pe scaunul de lemn din verandă, iar noi i le furam. Ţineam cursurile după-masa. În pauzele dintre ore, mai ales când ploua, se făceau nişte băltoace în jurul unei fântâni cu roată, fântâni care erau la modă, deoarece reţeaua de alimentare cu apă potabilă a oraşului abia a început să se extindă spre periferie. Noi ne stropeam unii pe alţii cu noroiul din curte, dar îi stropeam şi pereţii verandei proaspăt văruiţi în alb. Atunci Roji neni lua un măturoi şi ne alerga pe după fântâna cu roată toată pauza, să ne aplice corecţia. Învăţătoarea mea, o femeie înaltă, firavă, fuma pe rupte în pauzele dintre ore. Părea apropiată de noi, deşi ne punea să stăm după ore în genunchi, dacă ne băteam în pauze. Poate se purta mai blând datorită faptului că avea un băiat cu un an mai mic decât noi, în clasa a doua. De abia aşteptam să se facă ora şase seara să scăpăm de şcoală. Din cauza lipsei de spaţiu, orele se ţineau după-amiază. Începea să se întunece. Traversam şoseaua principală pavată cu granit, străjuită de-o parte şi de alta de teii seculari, şi eram acasă. Părinţii vorbeau în şoaptă de un asasinat, dar până la urmă mi-au spus adevărul: - Dragă Lorin, preşedintele Statelor Unite, John F. Kennedy a fost asasinat! Ţin minte, după atâţia ani, că era o zi de 23 noiembrie 1963 şi eram în clasa a treia. Pe atunci aveam chef să mă joc, nu să învăţ. Acum, cu trecerea anilor, am mai mult chef să studiez, decât să mă distrez. Majoritatea colegilor şi colegelor erau făcuţi pionieri şi, în naivitatea vârstei, se mândreau sau îmi făceau în ciudă, fâlfâindu-şi dârza aceea roşie înodată la gât. Cu toate că învăţam mai bine decât colegii mei pionieri, o tovarăşă învăţătoare de la clasa întâi, secretară de partid pe şcoală, mă ameninţa aproape zilnic, stâlcindu-mi numele, că sunt ,,un copil rău’’ şi nu voi fi propus în careul şcolii să devin pionier. Sufeream enorm în naivitatea mea şi seara când ajungeam acasă mă plângeam mamei mele că tov. M. nu m-a propus să devin pionier. Mama mă calma imediat şi mă încuraja spunându-mi: ,,va veni şi timpul tău să porţi cravata roşie de pionier în jurul gâtului”. Atât de mult doream să intru şi eu în rând cu lumea. Nu pricepeam că părinţii, bunicii mei nu sunt membrii de partid. În schimb, colegul a cărui tată era acar la C.F.R, cu toate că nu era capabil să citească bine două fraze, l-au făcut pionier înaintea mea.

Abia în clasa a patra tov. învăţătoare M., de naţionalitate maghiară, m-a propus printre ultimii trei din clasă să devin pionier, să primesc mult râvnita cravată roşie şi insigna cu flacăra roşie poleită pe margini cu bronz auriu. Eram tare bucuros că, în sfârşit, s-a produs evenimentul mult aşteptat. upă ani de zile, când am ajuns la liceu, am găsit insigna de pionier coclită, rătăcită într-un sertar. Ajunsese pentru mine o tinichea ordinară, pe care am aruncat-o la gunoi, fără nici cel mai mic regret. Tovarăşa învăţătoare, secretară de partid, ne interzicea categoric să vorbim acasă cu părinţii sau bunicii limba maghiară sau limba germană, cu toate că ea era getbeget unguroaică. Această învăţătoare încuraja bătaia cu liniarul de lemn peste primele trei degete unite de la fiecare mână. Era plăcerea ei supremă. O practică sadică obişnuită era, pe lângă pedeapsa în genunchi, bătutul cu liniarul la palmă sau peste degete. În afară de aceste suplicii mai era şi o piesă de rezistenţă, trasul de păr în zona perciunilor de la tâmple. După ce am terminat clasa a patra, ne-am mutat din nou, în apropiere de această şcoală, într-o vilă. O curte spaţioasă împrejmuită de arbori ornamentali, unde puteam alerga în voie după minge. Eram bucuros că am scăpat de baba Roji, de curtea neîncăpătoare cu fântâna cu roată în mijloc, dar mai ales de sadismul învăţătoarelor. Din clasa a cincea aveam profesori la fiecare materie. Printre ei se afla şi un foarte tânăr dascăl de istorie, zis şi,,ciungul’’ din cauza lipsei degetelor de la mâna dreaptă. Un defect genetic sau ectrodactilie, care provoacă un complex de inferioritate, dar şi un plus de răutate. ,,Ciungul’’ era un tip înalt, cu un zâmbet de satrap asiatic, cu părul negru dat pe spate, puţin creţ la perciuni, şi ochi negrii pătrunzători, care, la cea mai mică greşeală sau abatere de la disciplina şcolară, îţi aplica cu ciotul mâinii drepte o lovitură în moalele capului, de cădeai grămadă. Îl zăresc şi acum întotdeauna grăbit, cu acel zâmbet sarcastic, ţinând catalogul albastru sub braţul mâinii drepte, pe care o ţinea tot timpul în buzunar pentru a-şi masca absenţa degetelor din naştere. În ,,noua mea şcoală’’, cum îmi plăcea să-i spun, locuia o familie cu nume maghiar, dar ei se ţineau nemţi. E adevărat că vorbeau mai bine maghiara şi mai puţin bine germana. De fapt, erau departe de limba literară germană. Vorbeau un dialect şvăbesc, specific satelor nemţeşti din Banat şi asemănător cu cel din satele bavareze. În pauze, când mingea de fotbal trecea peste gardul din plasă de sârmă care înconjura imensa grădină de zarzavaturi a domnului Csizer, acesta lua un cuţit, pe care îl înfigea victorios în minge. Apoi trăgea o înjurătură în limba maghiară şi ne-o arunca peste gard ca pe-o clătită, în hohotele unui râs straniu. O minge de fotbal din piele, de culoare maro, legată la mijloc cu şiret din piele, cu cameră de cauciuc pe dinăuntru, era o raritate şi nu era deloc ieftină. Îmi venea să plâng şi apoi trebuia să cos tăietura căscată ca o gură flămândă lăsată de lama cuţitului. Dar greul abia acum începea când trebuia să-mi procur o nouă cameră de cauciuc să pot să-mi umflu mingea mea de fotbal. Domnul Csizer era trecut bine de prima tinereţe. Roşu în obraji, o faţă ascuţită,

D

cu doi ochi verzi spălăciţi, ca de şopârlă, cu un nas coroiat şi buze subţiri, care se terminau într-un rictus batjocoritor. Avea o statură înaltă, bine proporţionată, cu nişte mâini lungi şi fibroase cu ajutorul cărora lucra de dimineaţa până seara în marea grădină de zarzavaturi. Înainte şi puţin după război a fost cofetar, dar după naţionalizare şi alungarea familiei regale, în 1947, a devenit grădinar şi vânzător ambulant în piaţa de legume şi zarzavaturi din oraş. În cazul când îi loveam gardul cu mingea, Csizer bacsi, cum obişnuiam să-i spunem, punea în mişcare furtunul cu presiune şi apă rece. Ne uda din cap până-n picioare. Îmi dădeam seama, cu toate că eram numai pe clasa a cincea, că Csizer bacsi este un om rău. Avea o ,,ricşă’’, asemenea asiaticilor, pe care o burduşea cu salată verde, spanac, ridichi şi alte zarzavaturi recoltate timpuriu şi cu noaptea-n cap alerga spre piaţă. Cred că avea o condiţie fizică de invidiat, deoarece şi când trecuse bine de şaizeci de ani alerga la fel. A ajuns unul din cei mai cunoscuţi grădinari din oraş. Avea sere şi ieşea pe piaţă încă din luna mai cu trufandale: roşii, ardei, castraveţi, care se coceau mult mai târziu prin grădini. ceastă frumoasă vilă înconjurată de jur-împrejur de un teren imens a aparţinut unei familii foarte bogate pe nume Asboth. După ce comuniştii au luat puterea, dacă proprietarul avea mai mult de trei camere, se considera că deţine un ,,spaţiu excedentar” şi celelalte camere trebuiau închiriate unei familii cu mai mulţi copii. În vila Asboth, cei de la conducerea de partid au hotărât să împartă cele douăsprezece camere. Jumătate din vilă a devenit şcoală generală, până prin 1967, când în cartier s-a terminat construcţia unei noi şcoli generale. Csizer era căsătorit pentru a doua oară şi avea cu această doamnă doi copii, o fată şi un băiat. Pe fată o chema Melinda, şi era mai în vârstă cu câţiva ani decât baiatul, pe nume Eduard. Melinda s-a căsătorit cu domnul Petrov, asistent medical, la dispensarul medical din cartier, un bărbat onest, puţin arogant, dar respectuos cu vecinii din cartier. Era de naţionalitate bulgară, născut la Viga, la aproximativ douăzeci de kilometri de Arad. Aveau doi băieţi, unul de vârsta mea, şi celălalt mai mare cu doi ani decât mine, bine educaţi, care au urmat studiile generale şi liceale în oraşul natal. Apoi au ales cariere diferite. Unul a devenit ofiţer pentru o perioadă de timp, în armata populară. Cel mai mic, după terminarea unui institut politehnic de trei ani, a emigrat ilegal în Germania, unde continuă să trăiască. Băiatul lui Csizer, Eduard, s-a căsătorit cu o tânără frumoasă şi corpolentă, pe nume Erika, şi în familia lor a apărut o fetiţă deosebit de simpatică pe nume Juji, care mergea la grădiniţă, în timp ce eu eram liceean. După doi ani petrecuţi în vila Asboth, în clasa a şaptea, m-am mutat în noua şcoală construită în cartier, în apropiere şi pe acelaşi aliniament stradal cu vila Asboth. Vila Asboth a devenit din nou şi pe bună dreptate, locuinţa de familie a lui Csizer, unde, pe lângă şase adulţi, se aflau şi cei trei nepoţi ai săi. Eram fericit că am scăpat de Csizer bacsi, care mi-a înţepat mai multe mingi, de duşurile scoţiene pe care mi le aplica

A

23

mie şi celorlalţi colegi, în timp ce îşi uda zarzavaturile sau când se prefăcea că le udă. upă ce am intrat în liceu, mă tot întrebam cum a reuşit Csizer bacsi să construiască aşa o vilă, cum nu se mai găsea în cartier. - De ce i se spune vila Asboth şi nu vila Csizer?... Adevărul se pierde în negura vremurilor cum se spune, dar ceva, ceva tot rămâne… Familia Asboth era o familie bogată, de confesiune evanghelică. Pe lângă această vilă, Asboth Aladar avea în proprietate terenuri, locuinţe special amenajate pentru servitorii din apropierea vilei. Familia Asboth deţinea o herghelie de cai de rasă,manufacturi de pielărie şi tăbăcărie. Asboth Aladar moare de tânăr fără urmaşi şi o lasă îndurerată pe soţia sa, doamna Asboth Iren, pe numele ei de fată Scheint Iren. Erau vremuri tulburi. Cel de-Al Doilea Război Mondial începuse. Sirenele oraşului îşi făceau pe deplin datoria, în vacarmul care se făcea la intrarea în adăposturile subterane. Alimentele se dădeau pe cartelă. Se formau cozi la pâine şi la carne. Văduva Iren Asboth nu avea urmaşi şi trecuse de şaptezeci de ani, cu o sănătate şubredă, se gândeşte că trebuie să se dea ,,în ţinere”. Cunoscându-l încă din tinereţe, pe când avea cofetăria din centrul oraşului şi având încredere în el, îi face această propunere lui nimeni altul decât cofetarului Csizer devenit mai târziu, zarzavagiul Csizer. Csizer acceptă, ba, mai mult, îi promite doamnei Asboth că o va îngriji ca pe propria mamă până la sfârşitul zilelor, în schimbul vilei şi a dependinţelor din apropiere. La început Csizer, trecut puţin de 50 de ani, se purta foarte respectuos şi atent cu văduva Iren Asboth. Restricţiile care nu au întârziat să apară în timpul războiului mondial aduc multe neajunsuri populaţiei din acest orăşel bănăţean. Csizer, comerciant înăscut, profită din plin de situaţie şi încheie repede un contract notarial cu doamna Asboth, devenind peste noapte proprietarul vilei, a dependinţelor, a terenurilor, a tot ce a aparţinut familiei Asboth. Csizer este un tip versat şi uns cu toate unsorile. După ce se mută dintr-o locuinţă modestă de la periferia oraşului în ditamai vila Asboth, începe să o neglijeze pe bătrâna doamnă, care se apropia de şaptezecişişapte de ani. Metodele sadice la care este supusă doamna Asboth sunt greu de imaginat. La început i se interzice plimbarea zilnică prin grădina cu trandafiri. Băncile şi pergolele sunt demontate şi fierul este folosit la construcţia unor cocini de porci. Csizer încropeşte repede în spatele vilei un mic abator unde, pe lângă porci, tăia: cai, catâri, măgari, tăuraşi, oi - tot ce mişca şi era comestibil. Foametea de la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial îşi arăta tot mai puternic colţii, dar Csizer a început să prospere şi să devină din ce în ce mai arogant cu cei din jur. Doamna Asboth îşi dă seama de caracterul abject a lui Csizer, dar este prea târziu. Este ţinută într-o cameră, care a aparţinut bucătăresei şi pe care Csizer a concediat-o imediat după ce a pus piciorul în vilă. Geamurile înalte aveau obloane din lemn de stejar şi toată ziua Csizer le ţinea încuiate. Doamna Asboth îl imploră pe Csizer să-i permită să se plimbe în curte şi să primească vizitele unor cunoştinţe, dar rugăminţile doamnei rămân fără ecou.

D

Banat, anul X, nr. 3-4, 2013


Banat 24 Mircea Pora

Horaţiu Suciu

Viaţa cotidiană în Dacia romană. Viaţa la oraş (3)

A

puleius ne-a vorbit mai sus de felul cum acţionau aceste “miliţii”. Să-l lăsăm tot pe el să ne vorbească despre felul cum acţionau hoţii: „casa fiind numaidecât deschisă cu forţa, o mare ceată de tâlhari pătrunde înăuntru ...Vecinii sar repede în ajutor, dar tâlharii îi împrăştie în grabă... sparg uşa unde Milo îngrămădise bogăţiile (şi le) iau toate, le împachetează şi le împart între ei” (93) sau „...urcase în odaia ei pe fereastră şi arunca una după alta toate mobilele bătrânei, pe care noi, cei de afară, trebuie să le luăm în primire... nu voi să cruţe nici patul în care dormea bătrâna”. (94) Explicaţia care leagă hoţii de incendii o găsim la Iuvenal: „Temător de foc, Licinius, ţine apă în butoi, şi toţi sclavii stau la pândă sub ulucile grădinii,/ Ca să nu-i aprindă casa, jefuindu-i-o hoţii” (95). Probabil datorită acestei tehnici de jaf îi putem considera pe „nocturni” şi o pază contra incendiilor. Căci altfel de ce ar fi mai frecvente incendiile, când ei acţionează, după cum le arată şi numele? Incendiile sunt destul de frecvente şi devastatoare în lumea scriitorilor romani. Iuvenal afirmă: „în oraşe... spaima te pândeşte/ Ba o stradă-ntreagă arde, ba un zid se prăbuşeşte” (96). O inscripţie de la Sarmizegetusa ne aminteşte de refacerea templului lui Liber, cu un dormitor şi bucătărie, deoarece arseră. (97) Şi Plinius, într-o scrisoare către împăratul Traian, descrie un incendiu (lăsându-ne să înţelegem multe alte lucruri): „...un incendiu puternic a mistuit Nicomedia, multe case particulare şi două edificii publice – casa de bătrâni şi templul lui Isis – cu toate că erau despărţite de celelalte printr-o stradă... nu existau... echipamente pentru stingerea incendiilor... Tu, stăpâne, gândeşte-te dacă nu crezi că ar trebui înfiinţat un collegiu al meşteşugarilor (ca pompieri) de maximul 150 de oameni. Eu voi veghea să nu fie primiţi decât aceia care sunt meşteşugari şi acest drept (de înfiinţare)... să nu fie folosit în alt scop; nu va fi greu de supravegheat”. (98) Asta trebuie să fi fost şi unul din rolurile collegiilor de meşteşugari din Dacia. Fără să dorim a cădea în derizoriu, când, după spusa lui Iuvenal „un lătrat de câine dulcele lui somn îl curmă” (99) (acompaniat bineînţeles de „toţi dulăii din ulicioarele alăturate” (100), de care aflăm de la Apuleius) omul nostru se trezeşte . . . Fără să se grăbească căci e una din cele „una sau două zile de sărbătoare, închinate zeilor, dintr-o lună” (101) când nu trebuie să trudească, cum ne face cunoscut Lucian din Samosata. Uitându-se în jurul său prin casă, omul observă: „o cămăruţă, destul de întunecoasă ce nu primea lumină îndeajuns... ca un pat” (102) (după cum afirmă autorul sirian). Apuleius continuă descrierea a ce vede personajul nostru: „patul e scund, şchiop de un picior şi putred” (103); ba, completează Marţial, are şi „chingile dărăbuite/ Atârnând pe podele în zdrenţe putrezite” (104). Iuvenal întregeşte descrierea patului: „cam îngust pentr-o pereche”. (105) Sub acest pat se zpresc (după cum ne dezvăluie Lucian din Samosata): „o încălţăminte... purtată mai multă vreme şi... mânjită cu noroi, omul a azvârlit-o fără milă sub pat, unde o vor năpădi-o ploşniţele”. (106) În casă se mai găseau o „amforă şi cinci ulcioare pe-un dulap cu faţa veche” (107) pe care ni le aminteşte Iuvenal şi „o masă şchioapă de fag”... cu „o cărămidă sub ea ca s-o proptească” (108) după o metodă prezentată de Marţial. lecând de acasă, după o scurtă vizită la templu unde „Pe Joe îl preamăreşte, în picioare/ Cu

P

fruntea sus, cu rugi tremurătoare” (109) după cum face acelaşi Marţial, omul nostru se îndreaptă spre amfiteatru. Un Demohares, amintit de Apuleius, organiza o luptă de gladiatori, fiind aduşi pentru asta „gladiatori cu braţul faimos, vânători de o iuţeală încercată, condamnaţi la moarte, care trebuiau să servească drept hrană îngrăşând fiarele... Şi, dintr-o patimă ciudată, aduse chiar din ţări străine animalele”. (110) Înghesuindu-se, departe de locurile rezervate, presupusul nostru personaj priveşte la spectacolul care a început văzând (la fel ca Apuleius): „un scamator înghiţind, cu vârfu-i primejdios, o sabie de cavalerie, lată şi ascuţită şi, imediat după aceia... apucând o suliţă de vânătoare, şi vârându-şi-o cu capătul ei aducător de moarte până-n fundul măruntaielor”, văzu „un copil drăgălaş căţărându-se pe suliţă”. (111) Urmară, după cum aminteşte Plinius „cei ce merg pe sârmă la înălţime”, stârnind strigăte de admiraţie deşi dădeau „impresia că sunt pe cale dă cadă”. (112) eara ajuns acasă, după terminarea spectacolului, omul nostru îi va povesti soţiei impresionat ceea ce se întâmplase în arenă în aceea zi (folosind cuvintele lui Lucian din Samosata): „am văzut... cum sunt doborâte cu suliţele fiarele sălbatice, cum le urmăresc câinii, cum sunt lăsaţi pradă fiarelor nişte înlănţuiţi... Iar când au intrat gladiatorii, craincul, aducându-l pe un tânăr foarte înalt, a grăit: „Cine vrea să lupte cu acest gladiator să vină în mijlocul arenei şi va căpăta, drept răsplată pentru lupră, zece mii de drahme!” Atunci se ridică Sisinnes şi, dând fuga în arenă, făcu legământ că se va lupta... ceru arme şi, luând drept răsplată cele zece mii... le duse unui prieten... la început potrivnicul îl răni cu spada în dosul genunchiului. Această rană îl făcu pe Sisinnes să piardă mult sânge... Pândindu-l însă pe adversar, care se năpustea asupra lui,... Sisinnes îl lovi în piept, străpungându-i-l, izbuti îndată să-l doboare la pământ la picioarele lui... sleit de puteri din pricina rănii se aşeză pe trupul celui ucis şi puţin a lipsit să nu-şi dea şi el obştescu sfârşit”. (113) Toate-s vechi şi nouă toate!

S

Bibliografie selectivă: 1. Andevan Radu, Viaţa municipală în Dacia Romană, Editura Mirton, Timişoara, 1985; 2. Benea Doina, Bona Petru, Tibiscum, Editura Museion, Bucureşti, 1994; 3. Cisek Eugen, Istoria literaturii latine, volumul II, Editura Societatea „Adevărul” S.A., Bucureşti, 1994; 4. Drâmba Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, volumul I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985; 5. Grimal Pierre, Civilizaţia romană, Editura Minerva, Bucureşti, 1973; 6. Istoria României de la începuturi până în secolul al VIII-lea (coordonatori M. Petrescu Dâmboviţa, Hadrian Daicoviciu, Dan Gheorghe Teodor, Ligia Bârzu, Florentina Preda), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1965; 7. Istoria vieţii private, (coordonatori Philippe Aries şi Georges Duby), Editura Meridiane, Bucureşti, 1994; 8. Lascu N., Cum trăiau romanii, Editura Minerva, Bucureşti 1973; 9. Macrea Mihail, Viaţa în Dacia Romană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963; 10. Teodor Dumitru, Istoria sclavajului în Dacia Romană, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1957; 11. Idem, Romanii în Dacia, Editura enciclopedică română, Bucureşti, 1969; 12. Apuleius, Metamorfoze sau Măgarul de aur, (Apuleius, Metamorfoze sau Măgarul de aur, Editura Univers, Bucureşti, 1996); 13. Gaius, Instituţiunile, (Gaius, Instituţiunile, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1982); 14. Gellius Aulus, Nopţile Atice, (Gellius Aulus, Nopţile Atice, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1965); 15. Inscripţiile Daciei Romane, volumul I, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1975; 16. Inscripţiile Daciei Romane, volumul II, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1977; 17. Inscripţiile Daciei Romane, volumul III, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1977; 18. Inscripţiile Daciei Romane, volumul III/2, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1980; 19. Inscripţiile

O lume de carton...

C

ând te ia spaima, teama în primire nu e de glumit. Totul începe cu un mic murmur interior, căruia, de regulă, nu i se dă importanţă. Poate fi, în fond, o mică emoţie ce atinge doar în treacăt sistemul nervos, sau, să zicem, o amintire ce, nefiind încă defunctă, iese din adâncuri la suprafaţă şi, pentru o vreme, pâlpâie în spaţiul cotidian. Dacă, însă, acel “murmur interior“ persistă, ba chiar se amplifică, atunci trebuie să te gândeşti la ce e mai rău. Într-o dimineaţă, în urmă cu vreo trei luni de zile, m-am trezit cuprins de o nelinişte puternică. În jur totul era neschimbat, dispoziţia mobilelor, aspectul bucătăriei, lucrurile pregătite pentru maşina de spălat, dar zadarnic, în interiorul meu parcă zece motoraşe funcţionau fără oprire. Întregul mediu ambiant mă irita. Paşnica şi modesta vitrină cu resturi din serviciile de odinioară, televizorul atât de necesar în orele lungi ale serii, micul tablou reprezentând o dansatoare de pe la 1900, volumul unui critic, răsuflat ca verdicte, dar agreabil prin punerea în pagină a prostiilor ce le conţinea. Spre orele 11, îmi aduc perfect aminte, am telefonat unui prieten, sincer de data aceasta, spunându-i repezit starea în care mă aflam. Conversaţia a fost lungă şi plină de sfaturi. Am mai aflat odată că alcoolul şi cafelele excită, că tutunul e dăunător ca şi mâncărurile grele, de altfel, că astfel de stări, poate chiar fără motive, vin şi pleacă, în sfârşit, că sportul, plimbările, pot fi soluţii salvatoare. Deşi în după-amiaza zilei cu pricina am parcurs pe jos vreo patru kilometri, seara m-a prins într-o stare de tulburare avansată. Noaptea a fost cum a fost, până la apariţia şi betonarea ideii că în camera cea mai mare a apartamentului ar fi o barză. Dimineaţa, într-o stare ceţoasă m-am dus la cimitir, la locul de veci al familiei noastre. Părinţii mei erau acolo, tatăl meu pe tema nervilor ştia atât de multe, dar la toate întrebările mele, de sub lespezi n-a venit niciun răspuns. Până la urmă, m-am dus la un preot să mă spovedesc. Dialogurile de câte-mi amintesc au fost cam acestea: - Fiule, te iau din depărtare, ai defilat cu lozinci la 23 August? - Vai, mie, nici prin gând nu mi-a tre-

cut... - Dar pe la şedinţe ca să lauzi, ai luat cuvântul ? - Dacă stau să mă gândesc, în 20 de ani de 2 ori… - Să venim acum spre lucruri mai concrete… pe la nunţi ai fost cumpătat sau te-ai înfundat ca o fiinţă primitivă? - Cum să vă zic, totdeauna pe la mijloc, niciodată altfel... - Dar cu femeia altuia ţi-a trecut ceva prin gând? - Poate de două, trei ori, dar cer iertare pentru asta... - Fii acum atent şi sincer, le-ai şicanat pe doamnele literate din oraş? - Nici vorbă, mon pere, nu poate fi... - Dar pe Poeţel, l-ai respectat? - Pe Poeţel?... Ca pe nimeni altul… - Şi pe criticul Muflea?... Ai grijă ce răspunzi... - Ca pe o sărbătoare, aşa l-am privit... - Şi acum, finalul... ai zis vreo vorbă rea despre Ciuri & Buri? - Iertare părinte, păcatu-i cât casa... luat în primiri de Satana, am spus că scriu mult, blând, nu arareori plictisitor... - Ăsta-i păcatul, de aici neliniştea, spaimele, apăsarea... Fiule, căieşte-te, a încheiat părintele... upă ce mi-am ars toate cărţile, peste trei zile de la dialog, în miez de noapte, cu buzunarele pline de cenuşă, m-am dus pe Aleea Personalităţilor. Deşi erau încă în viaţă, Ei, aveau deja busturi acolo. Ciuri purta o pălărie pe care dormita un porumbel, iar Buri, în gură o lulea, de lup bătrân al mărilor. Am depus acolo, în plină noapte, cenuşa şi m-am gândit o clipă la articolele uscate şi savante ale Poeţelului. În plină noapte, un hohot de râs s-a auzit pe alei. Parcă era un fel de “hau, hau, sub stele-ngheţate“. Pe urmă, totul s-a stins… Timp de o lună, dimineaţa, am citit măsurat din Ciuri, iar seara, şi mai măsurat, din Buri. Patru Dumineci şi miercuri am extras esenţe rare din stihurile Poeţelului. M-am delectat şi cu pagini, pe sărite, aparţinând doamnelor literate. Acum, în sfârşit, până-mi trimite Ciuri vreun securist la uşă, cât de cât, e bine...

Daciei Romane, volumul III/3, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1984; 20. Inscripţiile Daciei Romane, volumul III/4, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1988; 21. Josephus Flavius, Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, (Josephus Flavius, Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, Editura Hesefer, Bucureşti, 1999); 22. Iuvenal, Satire, (Persius, Iuvenal, Marţial Satire şi epigrame, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967); 23. Longos, Dafnis şi Cloe, (Romanul grec, volumul I, Editura Univers, Bucureşti, 1980); 24. Luciandin Samosata, Scrieri (Lucian din Samosata, Scrieri alese, Editura Univers, Bucureşti, 1983); 25. Marţial, Epigrame (Persius, Iuvenal, Marţial, Satire şi epigrame, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967); 26. Plinius cel Tânăr, Scrisori (Plinius cel Tânăr, Opere complete, Editura Univers, Bucureşti, 1977).

Lucian din Samosata , op. cit., p. 94; 102. Ibidem, p. 417; 103. Apuleius , op. cit., p. 21; 104. Marţial , op. cit., p. 367; 105. Iuvenal , op. cit., p. 90; 106. Lucian din Samosata , op. cit., p. 339; 107. Iuvenal , op. cit., p. 90; 108. Marţial , op. cit., p. 307; 109. Ibidem, p. 438; 110. Apuleius , op. cit., p. 89; 111. Ibidem, p. 15; 112. Plinius cel Tânăr , op. cit., p. 285; 113. Lucian din Samosata , op. cit., p. 389.

D

P.S.: Aparţin şi eu lumii de carton...

Note: 93. Apuleius , op. cit., p. 77; 94. Ibidem, p. 88; 95. Iuvenal , op. cit., p. 250; 96. Ibidem, p. 80; 97. IDR III/2, 11; 98. Plinius cel Tânăr , op. cit., p. 313; 99. Iuvenal , op. cit., p. 139; 100. Apuleius , op. cit., p. 94; 101.

Banat, anul X, nr. 3-4, 2013


Banat când se simţea o păpuşă pe o scenă rotitoare. „De n-aş ameţi chiar acum”, se gândea. – Frumoşilor, aveţi datoria să fiţi fericiţi! O să vă rog să acceptaţi un dar de la mine. O călătorie de nuntă. Luna de miere, cum i se zice, o asigur eu. De acord? Poate vin şi eu… (10) – Sigur! Cu tine vin până la capătul – A, da! Aveam lucruri alese. Nicăieri oarte bine ai fi putut s-o crezi lumii, spuse Adela entuziasmată. Apoi se în oraş nu se găseau la fel. Soţul meu, fie mergând la târgul de joi prin felul lăsă o clipă de tăcere. Victor îşi proiectă iertat, se ocupa. În doar cinci ani s-au încum era îmbrăcată. Doar ochii privirea peste decorul camerei, peste Adela tâmplat atâtea! mari, albaştri şi dinamismul ei o făceau care, bineînţeles c-ar fi trebuit să-i spună că-şi doreşte o plecare până la marginea – Viaţa! Ne rezervă tuturor ceva ne- remarcată. prevăzut, conchise musafirul. Păşi în curtea primarului Filimon plină pământului, alături de el. iecare dintre ei a sesizat prin Femeia vru să ştie care-i selecţia făcu- de aplomb. Victor o ţinea pe după umeri, ocrotitor, nu era mai înaltă decât subsuoara viteza gândului nuanţa pierdută tă de clientele sale speciale. – Câte modele aţi ales? De obicei, se lui. Coana Pasionaria o întâmpină amabilă: în replica Adelei. Doar Jorj, inpun de-o parte mai multe şi mergem în scă– Bine-ai venit, cuscră, mă bucură să spirat, dădu o altă tonalitate momentului: – Vă fac o poză! Asta să fie prima dere până rămânem la unul singur. Două te am oaspete! O să poţi fi printre noi de rochii pentru acelaşi moment, din faţa pre- câte ori vrei! Să ne cunoaştem mai bine. voastră imagine de la căsătorie. Fugi, aduse un aparat greoi, îl fixă şi otului, încă n-a fost să fie purtate de cineva, – De ce nu? Acasă nu mă aşteaptă sublinie zâmbind creatoarea de noi înfăţi- nimeni, decât nişte orătănii. Ne putem întâl- în obiectiv intrară cei doi: şări feminine. – Oscilez între aceste variante, arătă Adela spre manechinele fermecătoare, imprimate pe foile din reviste. – Da, vi s-ar potrivi. Să vedem şi materialele, propuse modista şi scoase de sub aceeaşi masă lungă, o cutie plină cu mătăsuri şi dantelă împăturite grijuliu. rivirile fetelor sclipiră curioase şi încântate. Femeia le înşiruia metraje sidefii, molatice ori alunecoase în fir de mătase. Adela preferă o dantelă plină, cu motive florale ţesute. Îşi puse peste trup ţesătura. Se învârti stângadreapta în oglindă în vreme ce sora mai mică găsea în totul un prilej de bucurie molipsitoare. – Eşti mai frumoasă decât manechina! Vei fi de neuitat! rosti entuziasmată Marta. – Aceasta să fie! Dacă vă place, e literă de lege pentru mine. Am şi voal, uitasem să vă spun. Proprietara îşi intrase întru totul în ritmul meseriei de-a combina, de-a răsuci, a tăia şi a coase materialele reuşind în final să dea la iveală o rochie unicat. – Să luăm şi măsurile, zise patroana. Sunteţi mlădioasă, domnişoară, o să cadă foarte bine această formă strânsă pe corp! Vorbele sale nu puteau fi puse la îndoială. Garantau zecile şi sutele de modele pe care le născocise de-a lungul anilor, prefăcându-le în momente de fericire. Cei trei plecară mai mulţumiţi decât şi-ar fi închipuit. Colindară încă o oră prin oraş, fiecare observând că pe geamurile vitrinelor fuseseră lipite afişe cu portretul lui Stalin. Era un intrus arogant în ambianţa – Hai, mai aproape! Aşa! Alăturaurbei aşa încât, nici surorile, nici Jorj nu ni cât de des. Unde-i Victor stau şi eu... El comentară nimic despre senzaţia de rău este lumina ochilor mei, spuse fotografiind ţi-vă măcar umerii, dragii mei! Trebuie să augur prevestită parcă de uniforma şi chi- cu privirea totul din preajmă-i. Pe Adela o fie o fotografie tandem, nu separat! În fine, se dădu semnalul de plecare. pul străinului inserat brutal în peisajul ci- mai văzuse doar o dată, în ziua peţitului. tadin. O stare tulbure le umbrea bucuria. N-ar fi avut nimic de comentat doar atât Un viorist, cel mai cunoscut la petreceri, Trufia din privirea personajului acesta nu că, după gustul ei, fata i se părea prea slabă. intonă un soi de marş, lumea începu să iasă putea fi ignorată, căci nu inspira încredere. „Totul se va schimba după măritiş”, îşi zise pe porţile larg deschise şi alaiul porni spre Dimpotrivă, conţinea ceva malefic, dispre- şi se arătă mulţumită şi amabilă. Primăria unde urma să se celebreze căsăictor şi Adela stăteau faţă în toria. Filimon îi aştepta pe scările impoţuitor, cu efect paralizant. Jorj se simţi pânfaţă la masa din camera alătu- zante. Era bucuros şi tulburat. Trăia cel dit de ochii acestui intrus, ca şi cum i-ar rată. Păreau să se cerceteze mai emoţionant eveniment din viaţa lui de pironi asupra vieţii sale şi luă fetele de unul pe altul. Stingheri. Nu ştiau niciunul edil. Nici când a fost ales prima oară în mijloc să-şi mascheze emoţia. unta Adelei Filimon începu de dintre ei cum e mai bine să se poarte a- funcţie nu a simţit asemenea răvăşire intesâmbătă când toată lumea, cum când toată lumea, rubedenii şi invitaţii rioară, dar mulţumi în gând lui Dumnezeu. Va oficia căsătoria fiicei sale Adela. invitaţi şi neinvitaţi, din Ivanda se foiesc, se prefac interesaţi de converoată suflarea Ivandei putea să şi din satele din jur, au venit la Primărie saţii şi pahare, dar de fapt, sunt cu ochii pe vină chiar dacă nu li se spusese unde s-a făcut cununia civilă. Unora li se tinerii însurăţei. Aceştia bănuiesc privirile personal, aici aşa era obiceiul, părea totul în pripă, alţii credeau că, dim- iscoditoare, prin urmare se comportă prepotrivă, mirii se cunoşteau de mult, dar s-a cauţi. Se fac aluzii la mireasa luându-şi ziua oamenii se simţeau obligaţi moral să ia parţinut secretul cu străşnicie. Mirele venise bună de la părinţi şi soră. Avea o undă a- te la bucuriile şi necazurile celorlalţi. Pasioacasă la primar în aceeaşi dimineaţă adus tingătoare la suflet, dar Adela preferă să naria, mama Adelei, lăcrima din plin, în ade o trăsură a Ocolului Silvic în care se a- rămână sobră decât să se smiorcăie. Nu ceste zile îşi amintea în toată bucuria, de flau îngrămădiţi vreo trei prieteni şi mama are de gând, din pricina stânjenelii în faţa tristeţea nestinsă datorată morţii fiicei sale sa. Tatăl băiatului murise demult, pentru celorlalţi, să sară de gâtul celui care peste Lucica, pe când era doar de patru ani. Azi, mamămamă, Victor era cerul însuşi cu tot două ore, când se vor întoarce de la primă- se gândi Pasionaria, ar fi fost şi ea măritata demult, fiind mai mare decât Adela. Doamcu stele, pământul, lumea întreagă şi rostu- rie, se va numi soţul ei. Mireasa îşi ascunde temerile prefă- ne ajută că ajunsese la acest moment şi merile ei laolaltă. Soacra, o femeie mică de statură dar cându-se preocupată să nu-şi şifoneze ro- moră pentru sine, toate scenele evenimenaprigă şi înfigăreaţă după cum se putea chia special cusută pentru cununia civilă, tului. Primarul îşi simţi glasul modificat dar observa din prima clipă ce vorbeai cu ea, garnisită cu mătase şi dantelă. Situaţia este citi fără oprire textul obişnuit pentru asemenea ocazii. Naşul, în persoana fratelui său purta părul într-o coadă împletită şi rotită salvată de unchiul Jorj. Apare dezinvolt şi fermecător, în plus mai mare, directorul de şcoală, Grigore Filiîn vârful capului. Un batic oarecare îi acoperea pe jumătate coafura, fără nimic a- este medic, ştie cum să se poarte cu oame- mon şi soţia sa împodobiseră cu propriile nii, deci o scăpa şi pe ea din acest impas lor mâini intrarea în primărie şi sala destinată parte.

Veronica Balaj

Cina lupilor*

F

F

P

V

N

T

25

evenimentului. upă obiceiul locului nu se anunţa nunta prin sunetul de trompetă, nu era chemarea făcută de vornici ca în alte zone, pur şi simplu la primărie trebuia să fii prezent dacă aveai timp şi erai din Ivanda. La masă lucrurile se desfăşurau după un tipic, trebuia oarecare ştaif, nimeni nu se dădea în stambă să-i meargă vestea de beţiv, dar la o asemenea nuntă grija era şi mai mare. Cununia de la biserică îşi avea şi ea rânduiala şi ritmul ştiut de ani şi ani, acolo, soseau şi invitaţii dar şi nechemaţi. Venea oricine-şi dorea. Curiozitatea participanţilor era de astă dată cu mult mai sporită decât la alte nunţi. Doar nu în fiecare zi se mărita fiica primului om din zonă. Sala din primărie, unde urma să se pronunţe căsătoria civilă, era plină până la refuz. Puţini aduseseră însă flori. Lumea în haine pestriţe, dar de sărbătoare, lăsa un aer vesel. Adela era roşie ca un măr apetisant. Ochii lui Victor sclipeau mişcându-se neobosiţi de la un capăt la altul al încăperii. După scurta ceremonie şi după semnarea actului care le dădea statut de soţ şi soţie, Adela şi Victor s-au pozat pe rând alături de părinţi şi oaspeţi mai de seamă. Tatăl, când îşi îmbrăţişă fiica, avu un tremur interior. Îi strânse mâna bărbăteşte lui Victor, făcu apoi rugare pentru toată lumea să rămână la un pahar, două. El plătise şi organizase totul. Victor nu s-a gândit să dea vreo mână de ajutor, nici nu i-a fost solicitat gestul şi considera totul normal. Se simţea un prinţ. De la ceremonie, Adela păstră în memorie secvenţe pe care-şi propuse să le tăinuiască doar pentru sine: figura lui Victor, cu un aer de mândrie şi siguranţă ce-i dădu senzaţia de protecţie. Jandarmul îmbrăcat în uniforma scoasă din dulap doar la evenimente, se vedea că nu-i ţinuta lui de fiecare zi, era şi el mai arătos altfel, nu un ciolănos deşirat gata-gata să se dezmembreze. Naşa avea o rochie prea încărcată de volane şi volănaşe, Pasionaria însă, din persoana liniştită, ştiută de toţi, devenise agitată, se mişca de pe un picior pe altul, îşi răsucea capul pentru a cuprinde cu privirea toată asistenţa. Un zâmbet discret al tatălui ei, însemna pentru Adela un fel de zălog secret. Când sosi momentul să răspundă la întrebarea dacă-l ia de bărbat pe Victor, Adela avea deja, ca un bun personal, cadou de nuntă, întreaga imagine a momentului. Dădu răspunsul într-o tonalitate veselă, cu dezinvoltura unei tinere care intră într-o sală de ceremonii şi unde este aplaudată. Se apropie de Victor. Atingerea lui era ca o promisiune de bine. „Sunt aceeaşi persoană, cu o altă identitate. Istoria mea afectivă e de neînlocuit, se gândi. Mă numesc altfel, atâta tot. E ca şi cum m-aş apropia de o fiinţă pe care trebuie să o primesc în mintea şi sufletul meu. Adela Ciobanu e alta decât Adela Filimon în aparenţă doar”. Marta se lăsase în voia emoţiilor şi devenise ceremonioasă, neaşteptat pentru firea ei expansivă. Alaiul se îndreptă cu trăsuri şi în grupuri mergând pe jos, spre casa miresei. „Am nevoie de iubire. Mă va ajuta Îngerul bătrân”, îşi spuse Adela. Apoi se lipi de Victor. Privirea lui o învălui promiţător. Adela se străduia să se transforme în persoana Adela Ciobanu. Încerca o fixare în noul său statut social. „E ca şi cum m-aş apropia prieteneşte de o femeie pe care am cunoscut-o demult şi acum o reîntâlnesc, încerc să redescopăr vreo legătură dintre noi. Totuşi, undeva rămâne un gol. Nu se încheagă comunicarea”, constatase. Acceptă deocamdată jocul dedublării. Îndată îşi făcură apariţia, gălăgioase, rubedeniile. Intrară în curte, apoi în casă unde urma să rostească urările tradiţionale şi chiar se întrecură în cuvinte alese. Vor cinsti evenimentul într-o avanpremieră la marea petrecere ce va urma după cununia religioasă.

D

Banat, anul X, nr. 3-4, 2013


Banat 26 tr-o eroare de redactare – sunt convins că voită de către secretarul Virgulă, în ipostază de melc – vrăjitoarea a fost executată în noaptea trecută, în prezenţa lui într-un acces de libidinoşenie tipică şi, cel mai grav, fără acordul meu. Mă simt sufocat în timp ce îi relatez şi apăsat ca şi cum aş fi un tocător de grăun(4) ţe; ceea ce mă surprinde pe mine însumi ătrânul sfârâia pe rug în timp este că durerea pe care o simt nu e în suflet ce fiul devenea curatorul sănă- ci în intelect. tăţii episcopale mai întâi, pontiaestrul constată pe loc esenficale mai apoi. Paterna ducea în sine o eţa: „din acest punct de vedereditate inconfundabilă, drept care am nure apar două posibilităţi: fie mit-o stareţă imediat după amintita întâlnire acceptăm că în durerea mea sunt mai fericu atât mai convingătoare cu cât, în ciuda cit decât tine, îndrăgostindu-mă de un caprotestelor mele, mi-a sărutat mâna şi la davru pe care l-am sanctificat în culori pe plecare cu o evlavie aproape convingătoa- când tu eşti robit cu totul unei imagini, are. Nu i-am cerut să-şi renege tatăl, dar dică unei năluci gândite, căci cum bine spupăstram vie confesiunea ei. ne un prinţ al cugetării „imaginea e cu neMi-am amintit de ea chiar în timpul putinţă de redat”; eşti asemenea Apostaconviviului cu Maestrul, căci, dacă măcela- tului, doar că pervertit, adică întors cu totul, rul scăpase fie şi exoftalmat prin propria putând să exclami „ Ai învins, vrăjitoareo!” ne-săbuinţă, ea, preacuvioasa târfă – îi suFie, voi accepta că m-ai biruit, căci portasem preacurviile cu anumiţi indivizi dacă eu am îndrăgit ceva viu odinioară, tu în ascensiune, deci oarecum de înţeles – îţi chinui mintea, iar nu sufletul, cu ceva nu putea scăpa cu unghiile pe degete, nici nevăzut sau, cine ştie, fără vieţuire vreodacu părul pe cap, căci am primit dovada scri- tă; chiar tu afirmai că nu poţi crede inepţiile să a maliţiei ei genetice: a început să-mi vulgului. scormonească trecutul, iar de vreme ce Rămâne totuşi o performanţă a cuge-

Dan Negrescu

Julieta Carmen Pendefunda

Steaua Polară

Amor

B

toţi cei de atunci sunt morţi, Paterna va trebui de asemenea să li se alăture. Înţeleg că morbul delaţiunii se transmite şi din tată în fiică, nu neapărat doar în fiu, dar tocmai de aceea suprimarea unui asemenea individ, sau individă în acest caz, primeşte valenţe augustiniene. În acest sens, pentru o ticăloasă distinsă precum Paterna, m-am îngrijit ca execuţia „să nu fie un amurg al fiinţării, ci prilej pentru o fiinţare mai bună”; cuvintele îi aparţin doctoralului Augustinus, dar cât de mirabil i se potrivesc oricărui sfârşit de drum... cum să nu fii copleşit de paterna-i doctrină? cum să-ţi înţelegi, cum să-ţi justifici propriile făptuiri fără scrierile-i ce cuprind întreaga umanitate? De fapt, nu ştiu dacă pentru preacuvioasa Paterna rugul a însemnat prilejul pentru acea fiinţare ameliorată, căci memoria mea auditivă şi vizuală păstrează intact momentul în care, deşi era deja bine pârlită, preacurvita stareţă privea către ceruri urlând „Tată...Tată...”. Chiar dacă unii aveau naivitatea, să nu zic stupizenia, să creadă că Îl implora pe Cel Ceresc, eu sunt convins că în fapt ultimul cuvânt îl viza pe bătrânul delator. Dar să revin, pentru a nu ştiu câta oară. ................................................................................................................. Dat fiind că Maestrul îmi cunoaşte intimitatea, îi spun direct ce s-a întâmplat: din-

M

tării, o construcţie pe care însă o poţi demola oricând. De fapt, în admiraţia mea pentru raţionalismul tău, mă întreb ce poate fi mai măreţ, mai echilibrat şi mai exact şi pur, decât iubirea intelectuală?” „Maestre!” l-am întrerupt, şi bine am făcut, căci am putut să constat că în afara câinelui meu care visa la vreo căţea sau vreun os, tolănit sub tabloul recent primit, nu se afla nimeni în încăperea întunecată; chiar dacă teoria Maestrului începuse să mă plictisească, trebuie să cred că ultimele discursuri erau în fapt ale mele; ceea ce mă îngrozeşte căci, fiind toate în mintea mea, tre-buie să le port cu mine precum cei din vechime. Nu pot să ies din mine şi, cu cât îmi supralicitez eul, constat tot mai mult că supremul rău pe care l-a dat Creatorul este mintea, consfinţindu-mi-se astfel adevărul fericirii celor săraci întru spirit, al netoţilor, al idioţilor, al celor tulburaţi în cugetarea săracă. Şi aceasta, fie şi pentru faptul că te poţi epila în orice parte a corpului, te poţi exoftalma, precum nesăbuitul măcelar, te poţi edenta, poţi fi exungulat (ca să recunoşti şi ce n-ai făcut, spre pildă), te poţi exsanguina – la cerere sau la comandă –, te poţi excrementa firesc sau expurgându-ţi viscerele mecanic cu clistirul ajutat de clasicul elebor, te poţi emascula precum Attis, dar, în ciuda tuturor acestor procedee, nu te poţi ementa.

I

ată un volum de proză, nuvelă ori roman, În ostrov la marea albă1. Câtă viaţă putem trăi într-o singură zi, câtă moarte se aşează peste noi pentru a trece în eternitate, doar citindu-l pe Emil Lungeanu putem afla. Cartea reprezintă, nu mai puţin, o provocare pentru cititorul de literatură, purtându-l în lumea romanelor din prima jumătate a secolului trecut, Petrescu, Rebreanu, Teleajen, dar şi Sadoveanu. Autorul, prozator, poet, eseist, dramaturg, animator cultural, secretar general de redacţie al revistei Literatorul ne oferă azi una dintre cele mai bune lucrări din proza românească. Cartea este scrisă în cunoscutul stil clasic. Printre manifestările de nonconformism artistic ale romancierului, s-ar putea menţiona recurgerea - deliberată - la povestirile personajului principal, cu subiecte izvorând din amintire, din viaţa satului ascuns în papura deltei Dunării, din interpretarea viselor declanşându-se concentric, ca un fel de drum narativ ce-l însoţeşte în labiritul unei spirale ca se închide în centrul prin care, doar spre altă dimensiune se poate trece. Pe de altă parte, alături de veridicitatea evidentă a întâmplărilor relatate în roman, realitate aparent şocantă, ne retragem spre o baladă cu tentă mioritică, imuabilă, cu deznodământ în care filosofia subtilă a românului se dezvăluie pregnant. Personajul propus de autor, cel în jurul căruia narează - un om a cărui zbatere existenţială, din copilărie şi până în clipa Crăciunului din timpul primului război mondial, este, într-adevăr, deosebit, realizându-se un caracter puternic, conturat şi, în multe privinţe, exemplar: o viaţa în care a pornit dintr-un mediu dezavantajat, demonstrează calităţi spirituale luptând cu un eroism admirabil pentru păstrarea condiţiei umane şi a propriei demnităţi, reuşind, chiar prin moarte, să devină un învingător. Asocierea cu Mioriţa folclorului românesc şi filosofia ascunsă a spaţiului blagian nu este întâmplătoare. Cărturarul, scriitorul de o aleasă erudiţie se recunoaşte pe sine din această minunată bijuterie ideatică. Dacă acţiunea capătă la un moment dat aspectul fantasmagoric al irealului, iată lumea în care aceasta se desfăşura: Se făcuse departe către apus un orizont liliachiu, de o tristeţe fantastică. Dositei nu mai văzuse aşa ceva de când murise taică-său. Era tot iarnă, una fragedă şi blândă, cu ape scăzute şi miros de mâl. Oamenii erau rari, plecau devreme la stuf şi rămânea satul pustiu, doar gândurile şi ostroavele răsunau încă de adunările raţelor sălbatice, ale călifarilor ruginii şi lebedelor. La o lectură atentă, pentru că o asemenea proză merită recitită, se observă crearea unei breşe deschisă de autor în interiorul succesiv al capitolelor pentru a conduce la deznodământ. Obsedat de un model, tatăl său, personajul, acum militar pe front, înconjurat de trupele inamice, nu pregetă să-şi exteriorizeze frământările. Discuţiile cu camarazii nu par însă să fie înafara unui normal ostaş angajat în apărarea poziţiilor, dar visul îl domină, în reluare, conducându-l în labirint: Se făcea că se îngâna ziua cu noaptea şi cobora iarăşi colinele către ţărm să recolteze scoici, ca înfiecare dimineaţă. Ţinea întotdeauna acelaşi drum, călcându-şi pe propriilr urme din ajun, încă proaspete în zăpadă, ca un lup singuratic… Apoi, după cotul micului dâmb de la gura văii, marea îi apăru brusc în faţa ochilor în toată goliciunea ei. Niciodată nu i se păruse atât de frumoasă, şi nici răsuflarea ei atât de rece. Era frig ca în paradis. Deasupra întinderilor de ape, cu luciul ei albastru ca spinarea pălămidei, atârnau zdrenţe de nori până departe, asemenea unui ta-

van întunecat, la capătul căruia dădea să se aprindă într-o vânătaie crăpătura orizontului, prevestind răsăritul. Întracolo, acum, cerul se năştea; întâi în nuanţa şofranului, se rumeni apoi din ce în ce, până când culorile începură să fiarbă. Era o privelişte de-ţi pierdeai minţile. În acest context apare corabia unde are loc întâlnirea cu tatăl său, realitate onirică confundabilă cu derularea acţiunii: Ce să fi fost? Văpaia aurorei oglindită întâmplător de vreun talaz?… Numai că valurile erau prea tocite… Ritmul bătăliei se sparge, monotonia este întreruptă de o adevărată cină de taină, oferită de nemţi, care pentru a nu sărbători singuri Crăciunul, opresc lupta şi aducând mâncare şi băutură trec liniile şi tranşeele, ospătându-se cu duşmanul în spiritul sfintei sărbători. Adulmeca în vânt peste marginea şanţului, asemeni unui ogar, ascultând încordat… Ceva se întâmpla. ra Naşterea Domnului, cea mai lungă noapte şi după cum se va vedea poarta unui alt început. Până şi în discuţiile dintre combatanţii a căror limbă se împleticea spre a se face înţeleşi, apar stecurate referiri la marea trecere mioritică. Referindu-se la crucea de fier pe care o purtau la gât nemţii, li se răspunde: La noi, eroii primesc toţi Steaua Polară! Cea mai înaltă decoraţie, singura cari nu rugineşte în vecii vecilor! in punct de vedere stilistic, Emil Lungeanu adoptă stilul bărbătesc, direct, spontan, cuceritor prin inteligenţă şi farmec al scriiturii, se dovedeşte un fiu credincios al spaţiului, descriind limbajul lexico-morfo-sintactic caracteristic timpului; dramaturgul, prozatorul, publicistul şi poetul îşi dau mâna spre a realza o capodoperă, fiecare parte nedăunând prozei, ci într-un întreg atrage cititorul spre deznodământ, bănuit dar care nu şi-l doreşte, poate, pentru a fi sinceră, am resimţit frustrarea faptului că tot ce e frumos se sfârşeşte. În ansamblu, romanul este o născocire literară scânteietoare şi nemaiîntâlnită pe mapamondul literar denumit chiar de actorii săi ca fiind de carton. În romanul prezentat de noi, În ostrov la marea albă/ Vezi o mânăstire dalbă/ Cu nouă altare/ Către Sântu Soare/ Şi nouă zăbrele/ Spre sântele stele…

E

D

Note: 1 Emil Lungeanu, În ostrov la marea albă, Editura Rafet, 2012.

Banat, anul X, nr. 3-4, 2013


Banat

27

Liliana Ardelean

Soartă (Ce-şi face omul cu mâna lui...) (2)

– Laura! Ce spui tu, acolo! se încruntă supărat şi evident jignit, folosindu-i numele întreg. – Bun! Tu, nu, se înverşunează ea mai departe... Şi cu Ana cum stăm? – Care Ana? – Nu fă acum pe neştiutorul! Ana. Gre-fieriţa. – Cine? Grefi... cum? – Aia de este grefier. Aşa este corect. Grefier. Dar eu am zis altfel în bătaie de joc. Te tot poartă cu vorba cu indiviziunea aceea şi te tot cheamă şi iar te cheamă. – De unde ştii tu de Ana? – Totată lumea care te cunoaşte, vorbeşte şi când te-au văzut cu mine, mi-au semnalizat imediat. Nu din bunăvoinţă. Din răutate. Crezi că m-ar fi iertat şi ar fi renunţat la astfel de distracţie? Doamna profesor! Doamna decan! Îşi dă în petec cu neamţul, care o duce de nas. Parcă-i văd dându-şi coate şi râzând în batjocură. – Cine ar face asta? De ce? – Uite, de-aia. Fiindcă nu au altceva mai bun de făcut. Prin birourile tribunalului, sunt o grămadă de caţe de femei, care ştiu foarte bine să observe totul şi să tragă concluzii. Şi cum eu nu sunt fitecine în oraşul acesta şi mă cunoaşte o mulţime de lume, deabia au aşteptat să poată bârfi. Cât mai suculent cu putinţă. Ştii ce se spune? – Ce se spune? Ce? aruncă nervos şi neliniştit, întrebarea. Nici n-am văzut-o de un an. – Se spune că Ana îl jupoaie şi-l termină pe neamţ. Îl toacă mărunt de tot, de toate cele. Îl jupoaie, ce mai. El e aşa de încântat că este un bărbat curtat, încât nici nu realizează că se profită de pe urma lui. Ea îţi promite tot felul de mici servicii, legate de proces şi tu o crezi, dar, de fapt, îţi trage ţepe şi încearcă să se încurce cu tine, ca să profite şi mai mult. – Ana! Oh, e nimic! Ce prostie! Nu are importanţă... Nu am avut nimic cu ea. Şi mama ei!... dă din mână a dispreţ. Tu ai văzut-o pe mama ei? întreabă cu un ton de parcă răspunsul ar fi fost supremul argument al inocenţei sale. – Ei, i-auzi! I-ai cunoscut şi mama?! Cu ce ocazie? Te-a invitat cumva la masă? Dar nu ai avut nimic cu ea! Clar, ca lumina zilei. – Dar Ana este o femeie frumoasă. Ce?! – Da, este. Eu nu o cunosc, dar aşa se spune. Se mai spune că toată este refăcută de chirurgul plastic. De unde naiba are bani pentru aşa ceva o femeie de condiţia ei socială? Tu eşti cel care i-a plătit şi silicoanele şi botoxul? – Unde, la gură? – Şi acolo, dar şi peste tot. Până şi coapsele şi le întinde cu seringa. – No! Tu! Niciodată nu pot să spun nimic, că tu interpretezi imediat cum vrei tu. Şi nu este aşa. Poţi să spui ce vrei. Trebuie să înţelegi că viaţa mea nu este ca şi a ta. Tu eşti liberă, faci ce vrei. Eu am soţie... Şi-a dat imediat seama de gafă. – Oh! No, ia! Asta! Să nu vorbim. Dar tu întotdeauna mă provoci. -a spus că trăieşte separat de soţia lui, însă pe ea tot o necăjea faptul că el o pomenea. Şi mai ales că o pomenea ca scuză. Felul cum a spus-o îi sugerează Laurei că este încă însurat de-a binelea şi că povestea cu despărţeala a fost inventată pentru urechile ei. O irita grozav, cu atât mai mult cu cât atunci când l-a întrebat clar cum stau lucrurile cu adevărat în căsnicia lui, i-a dat un răspuns

I

de să-ţi baţi copiii. – Măi, omule, spune adevărat, tu eşti, sau nu eşti împreună cu soţia ta? Pauză de gândire. – Şi da şi nu. – Ce înseamnă da şi ce, nu? – O, no, ia! Ştii tu. Ţi-am spus. – Ce? Mai exact, ce? – No, păi, copiii şi averea. Ţi-am spus cum am făcut cu banii. Dar m-am gândit la copii. Dacă mi se întâmplă ceva? Ştii cum e cu băncile. – Nu ştiu. – No, păi, no ia, ţin secretul.Aşa este că, dacă nu sunt eu, până descoperă, durează. Am vrut să fie sigur cu banii pentru copii. Să ştii că am avut mulţi bani, bineînţeles. Am avut acţiuni în Australia. Am avut mulţi bani. Toată casa asta a ta de zece ori, sau mai mult. Mult mai mult. – Ce Australia? Cum ai ajuns tu în Australia? Nu-mi spune basme de adormit pruncii. Plus că nu mă interesează bogăţia ta. Eu nu sunt Ana. – Ana! Iar vorbeşti prostii. Îmi vine să te bat. – Poftim. aura se trânteşte pe pat cu fundul în sus, pe jumătate în joacă, pe jumătate, furioasă pe el, pe toate tăndălelile acelea neclare, care, evident că ascundeau ceva. Ceva nu era în regulă. Nu era în ortnung, vorba lor nemţească. „Ce ascunde oare şi de ce? I-am dovedit că nu vreau nimic de la el decât dragoste. Nimic mai mult. Iar el se apropie de mine până la un pas, de, mai, mai că mă face să cred că se va întâmpla minunea, ca apoi, brusc să se depărteze, să fugă. Face gesturi pasionale mai ales când deja este pus pe plecare. Asta, ca nu care cumva să se găsească pe picior greşit, să se piardă cu firea şi să cedeze, să uite de el. Dar, nu, nu se întâmplă! El este echilibrat, raţional, rece. Controlat. Neamţ. E de domeniul absurdului tot ce se întâmplă. De-a dreptul demenţial. Nu-mi vine să cred că mi se poate întâmpla aşa ceva. Dar eu sunt de vină. Ce vreau de la omul acesta? Ce vreau, ce vreau? Ştiu ce aş vrea. Ceea ce mi-am dorit întotdeauna şi nu am găsit. Tandreţe, dragoste, atenţie. Probabil că aşa ceva nu există. Ar trebui să înţeleg acest lucru şi să-mi văd de treabă. Nu mai sunt o fetişcană care să-şi permită să viseze la cai verzi pe pereţi. Am devenit de-a dreptul caraghioasă, la vârsta mea.” Astfel se frământa Laura, dar nu era capabilă să renunţe la vise, la speranţe. De data aceasta încerca să se joace. Doar, doar îl va clinti din ale lui. Stătea cu fundul în sus, expus tentant. – Poftim! Serveşte-te! El a râs, cu acel râs numai al lui, rostogolit şi larg, de îţi lăsa impresia că toată lumea îi aparţine. Părea mulţumirea întruchipată, când râdea. Iar ei îi era atât de drag râsul acela! Când îl auzea, îi treceau, instantaneu, toate nemulţumirile şi supărările pe care le-ar fi avut pe el. rice bărbat normal ar fi reacţionat indubitabil într-un fel absolut specific, într-o atare situaţie, când o femeie foarte frumoasă i se oferea, practic, pe tavă. Harry, însă, s-a limitat s-o mângâie cu o undă de drag, sclipind o singură fracţiune de secundă în ochii albaştri. Apoi, ca şi când ea ar fi fost un copil mic, i-a tras o palmă superficială, ca o glumă proastă, peste o fesă care se înălţa obraznic în faţa ochilor lui, după care s-a retras pe fotoliu, murmurând în surdină. – Ce frumoasă eşti!

L

O

– Atunci vino lângă mine, s-a răsucit ispititor femeia, într-o rână. Haide, vino! ocea-i era dulce-răguşită şi îmbietoare, ca cea a unei sirene. Ar fi ademenit până şi pe ucigă-l toaca... Harry, însă? Ţi-ai găsit! – Ah, ia, nu pot. Sunt blugii murdari, am umblat pe afară. – Şi? – Dar nu mă pot aşeza pe pat. O spusese cu un ton atât de sigur de el, de parcă ar fi recitat din Legile lui Moise. – De ce? vine reacţia femeii agasate. Nu era prima dată când invoca acest motiv absurd. Blugii purtaţi pe afară, intrând în conflict cu statul pe cuvertura patului. – Eu am fost altfel obişnuit. Eu nu am stat niciodată, auzi? Niciodată nu am stat pe patul părinţilor mei. Nici ei pe al meu. Nu a fost voie. – Te obligă cineva să vii lângă mine cu blugii pe tine? Poţi să-i dai jos. Sau nu ştii s-o faci singur, Domnul Sânge albastru? Hai, că fac eu pe valetul. Îmi permiteţi, Înălţimea Voastră? – Acum eşti ironică. – De ce n-aş fi, teutonule? – Nu ai de ce. Aşa sunt eu. Mă spăl tot timpul. – Ce, crezi că eşti singurul care se spală? – Tu nu înţelegi. Eu aşa am fost crescut. Nici tata nu a avut voie să mă atingă, ca să nu-mi dea microbi. Mama, eh, no, mama, ea... Nimeni altcineva. Nimeni nu avea voie. Şi mama, numai când am fost mic. După aceea s-a depărtat. Nu m-a mai atins. Nici un pusi pe frunte de despărţire, sau de bun venit. Nu se face aşa ceva. Iar tu vrei să mă schimb pentru tine. Laura nu prea înţelegea ce legătură are statul pe pat în blugi şi lipsa de tandreţe şi regulile austere din copilăria lui. Igiena e una şi manifestarea afecţiunii, alta. – Bine, omule, ai fost ţinut sub un clopot de sticlă? Cine a impus aceste reguli? – Toţi. – Care toţi? – Toţi. Toată familia. Eu eram singurul băiat. Nimeni din familie n-a mai avut băieţi. Nici mătuşa, nici unchiul meu. Eu, numai. Pentru toţi. Numai eu. Au avut grijă mare. – Moştenitorul! Unicul! Harry nu-i ia în seamă observaţia răutăcioasă, de femeie înşelată în aşteptări. – Când veneam aici, în România, la bunica mea, mâncam de pe jos. – I-auzi! Cum de?

V

– Păi, dacă făceam grătar afară, cu prietenii şi scăpam o bucată, o băgam repede în gură. Nimeni nu avea grija. „Oh! Aici poţi, totul e curat. E pământul nostru”, aşa-mi spunea bunica mea. – Era o femeie foarte deşteaptă. Mâine, când o să mergem la munte, la satul meu, la Vârfuri, o să te duc la ei, la bunici, la cimitir. Ca s-o vezi. O să înţelegi de ce mi-e aşa de drag să fiu aici. Ai să vezi mâine când vom merge acolo. Este atât de frumos! Iarba aia, aerul ăla! Soarele, crestele munţilor, pe care este încă zăpadă, deşi e luna mai. Străluceşte ca o..., no cum se spune, ce se pune pe pomul de Crăciun? – Beteală? – Da, aia, beteală. Eu nu mai pot de drag! Dar s-au schimbat oamenii. Nu mai sunt nemţii care au fost. Acum sunt o grămadă de excroci, care s-au îmbogăţit după revoluţia din ’89. Au cumpărat ieftin case şi pământuri. Primarul, un fost comunist, mare activist, a tăiat şi a spânzurat pe vremea dictaturii comuniste, iar apoi s-a făcut mare nu ştiu ce, liberal, pesedist, pedelist, ce mai aveţi voi aicia, şi face tot ce vrea în sat. Cui i-a plătit bine, i-a dat şi casele şi pământurile înapoi, indiferent de lege. Legea zice că poţi primi înapoi din averea străbunilor, doar dacă ai cetăţenie română, iar eu sunt german. Dar alţii, tot ca mine, cu cetăţenie germană, au primit... Că au dat. Are o privire tristă şi se uită drept înainte, prin pereţi. – Şi tu de ce nu i-ai dat? – Mie mi-a râs în nas, pentru că familia lui nu l-a îngiţit pe bunicul meu. Bunicul meu a avut un hotel acolo. El a făcut, a adus primul, turismul în zona aia. Până la el nu a fost decât un sat simplu cu oameni destul de săraci. Bunicul a adus lor bogăţie. aurei îi venea să zâmbească de acest nou dezecord. Vorbea bine româneşte, însă, uneori, mai făcea greşeli, care pe ea o amuzau. Adăugate graseierii, vorba lui devenea o foolie. S-a stăpânit însă, pentru că-l ştia sensibil ca o mimoză, iar ei îi făcea o plăcere deosebită să-l asculte povestind, aşa că s-a limitat la o întrebare. – Acesta a fost bunicul dinspre mamă? – Da. – Dar ce a fost bunicul tău? – Medic. – Şi atunci cum a adus turismul şi de ce a făcut hotel?

L

Banat, anul X, nr. 3-4, 2013


Banat 28 Ion Căliman

Cu Ştefan Pătruţ sub semnul confesiunii („Mă fură graiul şi-mi ia cuvântul din gură”...) - Ştefan Pătruţ, te-ai născut la sat, ca veşnicia (cum spune Lucian Blaga), dar şi ca mulţi oameni de cultură, indiferent dacă au ajuns să locuiască la oraş, sau să scrie literatură în grai. Au rădăcinile de foc ale satului o aură, o anumită nostalgie pentru tine?!... - Ceea ce nu se poate uita de nimeni şi niciodată este mirifica lume a copilăriei, iar dacă ea se va fi petrecând la sat, unde Creatorul a lăsat veşnicia, după aprecierea filosofului şi poetului Blaga, plăpânda fiinţă a cunoscut ridicarea pe verticală aureolată de soare şi senin, de binefăcătoarele braţe ale bunilor şi străbunilor, de lacrimile mumei, când şi-a cules prima rostire de pe buzele celui adus pe lume ca într-o visare... - Poţi detalia, dacă te rog?!... - Am avut parte de binecuvântarea satului, prin întreaga suflare a acestuia: oameni, tradiţie şi mit, frumuseţi peisagistice, întâmplări pline de savoare şi neprevăzut, grai de sărbătoare, care mă fascina prin poveşti, snoave, vorbe de duh şi cântec, prin ineditul întâmplărilor de pe front, relatate de bunici, vecini, rude şi săteni... - Datorezi mult acestor rădăcini?!... - Dacă cineva m-ar întreba ce datorez rădăcinilor, aş răspunde fără ezitare: TOTUL! Formarea ca om, şi am devenit dascăl şi profesor de sat (ţară); nu de altceva, ci fiindcă între ţărani şi numai între ei îmi vedeam rostul şi locul. Când ei plângeau, mă simţeam copleşit, când erau fericiţi, eu eram cel mai bucuros, şi de aici s-a născut, cred, creatorul cu gând de reprezentare pentru cei de prea multe ori năpăstuiţi şi uitaţi. Şcolile absolvite m-au luminat, dar cerul acestei iluminări tot satul mi-a fost, unindu-mi destinul cu cântecul brazdei, ce mi-a dat învăţătură şi binecuvântare. - Într-adevăr, porţi în aura ta umană o lumină şi o fascinaţie a satului şi nu întâmplător ai rămas în lumea sa mirifică, fapt care ţi-a marcat preocupările, pasiunile, una dintre acestea fiind chiar poezia în grai. Vorbeşte-ne câte ceva despre primele creaţii, despre debut... - Gândindu-mă la debutul meu, mă văd mărunt şi neînsemnat: anul 1972, ziarul „Drapelul roşu”, din Timişoara, la rubrica „Hai să zâmbim serios”, susţinută de regretatul Sergiu Siharu, care îmi evidenţiază două catrene. Primul îl viza pe talentatul poet Marius Munteanu (21 august 1920 – 5 mai 2005 – n.n.), pentru semnătura prea deasă cu „pecmez”. - Ne poţi reproduce versurile?... - Iată catrenul în discuţie: „Marius acesta lu Munceanu îi un zmău agivărat: vingie la pecmez cu anu, nişi acu nu l-o gătat...” - Iar cel de-al doilea catren?... - Cel de-al doilea catren îl „admonestează” pe uica Vică, alias profesorul universitar, dus şi el de-acum în valea plângerilor noastre, Virgil Şchiopescu (n. 17 februarie 1922 – m.16 mai 1997), care în poezia După lapce folosea cuvântul „pendulă”, în loc de „vicăr”, cum era în zona Lugojului. Catrenul suna: „Vorbili lu Vică-n carcie îs strânsă cu ţecăru, musai d-aia doamna Sofi îl bace... cu vecăru!” - Deşi era o rubrică de limbă literară, la un ziar judeţean, începuseşi, cum ai afirmat, să scrii în grai bănăţean... - Şi aceste modeste catrene erau în grai bănăţean, dar eu începusem să scriu în subdialect încă de la doisprezece-treisprezece ani, sub impulsul unui Conţărt dă Paşci, unde se recita Dă Paşci brodată la modă, scrisă de către creatorul din satul meu de obârşie Ohaba-Forgaci, pe numele său Raşa Gheorghe. Mâine-zi, după program, mi-am încercat norocul. A-

ceasta s-a petrecut în cea de a treia zi de rugă, pare-se prin aprilie 1951... - Totuşi, scrii şi în limba literară, dar graiul... - Cinstit fiind, am scris şi scriu şi în limba literară, dar mă fură graiul şi-mi ia cuvântul din gură, îl duce pe fila de hârtie şi-l aşează în graiul dobândit de la cei dragi, mai ales de la mama, care m-a adus într-o toamnă pe o frunză de brumă, scturându-mă-ntre petale de zori reci, dar rumenii, ca o împăcare... - Acestea ar fi începuturile... Ce a urmat? - Ani la rând tânjeam după un cenaclu în grai!... Zadarnic!... Unde să găseşti aşa

laborator, cu acelaşi statut – Pătru Chira... Ne-am trecut cu majuscule, fiindcă noi trăiam la sat, ceilalţi erau din sat, dar trăitori la oraş de-o viaţă. Ni s-a adăugat pe parcurs Taica Pătru, sau altfel spus actorul Ion Olariu, de la Teatrul Naţional din Timişoara, care avea cel mai vechi stagiu de când făcea emisiuni în grai, de pe timpul roadelor bogate, emisiuni căutate şi savurate pentru forma lor realizată în grai. - Ce a continuat? Cum s-au desfăşurat emisiunile radiofonice, cât şi întâlnirile şi întâmplările literare ale cenaclului „Gura satului”?... - Odată constituită, „Gura satului” determina creşterea audienţei postului de ra-

ceva în vremea aceea?!... Prin 1965, însă, am iniţiat la Căminul Cultural din Sinersig o întâlnire cu scriitorii timişoreni: Marius Munteanu, Dorian Grozdan, Laurenţiu Cerneţ şi, cred, Virgil Şchiopescu, care au onorat întâlnirea cu poezii frumoase şi cu aderenţă la public. După întâlnire, la o vorbă mai intimă, poeţii au dat zonă liberă şi poeziei în grai. Eu, tânjind, am adăugat: „Şi eu scriu poezie în grai!”, după care mi-am scos caietul, citindu-le poeziile: Şî tăt scrie taica prota, Popa şî bica, În sat la noi, care au adus o oarecare recunoaştere pentru nota de umor şi cuvintele neaoşe. De atunci am rămas amici în ale poeziei dialectale... - Cum au decurs lucrurile în continuare, după acest „botez” poetic în grai?!... Mai ales după evenimentele din decembrie 1989?!... - Au trecut ani mulţi, şi în 1991 am primit o invitaţie de la Marius Munteanu pentru „Gura satului” de la Radio Timişoara. Era o onoare şi simţeam nişte fiori... Era adevăratul meu debut la un cenaclu radiofonic, primul de acest fel din ţară, iar „Gura satului” – prima revistă vorbită. Naşii erau Marius Munteanu şi redactorul Ion Micu, apoi fondatorii Ionel Iacob-Bencei şi Uica Vică (Virgil Şchiopescu). A venit Colă lu’ Tutubă, universitar, pe numele său adevărat Ioan Viorel Boldureanu, subsemnatul, care era Pătruţ Ştefan, drept co-

dio, care, duminică dimineaţa era aşteptată ca pita caldă. Este prezent în emisiuni şi Mihai Anghel, care, peste ceva timp, devine directorul Radioului Timişoara. Încep întâlnirile cu ascultătorii de la Vârciorova, Glimboca, Oraviţa, Caransebeş, Timişoara, Variaş, Lipova, Lugoj, Victor Vlad Delamarina, Bocşa, Făget, Murani etc. Membrii cenaclului realizează colaborări la emisiuni ca „Moara cu noroc”, mai ales prin Bencei, Marius Munteanu, Taica Pătru, iar ceilalţi participăm mai puţin în această direcţie... - Te-ai remarcat în diferite cenacluri şi în emisiuni radiofonice şi de televiziune, între care „Gura satului”, despre care am făcut vorbire deja, şi ai început să publici cărţi în regie proprie, cum s-ar zice, cât şi cu propriile susţineri financiare (sponsorizări)... Aminteşte-mi câteva titluri de cărţi de autor şi în colaborare apărute până în prezent (2001 – n.n.). - Din îndelungata mea carieră de dascăl şi în cea de paore, cu tot ce ţine de lumea sa, mi-am rupt de la gură şi am publicat: Paorii; O lume dă rai; Când vântu’ nu bace; Aşceptăm să fiece vaca; Sacu, Cârpa şî Nădragu; Paori pogani; Antologia poeziei în grai bănăţean, cărţi de autor, şi încă zece în colaborare cu „Gura satului” şi cu alţi confraţi în ale scrisului precum: Dorina Şovre, Ion Ghera, Sorin

Olariu, Ioan Fărcaş, Pătru Andraş, Ioan Vodicean, Ionel Iacob-Bencei, Pătru Chira. - Care îţi sunt mai apropiate, mai dragi?... Care te reprezintă?... - Îmi sunt dragi toate cărţile publicate, nu numai ale mele, cred însă că mă reprezintă mai bine Când vântu’ nu bace şi Aşceptăm să fiece vaca, deşi conţin multe greşeli de tipar. - Spune câte ceva şi despre alte activităţi legate de fenomenul graiului, cât şi despre implicarea ta în organizarea şi coagularea grupului de inimoşi creatori din mai toate părţile Banatului, inclusiv a fraţilor din Banatul sârbesc. Vorbeşte-mi despre gânduri şi proiecte de viitor... - Întâlnirile cu cititorii, festivalurile, concursurile, prezentările de carte şi lansările au apropiat mult creatorii, astfel încât, prin 1993, la Lugoj, la un festival „Victor Vlad Delamarina”, dintr-un impuls, ori poate din orgoliu, lansez ideea că e necesară constituirea celor ce scriu în grai într-o Uniune a Scriitorilor în Grai Bănăţean, act realizat abia pe 1 şi 2 aprilie 2000, la Uzdin, Serbia, dar care nu este încă oficializată (din mai multe motive, precumpănind cele financiare, de două state diferite, cât şi organizatorice, s-a înfiinţat, în data de 3 iulie 2003, cu toate înscrisurile legale necesare, Asociaţia Scriitorilor în Grai Bănăţean – n.n.). Tot la Lugoj, în 1993, promiteam o Antologie a poeziei în grai bănăţean, lucrare pe care am lansat-o în anul 2000, tot la Lugoj, împreună cu cartea tânărului Sergiu Boian, Cătră mileniu şie vine şi Ca-n sat la noi, de Ionel Iacob-Bencei, Pătru Chira şi tot... subsemnatul. - S-au pus, atunci, bazele unui proiect pe termen lung... - Incitarea din anul 1993, de la Lugoj, mi-a smuls şi promisiunea că vom scrie şi un Dicţionar regional de cuvinte în grai – zona Banat, şi acum stă gata de tipar la Editura Dacia Europa Nova din Lugoj... - Acestea fac parte dintr-un proiect editorial. Se lucrează şi în alte direcţii? - Programul Uniunii Scriitorilor în Grai Bănăţean are aceste realizări, dar şi un program de manifestări precum taberele de creaţie, ţinute la Ohaba-Mâtnic, la Oraviţa, la Făget, simpozioane, prezentări şi lansări de carte, festivaluri, aniversări şi comemorări... - Enumeră, te rog, câteva dintre obiectivele de viitor... - Pentru viitor, Uniunea Scriitorilor în Grai Bănăţean îşi propune ca obiective: descoperirea de noi creatori în domeniu din întregul areal al Banatului, determinarea celor ce scriu de a se apropia în creaţie de specificul zonei din care fac parte, editarea de reviste şi opere cuprinzând elementul subdialectal, o abordare mult mai atentă a folclorului, obiceiurilor, datinilor şi tradiţiilor bănăţene, în care sens se vor iniţia culegeri pe teren, legiferarea Uniunii prin înscrierea ei la tribunal, spre a-şi putea desfăşura activitatea în legalitate (după cum arătam, înscrierea s-a făcut în 3 iulie 2003, dar sub titulatura de Asociaţia Scriitorilor în Grai Bănăţean – n.n.)... - Ce a însemnat anul 2001 pentru scrierea în grai şi cum vezi anul 2002, ce abia a început?!... - Anul 2001 pentru Uniune n-a adus multe acţiuni, programul reducându-se la Festivalul de la Caransebeş, „La poşmândre”, la postul de radio „11+” Caransebeş şi „Nichifor Mihuţă”, apoi „Tata Oancea” de la Bocşa, cât şi vizita la Uzdin (Serbia). S-a mai tipărit un singur număr din revista „Tăt Bănatu-i fruncea”... Au mai fost multe de întreprins, dar... Sperând în mai bine, cred eu că anul 2002 va continua cu acţiuni concrete: legiferarea Uniunii Scriitorilor în Grai Bănăţean, stabilirea unui 

Banat, anul X, nr. 3-4, 2013


Banat  sediu al acesteia, întocmirea unui program de lucru pe o perioadă de doi ani, prezentarea unui raport de activitate pe perioada de la alegeri şi până în prezent etc... - Importantele tale relizări şi proiecte de cunoaştere temeinică, pe baze ştiinţifice, a fenomenului dialectal presupune documentare, cercetare profundă, cât şi, cum spuneai mai sus, numeroase sacrificii. Ai realizat multe în domeniul cultural şi literar pentru Banat, dar ai gânduri şi mai mari... - Desigur că pentru mine ca om şi, mai cu seamă, creator, studierea unor documente referitoare la subdialectul bănăţean e o prioritate şi m-a bucurat nespus când în paginile unor revista ca „Semenicul”, „Timpul” (Reşiţa), „Tibiscus” (Uzdin – Serbia), „Redeşteptarea” (Lugoj), „Renaşterea bănăţeană” (Timişoara), „Tăt Bănatu-i fruncea” etc. şi personalităţi ale culturii şi literaturii bănăţene, un Nicolae Sârbu, un Vasile C. Ioniţă, un Vasile Barbu s-au exprimat despre fenomenul scrierii în grai bănăţean, punând probleme privind valoarea, spaţiul, timpul şi viitorul acestuia... - Ce crezi că reprezintă lucrările tale în acest domeniu pentru fenomenul atât de bine revigorat?... - Lucrările mele: Antologia poeziei în grai bănăţean şi Dicţionarul regional de cuvinte în grai – zona Banat reprezintă elemente de lucru şi documentare pentru cei ce scriu în grai, pentru specialiştii care studiază fenomenul, pentru oamenii de rând ai Banatului şi nu numai. Neavând aceste lucrări de informare, trebuia cineva să le dea glas şi s-a întâmplat ca acela să fiu eu... - Pe lângă o muncă istovitoare, de ani de zile, aceste lucrări au presupus şi presupun anumite riscuri... - Că mi-am asumat riscuri deosebite este, fără îndoială, de înţeles, că există unele greşeli sau poate mai multe, şi acest lucru este adevărat, dar aceste scrieri, cum spuneam, au creat o bază de pornire, cei ce vor veni după mine, vor aduce, cum este firesc, necesarele corective... - Ce înseamnă „Dicţionarul...”?... - Dicţionarul... va stârni controverse privind forma în care au fost cuprinse şi chiar sinonimia ezitantă a unor cuvinte. Ceea ce rămâne important este că am cuprins aproximativ 3.500 de cuvinte din cele 5.000 câte se afirmă că ar aparţine subdialectului bănăţean, că, spre deosebire de alte dicţionare, acesta cuprinde mai bine zonele principale ale Banatului, că sursele de informare au fost mai bogate. Aceste lucrări îmi dau o satisfacţie prin aceea că mă reprezintă, că propun elemente de lucru pentru tinerii creatori în grai... - Cum vezi literatura dialectală în context actual, contemporan?!... - Şi în continuare literatura dialectală, după modesta-mi părere, va fi marginalizată de cei ce se ocupă de literatura română, pentru că nu e cunoscută suficient, pentru că în prea mică măsură aceasta e raportată la aceleaşi situaţii din Italia, Franţa, Anglia şi acolo unde subdialectul nu e privit ca o strangulare a limbii literare, ci ca un izvor de apă vie, diversitatea exprimării fiind şi o notă de estetică lingvistică, dar şi de istorie a limbii. - Ce ar trebui să se facă în ceea ce priveşte graiul bănăţean? - Graiul bănăţean, ca să nu rămână o literatură izolată, ar fi trebuit să-şi fi lărgit aria de influenţă asupra celorlalte subdialecte: moldovean, muntean, crişan, maramureşean, dar n-a făcut-o, pentru că cei din aceste zone, fie nu doreau, fie nu simţeau nevoia unei atari situaţii, fie n-au ajuns la un standard mai înalt de promovare a propriului subdialect. Închipuiţi-vă că ar fi apărut scrieri în genul discursurilor lui Amza Pellea, pline de inedit, de un şarm special al rostirii, de umor, de localism şi specificitate zonală! Credem că ne apropiem de rădăcini, ca să înţelegem mai temeinic de unde venim, unde am ajuns şi spre ce ne îndreptăm. - Ce îmi poţi spune despre Ştefan Pătruţ, realizatorul de emisiuni radiofonice şi de televiziune? - Aproape şapte ani am condus la R. E.N. Lugoj (Radio Europa Nova – n.n.) emisiunea în grai „La givan” susţinută prin Ioan Fărcaş, Ionel Iacob-Bencei, Cristian Ioschici, Ionel Peia şi subsemnatul, la care

29

au participat Sergiu şi Silviu Boian, Dana Stancu, Ionuţ Cobec, Andrada Voştinaru, Cătălin Suba, Emil Crăciun, Bianca Tisan. Tot aici i-am avut invitaţi pe caransebeşenii: Dorina Şovre, Sorin Olariu, Ionuţ Jorz, Ion Ghera, Petru Andraş, Pătru Fara – Răcolţ; pe făgeţenii: Ion Căliman, Arcadie Chirşbaum, Gelu Cîmpeanu, Radu Georgescu Lică Lăzărescu şi Ioan Vodicean. În emisiunea „Bănăţan în ţoalili mele” de la T.E.N. Lugoj (Televiziunea Europa Nova – n.n.), în mai bine de cinci ani, pe lângă locuri, obiceiuri, tradiţii, am imortalizat pe peliculă graiul nostru din Caraş-Severin, Arad şi Timiş, cu întregul său farmec... - Şi totul s-a cam încheiat, fără pricină şi explicaţii!... - Gândesc cu nostalgie la ce a fost, cum s-a dus şi din iniţiativa cui. Acte care erau şi au devenit istorie, doar istorie. Şi astăzi cei din zonele în care realizam emisiuni mă întreabă ce s-a întâmplat şi din vina cui... - Cei care au avut „iniţiativa” cred că n-au gândit în spiritul locului şi în exprimarea lui, în priza graiului la ascultători... - Graiul are priză la ascultători şi tele-

sufletu-mi era plin de constatarea unei adevărate emulaţii şi credinţe în Dumnezeu, iar ochii se scăldau în unda lacrimilor de toamnă. Era sărbătoare şi ziua mea de naştere... Ce dar mi se putea face mai frumos?!... - Emoţiile tale vorbesc firesc şi adevărat că semnul tău de destin este legat, fără putinţă de tăgadă, de acest fenomen al „paradoxului” bănăţean, asupra căruia ne atrăgea atenţia Lucian Blaga. Dar nu toate sunt pe roze, cum s-ar zice... - Mă bucuram că s-a scris destul de mult în grai, că s-au publicat multe cărţi aparţinând graiului şi pentru care s-au făcut sacrificii. Aproape o treime sunt apariţii de autor. Constat, însă, că în privinţa calităţii lucrurile nu sunt cum ar trebui să fie: teme şi motive comune, mereu aceleaşi sau apropiate, prozodie în multe cazuri după ureche, lexic mozaicat, dialect, contrafaceri, elemente de limbă literară etc. şi un fonetism uneori bizar... - Poţi exemplifica?!... Sunt soluţii?!... - Nu nominalizăm, fiindcă fiecare ştim unde am greşit. Pasul următor trebuie să vizeze calitatea. Nu numărul cărţilor de au-

„Decât să înching în unt şi să mă uit în pământ, mai bine înching în sare şi mă uit la soare!” - Măcar au fost chemări, tentaţii?!... - Eu mă cunoşteam mai bine şi înţelegeam ce pot face şi ce nu, la ce mă pot angaja corect şi cu ce rezultat. Propuneri au venit de la învăţământ, pe vremea raionului Lugoj, de la cultură, din judeţul Timiş şi din alte părţi, dar am rămas aici, între ai mei, cu gândul că voi putea lucra vreo 50 de ani în învăţământ, dintre care 43 să-i pot duce la capăt în Sinersig. - Regreţi ceva? - Regret că nu-mi voi putea realiza visul. Ca director la Sinersig, cum spuneam, funcţionez de vreo 38 de ani, fiindcă mi-a plăcut mai mult independenţa şi deci scaunul directoral, care incumbă multe renunţări, stres, echilibru şi destule nopţi de nesomn... - Ai ocolit structural oraşul, sau nu te-a asimilat el?!... - Oraşul în care am stat la studii mă obosea. Orice făceam, mă simţeam un înfrânt. Îmi desfăceam aripi de vis şi-n nopţi mă socoteam între ai mei, la ţară... Poate că acesta să-mi fie destinul... - Cu atâta experienţă şi strădanie ai devenit, cum se spune, în unele cercuri, un om-instituţie, ai devenit un adevărat model în viaţă şi creaţie... Cum crezi că se susţine creaţia şi ce consideri important pentru creatorii în grai bănăţean?!... - Căutând prin cărţile scrise de mine, analizându-mi creaţiile, constat mereu variabile: uneori că ar avea oarece valoare ceea ce am scris, alteori, dimpotrivă... De aceea las pe cei îndrituiţi s-o facă. Valoarea unei opere constă în impactul pe care-l are asupra cititorilor, în înţelegerea mesajului şi se produc în timp, după ani şi ani... - Poţi face câteva recomandări creatorilor în grai bănăţean? - Ca scriitori, creatorii acestui gen de opere este bine să aibă siguranţa existenţei acestuia. E nevoie de bună înţelegere, de conlucrare şi camaraderie, repudiind orgoliile, necuviinţa, bârfa în grupuri şi grupuleţe... Suntem prea puţini, pentru a trăi acte necugetate... Cei ce nu vor fi toleranţi, vor cunoaşte izolarea şi stigmatizarea. Ce poate fi mai perdant pentru fiecare dintre noi?! Doresc, fără a fi părtinitor, să se ştie că oricine greşeşte, are orgolii nemăsurate şi se visează pe un plan superior, cu acela nu putem face casă bună. Înainte de a jigni, de a prolifera cuvinte ce pot cauza traume, e nevoie să gândească şi la urmări. Ocuparea unui loc într-o anumită funcţie este de moment, iar revenirea între colegi depinde de comportament. Bunul simţ obligă la respect şi condescendenţă. Toti suntem şi buni şi înţelegători şi harnici şi creatori de frumos. Prin ceartă, frumosul nu se realizează, ci este înlocuit prin antonimul său. Deci... - Dincolo de supărări, uneori fireşti în breasla scriitoricească, unde orgoliile dau, tot uneori, peste margini, iar împăcările se pot produce instantaneu sau prea târziu, sunt sigur că le doreşti ceva special paorilor bănăţeni... - Bănăţenilor le doresc să fie, măcar cu gândul, mereu acasă, la cei dragi, indiferent unde s-ar găsi, neuitând o clipă îndemnul din poezia mea Daţ’ flori. - Dar creatorilor în grai, ce le transmiţi, la început de an nou? - Celor care scriu în grai le transmit întreaga mea gratitudine, dragostea frăţească şi gânduri de sănătate, prosperare, fericire şi noi şi noi împliniri. - Proiecte personale la început de an?!... - Am încheiat dicţionarul la Editura „Dacia Europa Nova” Lugoj, fac corecturile împreună cu prietenul, poetul şi profesorul Ion Căliman, adică cu tine... Amândoi, împreună cu sponsorul şi primarul comunei Margina, domnul Ioan Ionaşi, îl aşteptăm ca pe ceva inedit şi necesar. Pe masa de lucru am un viitor volum de poezie în grai, ce va purta probabil titlul Însămne pră drumu’ dă sară, scrise toate în anul 2002.

spectatori, probând afirmaţia prin telefoanele primite, prin discuţiile avute cu cei preocupaţi de fenomen. Nimeni şi nicicând nu va reuşi să stingă graiul. Se va „trece în istorie” Banatul, dar graiul oamenilor săi va dăinui prin scrierile realizate şi prin celelalte mărturii în domeniu... - Ca speranţă a perpetuării fenomenului, ce-mi poţi spune despre activitatea în cenancluri şi cercuri de creaţie în grai? - În activitatea mea am pus la Lugoj bazele cenaclului „La givan” şi am iniţiat cenaclul de tineri de la 9 la 18 ani, în semn de respect pentru tatăl dialectului bănăţean, conferindu-i şi numele de „Victor Vlad Delamarina”... Am trăit raiul de la „Gura satului” şi-l trăiesc... Sunt alături de cenaclurile „La poşmândre” şi „Nichifor Mihuţa” din Caransebeş, de cei de la „George Gârda” din Făget, „Tata Oancea” şi „Paul Târbăţiu” din Bocşa, de cei din Uzdin, cu „Cea Ventilă” şi de cei din Toracu Mare. Acestea sunt bazele vii ale fenomenului... - Aştepţi şi alte semnale, alte confirmări?!... - Aşteptăm unul la Lipova, judeţul Arad, şi-l mai aştept, dar deocamndată sunt doar promisiuni. Viaţa cenaclieră este o şcoală de creaţie şi evaluare, o speranţă, cum spuneai adineaori, fără de care nu se poate progresa. Când s-au întâlnit aproape toate cenaclurile în grai la Ohaba-Mâtnic, comuna Copăcele, judeţul Caraş-Severin,

tor sau colaborări e cel care conduce la certitudine, ci calitatea. Non multa, sed multum! Dictonul latin este ales şi aici, în problemele de grai bănăţean, ca un corolar al momentului trăit pentru fenomenul supus discuţiei. - Cum anticipam, acorzi o mare importanţă graiului şi te preocupă îndeaproape tânăra generaţie, altfel spus destinul fenomenului (creaţiei) în viitor... Ai şi rostit câteva nume... - Sigur că mă preocupă, cum este şi firesc, viitorul graiului bănăţean, înţelegând prin viitor nu numai folosirea lui de către vorbitori, ci şi pe cei ce vor purta pe mai departe destinele scrierilor dialectale, altfel spus cei ce vor veni, din generaţia lui Sergiu Boian, Georgianei Didraga... Sper să fie destui, serioşi, altruişti şi, mai ales, stăpâni pe cunoştinţele necesare, deci cu o pregătire superioară şi cu dragoste faţă de sat şi oamenii lui... - Cu asemenea preocupări, care înseamnă tensiune intelectuală permanentă, dar şi risipire de sine, („Risipei se dedă florarul” – cum expresiv o rosteşte Lucian Blaga), nu crezi că puteai să te desprinzi de lumea satului, să fii într-adevăr „domn”, să ai un alt destin?!... - De multe ori mă întreb ce m-a determinat să rămân în lumea satului, ca învăSinersig, 13 februarie 2002 ţător şi profesor, ca director de şcoală. Încep să zâmbesc, gândind la spusele lui BaCe premoniţie! Numai peste un an şi câdea Gheorghe, pare-se dintr-o lectură de teva luni, Ştefan Pătruţ pornea pe drumul de demult, dintr-un manual vechi de citire: seară, fără întoarcere...

Banat, anul X, nr. 3-4, 2013


Banat 30 În prim-plan Octavian Lupu

Marius Chelaru

În vizită la negustorul de iluzii (2)

Spiritul Monden şi Vedetismul

Elisabeta Isanos, Drumul spre Ombria

C

u Elisabeta Isanos am avut ocazia să colaborez în repetate rânduri, atât ca scriitoare, cât şi ca traducătoare, la o serie de proiecte primite cu interes, legate şi de meleagurile noastre, dar şi de Orient. Am publicat cu ceva timp în urmă în „Convorbiri literare” un interviu în care scriitoarea spunea, între altele, că „Drumul spre Ombria este autobiografic”, povestea […] vieţii mele, pe care, considera autoarea, o „scoate” „din banal”, „pasiunea constantă pentru scris”. Cartea, cum spune chiar autoarea în interviul amintit, este greu de încadrat unei specii anume, dar am căzut de acord că iam putea spune un „roman neconvenţional” întreţesut cu fragmente de poem. De altfel, mi-a spus Elisabeta Isanos, ar fi vrut să-i pună titlul chiar „Romanul unui poem” Ediţia de faţă cuprinde partea I (19661989, toamna), şi partea a II-a (iarna 1989 şi după aceea) („după aceea” însemnând până după anul 2000). Sintetic spus, este o carte despre epoca în care a trăit autoarea, punctul nodal, elementul pe care se centrează, cumva, fiind tot ce s-a petrecut la finele anului 1989, revoluţia şi schimbările care au urmat. Fiecare scrie despre viaţă în felul lui. La Elisabeta Isanos „povestea” este fără nume, uneori ceva iniţiale, multe frameuri cu lumea din jur, gânduri, trăiri. Poate şi amprenta visului de a-şi căuta părinţii (Magda Isanos şi Eusebiu Camilar), prea repede trecuţi în lumea de dincolo, păşind pe urma slovelor lăsate de ei. Un loc major îl ocupă cartea, scrisul, autorii, ideea de a scrie, de a „spune” în scris. „Scribo ergo sum”, scrie Elisabeta Isasnos. Totul e precar fără scris. Fragil ca pământul din vise Dar nu totul poate fi spus, şi în golul unde nu e cuvântul se petrec barbariile”. Şi „Ucigaşii vin din afara

cuvintelor”. Şi: „Să nu poţi scrie despre orice, să nu poţi scrie tot timpul aşa cum respiri! E un modus vivendi: nu scriu pentru a mânca, mănânc pentru a scrie”. Drumul spre Ombria este „podit” cu dale pe tema scrisului zilnic, la fel cum respiri, şi cu poeme care trăiesc în sufletul autoarei odată aidoma clipelor. unt doar câteva adnotări fugare despre gânduri despre Elisabeta Isanos, poetă, prozatoare pe nedrept prea puţin cunoscută cititorilor, despre o carte aidoma unui „tablou” al sufletului ei, văzut în oglinda lumii în care trăieşte şi, mai ales, scrie. „Trebuie să continui fără să mă lamentez. Îmi trebuie putere pentru a topi tăcerea”, scrie Elisabeta Isanos… Încheiem cu o secvenţă poetică din Drumul spre Ombria: „Cuvintele spuse rămân/ În aer ca fumurile. Deschid uşa/ Şi mă uit în urmă intrând:/ Aburul gurii mă urmează./ Mă evapor cu iuţeala unui alcool.”. Poate că cititorii vor deschide mai des uşa spre lumea scrisă de Elisabetei Isanos.

S

Elisabeta Isanos, Drumul spre Ombria, seria „Opera Omnia”, colecţia „Romanul de azi”, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 451 p.

„Deja mă duce gândul la toată industria aservită spiritului monden, sau vedetismului, cum i se mai zice,” am replicat reflectând la cele spuse. „Astfel, faima devine lucrul cel mai de dorit. Succesul ia imediat locul efortului de a progresa moral pe parcursul vieţii. Se mai adaugă vanitate din belşug şi este gata licoarea miraculoasă!” „Trebuie să înţelegi că fără acest miraj, oamenii ar muri de plictiseală,” accentuă negustorul. „Există o nevoie continuă după divertisment. Lucrurile inventate plac, în timp ce Adevărul este dureros. Mai bine ai oferi Iluzia Adevărului. Ai putea afirma şi cea mai mare nerozie. Cu toate acestea oamenii te-ar asculta şi te-ar urma. Astfel, ai deveni un mare lider de opinie şi ai accede în structurile superioare ale societăţii.” „Da, dar astfel aş promova falsitatea, iar în final eu însumi aş fi prins în capcana obţinerii succesului cu orice preţ,” am murmurat lipsit de convingere. mediat a apărut înaintea mea o femeie deosebit de frumoasă. Talia ei era subţire şi unduioasă. Picioarele erau lungi şi armonioase. Părul era bogat, iar mâinile aveau o delicateţe aparte. În plus, hainele erau croite după ultima modă. Însă nu am putut să observ prea multe detalii, fiindcă deodată chipul ei s-a transformat şi am zărit în schimb o persoană încercănată, cu multe riduri pe faţă, prematur îmbătrânită şi cu pielea zbârcită. Hainele au căpătat imediat o tentă demodată şi învechită. Tot aspectul ei devenise respingător. Contrariat, negustorul dispăru pentru câteva clipe din încăpere ieşind pe o uşă ştiută doar de el. Nu trecură decât vreo câteva minute şi frumoasa femeie reapăru în toată splendoarea ei. Chipul zbârcit dispăruse ca prin farmec. Între timp negustorul se întorsese în cameră: „Cineva a aprins din greşeală Lampa Adevărului,” se scuză el, „şi astfel a anulat efectul Iluziei Frumuseţii,” continuă el. „Ce poţi să faci cu ucenicii din ziua de astăzi? Sunt curioşi nevoie mare şi cum văd un buton, imediat îl apasă pentru a vedea ce se întâmplă,” spuse mai mult pentru sine. „Şi când te gândeşti că pot să am clienţi în salon, iar toată joaca aceasta la butoane îmi poate ruina întreaga afacere. Câtă indisciplină!” murmură nemulţumit mai departe. Am înţeles de îndată că succesul marilor şi micilor producători din industria

I

cosmetică se bazează în principal pe folosirea Iluziei Frumuseţii, încorporată în toate produsele lor. De fapt, în loc să caute căi autentice de înfrumuseţare a fiinţei umane, aceşti oameni de afaceri se mărginesc doar să corecteze superficial aparenţele, oferind o iluzie în locul realităţii.

Jocul Periculos al Iluziei „M-am lămurit,” i-am răspuns cu promptitudine. „Este clar că îmi oferi doar iluzii pe care să le inoculez semenilor mei. Nu voi face acest lucru. Prefer să rămân singur asemenea Cassandrei, decât să fac aşa ceva. Totuşi, sfatul tău este interesant, cel puţin dintr-un anumit punct de vedere. Abia acum reuşesc să îmi explic succesul incredibil al mediocrităţii, ascensiunea socială a persoanelor lipsite de caracter şi atracţia irezistibilă a vedetelor ce îşi expun fără ruşine nuditatea corpului şi lipsa de inteligenţă a minţii!” „Faci aşa cum doreşti,” îmi răspunse negustorul fără a fi afectat de afirmaţiile mele. „După cum bine ştii, eu sunt un negustor de iluzii. Nimic în afară de iluzii nu vei găsi în magazinul meu. Însă nu uita,” continuă el, „că gustul realităţii este amar, suprafaţa ei este aspră, priveliştea ei este dezolantă, iar sunetele emise de ea sunt sinistre! Puţini pot să o privească în faţă, adică aşa cum este ea de fapt. Realitatea este o femeie urâtă şi lipsită de atracţie. Fără jocul abil al iluziei va fi greu să trăieşti împreună cu ea, să o strângi în braţe, să o iubeşti şi să i te dăruieşti!” m plecat în grabă fără să îmi iau rămas bun, tulburat de aceste ultime cuvinte. În oglinda din faţa prăvăliei am avut însă impresia că preţ de o clipă am zărit o personalitate impunătoare, însă imediat a dispărut şi nu a rămas decât imaginea obişnuită a ceea ce sunt de fapt. Cineva din greşeală aprinsese Lampa Adevărului la intrare şi uitase să o mai stingă. Cu toate acestea, mi-am iubit de o mie de ori mai mult înfăţişarea de om aflat la „vârsta de mijloc”, decât proiecţia cosmetizată a ceea ce nu am fost şi nici nu voi fi vreodată. Am făcut bine respingând oferta negustorului? Nu îmi pot da seama, însă din acea clipă m-am decis să întreb pe toţi cei din jurul meu, indiferent de persoană: „Care sunt iluziile pe care le hrăneşti în viaţa ta?”

A

Bucureşti, 21.03.2013

Banat, anul X, nr. 3-4, 2013


Banat Graţian Székely

Străfin (4)

U

n porumbel se rotea deasupra lor, un vânt plăpând întoarse o frunză de pe drum şi zburli cârlionţii fetei; o buclă îi intră în ochiul stâng, o-ndepărtă şi-un câine începu să urle de trei ori. Pe urmă se lăsă tăcerea. – Edina... – Da. – Ştii că-mi pare rău... – Ştiu. Dar nu vreau să plecăm. – Bine. Vom sta. – Neluţu... – Da. – Cred că nu mai respiră. Şi parcă s-a răcit. Şi atinse şi el trupul micuţ al ariciului, un gigant pentru cei de seama lui. – Aşa e. Cred că s-a sfărşit. – Mai vreau să stăm puţin. Să fim siguri. Băiatul dădu aprobator din cap. Alte stoluri de păsări traversau bolta cerului, alte frunze alunecară pe lângă ei. Nelu îşi trecu mâna peste lăbuţele animalului. Acum erau rigide şi întreg corpul înţepenise. – Sigur s-a sfârşit. – Sigur, sigur? – Da, Ina. Sigur, sigur! Crede-mă pe cuvânt! – Atunci trebuie să-l îngropăm. Ai cu ce să-i săpăm o groapă? – Un levier, o şurubelniţă. – Bine. Atunci sapă aici până caut ceva să încropesc o cruce. Băiatul nu mai puse alte întrebări, măsură din priviri corpul şi se îndreptă către motocicletă pentru a lua cele trebuincioase. Edina se plecă spre pământul moale şi gras, unde iarba crescuse slobodă şi culese două rămurele. Le puse în formă de cruce legându-le cu coajă de pe alte crenguţe. Îşi dădu jos rucsacul din spate şi scoase blocnotesul, căruia îi rupse coperta de pe spirala de metal. Începu să scrie cu pixul dublând şi îngroşând fiecare literă. Văzând că băiatul încă săpa la mormânt, adună câteva floricele galbene şi albe într-un mănunchi, pe care-l legă cu altă coajă de copac. – Neluţu! – Da. – Cum merge? – E aproape gata. Edina se apropie de locul unde băiatul asuda scoţând cu mâinile ultimele grămăjoare de ţărână, pe care-o afânase cu şurubelniţa şi levierul. – Ei, e bine? – Da. Bravo! Acum trebuie să-l învelim cu ceva... – Edina... – Trebuie! Înţelegi? Trebuie! Scotocind prin rucsac, găsi eşarfa în ape albastre-verzui. Era preferata ei şi nu se miră c-o uitase în geantă. Desfăcu bucata de mătase, o împături în două, înveli ariciul şi-l aşeză în groapa destul de mare pentru el. Luă câteva flori din buchetul pregătit şi le puse pe trupul rostogolului, acum acoperit c-un giulgiu albastru-verzui. Ţinând în mână cartonul blocnotesului, citi cuvintele îngroşate: – „Aici zace ariciul Ricci./ Un arici neînfricat./ Nu a făcut niciun rău nimănui/ şi nu a supărat pe nimeni./ Dumnezeu să aibă grijă de sufletul lui!/ Odihnească-se în pace!”Astupă groapa cu pământul de alături. Deasupra aşeză cartonul şi mănunchiul de flori, la cap înfipse crucea din rămurele. Apoi îşi şterse lacrimile cu podul palmei răsuflând uşurată. Acum toate erau aşa cum trebuie şi ea încheiase doar sorocul destinului. – A fost un arici norocos, conchise Nelu. – Cum poţi să zici asta? – Păi era destul de mare, dovadă că şi-a trăit viaţa. Era un aventurier pentru că nu i-a fost frică să traverseze şoseaua şi, în plus, nu a murit singur, ca toţi din neamul lui. A murit mângâiat de tine. Ce moarte mai frumoasă poate să fie? (fragment de roman)

Constantin Buiciuc Impresii de cãlãtorie

Ce căutaţi aici, români?* Jurnal francez (8)

Joi, 21 iunie 2007

liscul luminat până la vârful aurit, în depărtare – cupola de lumini a Domului Invaliuzeul Orsay. Sala impresio- zilor. Turnul Eiffel, de aproape, cu feerice niştilor: Degas, Manet, Cail- lumini: galbene, parcă turnul e de aur; albe, lebotte. Sculpturi în bronz de ca focurile de artificii, şerpuitoare, clipind, Degas – balerine. Sisley, Pissaro, Renoir. ca într-un uriaş pom de Crăciun. Ne-am Celebra pictură a lui Renoir Bal la Moulin oprit să facem poze. Mulţime de oameni, de la Galette, din 1876, cu negrul şi roşul la unu noaptea! Un negru a întins mâna în armonizându-se şi cu petele de lumină in- faţa aparatului foto şi a strigat gutural: “Pategrate în întuneric. Trei picturi de Monet: ris!” Mâna lui nu a apărut în imagine. Gheaţa, Sena la Vetheuil şi cunoscuta Luminile turnului, da. plimbare pe Champs Elisees. compoziţie Parlamentul Londrei. Vincent Van Gogh: Siesta, Biserica din Anvers, Arcul de Triumf de l’ Etoile – în faţă, copacii verzi mascând Domnişoara Gachet în grădină, Autoportret (1889) şi Portretul doctorului magazinele – pe lături. Şuvoi lent de maPaul Gachet, realizat în 1890, a-nul morţii şini. În maşina noastră – muzică de la “Rapictorului, şi care a fost, o vreme, cel mai dio Classic”: arie din Văduva veselă de scump tablou din lume. Cezanne: Dalei Lehar, apoi fragmente din Pastorala de (1873), apoi Stânci lângă grote, dede- Beethoven şi Arta fugii de Bach. subtul lui Chateau – Noir (1904), pasul spre cubism. Toulouse – Lautrec. PasteluVineri, 22 iunie 2007 ri de Degas. Dounier Rousseau: Războiul. Gauguin. Neoimpresionismul: Cross, Seuntâlnire cu Remy Salaun, directorul rat, Signac. Matisse: Lux, calm şi volupŞcolii de Muzică din Saint Leu la tate (1904). Foret. Petru Madroane, directorul a Domul Invalizilor, am revăzut Şcolii de Arte Frumoase “Filaret Barbu” mormântul lui Napoleon. Apoi din Lugoj a prezentat activitatea şcolii pe am trecut pe sub Turnul Eiffel care o conduce: recitaluri, concursuri, lanşi am poposit la Centrul Beaubourg Pom- sări de carte. A accentuat asupra faptului pidou. Într-o sală imensă, am putut admira că şcoala depinde de două departamente: o sculptură cinetică, din 2007, numită Bala- Ministerul Educaţiei şi administraţia locală. da lui Pinocchio: sâni uriaşi, roşii, mâini În Franţa, tendinţa este ca activitatea uriaşe, albastre, labe de picioare, cenuşii, şcolilor de artă să fie subordonată populaţiei toate strânse în nişte mari plase atârnate oraşului. Sistemul este piramidal: la bază de tavan, prin scripeţi. se află şcolile de amatori, la mijloc – şcolile Plasele cădeau brusc, cu mâinile, sânii cu orar amenajat (de profesionişti), iar în şi picioarele în ele, printr-o deschizătură, vârf – şcolile superioare de muzică, de la şi se opreau, la etajul inferior, aproape de Paris şi de la Lyon. Şcoala de Muzică din o mulţime de viermi albi, enormi. Un vier- Saint Leu la Foret are 280 de elevi, cu o me, tras de un scripete, aluneca pe un tra- subvenţie municipală. Au acces la muzică seu circular, printre ceilalţi viermi, nemiş- numai cei care plătesc. Tariful este acelaşi caţi. Plimbarea a continuat în Cartierul pentru toţi şi scade numai dacă vine la Monmartre, la Biserica Sacre Coeur şi în şcoală al doilea copil al familiei. Taxa este Piaţa Tartre. Pe Bulevardul Saint Michel, calculată în funcţie de cheltuieli (salarii pe un afiş electoral, cu inscripţia “Dispo- etc.). Primăria asigură 65 la sută pentru nible”, cineva a scris, cu carioca neagră, fiecare elev. Şcoala participă la manifestă“Ocuppe”, pe chelia omului politic. Trei ti- rile oraşului. Ea are multe parteneriate cu neri cântau pe trotuar: doi la chitară, unul diferite asociaţii culturale. Are cinci corale, la tobe. Am trecut pe Bulevardul Ney. orchestră, grupuri de chitarişti, de clarineoaptea, plimbare prin Paris. Pe tişti etc. Fiecare elev învaţă un instrument jos: Opera, Piaţa Vendome, cu şi face practică colectivă (în corală sau în Columna lui Napoleon, Palatul orchestră). Regal, cu concertele de muzică rock, de După-amiază, vizită la Versailles. Ziua Muzicii, curtea Muzeului Luvru, cu După ce am cumpărat biletele, ne-am înpiramida translucidă lucind în noapte. tors în microbuzul oprit în imensa parcare Cu maşina: Piaţa Concorde, cu obe- din faţa palatului.

M

O

L

N

Î

31

Î

n timp ce mâncam, aşteptând să se oprească ploaia, am simţit o puternică durere punctuală în partea dreaptă a gâtului. Mă înţepase o albină, care ajunsese, nu ştiu cum, în microbuz. Mi-am scos acul din gât şi am văzut albina cum se chinuia să moară, pe rama geamului din spate al maşinii. N-am omorât-o. Peste două ore, când ne-am întors din vizita făcută strălucitoarei foste reşedinţe a regilor Franţei, o fată a strivit insecta care mai mişca uşor din picioare, dacă o atingeai. ouă ore la Versailles. Vizită rapidă: Sala Abundenţei, Salonul lui Venus, Salonul lui Marte, Salonul lui Mercur, Salonul lui Apollo, celebra Galerie a Oglinzilor, Camera Regelui, Sala de Gardă, Sala Sacră (coloană de porţelan de Sevres, din 1807, comemorând campania lui Napoleon din Germania, din 1805), sală cu scene din războaiele napoleonene şi cu portretele generalilor şi ale altor ofiţeri superiori din vremea lui Napoleon. La ieşirea din curtea palatului, în parcare, un negru, purtând pe cap o miniumbrelă în culorile drapelului Franţei, mi-a cerut să cumpăr brelocuri cu Turnul Eiffel. I-am spus că n-am bani. M-a întrebat de unde sunt. “Din România!” “A! Romania! Budapest!” “Non, Bucureşti!” Deşi eu credeam că e o legendă confuzia dintre cele două capitale, căci o auzisem de la alţii, seara, i-am povestit lui Christophe că mi s-a întâmplat acelaşi lucru acum nouă ani, într-o staţie a metroului parizian. Un negru american m-a întrebat dacă nu am bilet de metrou. I-am răspuns că nu şi că nu sunt de aici, ci din România. El a zis: “Romania? Budapest!” “No, Bucarest!” Christophe a explicat, resemnat: “Cu nouă ani în urmă şi acum, era vorba de acelaşi negru!” După ce am râs pe săturate, am plecat la concertul de adio, de la Franconville.

D

Sâmbătă, 23 iunie 2007

P

lecarea acasă, de la Dana, la ora 9,30. Am mers spre est, sub un cer cu nori grei, cenuşii, joşi. Un avion cobora printre nori. Un tren argintiu, lung, subţire, teşit, aerodinamic, a trecut în viteză pe lângă noi, în sens opus. Era un TGV. Înaintând spre Metz, am mers câtva timp, paralel cu calea ferată. Deasupra norilor joşi, nimbus, prin spărturile dintre ei, se vedeau, mişcându-se lent, înalţii nori stratus, de un alb sidefiu. Soarele se vedea greu prin nebulozităţi. Într-o parcare, la un WC îmbrăcat în faianţă, a pornit o puternică ploaie, rapidă, scurtă. O doamnă, cu un câine – lup în lesă, alerga spre WC. A intrat în clădire împreună cu câinele. Am intrat în Germania la ora 15. Am făcut o oprire la un magazin “Aldi”, din oraşul Manheim. M-am plimbat relaxat prin magazin, căci n-am cumpărat nimic. e drumul de întoarcere, a plouat foarte mult, în Franţa şi în Germania. Apoi se făceau spărturi în nori şi cerul redevenea albastru. Geamurile microbuzului se uscau şi peisajul care fugea în urmă primea din nou claritate. Goneam mereu spre răsărit şi soarele cobora încet în spatele nostru. Ploaie puternică. Microbuzul alerga prin universul lichid din sudul Germaniei, pe sunetele unei muzici ritmate, enervante. Cu cât înaintam spre răsărit şi venea seara, cerul se limpezea. Norii se retrăgeau, în fâşii vineţii. Luna, în primul pătrar, ne supraveghea de la sud. Satele şi orăşelele germane, simple, curate, puse la punct până la ultimul amănunt, defilau printre lanuri şi pâlcuri de copaci sau păduri nu prea întinse.

P

Duminică, 24 iunie

D

upă ce am străbătut, noaptea, sudul Germaniei, Austria şi Ungaria, la şapte dimineaţa am trecut prin Szeged. Eram deja acasă. Sub lumina piezişă a soarelui dimineţii de vară, oraşul se răsfăţa liniştit. Abia câţiva pietoni se ză-reau pe străzi. O unguroaică grăsuţă făcea jogging într-un parc, pierzându-şi silueta pe alei umbroase. Am intrat în România la ora 8,45. *Constantin Buiciuc, Ce căutaţi aici, români?, Editura Marineasa, Timişoara, 2010.

Banat, anul X, nr. 3-4, 2013


Banat 32 Romulus Zaharia

Ion Căliman înapoi, spre Valea Plângerii…

Poetul Ion Căliman la timpul recunoaşterii

I

nstinctul de conservare în ritualul poetic sfidează, aş spune, la poetul Ion Căliman, scriitorii-moaşte ai poeziei moderniste, ai poeziei experiment, şaptezeciste, optzeciste sau de o altă vârstă. Obsedat de acribie şi prea mult profesor cu sine, dar cu măsuri grele în competiţie cu tradiţia, aruncând mereu colace de salvare lumii în care s-a născut – lumii satului, titlurile poemelor sale, şi ele însele, sunt vârste ale morţii lente a satului de care, orice ar face, oricât de cărturăresc s-ar vrea, nu se poate desprinde, necum să se îndepărteze. Înfierbântat până la clocot de lumina unor vestigii ale frumosului rural ce încă mai stăruie în lumea satelor, mijlocitor cult între poeţii anonimi şi cititorii colecţiilor sale de folclor bănăţean, Ion Căliman se dovedeşte a fi un meşter ales şi experimentat al cuvântului, o calfă cu drep-turi depline în breasla profesionistă a scrisului. Din nefericire – o nefericire gravă şi sensibilă, multora dintre aceşti profesionişti, prea grăbiţi, le lipseşte astăzi concluzia timpului, pentru a se numi cu adevărat artişti ai cuvântului. Pentru poetul Ion Căliman, timpul recunoaşterii vine – a venit, în fine, nedrept de târziu. De strajă sunt, însă, în poezia lui, şi chiar ghid, îngăduiţi-mi să o spun, pentru mulţi dintre cei ce mai luptă cu peniţa, „clopotele” sale surde, o sfâşietoare poemă a soartei scriitorului contemporan. Criticul literar nu a ridicat îndeajuns de sus privirea, ca să vadă imensul clopot al sufletului său de poet, criticii nu s-au învrednicit să audă cum acest clopot al pustiului, al zădărniciei şi-a prelins sunetul de bronz în cărţile sale, un sunet care, an de an, prin volumele pe care le-a tipărit, cu mari sacrificii, se stingea încet, ca o aţipire, cum spune poetul, în aşteptarea zilei celei drepte. Nu spumegare, nu neînţelegere şi dispreţ, precum la mulţi dintre impotenţii zilei, încă mahări efemeri ai poeziei, toate acestea şi încă multe altele – nu! on Căliman nu vrea să ucidă balaurul ce unor poeţi confecţioneri le turmentează anchilozele. El clatină mândrii miraculoase, înflorind şi îmbelşugând mereu aceeaşi livadă roditoare care este literatura autentică, ancorată într-o tradiţie specifică, într-o apoftegmă socotită vetustă – rădăcinile care culeg sevele secrete şi benefice. Unii critici din cei cu pensionare întârziată, cu onoruri pentru senilitate, precum Dl. Manolescu, continuă să apere experimente de multă vreme dovedite a fi inutile. Poate de aceea nu l-au întâlnit în calea lor pe Ion Căliman. Dar clopotul său surd, întrebările, trecerile, minunile care nu mai ucid, lotuşii şi roua, mestecenii, grădinile, rugul, nălucile, hierofaniile etc., poate inegale ca valoare, dar prezente în atâtea volume, şi-au găsit fericirea în sunet, sub cămaşa clopotului cu prelungiri de rouă, care alcătuiesc însuşi sinele său. Ozonul proaspăt bântuie poemele sale, care, ciudat, rămân prea strunite, ar avea nevoie de o şi mai pregătită altitudine. Dar, nu vă speriaţi, nu

I

este decât poetul de totdeauna faţă în faţă cu crugul ceresc. De fapt, sau în fapt, titlurile poemelor sale devin o ars poetica proprie – chemarea ierbii, brânduşi de toamnă şi multe altele, într-o sublimă retragere în sine, convieţuind cu un elan vertical, care rămâne ca o fascinantă rugă de regăsire în statornicie. ântuie, de altfel, în poezia românească, destule miasme ale creierelor adunate în demolatori, în triviali şi obsceni, în tribalişti şi pornografi. Un flux de killeri cutremură poezia aruncând-o în laguna cu putregaiuri ale acestei tranziţii culturale de nu-ştiu-unde spre nu-ştiu-ce, în dispreţ pentru public şi pentru literatură. Apoftegme scandaloase subtitrate de fel şi fel de indivizi înnegresc hârtia. Pluteşte un abuz de spray nociv, cu miasme de nihilism filosofic, înfrunzit împotriva poeziei bune, tradiţionale. Poeţi cu atitudini hieratice, cu legende stranii de revoluţionari apar peste noapte, îndrumaţi de căpăţâni ţuguiate şi căutând mereu aceeaşi „beznă voluntară”. În această nebuloasă mai adâncă decât ne putem imagina, poezia lui Ion Căliman „face bine” – cum se spune. Cavalcade de imagini, câmpii pline de rouă, şesuri de ierburi grase şi de vise, uneori prea cuminţi, încălzesc imaginaţia. ocot că poetul, în secunda trecerii lui, mai are multe de spus. Mai cu seamă că are la îndemână o fântână cu apă fermecată, folclorul, despre care aş mai avea şi eu multe de spus, un izvor nesecat de frumuseţe, precum şi de nebănuite antene. Dar mă opresc aici. Poetul, profesor şi estet, ştie bine că imaginea este o formă magică şi este pregătit pentru un drum lung. Acum, pe bună dreptate, Ion Căliman a fost primit ca membru al Uniunii Scriitorilor din România. Timpul recunoaşterii a venit. Să-i urăm bun venit!

B

S

Făget, februarie 2002

În sine arzând Tot mai rare rămân minunile în găvanele amintirii, doar drumul lor subţire, ca un şopot, ca aburul, mângâie mereu pleoapele gândului, cum s-ar surpa, ca un aşternut, Duhul Sfânt, pe umbrele apelor… Rugul verbului, ca o jerbă, stropeşte porţi fermecate, dureros… Doar lumina se mai vede,

în sine, arzând preafrumos…

Descărnare Nu mai ştiu, nu mai ţin minte, singur, precum Hercule, sau îndemnat de gândul răzbunării, am pus foc rugului ce mă încinge… Am pus lemne şi lăncii surpate pe feţele piramidei…

Reconstituire Rugul tău, veneticule, cel de dinăuntru, cu o respiraţie albastră, de cearcăn, de dincolo de mădulare şi de atingere, este ca o purificare din care focul mă reconstituie, gând cu gând, tăciune cu tăciune…

Mai apoi, în adânc, în neprimitoarea grotă estatică, poate a tăcerii, poate a ecoului, mi-am aruncat carnea, ca pe-o haină murdară, pe rug… Numai din flăcări am lins, cu gândul, urma stelei adormite în aura Duhului Sfânt…

Până la lacrimă Până la lacrimă şi dincolo de sare!... – mi-a strigat bolovanul pe care-l căram, în spate, în sus şi în jos, zdrelindu-mi mâinile şi oasele şi năvălind, ca o amintire urâtă,

Până în scobitura lacrimei trebuie să te toceşti, tu, şi să te prelingi, tu, Sisife al suferinţei şi zdrumicării, până vei simţi, iarăşi şi iarăşi, drobul de sare desprinzându-se tainic de pleoapă, şi clipocind şi greu şi căzând şi peste pieptul tău sfârtecând…

Cum ai pune în adiere numai pletele ierbii (nu şi ploaia), cum ai presăra în curgere numai susurul (nu şi durerea naşterii)… Aşa, izvorul se poate bea pe sine din şopotul cuvântului, din rugăciune…

Banat, anul X, nr. 3-4, 2013


Banat Ion Căliman Aripă Mă despart de scoici, de melci şi ţestoase, de fluier şi de schelălăitul stelei, pe ger, în zăpadă… Sub morile de vânt mi-am aşezat un braţ de fân, înmiresmat, ca un înger de pază, să-ncânt grădinile visului… Aburul perlei sfâşie văzduhul ca un fum… Departe,-n oglindă mai foşneşte umbra Sfântului Duh… Sunt, iată, numai o aripă a marelui gând, îmbălsămat, trecut spre seară prin valea dorului şi întâmplat, în scrum…

Până la scrum Cuvântul meu nins, jocul gândului stins, leagăn necuprins… Ţărmul abrupt, cu care tot lupt, de arşiţă supt… Mal legănat de care mă zbat, într-un vis ne-ntâmplat, de la rob la împărat… Lopeţi, zbatere, ceas, călătorie,

tăgadă, măcinare, popas, rug fără glas… Drum fără întoarcere, vitraliu în spargere, rotunjire-n retragere… Cuvântul meu nins, mesteacăn aprins, de ieri, de mâine, de-acum, este gândul încins până la starea de scrum…

Starea de umbră Starea adâncă de umbră, cerul

de dincolo de amintiri, al ochiului alungat în mirare, nebrăzdat de lumină… Iată, mă aplec întru cântec, sunt albul efeb ruginind în cuvinte, parcă veşmintele poartă jarul mocnind; Adică lucirea a ceea ce nu se mai vede – o privire îmbătrânită-n candelă… Şi, totuşi, târăsc starea

de umbră, ori starea de jug?!... Ca-ntr-o amintire numai presimt că putrezeşte lumina în ochiul de dincolo…

Puritate Mă pregătesc pentru cunoaşterea din urmă… Îmi spăl ochii în coapsele iluziei şi faţa de ploaia alburie a stelei; Cu apele amintirii îmi ocrotesc pleoapele;

Picioarele mi le curăţ de epiderma neagră a ţărânei cu lacrimile icoanei;

de joacă, de fereastra deschisă larg, retrovizând grădina; Mai ales atunci când uită de sine (copiii), auzindu-şi doar râsul zglobiu, rostogolit în ecoul tot mai verde din amintirea ta…

Mâinile se clătesc singure în aluatul dospit şi furişat în azima pâinii… Pe rug îmi arunc, apoi, trupul, ca pe o pasăre rătăcită şi scobită de adâncul său zbor… Numai după starea de puritate pot îmbrăca alt veşmânt, care le încape pe toate într-un cuvânt de flacără şi sânge al zorilor…

Cerul odihnei Când oglinzile tac, sfărâmate, în somn, mai stăruie-n lume un cântec… Umbrele stinse, descojindu-se în apus, talazul sfărâmându-se cenuşiu de ziduri ca de un tampon îmbibat cu eter… Seara, mai ales seara, ai această stare de gol, când cerul e mult mai adânc şi toate se-aud în orizontul de vată al odihnei; Cum se sparg ţipetele copiilor

33

Parcă-s dihănii hămesite clipele tale, sau tolănite blănuri, pe gardul memoriei, puse, în dungă, la uscat… Aşa, picurând, se desprind şi ard, pe covoare de pluş, precum despletite tălăngi, amintirile tale, peste crânguri sparte… Aşadar, aşază-le, cu grijă, pe rug şi-ncepe rugăciunea… Pe când numai oglinzile tac sfărâmate de somn…

Pată Mă simt vinovat... Am trup o singură dată, cât să-mi strig, lângă stup, din frig carnea întinată... Gura, fără cuvânt, rosteşte, pe iarba din cer se ofileşte, ca şi cum niciodată în piatra din drum nu s-ar oglindi ca o pată...

Banat, anul X, nr. 3-4, 2013


Banat 34 Eliana Zah

Picturi sonore sub bagheta dirijorului

Al. Florin Ţene

Metafora ca ritm al gândirii poetice

P

oezia este „timpul” izvorât din spaţiul unui impuls ritmic de existenţă. În acelaşi timp este un loc al metaforei. Fiindcă, în aceste condiţii, metafora caracterizează gândirea poetică, fiind fundamentul acesteia. Câmpul magnetic creeat de metaforă are propietatea de a coordona semnificaţiile. Astfel, prin metaforă se realizează inala mare a Ateneului Român a spiraţia poetică ca expresie a gândirii. Poeţii de mare anvergură au intuiţia găzduit, în februarie 2013, susţinerea unui program care a re- de a organiza metaforele într-un sistem, flectat imagini sonore ale romantismului creând o profundă gândire poetică, cu un târziu. În deschiderea acestei serate mu- bogat fond metaforic. Când abordăm universul unei opere zicale, publicul s-a putut bucura de audierea muzicii de balet din opera „Cidul” de Jules poetice, scriem de fapt despre forţa cu care Massenet, aceasta fiind executată de către poetul a ştiut să-şi construiască paleta sa orchestra Filarmonicii „George Enescu”, de înţelesuri, subînţelesuri înglobate încondusă de către dirijorul Octav Calleya. tr-un sistem de semnificaţii, de specificitaCele şapte tablouri ale suitei ilustrează mu- tea sa, deci despre metafora sa. senţa filozofică, la unii poeţi zical diferite provincii spaniole, sonoritatea profunzi, se află în câmpul melor fiind conturată impecabil sub bagheta taforic. dirijorului Calleya. Pozitiv, echilibrat şi caCând poetul este el însuşi, adică în mepabil de a se adapta la caracterul fiecarei piese din suită, acesta a reuşit să exprime taforă, se realizează o apartenenţă intimă, prin intermediul orchestrei viaţă, energie, de profunzime la Idee, într-un univers al culoare, datorită sincronizării, preciziei rit- conştienţei şi inconştienţei. Metafora este de sorginte filozofică. mice, vălurilor de nuanţe întreţesute în special la preluarea şi evidenţierea, de la o par- Un tot filozofic şi liric, inseparabil, se realizează. O impresie de atemporalitate se retidă la alta, a temei din primul tablou. lături de dirijor s-a afişat mai alizează prin metaforă când realitatea imeapoi pianista Gabriela Ungu- diată este aparent respinsă de aceasta. Gândirea poetizantă este dată de mereanu în susţinerea Concertului nr. 2 pentru pian şi orchestră în sol minor tafora întâmplătoare, când nu se constituie op. 22 al lui Camille Saint-Saëns (compo- într-un sistem metaforic. În poezie metafora este o necesitate, zitor contemporan de altfel cu Jules Masdar şi semnul conştiinţei creatoare. Un ritm senet). Prezentarea celor trei părţi ale con- metaforic există la fiecare poet autentic, certului a cunoscut o execuţie decentă sub specific fiecăruia. Şi Eminescu îşi are ritmâinile pianistei, fiind evindeţiate contras- mul său metaforic, însă, diferit de cel al lui tele planului armonic şi frazarea melodică, Alecsandri, Blaga, Stănescu, Virgil Mazitrecerea de la nuanţele liniştite la cele pu- lescu. Universul poeziei este creeat de sisternice fiind relativ suprimată. Având o notă temul metaforic. Prin poezia lui Mihai Eminescu, a lui de eleganţă în expunerea acestui discurs muzical, pianista a fost apreciată de public Lucian Blaga sau a lui Nichita Stănescu aceasta simţindu-se datoare sa ofere un se creează impresia că se evidenţiază o bis interpretând o lucrare compusă de Jean- disjuncţie metaforică, adică o mobilitate a Philippe Rameau, respectiv „Egipteanca”. polilor în câmpul metaforic, o glisare de Întrucât anul 2013 reprezintă bicen- sensuri. Prin metafore Lucian Blaga a retenarul naşterii marelui Giuseppe Verdi, în- compus Spaţiul şi Timpul. Blaga efectucheierea programului s-a desfăşurat în ează însă o dublă lucrare: el nu numai că prezentarea câtorva dintre cele mai cunos- pune în evidenţă metafora ca o celulă pocute uverturi şi coruri de opere ale compo- etică sensibilă, ci şi ca o celulă sensibilizatoare, prin incantaţia de cuvinte. zitorului. Însă nu abundenţa de metafore impriSub bagheta aceluiaşi dirijor, de data aceasta împreună cu Corul Filarmonicii mă forţă unei opere poetice, ci organizarea „George Enescu” (pregătit de către dirijo- metaforelor, atâtea câte sunt, într-un spaţiu rul Iosif Ion Prunner), au răsunat fragmente de semnificaţii. Prin metafore se esenţializează o redin opere precum Macbeth (Preludiu şi scena I – cor –„Che Faceste”), Lombarzii alitate, se realizează o glisare dintr-un spala prima cruciadă (Cor, „O Jerusalem”), ţiu şi timp determinat spre o zonă a tanTraviata (Preludiu la actul I), Trubadurul genţei imaginarului şi realului. Am putea (Cor din actul II, „Vedi le fosche”), Don spune că acest transport se duce spre mit, Carlo (Cor din actul III, „Spuntato ecco il căci acesta are în sine raţionalul ca domedi”), Nabucco (Uvertură şi corul „Va Pen- niu filozofic şi imaginarul ca domeniu poesiero” şi Aida (Gran Finale, actul II). Gran- tic. Astfel, prin această structură a metafodoarea, forţa dramaturgiei muzicale, can- rei, poemul se încarcă cu semnificaţii de tabilitatea şi virtuozitatea vocală au fost ne- memorie a existenţei, aşa cum orice mit lipsite pe toată desfăşurarea lucrărilor, diri- este o istorie (memorie) despre sine a umajorul reuşind să-şi evidenţieze calităţile şi nităţii. Stilul unui poet trebuie dedus din convaloarea alături de cor şi orchestră, printr-o pregnantă ilustrare şi manifestare so- secvenţa sa la sistemul de semnificaţii care, noră a celui ce a fost geniul operei italiene. în final, îl defineşte. Acest fapt înseamnă Reacţia publicului a fost de altfel pe măsu- păstrarea ritmului său iniţial. Din păcate, ră, iar dirijorul a dorit să încheie această rareori judecăţile de valoare făcute de criseară muzicală prin faimoasa piesă „Li- ticii de poezie se fac din sistemul metaforic biamo ne’lieti calici” din actul I al operei respectiv asupra acelui sistem. Marea poezie este factorul inestimabil Traviata, rugându-i pe cei prezenţi să cânte alături de muzicienii de pe scenă; cei al viabilităţii unei culturi, cum şi al maturităţii din public au fost cam reţinuţi în ideea de sale, aceasta stă sub semnul ritmurilor disa cânta alături de interpreţi, însă i-au susţi- tincte, de existenţă iniţiate şi fundamentale. Poetul aparţine poeziei sale în virtutea nut aplaudând pe ritm până la final.

S

E

A

Liana Pungaru

faptului că el şi-a contopit existenţa sa cu opera poetică. Chiar dacă prin aceasta nu descoperim întocmai Omul, însă, descoperim şi înţelegem o esenţialitate umană răsfrântă în destinul creatorului. ctul creţiei poetice este o angajare la Infinit, iar poetul, conştient de lucrarea sa, nu va putea niciodată să fie suspendat într-un punct imobil, ori în zona confortului intelectual, adică în spaţiul trăirilor dobândite pe calea ideilor recepţionate. Marea autenticitate eminesciană îşi are aici una dintre rădăcinile sale. pera poetică autentică este o intervenţie în Absolut, o sinfonie ce vibrează în spaţiu şi timp definită la Spaţiu şi Timp infinite, ea este, în fiecare Timp al său, o structurare ce tangenţiază filozofia implicată, a noţiunilor fundamentale ale existenţei. În măsura în care poetul răspunde în existenţa sa despre existenţă, avem clar ritmul interior al operei sale. Acesta, adică ritmul, nu este cadenţare, ci o esenţă, un ritm ce exprimă o intimitate spirituală cu poetul, prin care cititorul este sensibilizat, apropiindu-l de ceea ce rămâne inefabil, adică esenţă. Poetului, poezia îi devine o interiorizare şi o interioritate necesare. Dacă pentru Mazilescu, poezia este un fel de expulzare a eului, pentru Stănescu ea este o adâncire a sinelui. Dar, pentru amândoi sistemul gândirii poetice disimulează realitatea, câtă vreme gândirea poetizantă a poeţilor din secolul XIX numeşte o realitate. Dar nu se poate disimula o realitate mai înainte de a-i fi înţeles esenţele, de a o fi trăit printr-o experienţă proprie. profundă şi puternică experienţă de viaţă naşte un sistem poetic. Nu întâmplător că Mihai Eminescu, Octavian Goga, Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu, Radu Gyr etc., care au trăit mari experienţe de viaţă, au căutat un nou limbaj poetic. Sistemul de gândire poetică se construieşte din semnificaţii care rămân mult timp printre noi, şi apoi trec în ecou, ca un sistem de citate. Ele sunt, şi devin şi ale noastre; ele cuprind şi exprimă esenţa umană. Deoarece este revelat eternul uman. O chemare lansată, o invitaţie disimulată, spre Întrebare, spre Nelinişte este opera poetică. Aceasta trezeşte latenţe spirituale. Ea se identifică uneori cu speranţa, deoarece este şi ea o tensiune spirituală spre viitor. Poetul este locuitorul operei sale şi cel care încearcă o reaşezare de lumi. El este propria sa poezie. Iar Poezia este Poetul.

A O

O

Suferinţa Lacrima sufletului Veşnic neuscată Nu vede niciodată soarele N-o ajunge căldura iubirii Tandră şi pură lacrimă Neparfumată şi goală Rămâi…

Aievea Necunoscutul sta cu noi la masă… Căutam în timp trecut ce nu am fi găsit, Capitole de viaţă pe sub icoane sau concerte Cum oi fi început, nu ştiu, doar am vorbit. Apoi ne-am rezemat mai bine-n scaun de parcă asta ne-aducea idei… A câta oară, de mine oi fi povestit? Vorbea şi el cu vorba rară De apa-adâncă-n ceas de seară. Apoi, doar asculta privind departe De parca-şi acorda într-una gandul… Nu mă privea, zâmbea puţin, căci totul era nou. Părea să caute în vorbele-mi culori, Poate picta în minte un tablou. Trăiam un timp cu amintiri tivit Dar n-a fost mult, un ceas nu s-a-mplinit. Aş mai fi zăbovit să îl ascult, să-i povestesc Hăuri de timp şi mari distanţe Le-am fi făcut pe toate să dispară Şi împreună-am fi găsit şi floarea rară… Dar oaspeţii cândva s-au ridicat, întârziind în noapte Şi unul câte unul au plecat. Şi noi? Doar rendez-vous neaşteptat.

Mai multă muzică Din lumea sunetelor unde-ai fost şi tu, Ca printr-o enormă pâlnie a văzduhului Picură-mi în sufletu-mi ars de trecuturi Stropi ce-s pe dată, cald şuvoi de muzică Ca un balsam peste-o ciudată oboseală. Mă scuturi? Când oboseala e ca un balsam ciudat, Muzica din şuvoi încearcă să stingă arsura din suflet, Se-nalţă în vazduhul enorm ca o pâlnie Care duce în lumea sunetelor unde ai fost şi tu. Nu spune nu.

Banat, anul X, nr. 3-4, 2013


Banat

35

Corina Firuţă

Prezentarea Editurii Alcor Edimpex din Bucureşti

E

ditura ALCOR EDIMPEX, care a fost înfiinţată în anul 1994, şi-a propus de la început să realizeze albume despre arta românească şi despre România, cu numeroase imagini, tipărite pe hârtie cretată, în limba română şi limbi de circulaţie internaţională. Am dorit ca astfel, să fie accesibile în lume, cele mai valoroase aspecte din cultura noastră. Pentru aceast scop, am colaborat cu marile muzee ale ţării şi cu autori specialişti în domeniile respective. Dorim să vă prezentăm două dintre albumele editurii (alte titluri pot fi găsite pe www.editura-alcor.ro):

Costumul românesc de patrimoniu

A

lbumul Costumul românesc de patrimoniu a fost realizat în Muzeul Naţional al Satului “Dimitrie Gusti”. Au fost fotografiate cele mai valoroase costume populare de sărbătoare din colecţiile muzeului iar prezentarea au scris-o chiar directoarele dr. Doina Işfănoni şi dr. Paula Popoiu, care sunt cercetătoare cu mulţi ani de experienţă şi cadre universitare. Albumul are variante: românăengleză şi română-franceză. Lucrarea este structurată pe cele şase provincii tradiţionale româneşti. Pentru ilustrare, vă prezentăm două imagini, cu textele de prezentare din capitolul BANAT: “În bogata Câmpie a Banatului, costumul femeiesc se caracterizează prin folosirea preponderentă a firului de aur în ţesătura unor piese precum conciul cu bată, opregul şi catrinţa. Fiecare dintre acestea are un aspect somptuos, iar decoraţia măruntă de tip geometric şi egal repartizată pe întreaga suprafaţă, le sporeşte efectul de strălucire. Broderia cămăşii sintetizează mai multe tehnici arhaice de cusătură iar pe mâneci reapare firul de aur pentru a realiza motivele geometrice din compoziţia tablei.” (Foto 1 - Costum din zona Lugoj). “Eleganţa şi rafinamentul ce caracterizează în general costumul bănăţean sunt amplificate de preţiozitatea hainelor confecţionate din blană şi dimie. Pieptarul se individualizează prin broderia lucrată meticulos cu mătase, oglinzi şi aplicaţii de meşină colorată. La bărbaţi, chintuşul (vesta) este o piesă de mare frumuseţe, confecţionată din stofă albă de lână peste care se aplică un decor cu “şinoare” (şnur împletit din lână) într-o exuberantă compoziţie geometrică, din care nu lipseşte tricolorul românesc.” (foto 2 - Costume din zona Timiş).

Costumul tradiţional în România

L

ansând acest album, a ieşit în evidenţă şi interesul pentru costumul popular al etniilor conlocuitoare pe teritoriul României. Astfel, în anul următor am realizat Costumul tradiţional în România, care prezintă, în versiune română-engleză, costume populare de sărbătoare ale celor 23 de etnii ce convieţuiesc de secole în ţara noastră. Pentru această lucrare, am colaborat cu Muzeul Naţional al Ţăranului Român, Muzeul de Artă Populară Constanţa, Muzeul de Etnografie Braşov – Secţia Rupea, Muzeul Crişurilor Oradea, Muzeul Naţional al Satului “Dimitrie Gusti”, Muzeul de Istorie Brăila şi cu unele persoane din etniile respective. Autoarele dr. Georgeta Roşu şi dr. Maria Magiru au scris succinct despre fiecare etnie, prezentând atât condiţii istorice cât şi particularităţi ale costumelor respective. Pentru Banat, sunt, desigur, de interes, sârbii, bulgarii, şvabii, croaţii, slovacii, maghiarii etc. Vă prezentăm mai jos câteva imagini din album, ale unor costume aflate în patrimonial Muzeului Naţional al Ţăranului Român: Sârbi: Costum din zona Lugoj “…Fetele purtau părul împletit şi capul descoperit iar la sărbători îşi puneau flori în păr; femeile îşi împleteau părul în două cozi prinse într-un coc acoperit cu un fel de bonetă, “gepaţ”. Pe deasupra acesteia purtau o legătură din catifea sau mătase brodată, “capa”, care acoperea creştetul capului şi ceafa.” (foto 3 - Capă sârbească). Bulgari: “…În anotimpul rece bărbaţii poartă cojoc din blană de oaie, tivit pe margini cu pielicele de astrahan. Aceasta este decorat cu aplicaţii din meşină şi şireturi colorate şi brodat cu acul, cu mătase. Paietele şi bumbii mici din piele de culoare roşie completează repertoriul ornamental, sporind frumuseţea acestor piese.” (foto 4 - Costum bulgăresc). Şvabi: “…Şvabii au păstrat costumul tradiţional specific vestului Europei. Astfel, costumul de femeie este alcătuit din cămaşă, fustă, şorţ, vestă, şal de legat peste piept, găteala capului, pantofi (sau ghete). Cămaşa este lucrată din pânză de bumbac (cele mai vechi erau lucrate din pânză de cânepă). Fusta, lucrată din material cumpărat de la oraş (brocart) este foarte largă, încreţită în talie, şi se îmbracă peste mai multe rânduri de poale tivite cu dantelă. Un şal (năframă) de dimensiuni mari şi cu ciucuri, din mătase sau catifea de provenienţă industrială, se poartă încrucişat peste piept, cu capetele legate într-o fundă mare, la spate.” (foto 5 - Costum şvăbesc).

Capă sârbească

Costum bulgăresc

Costum şvăbesc

Costume din zona Timiş Banat, anul X, nr. 3-4, 2013


Banat 36 Muguraş Maria Petrescu

Eliana Zah

Theodor Damian - Apofaze

Grigore Constantinescu, Giuseppe Verdi

T

heodor Damian ne-a adus un dar poetic. Deşi noi, prietenii, ar fi trebuit să-i oferim cadouri, pentru că fost ziua lui de naştere, iată că Theodor Damian inversează rolurile, în modul lui obişnuit, şi ne oferă cu bucurie, cel mai recent volum al său de versuri, Apofaze, (Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2012, 149 pp.). Este, dacă vrei, un fel de continuare, de ,,va urma’’ al binecunoscutului volum Semnul Isar. Ştiam de Apofaze încă de anul trecut din martie cand ne-a citit într-o seară câteva poezii. Doar că, de această dată, monologul trist al unui om îngrijorat pentru viaţa lui, capătă alte valenţe. Se ştie că cei care sunt spitalizaţi pentru o anumită perioadă de timp, au tendinţa de a vorbi mai mult cu cei din jurul lor, simt nevoia să-şi mărturisească boala, cât mai multe detalii de viaţă, să se elibereze de răul care-i apasă. Dar odată trecut hopul cel mare, odată depăşită această fază, întoarcerea acasă, printre cei dragi (membri ai familiei, sau prieteni), va fi nu doar convalescenţa trupului, ci şi a sufletului. Cel care, pentru o anumită perioadă de timp, ,,a stat la izolare’’ simte nevoia de a se înconjura de oameni iubiţi, de a-i chema şi de a-i vedea adunaţi în jurul lui, de a le spune ce gândeşte, cum îi vede, ce crede despre el, despre ei, de a comunica, de a-şi împărtăşi din gânduri. Se organizează, dacă vrei (ca şi în carte, de altfel), un fel de clacă, un fel de şezătoare (cum se făceau în trecut la sat), un fel de cenaclu (aşa cum se întâmplă astăzi în cazul cenaclului literar “Mihai Eminescu” de la New York), unde gazda (poetul) îi adună pe cei dragi în jurul lui, încercând să se auto-povestească prin poeziile acestui volum, sau încercând să se auto-definească faţă de ei, sau să-i descrie pe ei prin ceea ce au ca trăsătură de bază şi, prin poeziile dedicate lor, să se privească alături de ei ca într-o oglindă: ,,Fiecare prieten al meu/ este un înger literar botezând/ universul’’(Un înger literar botezând universul – p. 69). umai că, dacă în cazul volumului de versuri Semnul Isar, Theodor Damian nu putea să se desprindă de un ton grav, încărcat de o solemnitate impusă de situaţie şi de locul ,,desfăşurării acţiunii’’ (spitalul), în cazul volumului Apofaze, tonul cărţii este acela al bucuriei de a trăi şi de a fi alături de prieteni, este tonul biruinţei, al unei credinţe nestrămutate, aşa cum este ea ,,Crezi doar/ mai bine să crezi/ decât să te îndoieşti/ cu îndoiala stai pe loc/ şi mori/ ne spune Descartes/ cu credinţa mai ai şansa/ să ajungi unde doreşti/ aici este logica credinţei/ cine-ar fi crezut/ că până la urmă/ paradoxul/ ţine baierele fiinţei’’ (Cuprinsul peşterii ca o întreagă pustie – p. 11). Desigur că, după un oarecare timp al Semnului Isar, problemele sau întrebările pe care Theodor Damian şi le pune sunt cam aceleaşi, doar că, în acest caz, ele sunt privite din alt punct de vedere. Zbaterea dintre certitudine şi iluzie, dintre realitate şi spirit, căutarea permanentă prin ,,apa Sâmbetei/ în lumea aceasta/ dar regula este alta’’ (Aşa i s-a spus - p. 8), încercarea de a delimita lumea palpabilă a Martei, cu măreţia ei (catafaza) de lumea spirituală şi necondiţionată a credinţei din suflet a Mariei (apofaza sau dorinţa de a ajunge la Dumnezeu) sunt din nou reluate în această carte, ele fiind condiţia omului dintotdeauna. egăsim în Apofaze aceeaşi preferinţă către paradox, de care Theodor Damian se foloseşte

N

R

E

cu o deosebită măiestrie şi pe care ştie cum să-l exploateze mereu în folosul poeziei lui ,,când eşti gata/ închide ochii/ şi lasă-te dus/ ca Maria Egipteanca în pustiul/ în care soarele/ niciodată nu a apus// Poate însuţi darul/sapă albia apei/ care leagă cele de jos/ de cele de sus’’ (Aşa i s-a spus - p. 9), paradoxul permiţându-i deschiderea permanentă a câte unui univers nou (de exemplu peştera cea nesfârşită cu cele două căi de acces, viaţa şi moartea, pustiul, pântecele balenei ca mormânt, sau mormântul în sine ca un nesfârşit pântece de balenă, acel spaţiu limititativ, cu care din păcate ajungi să te deprinzi şi în care până şi ,,captivitatea i se pare frumoasă’’ (Văzut-am pe Satana ca un fulger – p. 18), un univers în care flacăra din mormântul nestricăciunii (metafora nopţii de Paşti, folosită în Semnul Isar) rămâne de necuprins, un univers zadarnic şi gol, dintr-un ciclu de viaţă în care se conturează zorile unei împărăţii noi, în care ,,stânjenelul’’ (poezia n.n.) ,,înfloreşte/ şi arde/ ca rugul în pustie/ nestins’’ (Iată rămâne peştera ta pustie – p. 12). neori se poate porni de la un cuvânt sau de la o expresie cheie de genul ,,pâinea/ noastră cea de toate zilele’’ (Aşa i s-a spus - p. 9), pentru ca apoi să se dezvolte o întreagă teorie a unui infinit finit. Altfel exprimat, este blestemul care s-a abătut asupra omului, din momentul în care Adam a gustat din mărul cunoaşterii. Acea dorinţă există în suflet şi insidios este roasă de o durere. Ea este o îndoială permanentă dintr-un adânc identificat perfect cu şarpele, iar şarpele, paradoxal, devine însuşi adâncul (înţelepciunea). Se caută deci marea tăcere a Cuvântului ziditor din realitate şi nu din visarea poeţilor, proiectarea sau reproiectarea în oglindă până la revederea sinelui, a existenţei fiecărui individ în parte cu cercul lui, a puterii lui de a avea mai mult sau mai puţin acces la cunoaşterea de sine. eci totul depinde de înţelepciunea fiecăruia (de acea înţelepciune moştenită genetic de la şarpele din adâncuri), de frica de cunoaştere (pe care o dorim, dar o respingem considerând că e mai bine să nu avem acces la ea) şi de focul mistuitor al pustiei, al singurătăţii, al singularităţii fiinţei umane. Pornind de la întrebarea ,,cine zic oamenii că sunt eu?’’ (Văzut-am pe Satana ca un fulger – p. 19), Theodor Damian încearcă să se definească în calitate de poet dezvoltând, în acest sens, de-a lungul cărţii o întreagă teorie.

U

D

nunţul ei afirmă că tăcerea este cuprinsă în cuvânt, iar cuvântul se înscrie în tăcere. Nu poţi să fii un poet adevărat fără să accepţi aceste două coordonate. Partea a doua, demonstraţia teoremei, susţine că ,,Dacă mergi spre tăcere/ mergi spre pustie/ când vei lua pustia cu asalt/ ţi se va trimite glas subţire/ de vânt/ să-ţi şoptească despre/ cele ce vor să fie/ despre cum poţi bea/ în acelaşi timp/ din adânc şi înalt’’ (Când vei lua pustia cu asalt – p. 17). Quod erat demonstrandum, pentru ca apoi, mai departe, Theodor Damian să se considere doar acel ucenic de început în ale poeziei, însufleţit ,,întru dorul de dincolo/ el în tine şi tu în el’’ (Ca o regină sacrificată – 41), pentru că atunci când scrii poezii vine îngerul şi ,,Totul arde’’ (Când vine îngerul dintre vânturi – p. 43). Ce este poezia? Este o aşteptare şi o ascultare permanentă în obedienţă, este cuvântul, iar cuvântul este poezia primului război, iar starea de creaţie este arderea pe altarul cuvântului şi al războiului ,,şi aici şi dincolo/ dincolo arde altfel/ deşi aici şi dincolo/ sunt surori/ … / focul trece/ în spectator/ ca la teatru/ aşa le priveşti/ ars de foc’’ (Cuvântul este războiul dintâi – p. 45). aradoxul poeziei este paradoxul cunoaşterii, poezia oferă întotdeauna un plus infinit în care, cu cât cunoaşterea devine mai adâncă, cu atât ochiul pustiei creşte mai mult, adâncind profunzimea peşterii şi necunoaşterea ei. Ce rămâne, este doar încrederea că ,,pe drumul dintre bine şi rău// Dintru adâncuri am strigat/ către Tine/ cum poate din adânc/ s-ajungă glasul meu în înalt’’ (Plus infinit – p. 21). Poezia presupune o pregătire aperceptivă în care ,,transcendentul mă cheamă’’, o curăţire ritualică în care ,,numai spălat în apele/ izvorului/ nici o apă nu spală/ ca apa aceasta’’ (Ca o regină sacrificată – p. 41). Ca şi universul sau lumea, poezia este acel adevăr unic şi paradoxal, care ne dă fiori, dar care ne şi atrage, este acea tăcere deplină a poetului în faţa cuvântului, ca şi cum cei doi s-ar vedea de fiecare dată pentru întâia oară. oezia este însăşi viaţa noastră, un mers continuu înainte în contemplarea oarecum uluită şi surprinsă a tuturor celor care există dintotdeauna. De la începutul Cuvântului în urma noastră, iar paradoxul existenţei are următoarea explicaţie: ,,Ţi s-a dat un şarpe/ ca să mori/ şi unul/ ca să trăieşti/ când unul te muşcă/ altul te scapă/ ce taină este aceasta/ şi cum s-o dezlegi’’ (Ce taină este aceasta – p. 56). heodor Damian evoluează firesc, rătăcind, niciodată rătăcit, pe coordonatele paradoxului, propunându-ne, în acest volum de versuri, să medităm asupra temei prieteniei văzută prin multiplele ei faţete. Apofaze este cartea miilor de clipe, viaţa lui întreagă, în care poetul se apropie ,,iară şi iară’’ de prietenii lui sau de operele lor. Ceea ce îi uneşte pe toţi este, cu siguranţă crezul lor în Cuvânt, dar şi dragostea lor faţă de acesta.

P

P

T

D

incolo de “o călătorie prin istoria muzicii” sau de “splendoririle operei”, mai marele iubitor al genului liric şi al operelor, renumitul muzicolog Grigore Constantinescu, aduce o nouă provocare pentru iubitorii acestui gen, respectiv o lectură întru cunoaşterea marelui compozitor şi patriot Giuseppe Verdi şi a lucrărilor sale. Cartea debutează cu o prefaţă scrisă de către muzicologul Valentina Sandu-Dediu, aceasta fiind urmată de un „Preludiu” ce cuprinde câteva citate şi paragrafe desprinse din corespondenţa lui Verdi. Ordinea cronologică a operelor lui Verdi se regăseşte spre sfărşitul cărţii, întrucât autorul a ales o structurare a capitolelor în funcţie de experienţele pe care le-a avut maestrul italian cu textele unor iluştri scriitori ai vremii respective. După expunerea primilor ani de carieră, a „debutului”, „eşecului” şi apoi a motivaţiei redescoperite în opera Nabucco, putem remarca, în marea desfăşurare a capitolelor cuprinse în această lucrare, nume mari ale literaturii romantice: Întâlnirile cu Victor Hugo, Întâlnirile cu Friedrich Schiller, Întâlnirile cu George Gordon Byron sau Întâlnirile cu William Shakespeare, fiind expusă legătura şi influenţa scrierilor acestora asupra operelor sale. Totodată, dincolo de genul operei, aflăm în carte şi câte puţin despre dorinţa de abordare şi aprofundare a altor genuri de către compozitor, precum recviemul, muzica instrumentală de cameră sau muzica vocală de cameră. ceastă monografie reprezintă o contopire între influenţa evenimentelor şi a personalităţilor asupra vieţii compozitorului în prezentarea subiectului şi a desfăşurării operelor sale. Calităţile de povestitor şi deprinderea unui limbaj accesibil ale autorului Grigore Constantinescu fac ca această carte să se adreseze atât persoanelor specializate în domeniul muzical, cât şi melomanilor. „Artistul care-şi reprezintă ţara şi epoca devine în mod firesc universal, acum şi în viitor.” (Giuseppe Verdi)

A

Banat, anul X, nr. 3-4, 2013


Banat

37

Theodor Damian

Despre utilitarismul sufletesc* ritate: „Ce-i va folosi omului dacă ar câştiga toată lumea, dar şi-ar pierde sufletul? Sau ce-şi va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36-37). mportanţa capitală a sufletului în viaţa omului este accentuată şi de roverbul „zi-mi cu cine te-nsofilosoful francez Sf. John Perse ţeşti, ca să-ţi spun cine eşti”, când a spus celebrele cuvinte: „Nu există poate avea şi un alt înţeles decât o altă istorie decât aceea a sufletului.” sensul imediat, de suprafaţă, referitor la Sufletul este coroana tuturor lucrurilor, prietenii care te influenţează, care te crea- pentru că vine de la Dumnezeu, pentru că ză după chipul şi asemănarea lor, cel puţin însuşi Dumnezeu este Duh, cum zice Sf. într-o anumită măsură, şi care apoi se re- Evanghelist: „Duh este Dumnezeu” (Ioan flectă în atitudinile tale cotidiene, în modul 4, 24), şi pentru că sufletul este miezul, din tău de a fi. el creşte totul şi fără el nimic nu ar fi din “Binecuvintează suflete al meu pe Domnul şi toate cele dinlăuntrul meu să binecuvinteze numele cel sfânt al Lui.” (Psalm 102, 1)

P

I

Mântuitorului, se înţelege de ce parte stă valoarea. Evident, de cea a sufletului. otuşi, deşi omul aparent realizează teoretic acest lucru, şi cu destulă uşurinţă, am putea zice, în practică, ispita de a da curs, prioritate lucrurilor trecătoare, fizice, este mai mare. Acest lucru este bine ilustrat de Victor Eftimiu în lucrarea sa celebră Cocoşul negru, interzisă în regimul comunist, unde este vorba de modul cum diavolul încearcă să corupă pe om de la adevăratele valori, să-l facă să le confunde, pentru ca apoi să-l câş-tige infernului. În poem, omul este reprezentat de voievodul numit Nenoroc. Acesta este în permanent dialog cu diavolul care l-a tentat dându-i de toate, iar la urmă îi cere sufletul, moment în care omul (voievodul) îşi dă seamă de înşelare, încearcă o stare de pocăinţă, dar superficială, după care, în final, sucombă. Iată cum i se adresază diavolul voievodului Nenoroc, deci omului: „Ţi-am dat de toate: aur, femeie şi minciună/ şi spadei tale dat-am puterea să răpună/ Ţi-am dat beţia vieţii, oricând şi orişicum/ Ţi-am dat destul! E ceasul! Dă-mi sufletul acum!”. eci, nimic din deşertăciunile lumii acesteia nu e pe gratis! Totul se plăteşte. De aceea, la întrebarea: „Ce folos?” trebuie bine gândit, chiar în termeni utilitarişti, umani. Cu ce mă aleg? Adică întrebarea aşa de des folosită în problemele lumii materiale, trebuie pusă şi în contextul lumii spirituale, mai ales când e vorba de o comparaţie între cele două. Ca atare, unul din mesajele textului Sf. Evanghelii de astăzi este legat de gândirea critică pe care se bazează evaluarea de către noi a valorilor din viaţa de zi cu zi.

T

D

A

cest alt înţeles se referă nu la prietenii din afară, ci la prietenul dinlăuntru, la omul, la personajul interior. Tu eşti acela, dar de foarte multe ori, altul decât cine eşti tu în exterior, pentru că una suntem în eul nostru autentic, şi alta suntem în manifestările noastre exterioare unde se întâmplă că vrem să fim percepuţi de cei din jur altfel decât suntem în realitate. De aici dedublarea şi din dedublare schizofrenia, fie că ne place sau nu. Marea problemă legată de proverbul menţionat nu constă în felul cum cei din jur mă influenţează, ci de felul cum eu mă influenţez pe mine însumi, de felul cum îmi cresc personajul interior. „Zi-mi cu cine te-nsoţeşti”. Zi-mi ce gânduri îţi trec prin minte, ce probleme ai, ce obsesii şi preocupări ai, ca să-ţi spun cine eşti. Iată, psalmistul din Vechiul Testament ne dă un exemplu de însoţire interioară care apoi îţi defineşte identitatea. „Binecuvintează suflete al meu pe Domnul”! Aici el vorbeşte cu propriul său suflet, cu omul interior, propune un dialog, o preocupare, cea despre Dumnezeu, şi nu numai ca temă generală: „Hai să ne gândim la Dumnezeu”, ci mai mult, mai profund, se propune motivul pentru care trebuie să ne gândim (eu şi sufletul meu, personajul interior) la Dumnezeu, şi apoi concluzia implicită: „Binecuvintează”, adică doxologeşte, preamăreşte, laudă pe Dumnezeu. Deci, din nou: zi-mi cu cine te-nsoţeşti, sau zi-mi cum îţi cultivi prietenul interior, ca să-ţi spun cine eşti. oată cheia existenţei umane este sufletul omului. De aceea şi Mântuitorul Hristos, chiar în textul Sf. Evanghelii de astăzi o spune cu cla-

T

ceea ce este, cuvinte ce sună ca o parafrază a celor din prologul Evangheliei de la Ioan unde se spune despre Cuvântul, despre Logosul divin, că fără de El nimic din tot ce s-a făcut nu s-a făcut (Ioan 1, 3). onştientizând valoarea inestimabilă a sufletului chiar Mohammed, întemeietorul unei altfel de religii, spunea: „Am două pâini. Vând una şi-mi cumpăr o floare. Şi sufletul are nevoe de hrană.” Dar nu numai oameni de religie, ci şi o mulţime de filosofi din toate timpurile au intuit valoarea sufletului şi au elaborat pe această temă. Totuşi în textul Sf. Evanghelii de astăzi se poate observa un lucru interesant, şi anume limbajul, formula în care ni se atrage atenţia despre valoarea suletului: „Ce-i va folosi omului dacă ar câştiga toată lumea, dar şi-ar pierde sufletul?” Sf. Evanghelist, Mântuitorul de altfel, vorbeşte aici în termeni pur omeneşti, utilitarişti. Problema e pusă în sensul folosului, al utilităţii, al câştigului. Dumnezeu ştie cum este mintea omenească. Fiecare din noi, într-un fel sau altul, este obsedat de ideea de câştig, de folos. Fac ceva, dar cu ce folos? Ce câştig? Filosoful german nihilist Fr. Nietzsche avea dreptate când, ironic, dar adevărat, spunea că scopul omului în toată viaţa sa este ca în fiecare zi să aducă ceva acasă! Deci, pentru a-l convinge pe om, pentru a-l aduce pe calea mântuirii, a realizării valorii sufletului, Iisus îi vorbeşte pe limba sa, în limbaj utilitarist. În intenţia că astfel va convinge. unt puse în cântar două tipuri, categorii de lucruri, cele fizice şi cele metafizice: lumea şi sufletul. Şi din felul cum e formulată întrebarea

Ţ

i s-a dat sufletul. Ce faci cu el? Asta este marea întrebare. Prin anii ’70 Ana Blandiana publicase un poem în care, într-o metaforă, povestea despre cum îşi ţine sufletul în palmă. Ce idee formidabilă! Să te gândeşti că-ţi ţii sufletul în palmă ca pe un puişor de vrabie, ca pe un fluturaş, ca pe ceva extrem de drag şi de fragil, şi că trebuie să faci ceva pentru el că răspunzi, că totul depinde de tine, iată un gând în deplin acord cu mesajul evanghelic cu privire la marea răspundere pe care o avem pentru sufletul nostru, pentru noi înşine. Deci aşa cum punem în balanţă o mulţime de alte lucruri pentru a vedea ce ne este de folos şi ce nu, la fel trebuie să procedăm şi când e vorba de sufletul nostru. ar pentru a ne gândi la suflet în contextul unei astfel de comparaţii şi a vedea superioritatea lui faţă de orice altceva, este nevoie de o anumită strategie: cultivarea lui, conştienţa, conştientizarea noastră despre valoarea sa supremă, iar una din strategiile pe care le avem la îndemână pentru o astfel de împlinire, este cea a psalmistului, care îşi cultivă sufletul, personajul, prietenul interior, alterego-ul său, vorbindu-i despre Dumnezeu, şi îndemnându-l să se gândească la Dumnezeu, să realizeze foloasele pe care le are prin dragostea şi mila lui Dumnezeu şi apoi să-l laude, cum citim şi cum se cuvine să facem şi noi, mai ales în aceste importante zile ale călătoriei noastre spirituale prin Sfântul şi Marele Post. „Binecuvintează suflete al meu pe Domnul şi toate cele dinlăuntrul meu să binecuvinteze numele cel sfânt al Lui.”

D

* Meditaţie la Duminica a treia din Sfântul şi Marele Post.

C

S

Banat, anul X, nr. 3-4, 2013


Banat 38 Adela Peicuţi

şi scârţâie cu jale-o bancă neagră ascunsă după nucul din grădină.

Ninsoare de mai Bătrâni cu măşti alese, copii cu păr cărunt, fantome de cerneală colindă străzi murdare... Lumea a treia! Porumbei negrii ucid albastrul, bălţi cu noroi îmbracă fericirea, şerpi deghizaţi incinerează îngeri; demonii zboară!

Toamnă eternă Deznădejde Sufletul lacului se scurge dureros printre inimile văzduhului, se contopeşte cu plumbul norilor, cu rugina gândurilor, cu glasul stins al libertăţii, apoi dispare... Fluturi de hârtie, împovăraţi de speranţe şi-mpodobiţi cu minciuni se prăbuşesc doborâţi de întunericul sunetelor. Nu mai au timp să se ridice, animale cu două picioare, din vârful copacilor de ciment, se năpustesc asupra lor, le rup aripile, le incinerează inima, apoi îi mestecă, cu dinţii lor scârboşi de diamant murdar. Mereu este aşa, aici, în jungla de asfalt. Soarele dezgustat vomită raze roşii, iar ticăloşii nori îşi spală faţa neagră; infecta apă se scurge pe Pământ: ucide flori, înghite vise. Podul de lemn a ruginit de ploaie, inima i-a mucegăit. Nu va mai fi la fel niciodată...

Din cufărul cu iluzii Păianjeni de cerneală se strecurau bezmetici printre gratii mucegăite buzele-mi înfiate -; zăpada creştea din păcate îngropată eterna normalitate a vechiului cavou. Asta până ce ochii au devenit privire, până ce totul a devenit nimic... Iubeam? Aş fi adoptat noul cer-bucăţi din zâmbetul tău pluteau în abis dar mă pierdusem pe mine când am recreat universul printr-o îmbrăţişare; tu te-ai blocat mai târziu într-o altă dimensiune şi a rămas numai albastrul pal al foştilor tăi ochi.

Welcome to my life! Dâre de sânge împodobesc goliciunea viselor, păianjeni infecţi poartă aripi albe, şobolanii înghit răsăritul, flori de jeleu fumează vise negre. Demonul meu albastru îşi pune întrebări: lumina unora-i minciuna? şi păpuşaru-i controlat? viaţa clepsidrei se sfârşeşte-aici?

Plouă-n zadar pe străzile murdare, bucăţi de vid de sânge curăţind, plouă-n zadar în casă şi afară perţii uzi de veacuri înnegrind. Miroase greu pe strada-aglomerată, cadavre vii se tot ascund în ploaie, şi oameni gri de lut visând valsează, sorbind nesăţios stropii de ploaie. Cad trupuri reci pe-asfaltul prăfuit şi morţii ies din case la ferestre, cu şerpii reci la sân, cusuţi fireşte, fantomele dansează în grădină. Cochet lor le zâmbeşte-o domnişoară, călcând cu multă eleganţă pe morminte, îşi aranjează părul, priveşte tâmp şi pleacă - machiajul i se strică la lumină. Şi plouă iar, plouă păcate albe şi croşetează monştri flori de albă lână

Ploua încet pe strada prăfuită şi-un om murdar mergea vorbind prin ploaie, un om ,,de lume” privea de la fereastră: - Ce-o căuta nebunu’ ăsta-n ploaie? El căuta... căuta, dar n-avea să găsească... ‘ş pierduse inima sa gri în ploaie. Mergeam cu el... sau eram eu? ...tot oameni! şi a-nceput să ningă brusc pe strada goală. Şi ninge mult şi trist De ce să ningă? e mai şi inima-i pierdută în zăpadă... dar fulgii cad, şi cad... cum să nu cadă?! Şi toată strada s-a umplut de mine-mă îmbrâncesc frânturi de vise moarte nu simt nimic, doar m-am pierdut pe mine şi liniştită strâng zăpada moartă.

Realitate Fildeş şi flori şi aur, noroi şi pietre scumpe atârnă-umilitor pe trupuri de cerneală; în racla veche, neagră pulsează glorios inima de argon. Şi rujul roş ucide, în praf regenerând furia nopţii pale, fantoma dimineţii,

un zâmbet de copil; în Scorefittet importă al degradării imn. Şi umbre sclipitoare de sânge ofilite, ascunse-n machiaj ieftin, pudrate cu cerneală, culese sunt din ceru-i - a minţii închisoare. Cactutuşi îmi cresc în palme din păsări răstignite, rugină, umbre, vânt în ploaie încarnând; şi plouă grav şi tare, cu stropi reci pe mormânt.

Under cover Nisipul gri curgea încet peste bucăţi de vid, râme imense, cu mâini murdare dereticau prin camera obscură, se înălţau palate de ciment din trupuri răstignite. Mi-ai spus că nu e vina lor, că noi putem frânge nisipu-n ploaie; ai capturat încet, silenţios gândacii de cerneală - credeam că vrei să le dai ciocolată... I-am zis inimii mele râzi: şi ea a început să bată-n buzunarul vechi al pardesiului; am văzut apoi cadavrul gol al dimineţii şi-am început s-ucid secunde oarbe - de ce nu le-or fi pus în groapă? Multe secunde are-o viaţă! Veniţi cu mine şobolani murdari, să caramelizăm gândacii.

Eu, noi... Azi aş vrea să nu simt, să privesc animale comune preparând joint-uri din suflete cariate, să-mi spun că e firesc - e iarnă de mai... Dar câţi de eu sunt necesari ...când simte-un alter ego? Îmi voi arunca inima-n mare - apa se va-nneca în ea... sau ea va fi mai gri, săraca şi-apoi voi merge liniştită să o declar la obiecte pierdute. Mă tem de iarna în care singura modalitatede a-mi păstra sufletul va fi să-l împăiez...

Tangoul umbrelor Flori de jeleu se-nchină maşinal în faţa vântului, iar frunze proaste îi preamăresc cenuşa; timpul mucegăit curge în slide-uri goale; pictează monoton pereţii obosiţi. Ţânţari bolnăvicioşi sorb sânge de ciment - tâmpite slugi umile ce-şi linguşesc stăpânii; dragoni de vid fumează clipe de libertate... Atâta praf şi ceaţă, atâtea umbre goale, atâta plumb, atâta gheaţă... O să golesc cerul în mare - e prea-ncărcat deasupra mea şi-o să înoate printre peşti bucăţi de cer; ei nu vor observa, vor fi prea ocupaţi mâncându-le. Adela Peicuţi este elevă în clasa a X-a la Colegiul Naţional “Iulia Hasdeu”, Lugoj

Banat, anul X, nr. 3-4, 2013


Banat

39

Al. Florin Ţene

In Memoriam Daniela Generozitatea unei istorii obiective a spiritualităţii româneşti de pretutindeni Tomescu

E

xistă, în “Patria Limbii Române“ de pe mapamond, scriitori, manageri culturali, specialişti în domeniile ştiinţei, iubitori de cultură, care îşi dedică în mare parte din viaţa lor activităţilor de promovare a culturii şi ştiinţei româneşti pe toate meridianele lumii, fără a fi sprijiniţi în nici un fel de statul român. Această muncă o fac benevol, din dragoste de neamul lor şi de limba care au supt-o la sânul Mioriţei. Scriind aceste fraze mi-am adus aminte de aforismul lui Emil Cioran, care spunea: ”Când valorile pentru care luptă un neam se cristalizează într-o adevărată lume istorică, atunci acel neam s-a integrat în devenirea culturală“. În acest context, acei scriitori, artişti, oameni de ştiinţă şi manageri culturali, de care scriam mai sus, sunt promotorii care luptă pentru devenirea culturală a neamului românesc şi cunoaşterea creaţiilor acestuia. Ei sunt purtătorii flăcării culturii româneşti ce luminează drumul spre alte popoare. S-au, mai precis, sunt şi cei care tezaurizează pentru viitorime, prin diferite forme şi mijloace, ce are mai bun în domeniul artelor, ştiinţei şi culturii, neamul nostru din spaţiul udat de Nistru, Dunăre, Tisa, Bega şi Mare Neagră. Sunt mulţi promotori culturali de origine română răspândiţi pe meridianele lumii, de la Polul Nord, până în Australia, de la Marea Japoniei, până în pădurile de nepătruns ale Amazoniei; s-au însămânţat acolo ca seminţele pe un ogor, însă iubirea de Patria Limbii Române şi a ştiinţei, face să rodească “fructele” promovării culturii noastre, printr-o dăruire necondiţionată. Printre astfel de oameni, enumerăm câţiva: Ligya Diaconescu, George Roca, Elena Buică, Mariana Zavati Gardner, Florentin Smarandache, Gheorghe Stroia, Constantin Frosin, Andrada Victoria Diaconescu, Ionela Flood, prof.univ.dr.ing.Ion Paraschivoiu, preşedintele Academiei Americană-Română, prof. univ. dr. Marin Enăchescu, Veronica Balaj, Ştefan Doru Dăncuş, N. N. Negulescu, Octavian D. Curpaş, Doina Drăguţ, Doina Drăgan, Constantin Toni Dârţu, Ion Miclău, Ion Iancu Vale, Ananamaria Beligan, Dorin Tudoran, Antoneta Binder, Paul Cristea, Florin Haţegan, Alexandru Cetăţeanu, Mircea M. Pop, Irina Egli, şi mulţi alţii, inclusiv membrii Ligii Scriitorilor Români. Aceşti distinşi oameni de cultură, ştiinţă şi membrii organizaţiei profesionale Liga Scriitorilor Români, s-au dedicat promovării tezaurului cultural românesc pe diferite meridiane ale lumii, fără niciun aport din partea instituţiilor de profil

ale statului român. Am deschis această paranteză pentru a sublinia importanţa activităţii acestor distinşi oameni de cultură, care, fiecare în parte, prin multiplele lor activităţi, fac cât o instituţie finanţată de Guvernul României. u mulţi ani în urmă şi până în prezent, promotorul şi managerul cultural Ligya Diaconescu, împreună cu fiica sa, Andrada Victoria Diaconescu, fără niciun sprijin din partea instituţiilor de profil din ţara noastră promovează literatura şi ştiinţa română pe toate meridianele lumii, publicând Antologii în limba franceză, engleză, germana şi română, ce cuprind personalităţi din toate domeniile de expresie română, trăitori pe mapamond. Acestea au organizat simpozioane, pe diferite teme culturale, (la care au participat membrii Ligii Scriitorilor şi ai U.S.R., inclusiv oameni de ştiinţă), lansări de cărţi, concursuri literare şi medalioane pe teme diverse, în diferite localităţi din ţară şi străinatate, cu participarea scriitorilor şi traducătorilor români stabiliţi în Germania, Anglia, SUA, Australia, Franţa, Israel etc., (asigurându-le cazarea şi masa pe parcursul manifestărilor). Fiindcă aceste două autoare şi manageri culturali au înţeles pe deplin aforismul lui Kierkegaard: “Viaţa poate fi înţeleasă numai privind înapoi, dar trebuie trăită privind înainte“. Aceste doamne ale culturii române, de care vorbeam mai sus, au editat în anul acesta o originală istorie a românilor de pretutindeni, bilingvă (română-engleză), având ca titlu ROMÂNII SUNT DEŞTEPŢI, ELEVAŢI ŞI TALENTAŢI/ ROMANIANS ARE SMART, REFINED AND TALENTED, autoare fiind Ligya Diaconescu, apărută la Editura Fortuna, Râmnicu-Vâlcea, 2013. artea, editată sub autoritatea cunoscutei publicaţii STARPRESS, a fost tradusă în engleză de Magdalena Clenci, Andreea Bratan-Nechifor, Andaluza Naghy, Lavinia Huţişoru Dumitriu, şi avâd coperta semnată de Ovidiu-Valentin Ciorobea, cuprinde scriitori români de pe meridianele lumii, pictori, regizori, oameni de ştiinţă, jurnalişti, cântăreţi, preoţi etc. Cele trei prefaţe sunt semnate de Elena Buică, Dora Alina Romanescu, membre ale Ligii Scriitorilor Români, şi Gabriela Căluţiu Sonnenberg, au ca numitor comun fraza scriitoarei Dora Alina Romanescu ”Sunt români adevăraţi, plecaţi în toată lumea, care au dus în sufletul lor aceste valori (româneşti, n.n),care au muncit până la epuizare să-şi împlinească visu-

C

C

rile, să se realizeze, să-şi promoveze ideile şi inteligenţa“, în folosul umanităţii. Îşi povestesc viaţa, unii, alţii, prin modestia lor, s-au lăsat pe mâna Ligyei Diaconescu să le expună activitatea, astfel, prin talentul autoarei, îşi pun, în palmele deschse, sufletele, în care descoperim, etalate, realizările scriitoriceşti, publicistice, artistice şi ştiinţifice, ale celor 37 de personalităţi, autori de cărţi, oameni de ştiinţă, preoţi, regizori, cântăreţi, medici, jurnalişti, traducători, întemeietori de publicaţii, site-uri şi bloguri, unde îşi publică, nu numai ei, gândurile, operele literare şi ştiinţifice. Creatori din România profundă, ajunşi pe mapamondul tainic, oameni ce contribie din plin la “construcţia“ palatului nemuritor al culturii universale. Spre deosebire de nonvalorile promovate de televiziuni şi o parte din publicaţiile de la noi, care au coborât ştacheta culturii şi a moralei, inversând valorile, făcând un rău, aproape, ireparabil poporului român. În paginile acestei istorii descoperim amintirile nostalgice ale Elenei Buică din Canada; obiectivitatea jurnalistului Lucian Oprea din Colorado, despre care scrie Octavian D. Curpaş; Iacob Cazacu Istrati, scriitor, jurnalist şi istoric din Toronto, despre care relatează Ligya Diaconescu; Gheorghe Vicol, poet din Vatra Dornei, cu poezii pentru copii ce contribuie la educarea acestora; Claudian Dumitriu comandor, om de ştiinţă; Tatianania Dabija, notar, publicist şi poet din Chişinău; Lavinia Huţişorul Dumitriu, inginer şi traducător, scriitor şi lector, din Bucureşti; Stelian Platon, sportiv şi scriitor din USA; Gheorghe Vicol, dascăl şi scriitor din Vatra Dornei; Eugen Axinte, scriitor, editor de publicaţie culturală; Odeta Tătaru, artist plastic, a cărei paletă de culori redescoperă o lume, ce face să vibreze sufletele noastre, scriitor şi profesor din Republica Moldova; Florentina Hagimasuri Capatana, Carmen Patroiescu, Rodica Olan, Mihai Mircea Totpal, manageri ai unor mari şi importante firme de turism; Cristiana Maria Purdescu, creator de moda, scriitor; Galaction Zelig, stareţ de mănăstire; Lia Lungu, cântâreaţă de muzică populară la New York; Ioana Diaconu, jurnalist din Grecia; Elisabeta Iosif, scriitor; Alexandru şi Maricuţa Toma , scriitori din Spania; Gabriela Lavinia Ninoiu din Roma; Sirius Bondarencu, sculptor, din Bucureşti; Mirela Ramona Neagu, jurnalist; Doina Postolachi, scriitor din Republica Moldova; elevele Paula Diana Handra, Maya Maria Musat, Mihaela Alexandra Constantinescu; George Roca, din Australia, scriitor care îşi dedică tot timpul său pentru a promova cultura noastră în revistele de expresie română de pe toate meridianele lumii, muncă făcută cu pasiune şi dragoste de ţară, fără remuneraţie. Lucian Blaga spunea: ”Lupta reuşeşte mai ales acelora care iubesc mai mult lupta, decât succesul“. artea Ligyei Diaconescu este bine venită. În condiţiile europenizării ţării noastre şi a fenomenului globalizării, în care multe din tradiţiile şi experienţele poporului din toate domeniile se extompează sau dispar, această lucrare se constituie în “lada de zestre“ a spiritualităţii româneşti, prin care ne cunoaşte lumea, fiind un instrument de lucru pentru cercetători. Închei aceste rânduri cu aforismul arghezian: “Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!“.

Î

ntr-o zi de mare sărbătoare – Buna Vestire – în ziua de 25 martie 2013 – după o lungă şi foarte grea suferinţă, a trecut la cele veşnice cea care a fost Daniela Tomescu, editoare, directoarea Editurii “Libra” şi director editorial al Fundaţiei Culturale ,,Libra’’ din Bucureşti, personalitate dinamică a vieţii culturale româneşti, şi nu numai. lături de soţul său, Ion Tomescu, Daniela Tomescu a înfiinţat, împreună cu mai mulţi scriitori, publicişti şi editori de prestigiu, Asociaţia Publicaţiilor Literare şi a Editurilor din România – APLER (Ion Tomescu – preşedintele executiv al APLER; Daniela Tomescu – pr director al APLER), asociaţie din care, cu mare onoare, a făcut parte, din 2008, şi revista “Banat” din Lugoj; în acest context, Daniela Tomescu organiza exemplar Galele APLER de la Câmpina. A fost iniţiatoarea mai multor proiecte de interes naţional, printre care acela al Legii Cărţii, precum şi Asociaţia Revistelor şi Publicaţiilor Europene (ARPE); am avut privilegiul de a o cunoaşte şi ştiu ca era un om plin de calităţi şi de iniţiative. a editoare şi directoare a unei prestigioase edituri, Daniela ToTomescu a sprijinit şi a asigurat apariţia unui număr impresionant de volume de literatură, studii critice, cărţi de istorie literară, filozofie, estetică, istoriografie, folcloristică etc.; a avut importante contribuţii şi în încurajarea unor debutanţi în poezie, proză, critică literară etc. S-a preocupat constant de editarea în limba română a unui număr important de scriitori belgieni de expresie franceză, merite pentru care a fost decorată cu „Ordinul Coroanei”, al Regatului Belgiei, în grad de ofiţer. În data de 24 mai 2012, la emisiunea “Dincolo de povestiri” (“Află poveste tulburătoare a unei femei care a ajuns prizonieră în propriul ei trup”), Elena Lasconi spunea: “Daniela Tomescu, o femeie cu totul specială, prizonieră a propriului trup [...]. Mintea ei sclipitoare o ajută chiar şi acum să comunice cu lumea. Daniela foloseşte un sistem special: alege literele alfabetului prin... clipiri. Daniela – sau Dodo, cum o alintă prietenii – a promovat cu mândrie literatura română în lume, iar pe cea franceză la noi în ţară. A fost recompensată de regele Belgiei cu o stea la care francofonii pur sânge doar visează. Modestă, însă, din fire, românca a preferat să stea în umbră şi să facă lucruri nobile fără să aştepte mulţumiri oficiale. Profesional, a condus o editura de prestigiu. Iar pe plan personal, le-a oferit celor din jur dragoste, flori şi bucate alese”. Prin trecerea în eternitate a Danielei Tomescu, lumea literară şi cea editoriLigya Diaconescu, Românii sunt deştepţi, ală din România a suferit o ireparabilă pierelevaţi şi talentaţi, Editura Fortuna, Râm- dere. Dumnezeu să o odihnească în lumină! nicu-Vâlcea, 2013. (Adriana Weimer)

A

C

C

Banat, anul X, nr. 3-4, 2013


Banat 40 Diana Ioana Ureche

I. L. Caragiale şi epicul fantastic (2)

I

spita magicului se dovedeşte a fi prea puternică, iar până când nu se joacă după principiile sale, ca într-un joc al ielelor, personajul are o anumită fervoare demonică. Tânărul din nuvela La conac continuă jocul cu orzarii chiar dacă pierde tot ce avea mânat parcă de o foră interioară ascunsă, prezentă în subconştient. Necuratul ascuns în persoana negustorului, ispită puternică pentru omul slab la fire, nu îşi arată existenţa şi reuşeşte să valorifice puterea sa de convingere: „Din faptul că, spre deosebire de Acriviţa, «omul saşiu» din La conac nu îşi dă nicio clipă arama pe faţă, nedivulgându-şi, astfel, apartenenţa la duhul satanic, decurge natura întregului şir de momente fantastice înşirate pe axa epică a schiţei. Prevenitor, plin de voie bună prietenească, plăcut la vorbă, «omul saşiu» recurge la tehnica persuasiunii insidioase, imposibil de a fi parată.”2 Este aici o manifestare a slăbiciunii fiinţei umane în faţa tentaţiei. Observăm că tentaţia o reprezintă din nou banul, un motiv literar frecvent întâlnit în literatură. Unul dintre textele care au ca referinţă centrală motivul menţionat anterior este naraţiunea Kir Ianulea. I. L. Caragiale introduce în această nuvelă şi „motivul diavolului însurat”3, iar pe de altă parte urmăreşte psihologia feminină. Acrivia, fata lui Hagi Cănuţă, apare în ipostaza femeii îndrăcite care întrece chiar şi „talpa iadului”. Personajul Acrivia constituie un exemplu de sete de îmbogăţire şi făţărnicie şi se alătură personajelor specifice acestei tipologii din literatura română. Femininul are în text o valenţă negativă şi este cauza pierzaniei timpurii a bărbaţilor care ajungeau în împărăţia lui Dardarot. Tocmai de aceea Aghiuţă, un slujitor de nădejde al iadului, va fi trimis pe pământ să afle adevărul: „– Ascultă-mă, Aghiuţă puiule... Dumneata numaidecât ai să iei din comoara împărătească suta de mii de galbeni aduşi alaltăieri cu zgârcitul pe care-l îngropară cu talerul pârliţii de mahalagii, că-ncepuse să le miroasă - zi o sută de mii de galbeni. Apoi, o să te-mpeliţezi din cap până-n călcâie în chip de om muritor şi să te duci pe pământ, în ce loc ţi s-o părea mai potrivit. Acolo - ascultă bine, astâmpără-te cu codiţa! - să te căsătoreşti şi să trăieşti cu nevasta zece ani. Pe urmă să te faci că mori; să-ţi laşi acolo trupul, şi să te-ntorci să-mi dai socoteală una câte una de toate pân câte ai fost trecut ca om însurat...” Aghiuţă, „diavolul însurat”, află pe pielea lui puterea femeii îndrăcite, astfel încât la final, când ajunge la Dardarot, îi cere printre altele să nu mai audă de femeile pământene: „– Cu ce vrei să te răsplătesc pentru atâta osteneală? – Întunecimea Ta, spre răsplată, două hatâruri am să-ndrăznesc a cere. – Spune, puiule dragă. – Întâi, pe Acriviţa şi pe Negoiţă să nu-i văz vreodată p-aici!... Ducă-se la Raiu, să se-mpace Sf. Petre cu ei cum o şti. – Bine... şi al doilea? – Al doilea, să mă lăsaţi să mă mai odihnesc şi eu puţintel acasă, că m-am dehulat de atâtea trebuşoare pe pământ. – Bine, ş-asta!... ai dreptul să dormi trei sute de ani d’aci ‘ncolo fără să te mai supere nimeni cu nimic! Zicând acestea, Dardarot i-a tras un picior după obiceiu şi l-a trimis să se culce. Şi aşa, au mers cocoana Acriviţa şi Negoiţă, fiecare la ceasul său, în Raiu; iar Aghiuţă s-a pus să-i tragă la soamne... Şi dormi! Şi dormi! Ş-o fi dormind ş-acuma, dacă nu cumva s-o fi sculat, mititelul, să se apuce iar de cine ştie ce drăcii.” Naraţiunea Kir Ianulea este mai degrabă o nuvelă cu accente de basm identifi-

cate în trăsăturile fantasticului, precum: transformarea miraculoasă a drăcuşorului Aghiuţă în om sau în partea de început şi de sfârşit a textului când sunt respectate formulele tipice ale basmului. e evidenţiază cu precădere tema parvenirii şi a banului obţinut uşor, fără muncă. Aghiuţă reprezintă un personaj simpatic prin caznele la care este supus atât de Dardarot, cât şi de soţia sa: „Aghiuţă este «programat» să guste din plin «bucuriile» vieţii casnice alături de o femeie «îndrăcită» precum Acriviţa. Odată ajunsă stăpână în casa bogatului negustor, aceasta nu întârzie să-şi dea arama pe faţă, făcând dovada «satanismului» ei congenital...”4 Societatea în care drăcuşorul ajunge brusc şi în care trebuie să-şi ducă la bun sfârşit rolul este a unei burghezii în curs de înavuţire, unde „banu-i ochiul dracului”. Realitatea prezentată este o realitate îndrăcită cu oameni ce pot fi atraşi uşor în capcana diavolului. Negoiţă, tânărul îmbogăţit de Aghiuţă, învaţă să câştige banii de pe seama altora învăţat tot de diavol. Dintre toate textele, Kir Ianulea ilustrează cel mai bine concepţia lumii îndrăcite prin înfăişarea unor secvene plasate într-un timp necunoscut, dar având în prim plan burghezia, o clasă socială cunoscută pentru pofta de parvenire. Acţiunea nuvelei Calul Dracului se desfăşoară la marginea unui drum, într-un timp necunoscut dintr-un trecut îndepărtat caracteristic basmelor: „Era odată, la marginea unui drum umblat, o fântână, şi lângă fântână şedea jos o babă, ghemuită pe nişte zdrenţe de cergă, şi morfolea-n gingii un crâmpeiu de covrig muiat într-o năstrapă cu apă rece. Când vedea drumeţ, or pe jos, or călare, or cu carul, lăsa baba covrigul din gură, întindea dreapta şi se milogea tânguios numai din vârful limbii: «Faceţi-vă milă şi pomană, măiculiţă, de o biată păcătoasă fără putere!» Dacă-i da cineva ceva, zicea baba: «Bogdaproste, măiculiţă! Dumnezeu drăguţul să primească!... de unde dai să sporească şi să izvorească!» Rar se-ntâmplă creştin drumeţ să treacă pe lângă aşa bătrână nevoiaşă şi să nu se-ndure măcar cu ce, după potriva lui; dacă nu o lescaie, măcar o fărâmă de pâine; dacă nici atâta, barem o vorbă bună. Când îi zicea vreunul: «Crede, bătrânico, aldată!» ea răspundea: «Crez, măiculiţă, crez... să ne crează Dumnezeu pe toţi, drăguţul!» Pe urmă îşi muia covrigu-n năstrapă şi s-apuca iar de morfolit.” Protagoniştii acestei nuvele sunt o babă care doarme „pe partea stângă şi cu spatele la lună ca să nu-i dea lumina-n ochi” şi un tânăr drumeţ cu un nume sugestiv pentru tema textului: „Prichindel jos sforăia, şi luna sus de trei suliţi şi mai bine... Baba s-apleacă pe o rână, să-l vază dacă-i învelit cum se cade, că-i era milă de el; când se uită de-aproape, vede într-o parte învelitoarea băiatului cam ridicată; i-o apasă... cerga iar se ridică; iar i-o netezeşte-n jos... cerga iar în sus. Zice baba-n gândul ei: «Ia să vedem mai bine» ... Şi trage încetinel cerga, pune mâna şi dă de o coadă!... «Am înţeles!» Lasă cerga la loc binişor peste băiatul adormit, şi s-apucă să-l mângâie blând pân păr; o ia-ntâi de la ceafă şi, când ajunge cu mâna spre frunte, dă de două cucuie tari - ce mai încape vorbă? — nişte corniţe în lege.” Scriitorul utilizează în descrierea personajelor un fantastic comic accentuat prin limbajul popular care atribuie textului o nuanţă hazlie. La fel ca în basme, identificăm în bătrâna cerşetoare de la marginea drumului pe o zână cu părul bălai care doar noaptea, la lumina lunii, dobândeşte acest statut. Odată cu revărsatul zorilor trebuie să revină la locul de unde a plecat şi la vechea identitatea, de bătrână care „scoate din

S

traistă o bucăţică de covrig, o-nmoaie-n năstrapă şi-ncepe s-o morfolească-n gingii”. Ambele personaje ascund o altă identitate decât cea pe care o afişează. otivul dedublării subordonat temei principale a nuvelei, cea „a diavolului păcălit de femeia vrăjitoare aflată, din această pricină, sub pedeapsa divinităţii”5 este bine dezvoltat în structura epică. Atât bătrâna cerşetoare, cât şi tânărul drumeţ sunt reprezentări ale demonicului: vrăjitoarea şi drăcuşorul, ale căror identităţi reale ies la iveală doar noaptea. Misterul celor doi este deconspirat prin caracteristicile diavoleşti ale lui Prichindel, respectiv prin transformarea miraculoasă a femeii într-o tânără frumoasă, chiar dacă la început ambii „urmăresc a se păcăli unul pe celălalt cu privire la identitatea lor satanică.”6 Arta de a înşela şi tehnica disimulării funcţionează foarte bine în cazul de faţă, iar adevărata faţă a celor doi se arată în momentul metamorfozei nocturne. Bătrâna îţi recuperează tinereţea, chiar şi pentru câteva clipe, atunci când ajunge să fie calul dracului, adică al lui Prichindel. Fiecare profită de pe urma celuilalt, pentru că Prichindel dorea să se plimbe pe lună fiindcă i-a sărit somnul odată ce i-a fost descoperit secretul, iar bătrâna ştia că doar dacă îl va păcăli pe drac noaptea va putea să îşi recapete înfăţişarea. Diavolul este păcălit pentru că bătrâna în postura sa de cal al dracului „s-a strecurat de zdrenţele şi urâciunea ei şi deodată s-a prefăcut într-o femeie tânără şi voinică, înaltă şi frumoasă ca o zână...” Blestemul femeii, de a-l păcăli pe dracul pentru a redeveni tânără, este rezultatul greşelii de a practica farmecele şi vrăjitoria din copilărie. Substratul fantastic al nuvelei se accentuează treptat pe parcursul textului în funcţie de succesiunea întâmplărilor. Chiar şi titlul reprezintă un indiciu esenţial pentru perspectiva fantastică abordată, iar apoi evoluează gradat prin detaliile oferite destul de rar la începutul textului, dar întâlnite cu precădere în a doua parte a naraţiunii pornind de la secvenţa care prezintă momentul înserării şi pregătirea de culcare a lui Prichindel. De aici şi până la încheierea nuvelei textul se desfăşoară sub imperiul fantasticului şi ia aspectul unui basm. Călătoria nocturnă se sfârşeşte brusc la lăsatul zorilor, iar magia transformării funcţionează încă, deoarece se revine la situaţia iniţială. Acest zbor la lumina lunii este o escapadă într-un univers secund, al celuilalt eu. Finalul nuvelei accentuează ideea circularităţii textului prin întoarcerea la aceeaşi acţiune a femeii regăsită în incipitul naraţiunii. Normalitatea învinge anormalitatea, întrucât totul se petrece ca şi cum nimic nu ar fi avut loc în noaptea aceea: „Pe urmă, scoate din traistă o bucăţică de covrig, o-nmoaie-n năstrapă şi-ncepe s-o morfolească-n gingii.” Bineînţeles că întâmplarea din noapte se va relua, cel puţin aceasta este dorinţa bătrânei care îl aşteaptă negreşit chiar şi pe fratele lui Prichindel. Nuvela Calul dracului mizează pe metamorfoza fantastică, pe ieşirea din realitate în imaginar. Ineditul acestui text este simbolizat de fantasticul dedublării întruchipat de cei doi protagonişti. Până şi planul realităţii este contaminat de fantastic, personajele fiind în aşa fel concepute încât din debutul nuvelei, din descrierea aspectului lor exterior şi din dialogul acestora deducem existenţa unor frânturi de imaginar certificate în partea a doua a relatării. Pe principiul schimbării identităţii se bazează şi naraţiunea Abu-Hasan denumită de I. L. Caragiale „poveste orientală”. Fireşte că întâmplările au loc în Orient, în Bagdad, sub domnia binecunoscutului calif Harun-al-Raşid, personajele au nume de

M

origine orientală, cadrul descris se circumscrie spaţiului sus-numit, motive destule pentru a justifica subtitlul ales de autor, dar trebuie să evidenţiem şi particularităţile de basm oferite de text prin care poate fi încadrat în categoria „basmului nuvelistic”7. extul este povestea tânărului care după moartea tatălui, un neguţător bogat, intră în stăpânirea averii şi trăieşte în continuare alături de mama sa. Debutul subscrie tiparului basmului, chiar dacă nu este atât de pronunţat precum în basmele originale: „Era odată la Bagdad, sub domnia stălucitului calif Harun-al-Raşid, un neguător bogat, care avea o nevastă bătrână şi un fecior, Abu-Hasan, crescut până la vreo treizeci de ani strâns de aproape în toate privinţele. Neguţătorul a murit, şi Abu-Hasan a intrat în stăpânirea avuţiei pe care o grămădise tată-său o viaţă întreagă.” Părăsit de prietenii de la petrecerile date, Abu-Hasan decide să îşi împartă venitul astfel încât să îi rămână bani pentru cele necesare, dar şi pentru o cină dată în fiecare seară unui străin care trecea pe la capătul podului Bagdadului. Întâmplările iau o altă întorsătură atunci când la masa de seară îl invită, fără a şti, pe însuşi califul Bagdadului, travestit într-un negustor de la Musul, faptă pe care o săvârşea după cum ne spun celelalte poveşti orientale ca să îi încerce pe oamenii împărăţiei sale. Din seara aceea, când Abu-Hasan i se confesează spunându-i că ar vrea să fie calif măcar pentru o zi ca să îi pedepsească pe bârfitori prin retezarea limbii, intervine schimbarea. Dorinţa i se îndeplineşte, fiindcă adevăratul calif pune la cale un plan de inversare a identităţilor prin adăugarea unor prafuri dintr-o cutiuţă, semn al fantasticului magic, în vinul rămas în urcior şi băut de tânăra gazdă. Din ziua următoare, Abu-Hasan este califul Bagdadului, iar toţi slujitorii îi fac pe plac şi îl consideră stăpânul lor: „— Uite de ce te-am chemat, Giafar: mâine dimineaţă când vii după porunci, să nu te miri dacă vezi şezând în tronul meu pe omul acesta, care doarme colea. Ascultă-i şi-i îndeplineşte cu sfinţenie toate poruncile. Are să se arunce la galantomie, o să-i poruncească a împărţi daruri în dreapta şi-n stângă: fă tot ce-ţi spune, măcar de-ar fi să-mi sleeşti toate lăzile împărăţiei. Nu uita să vesteşti pe toţi curtenii, de la mic până la mare, să-i dea mâine la ceasul hotărât pentru înfăţişare înaintea mea, toată cinstea ce mi se dă mie... Du-te acuma şi caută să-mi faci întocmai pe plac.” Doleanţa lui Abu-Hasan s-a transformat în realitate, dar totul a avut loc fără ştirea lui, iar atunci când s-a găsit în palatul califului nu i-a venit să creadă în minunea aceea: „«M-am înşelat – gândi Abu-Hasan – nu dorm.» Deschise ochii bine şi, fiind acum ziua mare, văzu foarte limpede tot ce zărise nedesluşit la lumina slabă de-adineaori. Se ridică de mijloc şi privi de jur împrejur zâmbind ca un om care se deşteaptă plin de mulţumire după un somn bun cu vise plăcute.” Oscilaţia între real şi imaginar, între două tipologii de viaţă, cea a omului de rând şi cea a conducătorului de ţară constituie partea centrală a textului. Aceasta generează starea de refuz a recunoaşterii de către fiu a mamei, imaginea de stăpân atotputernic şi chiar pierderea conşiinţei de sine cu un pas spre nebunie. Respingerea identităţii anterioare ia proporţii majore până când gluma făcută de calif este recunoscută de plănuitor. Califul este cel care declanşează întreaga poveste, dar o şi stopează când doreşte. „La glasul califului au amuţit toţi încremenind pe loc. Abu-Hasan s-a oprit şi el ca toată lumea şi, întorcându-şi capul în sus, a dat cu ochii de negustorul de la Musul şi într-o clipă, ca şi cum i s-ar fi ridicat o perdea de pe ochi, a înţeles cine era negustorul. Dar asta nu l-a zăpăcit; ba, dimpotrivă, văzând acuma limpede că toate fuseseră aievea, a pătruns îndată noima glumei şi a răspuns de jos, vesel: – Ei! dumneata eşti, negustorule?... Îmi pare bine... şi te mai plângi că te omor... când numa 

T

Banat, anul X, nr. 3-4, 2013


Banat  d-ta eşti de vină pentru toate câte le-am păţit... Dumneata ai poruncit să-mi bată imanul şi pe bătrâiorii mahalalei, că nu eu, eu de asta mă spăl pe mâini... În sfârşit, dumneata eşti capul răutăţilor, şi eu sunt păcălitul...” Într-adevăr, califul este capul răutăţilor, o întruchipare a răului. Gluma sa porneşte de la o intenţie pozitivă, dar cu o puternică înclinaţie malefică prin întregul curs al evenimentelor. Iar Abu-Hasan cade în capcană, deşi statutul de calif l-a vrut dintotdeauna. „Voluptatea eroului caragialian de a acorda credit nelimitat «minunilor» şi de a nu accepta decât în extremis eventualitatea confruntării cu datele realului lui [...], iată, în esenţă, resortul ce îl împinge spre fantastic. O confirmă, magistral, episodul în care sunt relatate reacţiile eroului începând cu momentul când, se trezeşte în propria-i casă şi terminând cu acela când, după suferinţele îndurate în balamuc, pare că îşi recapătă întrucâtva simţul realităţii. Întâile manifestări probează indubitabil că «aiureala» lui Abu-Hasan atinge stadiul nebuniei curate.”8 Deznodământul îl găseşte pe AbuHasan într-o dispoziţie fericită, pentru că i se împlineşte visul de a o lua de soţie pe Vraja inimii, iar întreaga situaţie nefericită la care a fost supus este dată uitării, la fel cum se întâmplă în basme: „Nunta s-a făcut îndată la palat, după care multe zile au urmat petreceri pline de veselie, iar apoi însurăţeii au fost lăsaţi să se bucure în pace de dragostea lor. [...] Aşa, au trăit ei amândoi împreună cuminţi, veseli şi fericiţi sub ocrotirea strălucitului calif Harun-al-Raşid şi a minunatei Zobeide, până la adânci bătrâneţe.” araţiunile lui I. L. Caragiale dovedesc o pasiune din partea scriitorului pentru epicul fantastic şi pentru crearea de personaje fantastic-comice. Coana Marghioala, negustorul saşiu, Kir Ianulea şi Acriviţa, Prichindel şi bătrâna cerşetoare, califul Harunal-Raşid sunt construite în aşa fel încât să transmită ideea existenţei imaginarului miraculos în realitate. Fantasticul lui I. L. Caragiale place pentru că este umanizat, personajele sale întruchipând oameni cu diverse poziţii sociale care fac glume sau sunt predispuşi spre buna dispoziţie, dar mai place şi datorită relatării întâmplărilor într-o cronologie în care punctul culminant este aşteptat cu interes.

N

Note: 2 Nicolae Ciobanu, Între imaginar şi fantastic în proza românească, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1987, p. 360. 3 Ibidem, p. 349. 4 Ibidem, p. 348. 5 Ibidem, p. 343. 6 Ibidem, p. 340. 7 Ibidem, p. 328. 8 Ibidem, p. 333.

Ionel Bota

41

Ionel Bota

Realul, melancolia şi Alchimii ale alte convertiri. Poezia lui elementarului în poezia lui Dumitru Oprişor Ionel Panait D

într-un cerc de tristeţe şi suspin.” iscursul atinge dramatismul plenar, pe axa timpului iniţierile radiografiază un alegorism flamboaiant. Conotaţii active întreţin spectacularul în desfăşurările şi în evenimenţialul unui real covârşit de „amintirea actuală”. Traversările poetului sunt opţiunile sinelui capricios. Denudarea temporalului, într-un alt poem interesant, iscă o scindare a dramei, însă, compensatorii fiind graţioasele, eretice cochetării, metafora liniştitoare în aderenţele ei la nuanţele fiinţei lirice: „Sunt plecat la drum lung,/am luat urma străinului/care mi-a retezat timpul,/plutesc deasupra hăului/şi îmi ţes umbra cu fir de borangic/să întind punte femeii rămase -/ pe celălalt mal -/necuprinsului.” (Celălalt mal, p. 34) Realul este lecturat întocmai unui calendar al sentimentelor, puritanismele autorului înscriu ataşamente a căror miză, nu doar angrenajul de simbolistică n casta nobiliară a scrisului banatic, de care vorbeşte în postfaţa cărţii Al. Ruja Dumitru Oprişor şi-a format con- (O stranie percepere a timpului, p. 72), deiul în bătăliile jurnalistice dar forţa e tragicul crepuscular, parte esenţială din talentului său s-a ivit în spaţiul public o dată recuzita melancoliei. Tema genezei, în recu proza, o proză a spectacularului şi a ex- interpretare proprie, seduce discursul „operienţelor existenţiale, un epic al exilului glinzilor paralele”, în clocotul efectelor trainterior al omului supus ritmurilor istoriei gice notaţia denuanţează renunţări, dezaîn dialogul acesteia cu spiritul individual şi măgiri, tristeţi. Dar convertirile parabolei colectiv. În câteva rânduri, naraţiunile sale sunt aplicaţia favorită într-o ordine a facerii, au stat sub semnul crepuscularului, al îm- a plăcerii jocului captivant, lirism fascinând, blânzirii naturii umane. Dar povestirile şi iarăşi, prin eleganţa metaforei. romanele sale au demonstrat o rigoare eÎn Reîntoarcere, ca să luăm un exemxemplară în cazul acestui autor a cărui miză plu util provocării noastre, experimentul repe realitatea imediată, contemporană l-au citirii tragicului este evocat din reperul bicantonat în acea etapă autoreflexivă din ca- ografic, suvenir al sufletului pătruns de nosre există motive să credem că vor ieşi de talgia reiterării mitului matrice: „Nu mai pot sub tipar alte astfel de radiografii ale timpu- să-ncap, mamă,/ în ziua de mâine,/ în fiecarilor contemporane nouă şi omului de azi. re noapte un necunoscut/ mă caută în aceDumitru Oprişor e şi un poet intere- laşi loc/ să facem schimb de umbre/Totdeasant, versurile sale din volumul recent, Vi- una e însoţit de o femeie/ care-mi citeşte neri e ziua noastră de plâns (Timişoara, în palmă blestemul,/ zice că doar pe mine Editura Brumar, 2013, 76 p.) abordând un mă ştie/ şi mă roagă să iau vârsta ei.// De scenariu al utopiei totale, timp şi fiinţă în- ce nu mai trece mamă/ carul cu boi peste corsetate în ritmurile frisonante ale unui sen- casa noastră?” (Reîntoarcere, p. 11) timentalism obturat în fascii de miraje ale ureolat, deja, de buna recepţie spiritului ludic. E un consens veritabil între făcută prozei sale, de la debut eul liric şi senzaţia aşteptării active relativişi până astăzi, Dumitru Oprişor zând o realitate a textelor. Retorica poeme- e convingător şi în poezie. lor lui Dumitru Oprişor ţine de organicitatea Mai mult, scriitor remarcabil, el e în metaforei, însă. Deodată cu cerneala sen- această carte un poet emblematic pentru zorialului, alte mituri esenţiale, precum tema o generaţie care a fundamentat, de câteva iubirii, sunt catalepsiile săvârşind atingerea, bune decenii, statutul literaturii autentice când şi când, a punctelor importante din- în Banat şi a confirmat valoarea contribuţiei tr-o topografie marcată de sublimările cli- provinciei la destinul culturii române. pei. Ofensivele poetului decid tonusul explorărilor: „Te căuta în catedrala însinguraţilor/ organistul care te ştia din întâmplare/ a lovit brusc clapa notei sol/ să îi hrănească uitătura pustie./ În fundal dansa năucă o balerină/ umplând cupola cu iluzii şi gesturi/ însoţite explicit de privirea ei fulger/ lăsând de înţeles prin reverenţele ce le sădea/ din pas în pas că este singura femeie/ vinovată de păcatele neştiute. (…)”(Ritualul însinguraţilor, p. 59). Senzorialul, nu doar în acest splendid poem, e tema tuturor regresiunilor. Poetul reuşeşte să ajungă la un simţ al versului care trăieşte, respiră, are propria identitate într-o armonizare lirică îmbinând metafora şi habitaţiile confesiunii. În acelaşi izbutit poem revelaţia eului liric se transformă într-un concept despre avataruri insolite ale vidului metafizic. Dar locul privilegiat al percepţiilor, şi aici şi în alte poezii ale lui Dumitru Oprişor, este destinul cu toate faţetele lui: „Ieşit din minţi bărbatul cu uitătura pustie/ a început să-i strige din senin că ea este/ neursita care îi înnoadă drumurile.// Organistul a atins din nou clapa notei sol/ şi însinguraţii au îngenuncheat/

Î

A

U

n repertoriu al discreţiei protectoare şi un imaginar condensând constructivul şi impresia ne propune poezia lui Ionel Panait despre care au scris frumos şi aplicat destui confraţi. Omul e un delicat şi poemele sale sunt la fel de graţios-grave ca o flamură a tinereţii veşnice fluturând pe un promontoriu al norilor ca să anunţe cum magiile cuvântului pregătesc alte deschideri, alte drumuri, corăbiilor încărcate cu iluzii. Volumul Poemele câmpiei (Timişoara, Editura Hestia, 2011, 72 p.) are destule texte exemplare şi destule altele în care dialogicul şi sentimentalismul convulsiv dar reverenţios trimit la experienţe ale memoriei. Nu un biografism exultă, însă, din magma acestor poeme ale lui Ionel Panait cât elegia vieţii în fluenţe ale somptuosului absorbind fascinatoriul clipei şi genericul unor nostalgii dezinhibate. Totul este iluminare dar totul poate fi un radicalism demitizant, originalitatea autorului fiind tocmai modul de a evita, elegant, stereotipii. Chiar şi melancolia participă la deconvenţionalizare, ar spune poetul, fructificând absolut toate astfel de teme în parabolă: „Alunul şi salcâmul/ din gard/ vor adormi/ vânturile câmpiei…/ Vom trece/ în sâmbure/ spre punctele vcardinale/ şi când vom fi/ gata de zbor -// Peste toamna/ dintre sate/ am să plâng/ pentru durerea/ copilului din noi.” (Pas, p.37) E o forţă lirică identificată în versurile lui Ionel Panait, duhul lui Lucian Blaga, în comentariul autenticului Constantin Buiciuc, esenţializând discursul, în descendenţa modelului. Dar poetul nu se lasă subjugat de ardenţele marelui proiect şi investigările sale sunt controlate pe verticala diacroniei. Dar chiar melancolia înseamnă o dobândire dinlăuntru spre spaţiul mundan a regulilor ceremonialului liric într-o formulă originală. Mantia tragică, în centrul lumii, la purtător, acoperă marile răspunsuri şi eul-personaj re-descoperă alchimiile elementarului, nuanţele, noua cosmogonie: „Într-un limb de pădure/ au alunecat dimineţi/ din oraşul uitat/ pe soclul de minerale/ al câmpiei.” (Fenomen, p. 26). xperienţa lirică a lui Ionel Panait este o trăire autentică în mirajul cuvântului. Poetul poartă cu sine moştenirile unei cuminţenii esenţiale care dă bine într-un context literar zgomotos şi nu întotdeauna locuit de autori veritabili. Ionel Panait este o prezenţă importantă în evoluţiile de azi ale poeziei care se scrie în Banatul imperial.

E

Banat, anul X, nr. 3-4, 2013


Banat 42 Banatul şi Desfăşurarea, între literatură şi ideologie Voivodina

Adina Ghişa

(1)

Î

nceputul anilor ’50 înseamnă pentru Marin Preda un moment de răscruce: îşi făcuse intrarea în viaţa literară cu 10 ani mai devreme, dar statutul său ca scriitor era încă nesigur. Operele publicate în prima decadă de activitate literară, deşi certifică talentul real al scriitorului, nu-l lansaseră în zona de vârf a scriitorilor momentului. Dacă volumul de debut, Întâlnirea din pâmânturi, este acuzat de naturalism şi de absenţa flagrantă a tiparului realismului-socialist, Ana Roşculeţ, paradoxal, în pofida intenţiei autorului, devine „un caz exemplar” pentru persistenţa elementelor naturaliste, indezirabile pentru „noua literatură”. Pericolele ce planează asupra carierei scriitorului sunt reale, după cum lasă să se înţeleagă un prieten al lui Marin Preda, întrun dialog redat în eseul Un semn de întrebare: „Prin 1952, mă aflam la Tuşnad într-un prim concediu adevărat din viaţa mea. Un prieten foarte neliniştit în conştiinţa lui, nelinişte pe care n-o înţeleg nici azi, mă avertizase prin luna mai a aceluiaşi an că dacă nu scriu imediat ceva prin care să fac să dispară norii unei maladii literare inventate de care mi se legase numele (naturalism!) şi în care nepăsător pluteam,voi fi exlus din Uniunea Scriitorilor şi maladia literară se va transforma într-una politică. Atunci va fi grav.”1 Scriitorul nu dezvăluie numele prietenului grijuliu care îi transmite avertismentul. Însă identitatea lui poate fi bănuită, căci un studiu biografic dă la iveală faptul că, mai ales în prima parte a carierei, Marin Preda a avut, mereu, alături „o figură protectoare”. La acea dată, „fratele mai mare” nu mai putea fi Geo Dumitrescu sau Miron Radu Paraschivescu, dar, alături de scriitor şi în favoarea lui, sunt Paul Georgescu, Petru Dumitriu, chiar şi diriguitorii culturali ai momentului, Mihai Novicov sau N. Moraru.2 Marian Popa reduce lista presupunerilor, considerând că sugestia scrierii Desfăşurării şi procesul de ajustare a nuvelei pe schema realismului socialist îi aparţine lui Paul Georgescu.3 Recomandarea protectorului vizează schimbarea tematicii din Ana Roşculeţ (care se dovedise un eşec), în favoarea orientării scriitorului spre universul pe care îl cunoaşte – şi îl stăpâneşte – cel mai bine: lumea satului. Fiind atent la avertismentele transmise, Marin Preda pleacă în căutatea noului subiect: „M-am dus pe la ţară, dar nu la mine în sat, ci undeva în Moldova,în regiunea Huşi şi acolo la primărie am văzut o scenă: un tânăr ţăran rău îmbrăcat şi cu o biată pălărie în mână este strigat să vie şi să semneze actul prin care adera şi el la o agricultură cooperatistă. Semnează şi pe urmă are o clipă de derută cu tocul în aer; parcă s-ar fi abătut deodată asupra lui toate întrebările: cum trăise nu fusese bine... Prin iscălitura asta, prin care el dădea tot, o să ducă şi el altă viaţă? «Hai, bă, scoală-te de-acolo, s-a auzit o voce poruncitoare. Ce faci ai înţepenit acolo?» Tânărul om s-a ridicat brusc, s-a lovit cu genunchiul de masă şi fruntea lui mare şi albă ca hârtia întâi s-a împurpurat, apoi s-a făcut de o paloare mortală. Ce descărcări afective se petreceau în el? Ce prăbuşiri? Chipul lungit, s-a tras în jos; s-a dat la o parte, a mai stat printre oameni câteva minute. Nimeni nu-i adresa nici un cuvânt. A luat-o tăcut pe lângă garduri şi s-a dus încet fără să se uite îndărăt. N-a fost singurul lucru pe care l-am văzut atunci, dar întors la Bucureşti şi plecând spre Sinaia, am scris această schiţă, care avea vreo douăzeci de pagini şi se numea Desfăşurarea.4 Subiectul schiţei lui Marin Preda constituie, fără îndoială, o alegere ce răspunde

cerinţelor momentului. Transformarea satelor şi formarea „noului tip de ţăran” sunt dezideratele regimului. Misiunea scriitorilor agreaţi este de a oglindi prefacerile momentului, dar nu oricum, ci în aşa fel încât opera „să apară”, ceea ce presupunea să treacă de foarfecele cenzurii. Între anii 1948-1955, sprijinirea colectivizării era una dintre sarcinile realismului socialist trasate scriitorilor de către Agitprop (Secţia de agitaţie şi propagandă a partidului). Cenzorii sistemului se asigurau, însă, de faptul că linia partidului e urmată fără nici cele mai mici abateri. Întregul sistem era cuprins de frică pentru fiecare rând tipărit aprobat.5 E un aspect asupra căruia Marin Preda e avertizat: o operă despre colectivizare trebuie scrisă respectând reţeta momentului. Simpla consemnare a faptelor nu e de ajuns: „- E bună, mi-a spus prietenul meu, criticul, dar n-ai spus tot. Cine era cel care i-a adresat cuvintele acelea dure? - Cine ştie ce tâmpit! - În cazul ăsta sentimentul dureros pe care îl descrii tu îşi diminuează semnificaţia. - Ai dreptate. E un nesimţit, probabil un individ care vedea în afacerea care se încheia ceva foarte avantajos pentru el, dar fără vreo semnificaţie mai înaltă. - Păi tocmai de-aia nici n-a înţeles ce sens profund avea pentru celălalt tot ceea ce se întâmpla în sat. Sau a înţeles, dar a vrut să-l umilească. - Aşa e. Am să insist asupra acestui personaj negativ. - Şi trebuie să spui şi cine e, a continuat prietenul meu, criticul. Ce poziţie socială ocupă, e în partid, sau nu e? Pe urmă n-ai descris cum au ajuns aceşti ţărani, deocamdată puţini, la convingerea că trebuie să-şi facă altă viaţă! Aici m-am înfuriat. I-am răspuns că intenţia mea a fost să descriu numai atât cât am descris şi nimic mai mult. - Da, dar nu e suficient, mi-a răspuns el, n-o să apară. - De ce? - Nu se înţelege cine e individul care îi adresează acele cuvinte dure. Trebuie să arăţi satul cu tot ce se întâmplă în el. - Şi ce mai rămâne din ce am vrut eu să spun? - Tot. Şi e interesant. Şi nuvela va apărea. Şi alungi şi norii care s-au strâns deasupra capului tău, mi-a mai spus acest prieten cu o stranie pasiune, care a fost mai convingătoare decât argumentele lui. Ţinea foarte tare la mine, eram de aceaşi vârstă, ştia pe atunci mai multe decât ştiam eu şi voia să mă apere de o primejdie de care eu nu eram conştient.”6 ialogul consemnează împrejurările în care a fost scrisă Desfăşurarea, nuvela ce a deschis toate porţile tânărului scriitor, şi i-a securizat poziţia în plan literar. Pentru scrierea ei, Marin Preda este răsplătit cu Premiul de Stat (clasa a II-a) şi cu o nouă slujbă – redactor la „Viaţa Românească”. Dar ce conţine această nuvelă, care sunt ingredientele tematice şi structurale care plac atât de mult oficialilor încât să o includă în manualele şcolare la scurt timp după apariţie? Fără îndoială, Desfăşurarea respectă tezele realismului socialist, prezentând procesul de colectivizare prin prisma propagandei. Nimic din starea dilematică trăită de tânărul observat de Marin Preda la Huşi nu rămâne în substanţa nuvelei. Personajul principal, Ilie Barbu, ţăran sărac „se dumireşte” în legătură cu beneficiile înscrierii la gospodăria agricolă, devenind, în final, noul socotitor al viitorului G. A. C. din comună, după ce, bineînţeles, a contribuit la demascarea şi înlăturarea elementelor care obstrucţionau (mascat) demararea în forţă

D

a procesului de colectivizare. Acţiunea nuvelei tratează problema stringentă cu care se confruntă autorităţile comuniste încă din anul 1949: accelerarea şi finalizarea procesului de colectivizare. Literatura trebuia să devină instrumentul de propagandă a viziunii partidului asupra avantajelor deposedării ţăranilor de pământ, oferind o imagine idilică a unor realităţi dureroase. Demarat în forţă, procesul de colectivizare s-a dovedit anevoios şi greoi având în vedere intoleranţa politicii partidului faţă de legătura profundă dintre ţăran şi pământul pe care acesta îl posedă (şi îl lucrează). urora Liiceanu analizează efectele procesului de colectivizare asupra ţăranilor din perspectivă psihologică, explicând cauzele rezistenţei lor dramatice la munca de lămurire a activiştilor de partid, dar şi la metodele extrem de dure, deseori barbare, la care s-a recurs pentru punerea în practică a „transformării socialiste a agriculturii”: „ În comunism, în manualele şcolare, legătura dintre ţăran şi pământ apărea interpretată şi comentată mai degrabă în dimensiunea sa negativă, subliminal patologică, generatoare de violenţă – un fel de iubire blestemată –, în numele şi umbra căreia înfloreau conflicte înfricoşătoare, de nedepăşit. Disociind, în ambivalenţa acestei iubiri, răul de bine şi înlăturând ceea ce în relaţia ţăranului cu pământul însemna grijă, necontenită supraveghere şi participare afectivă, acea combinaţie între emoţional şi fidelitate adâncă, comunismul a păstrat tocmai dimensiunea întunecată, iraţională, blestemul de care el urma să elibereze pe ţăran, pentru ca, obligându-l să se lepede de el, acesta să-şi găsească liniştea. Comunismul a urmărit să înlocuiască această relaţie dintre pământ şi ţăran cu o alta, în care emoţia trebuia să dispară pentru a face loc unui raport pragmatic, de tip salarial. Acest lucru însemna, pentru comunişti, modernizarea agriculturii.”7 Procesul de înscriere a terenurilor în gospodării colective a generat, indubitabil, o confruntare a forţelor, dar nu în termenii stipulaţi de propaganda comunistă (ţăranii săraci şi activiştii – pozitivi, promotori ai „omului nou” – şi proprietarii de pământ chiaburii, sau chiar ţăranii mijlocaşi - „eretici”, „elemente duşmane”). În spatele dogmei marxist-leninste, dată ca slogan al colectivizării conform căreia „mica proprietate generează capitalism zi de zi, ceas de ceas, spontan şi în proporţii de masă”8 se aflau interese mai adânci. La începutul anior ’50, ţărănimea constituia majoritatea populaţiei, principala categorie socială a ţării, iar existenţa unor proprietari de pământ liberi, care să nu fie supuşi aparatului de control al partidului era de neconceput.9

A

– Istoriile şi culturile unei euroregiuni –

C

entrul de Studii Avansate în Istorie al Universităţii de Vest din Timişoara şi Primăria Municipiului Lugoj organizează la Lugoj, între 30-31 octombrie 2013, întâlnirea ştiinţifică internaţională “Banatul şi Voivodina – Istoriile şi culturile unei euroregiuni”, la care vor participa: 1. prof. dr. Javier Fernandez Sebastian – Universitatea Ţării Bascilor din Bilbao – Spania; 2. prof. dr. Cecilia Suarez Cabal – Universitatea Ţării Bascilor din Bilbao – Spania; 3. prof. dr. Mihai Spăriosu – Universitatea din Athens – SUA; 4. prof. dr. Keith Hitchins – Univeersitaea Illinois – SUA; 5. prof. dr. Armin Heinen – Universitatea din Aachen – Germania; 6. prof. dr. Miodrag Maticki - Academia Matica Srpska din Novi-Sad şi Institutul Vuk Karadzic din Belgrad – Serbia; 7. prof. dr. Liubomir Ristic – Institutul de Balcanologie al Academiei de Ştiinţe al Serbiei, Belgrad – Serbia; 8. prof. dr. Grozdanka Gojkov – Institutul Pedagogic din Vîrşeţ – Serbia; 9. prof. dr. István Petrovics – Universitatea din Szeged – Ungaria; 10. prof. dr. Miodrag Milin – Institutul de Studii Bănăţene al Academiei Române – Timişoara – România; 11. pr. prof. Dr. Vasile V. Muntean – Universitatea de Vest din Timişoara, Paroh al Bisericii Ortodoxe “Adormirea Maicii Domnului” – Protopopiatul Ortodox din Lugoj – România; 12. prof. dr. Bogdan Murgescu – Directorul Şcolii Doctorale a Universităţii din Bucureşti – România; 13. dr. Tamara Farcaş – Centrul de Studii Avansate în Istorie al Universităţii de Vest din Timişoara – România; 14. dr. Áron Kovács – Centrul de Studii Avansate al Univesrităţii de Vest din Timişoara – România; 15. prof. dr. Victor Neumann – Centrul de Studii Avansate al Uuiversităţii de Vest din Timişoara – România. rganizatorii acestei întâlniri ştiinţifice internaţionale sunt: ing. prof. Francisc Boldea – Primarul Municipiului Lugoj; prof. dr. Victor Neumann – Directorul Centrului de Studii Avansate al Universităţii de Vest din Timişoara; prof. dr. Miodrag Milin – Universitatea de Vest din Timişoara; prof. Simona Avram – Colegiul Naţional “Iulia Hasdeu” din Lugoj.

O

Note: 1 Marin Preda, Un semn de întrebare, în vol. Imposibila întoarcere, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1972, p.74; 2 cf. Cornel Ungureanu, „Desfăşurarea“ între Ana Pauker şi Gheorghiu-Dej, „România literară”, 2005, nr.3, p. 1; 3 cf. Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol. I, Bucureşti, Editura Semne, 2009, p. 901; 4 Marin Preda, op. cit., p. 74; 5 cf. Romulus Rusan, Cenzura ieri şi azi. Tabieturi şi tabuuri, în Ilie Rad ( coord.), Cenzura în România, Cluj-Napoca, Editura Tribuna, 2012, p. 112; 6 Marin Preda, op. cit., p. 75; 7 Aurora Liiceanu, Rănile memoriei Nucşoara şi rezistenţa din munţi, Bucureşti, Editura Polirom, 2012, p. 94; 8 cf. Raport final, Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Bucureşti, 2006, p. 426; 9 cf. op. cit.,p. 426.

Banat, anul X, nr. 3-4, 2013


Banat Mihai-Florin Donţu

Dorin Păcurar

Fotograme lirice pentru un album de meloman

C

um „Eurovisionul” de la Malmö a stârnit deja patimi de altă factură, alt calibru, alt nivel decât în nota obişnuită a cârcotelilor de sezon (intervenţia radio a lui Cristian Tudor Popescu în stil persiflant) parodia şi imitarea ruladelor acute ale lui Cezar Ouatu, dar mai ales susţinerea concurentului de către o tripletă de doamne de succes, de la Angela Gheorghiu şi Nadia Comăneci la Anastasia Soare, ne îngăduie un răgaz de reflecţie după lectura unui volum de publicistică apărut la Casa Editorială „Pegassus Press”, o veritabilă delectare pentru liricofili. Este vorba de Opera în portrete, al şasele în ordinea unei serii memorabile, toată dedicată în semn de omagiu faţă de magia vocalităţii: Opera LIVE, Opera VIVA, Opera ÎN DIRECT, Opera ETERNA şi Opera DIVINA, toate sub semnătura criticului muzical COSTIN POPA, „un nume care se recomandă singur”, aşa cum graţioasa şi subtila radiofonistă Ligia Ardelean îl caracterizează într-o succintă prefaţă, o pertinentă şi inspirată invitaţie la lectură. Palmaresul profesional onorant al autorului, regăsit pe coperta a patra a opului menţionat este mai mult decât relevant pentru o carieră clădită coerent, dar izvorâtă dintr-o pasiune remarcabilă faţă de genul sincretic al operei, arta „completă” a plenitudinii expresivităţii artistice, în care se afirmă cel mai delicat şi răscolitor ca sonoritate instrument: inefabila VOCE UMANĂ. Faţă de celelalte volume ale seriei, Opera în portrete conţine pe lângă consacratele capitole de cronici şi interviuri Bucureşti, În ţară, Meridiane europene şi Audio-video (reflectând principalele evenimente de pe scena lirică a lumii, dar şi consemnând convorbiri consistente cu personalităţi precum soprana Luciana Serra, directorul de casting al Operei Regale londoneze Covent Garden, Peter Katona, mezzosoprana Liliana Bizineche, basul Roberto Scandiuzzi, tenorul Corneliu Murgu sau regizorul Andrei Şerban, pentru care „arta supremă e muzica”, dovadă bulversantele montări ieşene cu Indiile galante şi Troienele, înainte de reluarea la Paris a Hovanscinei şi a Luciei di Lammermoor cu Natalie Dessay în rolul titular; va fi o intensă provocare după controversata reprezentaţie ca viziune regizorală de la Bastille, la acea vreme cu June Anderson ca superstar), un minialbum fascinant de portrete de mari artişti lirici. Costin POPA a avut gentileţea să precizeze într-o succintă notă lămuritoare de

43

subsol că aceste consemnări mai vechi, cu o selecţie a numelor aleatorie şi o listă defel exhaustivă sunt doar un preambul la o dorinţă, iată, mărturisită, care ne induce fremătător bucuria aşteptării noului volum care se pregăteşte pentru viitorul, sperăm cât mai apropiat Dicţionar critic (şi sentimental) de artişti lirici, neîndoielnic o carte scrisă cu PASIUNE, ŞTIINŢĂ şi TALENT, atributele definitorii pe care criticul şi realizatorul muzical Ligia Ardelean le identifică la colegul său, colaborator permanent al postului Radio România Muzical de la înfiinţare şi partener de comentarii live ale Serilor de operă de la MET în compania Luminiţei Arvunescu. Opera în portrete (soprane, mezzosoprane, tenori, baritoni, başi dar şi dirijori) se citeşte cu acea plăcere unică a (re)descoperirii unui stil atât de personal al reliefării amănuntului relevant. Marile izbânzi şi virtuţi interpretative sunt evidenţiate cu entuziasmul temperat al lucidităţii, după cum eşecurile, inadecvările repertoriale, unele nesăbuinţe nu sunt „taxate” cinic, ci dimpotrivă descrise calm, cu un ton just, dar care lasă întrucâtva să se întrevadă o irepresibilă amărăciune. Cu bucurie, în galeria de portrete am regăsit nume ilustre de artişti români: Ileana Cotrubaş, Julia Varady, Mariana Nicolesco, Eugenia Moldoveanu, Leontina Văduva, Angela Gheorghiu, Mihaela Agachi, David Ohenesian sau Dan Iordăchescu. Îndrăznim să formulăm o discretă sugestie adresată autorului şi anume aceea de a gândi o fomulă editorială multimedia a preconizatului dicţionar care să includă mărturii audio-video (CD, DVD) extrem de binevenite în special pentru tinerele generaţii de melomani care vor regăsi în acest insert extrase din integrale/ recitaluri lirice menite a-i îndrepta apoi către surse, către audiţiile şi vizionările ediţiilor de referinţă, marii solişti din generaţia Pavarotti şi urmaşii săi având privilegiul de a se bucura de excepţionale spectacole live. ititorilor noştri, melomani avizaţi, le recomandăm să coreleze emisiunile din grila unor canale de nişă precum „Mezzo” sau „Arte” dar şi TVR 2 (care a preluat ceva din misiunea TVR Cultural, desfiinţat pripit şi abuziv) cu opiniile unui critic de profilul intelectual al lui Costin Popa, un veritabil magistru de jurnalism muzical, dar mai presus de toate, o făptură de rară generozitate, dedicată Operei cu o pasiune ardentă, totală, mistuitoare... Opera VIVA, Opera ETERNA, Opera DIVINA!

C

Ce se caută astăzi în literatură?

C

e se caută astăzi în literatură, mai ales în cea care prinde contur pe tărâm românesc? Am curajul să afirm, în ciuda criticilor răutăcioase pe care le voi primi după, că astăzi, în secolul vitezei, tehnologiei şi al indiferenţei, se caută o literatură clişeică, plastică, kitschoasă, pornografică, adică proastă. „Nu, draga mea, dragul meu, dragii mei, astăzi nu se mai caută fantasticul. Nu mai aveţi voie să scrieţi basme. Nu mai aveţi voie să visaţi. Trebuie să vă oprimaţi visarea, sentimentele şi fantasticul şi să aderaţi la valorile slabe, deloc literare. Trebuie să scrieţi ceea ce se cere şi ce se vrea, nu ceea ce simţiţi voi, ceea ce vă caracterizează.” Cine are puterea de a decide ce este bun şi rău. Literatura adevărată nu se încadrează în niciun canon, niciunei epoci, ori afinităţi de cenaclu. Adevărata artă este liberă şi ubicuă. Nu poate fi încorsetată de nişte oameni care nu ştiu ce este aia literatură. În prezent apar, ca ciupercile după ploaie, tot mai multe persoane care se autoproclamă scriitori. Ipochimeni care ştiu ce este aia literatură şi mai ales au habar cum ar trebui să se scrie. Greşit! O persoană care are într-adevăr afinitităţi cu literatura, cu arta în fond, se fereşte să o catalogheze. Literatura se apreciează doar din punct de vedere estetic, nu moral, nu canonic. O carte este fie bună, fie proastă. Şi mai grav este că se încearcă, tot mai mult, să se creeze aşa-numitele ateliere de „creative writing”, care, până la urma urmei, sunt tot un soi de literatură scrisă sub auspiciul unui grup de indivizi, unor curente, unei singure opinii. În plus, sensibilitatea, visarea, viziunea şi individualitatea tânărului creator este demolată şi bătătorită. În loc de promovări literare, auzim vorbindu-se tot mai mult de adevărate înstrăinări faţă de propria persoană, faţă de propriile sentimente. Apar tot mai multe partide literare care promovează doar literatura şi creaţia ce se înscrie într-o paradigmă dictată. Unde este libertatea de exprimare, de visare, de trăire? Cum am putea să formăm tinere talente din momentul în care le cerem acestora să renunţe la propria efervescenţă psihic-individuală şi să îmbrăţişeze stilurile plastice, dictate de la centru. Ce vom face în momentul în care vor fi ridicate în slăvi pseudotalentele, care, după cum ştim, scriu prost şi nonestetic, şi ne vom fi ucis toţi visătorii? Fără intimitatea şi darul visării, ne vom transforma în nişte neoameni, doar maşinării. Fără sentimente, gânduri ori opinii. Cu toţii suntem nişte oameni frumoşi, talentaţi şi fascinanţi. Cine doreşte să ne distrugă adevăratele valori? Referitor la această întrebare îmi vine în gând doar un răspuns, şi anume: globalizarea. Mercantilismul. Adevărata artă nu poate fi guvernată de globalizare, modă, canon ori politică. Ea este o exprimare unică a trăirii fiecărui scriitor, indiferent de etnie, sex, vârstă, religie ori afinitate politică. Una care ia sufletul artistului şi îl afişează aşa cum este, fără nicio obscurare, în faţa cititorului. Trebuie să admitem că în România nu prea există cultul artei, al literaturii. Am devenit consumatori de clişee şi de senzaţii, în mod voluntar ori involuntar. Nu dăm două paralele pe calitatea educaţiei, pe bunăstarea oamenilor, pe suferinţele şi pulsaţiile interioare ale artiştilor. Pe zi ce trece devenim tot mai fascinaţi, adevăraţi devoratori de cancanuri existenţiale. Tremurăm să citim o mică bârfă despre intimitatea unuia ori uneia, însă rămânem reci şi indiferenţi în faţa artei, în faţa valorilor. Ne-am

închis de tot ceea ce este frumos, adevărat şi înălţător. Ne dezumanizăm văzând cu ochii, cu o viteză nebună. Şi cel mai grav este că acceptăm aceste involuţii premeditat, fără nicio rezistenţă. Mă cuprind fiorii prin tot corpul când asist la momente de lectură publică (vezi seratele marca „creative writing”). Mă tem de inevitabil. Simt, fără a putea explica, dinaintea evenimentului, că voi asista la o debandadă artistică. Că voi urmări decadentismul prost, nu cel revoluţionar ori şocant care are rolul de a aduce arta la un alt nivel, la o estetică contemporană. Am participat la două evenimente de genul şi am rămas stupefiat. Am auzit tot felul de reflecţii literare, proaste de la un capăt la celălalt, chiar din partea unor persoane de la care aveam alte aşteptări. Cum poate fi fascinată lumea de texte seci în care colcăie o sexualitate gratuită? Şi mai mult, cine poate râde în faţa acestor scrieri cu o plăcere descreierată? Bolnavă. Mi se par oribile aceste momente în cadrul cărora germinează adevărata oroare. Iar banalul ce prodomină în literatura de astăzi, personal, mi se pare sec, incolor şi inodor. Este adevărat că poţi face literatură din banal, însă consider că ar trebui să existe unul mascat, frumos, să se redea o metaforă a banalului. Unii nu consideră importantă literatura fantastică, feerică, nici basmele, atunci, întreb, cine va mai scrie literatură pentru copii? Îi vom lăsa să citească ceea ce este astăzi în vogă? Nu, sub nicio formă. Şi aşa, mass-media se ocupă de „educarea” copiilor, îi îmbuibă cu discriminări, violenţă, limbaje colocviale şi sexualitate la kilogram. Puţine sunt instituţiile care rezistă tentaţiei prosternării actuale şi oferă o educare potrivită şi estetică. Morală. oate pentru a te face un artist sau un scriitor în pas cu moda, sau, cum se spune astăzi la noi în romgleză, „cool”. Momentul care a umplut paharul a fost cel al festivalului studenţesc de anul acesta, păcat de idee şi de istoria sa, mai exact al secţiunii de literatură, ramura proză. Toate atelierele au fost un soi de „creative writing” subtitrat în limba română. Aceleaşi tehnici, aceleaşi încorsetări şi aceleaşi preferinţe ciudate pentru clişeu. Sincer, nu am învăţat nimic de la coordonatorul atelierului, ci de la participanţi. Am simţit efervescenţa creaţiei vibrând în ei. Sunt sigur că o parte dintre aceştia vor putea ajunge cu adevărat scriitori, dacă vor continua pe acest drum şi dacă îşi vor forma propriul stil prin exerciţiu. Spun cu regret că am văzut în coordonator aceeaşi pricepere şi aceeaşi imaginaţie pe care le-am văzut şi în coordonatorul seratelor de lecturi publice, un fel de „déjàvu”. Oricum, nu am cum să alung acest blestem cuibărit în minţile şi în sufletele românilor de câteva decenii bune, ci doar să-l persiflez, să le aduc aminte de el tuturor artiştilor care nu au cedat tentaţiei clişeului şi care se afla şi acum în linia întâi, poate, în războiul cel mai greu de până acum, într-o avangardă subţire, dar hotărâtă şi liberă.

T

Cuvintele nu mai plutesc uşor ca puful viselor nici nu mai au acelaşi parfum ca florile salcâmilor de mai, ele cad grele, ferecânde, ca nişte cortine de plumb rânduri, rânduri, totul pare atât de grăbit şi gol, niciodată nu ne-am mai ignorat şi urât încât să fim singuri şi-n tăcere în clipa propriei înmormântări.

Banat, anul X, nr. 3-4, 2013


Banat 44 Biblioteca muzicalã bãnãþeanã

Constantin-Tufan Stan

Vasile Ijac, părintele simfonismului bănăţean 4.

Vocaţia dirijorală

Î

n 1937, direcţiunea Conservatorului timişorean i-a încredinţat lui Vasile Ijac conducerea orchestrei studenţilor, cu care va susţine, de-a lungul timpului, adevărate stagiuni concertistice, cu o densă structură repertorială (recitaluri şi concerte vocale şi instrumentale, concerte camerale şi simfonice), o întreagă pleiadă de instrumentişti din orchestra Conservatorului constituindu-se, mai târziu, în adevărate nuclee ale orchestrelor Filarmonicii şi Operei. Episodul numirii a avut loc spre sfârşitul anului, când Vasile Ijac „a acceptat la Conservator clasa de orchestră în locul dlui Gheorghe Pavel, demisionat în iarnă, iar violoncelistul Boroş, clasa de muzică de cameră” („Fruncea”, V, 20, 1938, 6). Semnatarul notelor informative sublinia activitatea componistică a noului dascăl, care „a revăzut una din simfoniile sale şi schiţează o partitură nouă”. „Audiţiunea” de la finele anului şcolar 1937-1938, susţinută de clasele de muzică de cameră (prof. Alexandru Boroş) şi orchestră (Vasile Ijac), duminică, 29 mai 1938, în sala Cazinoului Militar-Civil, a oferit prilejul specialiştilor, dar şi publicului larg meloman timişorean de a-l cunoaşte pe Vasile Ijac, muzicianul de o „modestie unică”, într-o ipostază inedită. „Preciziune, fineţe, frazare impecabilă şi puritate de stil [programul a cuprins Menuet de Grieg şi Simfonia nr. 6 de Haydn], iată calităţile tinerelului şi talentatului dirijor bănăţean, pe care acest debut îl ridică dintr-o dată la poziţia de cel mai serios şi competent dirijor local.” (Cornea-Ionescu 1938 a, 6) Era iterată chiar ideea oferirii posibilităţii promiţătorului dirijor de a urma cursuri dirijorale în străinătate, în compania unei autorităţi în materie. Evenimentul a generat o intensă dezbatere jurnalistică pe tema necesităţii înfiinţării unei Orchestre Municipale a Conservatorului, în urma sugestiei ministrului Coriolan Băran (fostul primar al Timişoarei fusese numit subsecretar de Stat în Ministerul de Interne). Noul ansamblu, aflat sub bagheta maestrului Vasile Ijac, „un eminent dirijor care a făcut în câteva luni un progres uimitor”, întregit şi cu membri ai corpului profesoral, în urma unor concerte lunare (gratuite şi fără a beneficia de subvenţii din partea administraţiei locale), ar fi fost menit să contribuie la educarea gustului muzical şi priceperea artistică a publicului meloman timişorean. În finalul unei detaliate analize asupra situaţiei de facto a învăţământului şi a vieţii artistice timişorene, Alma Cornea-Ionescu emitea o insolită propunere: noua alcătuire instrumentală a Conservatorului să aibă titulatura de Orchestra Simfonică „Sabin Drăgoi”, în semn de omagiu adus creatorului bănăţean (Cornea-Ionescu 1938b, 5-7)1. În contextul afirmării dirijorale a lui Ijac, presa locală nu a omis să-şi informeze cititorii asupra morţii fostului său maestru de la Institutul Pedagogic caransebeşean, Antoniu Sequens, la sfârşitul anului 1938, dar şi despre numirea Luciei Burada (fiica folcloristului, profesorului şi violonistului ieşean Teodor T. Burada)2, absolventă a Academiei de Muzică şi Artă Dramatică din Viena, fostă concertmaistru la Opera Română din Cluj, la catedra de vioară a Conservatorului timişorean, concertul Orchestrei Simfonice „CFR” din Capitală, aflată sub bagheta lui Theodor Rogalski (18 iunie 1938, cu un program care a inclus, între altele, Serenada de Augustin Bena, două părţi din Divertisment rustic, de Sabin Drăgoi, şi Rapsodia I de George Enescu), recitalul violonistului Ernest Faragó,

concertul Corului „Madrigal” din Magdeburg, sub bagheta lui Martin Jansen (sala „Banatia”), şi aşteptata prezenţă concertistică a lui George Enescu, în 29 noiembrie 1938, care a generat, ca expresie a unui neobişnuit climax spiritual, un poem-omagiu, zămislit de scriitorul şi universitarul timişorean Ovidiu N. Ţino (semnat cu pseudonimul Ada Crin)3, publicat în periodicul local „Luceafărul” (IV, seria II, 11-12, 1938, 30):

Concertul – lui George Enescu – Arcuşul alungă mălură pe strune; Când curge molatic fuior de mătase, Când vântul puternic pe ape apasă; Auzi cum susură nisipul pe dune… Sau ropot de hoarde pe vânturi se lasă Şi foşnet de flăcări se-nalţă minune; Chemări de talangă sub soare apune Zoresc albe turme în drumul spre casă… Dar cel ce se leagă vrăjirii eterne, Pe valul eteric arcuşul îşi poartă, Cu degete fluturi podoabă tot cerne; Uşor ne deschide-a Olimpului poartă Şi simţuri divine în suflete-aşterne; Iubitul de oameni, alesul de soartă.

M

arcată, evident, de un sentiment de frustrare, datorită modestei implicări în trepidanda viaţă culturală a urbei a unui semnificativ segment reprezentat de nume cunoscute publicului local, Alma Cornea-Ionescu şi-a continuat, cu obstinaţie, incursiunile analitice, enumerând o pleiadă de creatori şi dirijori, într-o amplă retrospectivă a anului muzical 1938: „Dar în afară de aceşti minunaţi mânuitori ai baghetei [S. Drăgoi, L. Surlaşiu], mai avem în oraş încă mulţi alţi dirijori de coruri foarte talentaţi şi activi ca: Vasile Ijac, Emil Grădinariu, Eugen Cuteanu, dr. Nicolae Ursu, Filaret Barbu, Perian, Ioanovici, Crişan, Dumitrache, peste care nu se poate trece” (CorneaIonescu 1939, 4-5). Observaţiile encomiastice, ecouri tardive după excesiv mediatizatul concert al conservatoriştilor, au continuat să fie prezente în coloanele hebdomadarului timişorean („Domnul Vasile Ijac […] a izbutit să formeze o falangă disciplinată din orchestra Conservatorului, cu elemente promiţătoare” – „Fruncea”, VI, 5, 1939: Muzicale), sub acelaşi condei, în contextul disensiunilor apărute în rândul artiştilor instrumentişti ai Orchestrei Societăţii „Amicii Muzicii”, într-un climat acutizat de disputele cu tentă politică, într-un registru marcat şi de o exaltare a fibrei naţionale. Sabin Drăgoi, directorul Conservatorului, i-a încredinţat lui Vasile Ijac, în anul universitar 1938-1939, şi predarea cursurilor de forme muzicale, istoria muzicii româneşti şi dirijat de orchestră. Cea de-a IV-a „audiţiune” a Orchestrei Conservatorului de Muzică, dintr-un proiectat ciclu concertistic, aflat sub direcţiunea lui V. Ijac, desfăşurată în 4 iunie 1939, în sala Palatului Cultural, a oferit celor prezenţi pagini simfonice de Mozart (Uvertura la opera Cosi fan tutte), Niels Wilhelm Gade (Novelleter op. 53, în Fa major, pentru orchestră de coarde) şi Beethoven (Simfonia I, în Do major), violonistul C. Czuczu interpretând Baladă şi Poloneză de H. Vieuxtemps. Reflectarea recitalurilor lui George Enescu în presa „minoritară” sau recunoaşterea geniului său creator, într-un burg cosmopolit în care, după 1918, românii erau aceia care puteau fi etichetaţi cu acest apelativ, a constituit o sensibilă temă de dezbatere în presa de expresie românească

în primii ani care au urmat Marii Uniri. Tribulaţiile privind fondarea unei orchestre simfonice la Timişoara, de la încropirea unei aşa-numite Orchestre Comunale, în 1920, aflată sub bagheta lui Gida Neubauer – eveniment urmat de alte asemenea iniţiative, datorate lui Guido Pogatschnigg, Béla Tolnay şi Leo Freund –, până la statuarea şi cristalizarea unui ansamblu semiprofesionist, Orchestra Societăţii „Amicii Muzicii”, care avea să definească, în perioada interbelică, spiritul muzicii culte, practicate la cel mai înalt nivel, au fost în măsură să alimenteze, artificial, acest subiect periferic. Un fragment din cronica concertului Orchestrei Societăţii „Amicii Muzicii” din finalul stagiunii 1923-1924, în care autorul, Dezső Járosy, se referă, cu multă acurateţe şi aplicaţie muzicologică, la structura uneia din Rapsodiile enesciene (presupunem că e vorba de Rapsodia I în La major), defineşte modul în care era receptată creaţia lui Enescu la Timişoara, de un auditor neutru, care nu putea fi acuzat de excese tributare unui patriotism exaltat: „Concepţia noastră muzicală s-a îmbogăţit cu noi reprezentări, fiind martorii unui proces de clasicizare a muzicii populare româneşti, cu perspective din cele mai frumoase. Este drept, Enescu se luptă cu forma, Rapsodia se derulează caleidoscopic, în culori sclipitoare şi, pe alocuri, străluceşte prin complexitatea ţesăturii polifonice, în ansamblu însă în lucrare există prea mult potpuriu. Dacă ar fi cineva, atunci Enescu este cel menit să schimbe această situaţie, şi locul potpuriului să fie preluat de unitatea formei” (vezi Bodó 2010, 132, 134). Este evident că Járosy nu avusese prilejul să audieze lucrări de maturitate din creaţia enesciană, fapt dovedit şi de absenţa din cronicile sale a vreunei referiri la alt opus, în măsură să risipească unele nuanţe critice ale aprecierilor sale. Într-un articol publicat în „Temesvári Hírlap”, la finalul stagiunii 1924-1925 a Orchestrei Societăţii „Amicii Muzicii”, Járosy constata, pe bună dreptate, în avanpremiera unui proiectat turneu concertistic la Timişoara al lui Ernő Dohnányi, existenţa unor animozităţi şi a unui sentiment de neîncredere care domina relaţiile dintre intelectualii diferitelor etnii, în condiţiile în care se resimţea acut ieşirea din circuitul concertistic a Teatrului Comunal, instituţie care căzuse pradă puternicului incendiu din anul 1920: „Este mare păcat că intelectualii celor trei naţionalităţi [români, maghiari şi evrei, românii aflându-se, potrivit statisticilor vremii, într-o evidentă minoritate] stau departe unii de ceilalţi. Viaţa concertistică nu poate fi ţinta disputelor privind naţionalităţile. Ar fi bine dacă publicul maghiar l-ar asculta pe Enescu, şi cel român să meargă la concertul unui renumit artist maghiar (Ibidem)”. Tendinţa de segregare intelectuală pe criterii etnice se va acutiza, de-a lungul timpului, generând apariţia unui public bipolarizat, situaţie deplânsă de Alma Cornea-Ionescu în bilanţul amuzical al anului 1938, publicat în hebdomadarul timişorean „Fruncea” (Cornea-Ionescu 1939, 4-5): „Dacă vine cineva de dreapta (d.e. cazul solistei De Vito, [al] pianistul[ui] Kempf etc.), concertul este boicotat de evrei, dacă e vorba de o manifestare artistică a vreunui evreu, restul publicului se ţine la distanţă. Acest război tacit între cele două lumi este mai evident şi ciudat la Societatea «Amicii Muzicii». De când conducerea muzicală este în mâna domnului Fritz Pauck, niciun evreu nu s-a mai înfăţişat la concertele acestei orchestre simfonice, deşi o parte din comitet şi orchestranţii acestui ansamblu sunt doar evrei. […] În schimb, în mişcarea muzicală de anul trecut, aproape nimic de înregistrat în afară de numele

marelui nostru Gheorghe [sic!] Enescu şi a minunatei soliste italience De Vito”. Autoarea articolului mergea chiar mai departe, clamând reticenţa Primăriei în a acorda bagheta dirijorală a Orchestrei Societăţii „Amicii Muzicii” „eminentului dirijor Gheorghe Pavel (care ne-a şi părăsit din motivul acesta), cât şi profesorului Vasile Ijac, […] ambii dirijori, având «pregătire şi calităţi muzicale vădit superioare»”, putând contribui la reconcilierea publicului meloman4. După un scurt stagiu la Conservatorul timişorean, la catedra de vioară, rămasă vacantă după pensionarea lui Béla Tomm, şi, formal, la catedrele de muzică de cameră şi orchestră (începutul anului şcolar 1937-1938, fără a desfăşura însă o activitate în această direcţie), George Pavel fusese detaşat, prin decizia Ministerului Educaţiei Naţionale, la Academia de Muzică şi Artă Dramatică din Cluj, ca profesor de vioară, apoi ca titular al claselor de muzică de cameră şi orchestră, fiind numit ulterior dirijor-titular al Orchestrei Operei Române din capitala Ardealului, chiar în prima stagiune petrecută de artiştii lirici clujeni în refugiu la Timişoara, 1940-1941. În 11 ianuarie 1943, George Pavel a dirijat, pe scena Teatrului Comunal timişorean, în prima audiţie absolută, premiera cu creaţia de scenă a lui Vasile Ijac, pantomima Ivan Turbincă5. Referinţe bibliografice Bodó 2010 = Bodó Mária, Járosy. Opera Omnia 2. Muzica simfonică la Timişoara în anii 1920, Editura Gutenberg Univers, Arad. Cornea-Ionescu 1937 = Alma Cornea-Ionescu, Un mare succes în străinătate. Bănăţeanul Gheorghe Pavel, în fruntea Simfonicului din Zagreb, în „Fruncea”, Timişoara, IV, 32. Cornea-Ionescu 1938a = Alma Cornea-Ionescu, Concertul Orchestrei Conservatorului, în „Fruncea”, Timişoara, V, 20. Cornea-Ionescu 1938b = Alma Cornea-Ionescu, Nevoile muzicii noastre, în „Fruncea”, Timişoara, V, 30. Cornea-Ionescu 1939 = Alma Cornea-Ionescu, Anul muzical, în „Fruncea”, VI, 1. Tomi 2007 = Ioan Tomi, Filarmonica „Banatul” Timişoara. 60 ani. 1947-2007. Monografie. Ad sexagesima anniversaria, Editura Excelsior Art, Timişoara. Note: 1 Alte evenimente artistice ale anului 1937: concertul Orchestrei Simfonice Regale Iugoslave (10 februarie), concertul pianistului Carlo Zecchi (6 martie) (vezi „Fruncea”, Timişoara, IV, 11, 1937, 3), moartea lui Guido Pogatschnigg, fostul director al Conservatorului Comiunal din Timişoara, recitalul violonistului Jacques Thibaud, acompaniat de Tasso Janopoulos (12 martie), concertul violonistului József Szigeti, cu concursul pianistului Nikita Magaloff. Pe plan internaţional, un semnificativ ecou de presă a avut evoluţia dirijorului George Pavel (originar din Lugoj, nepot al compozitorului Aurel Popovici-Racoviţă), în fruntea Orchestrei Filarmonice din Zagreb. În 1924, George Enescu, împreună cu inspectorul general al Învăţământului Muzical, Castaldi, şi Al. Zirra, rectorul Conservatorului din Cernăuţi, l-au adus pe George Pavel în ţară, de la Berlin, unde urmase un curs de specializare în arta dirijorală (cu Kunwald şi Molinari), ca profesor de vioară, orchestră şi muzică de cameră, la Cernăuţi, unde, după retragerea lui Zirra, a ajuns rector. Înaninte

Banat, anul X, nr. 3-4, 2013


Banat  de venirea la Timişoara a activat la Bucureşti, unde a beneficiat de colaborarea solistică a lui Enescu. „Am regretat, acum câţiva ani, că acest ilustru bănăţean, la propunerea lui Enescu (ca expert tehnic în comisiunea care i-a opiniat numirea ca profesor de vioară), a acceptat o situaţie la Conservatorul din Cernăuţi, fiindcă noi, bănăţenii, care am găzduit atâţia rataţi în muzică, ridicând în slavă toţi uzurpatorii numelui de artist, n-am ştiut să atragem în provincia lor natală personalităţi ca Tiberiu Brediceanu şi Gheorghe Pavel (singurul lucru cuminte pe care l-am făcut a fost achiziţionarea măestrului Drăgoi, graţie moldoveanului Max. Costin). [...] E o fatalitate ca Gheorghe Enescu să-şi găsească angajament la New York, grănicerul Victor Madin, la Viena, iar Viorica Ursuleac să ajungă să cânte numai în trecere în ţară.” (Cornea-Ionescu 1937, 2) Melomanii timişoreni erau informaţi şi despre evenimentele muzicale de peste Ocean: concertul Orchestrei Filarmonice din New York, sub bagheta lui George Enescu (având în program şi Divertisment rustic de Sabin Drăgoi), dar şi despre recitalul violonistului Robert Soëtens, pe scena Teatrului Comunal din Timişoara, cu acompaniamentul Suzannei Roche, şi concertul pianistei Silvia Şerbescu („Fruncea”, Timişoara, IV, 42, 1937, 10, şi IV, 43, 1937, 5). 2 Teodor T. Burada, profesor la Conservatorul de Muzică şi Declamaţiune din Iaşi, a susţinut un recital violonistic la Lugoj, în 1890, în compania lui Ion Vidu, cu acompaniamentul pianistului Liviu Tempea. După un scurt stagiu timişorean, L. Burada se va transfera în orchestra Conservatorului din capitala Moldovei, în compania căreia o vom regăsi, în calitate de solistă, în timpul bejeniei artiştilor ieşeni la Făget, lângă Lugoj, în perioada 1944-1945 (vezi Stan 2008). 3 Ovidiu N. Ţino (10 V 1881, Brăila – 1963, Bucureşti), matematician (specializat în geometrie analitică), publicist şi poet, director al Liceului „Unirea” din Focşani, profesor de matematică la Politehnica timişoreană, unde a fost implicat, în octombrie 1946, în greva studenţilor, care se solidarizaseră cu protestul anticomunist al colegilor lor clujeni (mişcări care au prefigurat Revoluţia din Ungaria), fiind arestat, alături de alţi colegi universitari şi studenţi. Şi-a încheiat cariera didactică la Politehnica din Bucureşti. 4 Friedrich (Fritz) Pauck avusese o lungă şi bogată activitate camerală la Lugoj (ca violonist, violist şi violoncelist), în perioada antebelică, dar şi la Caransebeş, unde a fondat şi a dirijat Orchestra Societăţii Filarmonice, implicându-se şi în viaţa administrativă, fiind chiar primarul urbei. Asociaţia timişoreană „Amicii Muzicii” a fost constituită în 29 mai 1920, reprezentată de o orchestră simfonică alcătuită din instrumentiştii vechii Societăţi Filarmonice (fondate în 1871), dar şi din absolvenţi ai Conservatorului timişorean (fondat în 1906). Orchestra simfonică a purtat, de-a lungul timpului, mai multe denumiri: Orchestra Cinematografelor, Orchestra Simfonică Municipală, Orchestra Simfonică a Germanilor Bănăţeni (1940-1944), Societatea Filarmonică „George Enescu”, Societatea Filarmonică „Banatul” (1946) şi Filarmonica „Banatul” (actuala denumire), prin Legea nr. 131/17 aprilie 1947, votată şi adoptată de Adunarea Deputaţilor, semnată de regele Mihai I. Anul 1937 a însemnat, pentru Orchestra Societăţii „Amicii Muzicii”, un moment important, prin obţinerea subvenţionării din partea Primăriei şi, pe cale de consecinţă, sporirea numărului membrilor la 60 de persoane. În această nouă formulă, Orchestra a concertat, în premieră, în 22 februarie 1937, pe scena Teatrului Comunal, sub bagheta lui Fr. Pauck, avându-l ca solist pe violonistul Sandu Albu (Concertul în Re major de Beethoven), cu acest prilej fiind interpretată, în primă audiţie la Timişoara, Simfonia a V-a de Ceaikovski (vezi Tomi 2007; „Fruncea”, Timişoara, IV, 6, 1937, 5, şi IV, 8, 1937, 2). 5 George Pavel a avut onoarea să dirijeze concertul inaugural al nou înfiinţatei orchestre a Filarmonicii „Banatul” din Timişoara, în 27 aprilie 1947, după emiterea Legii nr. 131/1947, semnată de regele Mihai I (la un an după fondarea Operei timişorene), cu câteva luni înainte de a se stinge din viaţă (a fost succedat la pupitrul dirijoral de Mircea Popa, fostul său coleg de la Opera clujeană).

45

Octavian Lupu

Evadarea din realitate între dorinţă şi imperativ emoţional

S

ă ne imaginăm că avem ocazia de a pleca undeva departe, întrun loc în care ne-am dorit dintotdeauna să trăim, însă destinul vieţii nu ne-a permis acest lucru. Pentru mine o astfel de destinaţie ar putea fi o insulă tropicală în mijlocul oceanului Pacific sau poate în Marea Caraibe, unde deopotrivă clima blândă, bogăţia vegetaţiei şi cultura locală nealterată prea mult de atingerea civilizaţiei mi-ar oferi spaţiul necesar pentru a putea visa, crea şi descrie simţăminte pozitive în faţa miracolului vieţii pe pământ. Bineînţeles că, realitatea a fost cu totul alta şi niciodată nu am putut ajunge pe astfel de tărâmuri exotice decât prin citire, visare şi vizionare de filme. Cu toate acestea, nimic nu m-a împiedicat să parcurg o mulţime de materiale ce au redat atmosfera ţinutului dorit, fapt pentru care am gustat ceva din ceea ce înseamnă să fii prezent în acele locuri, bineînţeles în imaginaţie. Un caz interesant, în ce priveşte descrierea unor ţinuturi care nu au fost niciodată vizitate de către autor, îl prezintă acela al mai multe romane de acţiune pe care le-am citit în timpul când mergeam la şcoală, scrise atât de bine încât simţeai atmosfera acelor tărâmuri la modul cel mai direct. Este vorba despre seria de cărţi dedicate eroului Winnetou, al cărui autor, pe nume Karl Friedrich May, nu vizitase deloc America la data scrierii acestora, lucru ce nu se simte atunci când îi citeşti operele. În mod similar, Jules Verne a descris mecanisme şi tehnologii care nu existau în epocă inaugurând oficial genul literaturii de anticipaţiei, redenumită ulterior ca „ştinţifico-fantastică”. Îmi aduc aminte cu plăcere de orele de lectură pe care le petreceam citind fascinat cărţi acest gen de cărţi, care mi-au modelat gândirea în sens pozitiv, inspirându-mi pasiunea pentru cunoaştere, aventură şi descoperire de spaţii noi, dincolo de realitatea imediată. De fapt, primii paşi în „evadarea din realitate” se realizează de îndată ce părinţii încep să-i citească basme şi diferite alte povestiri copilului, de îndată ce acesta a început să înţeleagă vorbirea adulţilor. Este primul „salt” în fabuloasa lume a imaginaţiei, esenţială pentru dezvoltarea sa ulterioară, constituindu-se ca o bază pe care ulterior se va clădi toată cunoaşterea furnizată prin diferitele sisteme de educaţie. V-aţi întrebat vreodată de există această dorinţă a copiilor de a asculta poveşti? Mai mult, de ce chiar noi, cei mari, simţim nevoia de a „evada” temporar din realitatea cotidiană? De ce ne simţim reconfortaţi după ce am auzit o poveste de calitate sau după ce am citit ceva care ne-a transportat în timp şi spaţiu spre orizonturi inedite, neaşteptate prin senzaţia de descoperire şi de aventură pe care ne-o oferă? Ca un posibil răspuns la aceste întrebări, revin la timpul când eram copil şi când zile la rând citeam de dimineaţa până seara diferite cărţi mai mult sau mai puţin destinate perioadei şcolare şi astfel, retrăiesc cu plăcere acea senzaţie plăcută a detaşării, a transportării în alte spaţii, de identificare cu personajele principale şi de luptă cu forţele întunericului. Fiind deosebit de bolnăvicios, având deseori febră şi trebuind să stau în casă, această lectură mă ajuta să supravieţuiesc şi să trăiesc într-un spaţiu în care nu mai simţeam feluritele dureri provocate de afecţiunile pe care le aveam. Alteori, lăsam lectura şi mă jucam cu diferite jucării miniaturale, încercând să reconstruiesc ceea ce citisem, să dezvolt informaţiile ce îmi fuseseră furnizate, să reproduc la scară redusă temele şi conflictele de care aflasem, cu dorinţa sinceră de a aduce acel univers cumva în prezent. Chiar dacă acest lucru nu era realizabil, totuşi ceva din atmosfera tărâmurilor în care evadasem ră-

mânea mult timp după aceea, ba chiar aş putea afirma că au rămas vii, undeva în interiorul sufletului, chiar şi până în ziua de astăzi. Nu în ultimul rând filmele de acţiune, romanele foiletoane televizate şi desenele animate au făcut parte din „bagajul” imaginativ pe care l-am acumulat în prima parte a vieţii, iar când relatez aceste lucruri, cu siguranţă că exprim ceea ce fiecare om a experimentat într-o măsură mai mare sau mai mică în respectiva perioadă a vieţii. De aceea, ideea principală ce se desprinde este a nevoii ce există în fiinţa umană de a-şi folosi puterea imaginaţiei, de a-şi dezvolta şi cultiva această capacitate, fără de care creativitatea şi sensibilitatea nu ar mai putea ulterior să prindă un contur bine definit. Lăsând deoparte lectura acelor vremuri, un subiect dealtfel inepuizabil, mă întorc acum spre generaţia adultă, care după finalizarea studiilor şi intrarea în „câmpul muncii”, în general, trăieşte un regres în ce priveşte cultivarea creativă a imaginaţiei. Rutina activităţilor din timpul zilei, precum şi obligativitatea concentrării energiei pe anumite direcţii impuse, conduc în timp la aplatizarea acestui aspect plăcut al „saltului” în imaginaţie aşa cum se întâmpla în copilărie. De multe ori, după o zi istovitoare de muncă, ne „aruncăm” lipsiţi de chef în faţa televizoarelor acţionând telecomanda pentru a parcurge toate canalele posibile, alegând de regulă un film, pe care oricum nu avem răbdarea să îl urmărim până la sfârşit, sau selectând canalele de actualităţi pentru a afla micile „mari teme” ale zilei. După ceva vreme, „aterizăm” la o emisiune de mondenităţi pentru a constata că timpul a trecut foarte repede, că este aproape miezul nopţii, dacă nu cumva a şi trecut, fiind nevoiţi să dăm „stingerea” şi să mergem la culcare pentru a putea susţine activitatea profesională în ziua următoare. Acest stil de viaţă ca de internat, cu un program orar ce nu ne permite prea multe abateri, în timp ajunge să fie deosebit de frustrant, adăugându-se progresiv tot felul de obligaţii familiale sau de altă natură. ert este că orizontul productiv al copilăriei, când „evadam din realitate” pe tărâmul povestirii, al detaşării de realitatea imediată, fapt benefic în dezvoltarea spiritului uman, se depărtează tot mai mult, până când ajungem nişte adulţi blazaţi, aşteptând cu dor weekend-ul, pe care de multe ori nu ştim cum să îl umplem adecvat, concediul sau poate chiar pensia, când credem că vom face ceea ce nu am putut de-a lungul vieţii, o amăgire de fapt pentru mulţi dintre noi. Ar mai fi „evadarea în lumea virtuală” a Internetului, după părerea mea mult mai obositoare decât cea a televiziunii, unde cu ochii înroşiţi de privirea îndelungă a display-ului încercăm să găsim un substitut realităţii şi să ne facem prieteni persoane aflate la mare depărtare, în condiţiile în care nu am reuşit acest lucru în mediul în care trăim. Uneori este un lucru bun, mai ales atunci când ai ocazia să întâlneşti persoane de calitate, cu care poţi comunica lucruri de valoare, persoane pe care nu ai fi putut să le cunoşti în mod normal de-a lungul vieţii. În acest sens, pot spune că am avut ocazia să cunosc şi să am legături de prietenie cu multe persoane deosebite, fapt care mi-a îmbogăţit experienţa şi m-a încurajat în dezvoltarea anumitor aptitudini de comunicare interumană. Dar la fel de adevărat este faptul că prin intermediul Internetului se poate evada în spaţiul bolnăvicios al pornografiei, în comunicarea cu persoane decăzute moral, în căutare de potenţiale victime pe care să le extorcheze financiar sau emoţional. Nu de puţine ori, imaginaţia scăpată de sub control ne poate conduce la gesturi absurde, lipsite de logică, fapt pentru care este necesară cultivarea deo-

C

potrivă a deprinderilor de „salt” în imaginaţie şi de „revenire” la realitate. Însă acest lucru se aplică nu numai la comunicarea prin Internet, ci la orice gen de relaţionare între oameni, fapt pentru care avansez către necesitatea de a cultiva creativ puterile imaginative, dezvoltând acea facultate extraordinară a visării, a desprinderii de realitatea imediată, lucru ce stă la baza oricărui curent ideologic, ba chiar al oricărei religii. Cu cât această capacitate este cultivată în mod constant prin stabilirea de corespondenţe cu realitatea în mijlocul căreia trăim, cu atât vom putea avansa spre orizonturi nebănuite. Poate chiar acum te gândeşti să începi o nouă viaţă, să abandonezi nişte „lanţuri”, ce te-au ţinut într-o robie nejustificată pentru o lungă perioadă de timp. Primul pas este să încep să visezi, să „vezi” la nivel de imaginaţie locul în care vrei să ajungi, aşa cum în copilărie evadai spre orizonturi neobişnuite. Însă al doilea pas, poate cel mai greu, este să aduci visele în sfera realităţii, să întreprinzi măsuri concrete pentru a putea ajunge în locul dorit şi visat. iinţa umană nu are la început capacitatea de a putea merge în picioare, fapt pentru care o perioadă destul de îndelungată se târăşte pe coate şi pe genunchi în încercarea de a se putea ridica de la pământ. Ceea ce o motivează este dorinţa proiectată la nivel imaginativ de a putea să meargă la fel ca toţi ceilalţi oameni. Ulterior, copilul doreşte să poată să vorbească, să-şi exprime gândurile în mijlocul colectivităţii în care trăieşte, proiectând în imaginaţie această posibilitate şi avansând către ea, până când acest lucru devine o realitate. Imperativul acestei dorinţe este atât de puternic, încât eforturile sunt dintre cele mai viguroase în atingerea ţintei visate. El a văzut pe adulţi mergând, vorbind şi mâncând singuri, fapt care s-a proiectat prin imaginaţie în sfera dorinţelor personale, motivând mica fiinţă umană să aducă visul la nivel de realitate. La fel se întâmplă ulterior şi cu procesul de cultivare prin învăţare, de parcurgere a etapelor de pregătire în diferitele unităţi de învăţământ, pentru ca în final să se ajungă la stadiul de adult, care stă pe „picioarele sale”, are casa sau locul lui, şi poate astfel să iniţieze din nou acest proces al dezvoltării cu o nouă generaţie de copii, devenind părinte, mentor şi instructor la rândul său. Nu este fascinant acest lucru, acest ciclu al progresului la nivel individual şi colectiv? Dar chiar şi pe curba „descendentă” a vieţii, imaginaţia îşi are rolul ei în a inspira idealuri nobile noilor generaţii, în a înmagazina o experienţă de valoare, care să fie împărtăşită în diferitele medii în care trăim, în a inspira încredere într-un viitor chiar dincolo de orizontul vizibil al acestei vieţi, în acea dimensiune transcendentă pe care o simţim, fără a putea să o exprimă niciodată pe deplin. Astfel, evadarea din realitate devine o dorinţă plăcută, aducătoare de experienţă şi progres pentru umanitate, selectând de fiecare dată ce este de valoare şi materializând de fiecare dată ceea ce este pozitiv în realitatea în care trăim. Şi astfel, prin acest joc al proiecţiei alternative, al acestui schimb dintre „oglinda interioară” a conştiinţei şi cea exterioară a realităţii, se ajunge în final la îmbogăţirea deopotrivă a celor două aspecte, conferind progres şi sens fiinţei umane, aflată în devenire continuă de la naştere şi până la trecerea pragului vieţii prezente. De aceea, niciodată să nu lăsăm să se atrofieze acest simţ al imaginaţiei, al acestei capacităţi de a trece dincolo de clipa prezentă, de a îmbogăţi sensul existenţei cu valenţe noi, pozitive, creative şi pline de sensibilitatea specifică în sensul cel mai înalt doar fiinţei umane.

F

Bucureşti, 27.02.2012

Banat, anul X, nr. 3-4, 2013


Banat 46 Cronica în imagini Vernisajul expoziţiei de pictură religioasă a artistei plastice Dorina Zah, membră a Uniunii Artiştilor Plastici – Filiala Lugoj;au vorbit: sculptorul Ladislau Pokker şi Patricia Ghemeş; expoziţia a fost deschisă în perioada 19 aprilie – 9 mai 2013; Vernisajul expoziţiei de acuarelă şi grafică a artistei vineri, 19 aprilie, ora plastice Silvia Bloch, custode al Galeriei „Pro Arte” Lugoj; 17.00, la Galeria au vorbit: prof. Simona Avram şi Patricia Ghemeş; vineri, „Pro Arte” din Lugoj. 29 martie, ora 17.00, la Galeria „Pro Arte” din Lugoj.

Î

Întâlnire de suflet, cu ocazia Sfintelor Paşti, a scriitorilor lugojeni cu persoanele vârstnice de la Centrul pentru Persoane Vârstnice “Sfântul Nicolae” din Lugoj, care au prezentat un mic program artistic de muzică şi poezie religioasă; tema întâlnirii: “Sărbătorile Pascale – între tradiţie şi modernitate”; au vorbit: preot Iosif David, Henrieta Szabo, Adriana Hornyak şi Dan Floriţa-Seracin; au citit poezie religioasă din creaţia proprie: Adriana Weimer şi Maria Izgherean; organizator: Biblioteca Municipală Lugoj; vineri, 26 aprilie 2013, ora 13.00, la Centrul pentru Persoane Vârstnice “Sfântul Nicolae” Lugoj. Lansarea volumului de proză Un petec de soare (Editura Nagard, Lugoj, 2013), semnat de scriitoarea lugojeancă Lidia Fülop (poetă, prozatoare; născută la 22 mai 1925; membră a Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Timişoara); traducerea în limba română, din limba maghiară, de prof. Clara Molnar; organizator: Biblioteca Municipală Lugoj; au prezentat volumul: Clara Molnar, Marcela Balint, Simona Avram, Zoltan Kiraly, Ioan Iftode; moderator: Henrieta Szabo; au mai participat scriitorii Ionel Panait şi Adriana Weimer; joi, 4 aprilie 2013, ora 14.00, în sala Bibliotecii Franceze a Bibliotecii Municipale Lugoj. “Un Martie de poveste”, manifestare organizată de Primăria Municipiului Lugoj, împreună cu Muzeul de Istorie, Etnografie şi Artă Plastică Lugoj, Galeria „Pro Arte” Lugoj, Grupul Şcolar „Aurel Vlaicu” Lugoj şi Asociaţia “Clementina” Lugoj; a cuprins: vernisajul expoziţiei „Un Martie de poveste” (28 februarie - 9 martie) a artiştilor plastici lugojeni: Silvia Bloch, Eugenia Olar, Flora Răducan, Laura Pokker, Cecilia Olar, Simona Dengel, Flavia Rosana Căpraru, Dorina Zah, Viorica Bocioc, Maria Ilie, Marius Bacriu, Ladislau Pokker, Gabriel Visnyei, Mihai Moroz, Constantin Onae; a mai cuprins: expoziţia de mărţişoare sub denumirea „Mărţişorul între tradiţie şi contemporaneitate”, o prezentare făcută de muzeografa Daciana Vuia despre vechile obiceiuri româneşti legate de primăvară şi de Mărţişor şi o prezentare inedită de modă; joi, 28 februarie 2013, ora 13.00, la Galeria “Pro Arte” Lugoj. Prima ediţie a Galei de Blues-Jazz de la Lugoj (contopirea a două evenimente muzicale într-una singură: Festivalul Internaţional de Blues – 4 ediţii – şi Gala de Jazz – o ediţie) – este varianta fericită prin care iubitorii acestor două genuri muzicale au şansa de a urmări, în continuare, concerte live pe scena Teatrului Municipal “Traian Grozăvescu” din Lugoj; festivalul a reunit muzicieni de valoare ale ambelor genuri: trupele “Daddy Beer” (Mako Bela – unul dintre cei mai buni muzicieni din Ungaria; a cântat piese celebre – de la blues-ul tradiţional, până la jazz-ul contemporan) şi “Lucian Crista Trio” (Victor Miclăuş – chitară bass, Tavi Scurtu – tobe, Lucian Crista – pian); în cadrul festivalului au fost promovate, ca şi în anii trecuţi, valorile locale; organizatori: Casa de Cultură a Municipiului Lugoj, Primăria Municipiului Lugoj, Consiliul Judeţean Timiş; vineri, 19 aprilie 2013, ora 19.00, pe scena Teatrului Municipal „Traian Grozăvescu” Lugoj.

Sărbătorirea a 5 ani de apariţie neîntreruptă a revistei “Arcadia” din Anina (Caraş-Severin); au participat: Mihai Chiper, Maria Chiper (Anina), Ilie Chelariu (Timişoara), Iosif Erwin Ţigla (Reşiţa), Laurian Lodoabă, Vasile Gondoci, Remus Valeriu Giorgioni, Maria Rogobete (Lugoj), scriitori şi jurnalişti din Anina; organizatori: Casa de Cultură Anina şi Cenaclul literar “Virgil Birou” Anina; 4 aprilie 2013.

Agenda USR: Comunicat

Poezie şi origami la şedinţa Cercului literar al cadrelor didactice din judeţul Sălaj; scriitorul Györfi-Deák György a citit poezii din volumele a doi poeţi sălăjeni aniversaţi în luna aprilie: Viorel Mureşan (1 aprilie) şi Viorel Tăutan (30 aprilie); a citit din creaţia proprie poeta Viorica Mureşan, apoi Mirela Costruţ a prezentat o diaporama cu fotografii realizate în grădinile botanice din diferite colţuri ale Europei; marţi, 19 martie 2013, la Biblioteca Orăşenească din Jibou. Ziua Internaţională a Cărţii pentru Copii şi Tineret, Săptămâna Porţilor Deschise şi Programul “Şcoala altfel – Să ştii mai mult, să fii mai bun”, la Biblioteca Municipală Lugoj – manifestări culturale, desfăşutate pe parcursul unei săptămâni, care îşi propun să insufle dragostea de carte, să îndrepte atenţia copiilor către cărţi, către lectură prin: expoziţii de carte – în principal cărţi ale scriitorului Hans Christian Andersen, expoziţii de reviste pentru copii, întâlniri cu scriitori, concursuri de literatură, momente artistice, proiecţii de filme, vizite la edituri şi tipografii, activităţi cu caracter nonformal, cu implicarea elevilor şi a profesorilor, care să valorizeze talentul elevilor, preocupările extraşcolare şi competenţele în domenii cât mai diverse şi interesante; se adresează elevilor din clasele I – IV (inclusiv clasa pregătitoare) şi clasele V – VIII, cu participarea profesorilor coordonatori şi a elevilor şcolilor lugojene partenere cu Biblioteca Municipală Lugoj: Şcoala Gimnazială de Muzică “Filaret Barbu”, Şcoala Gimnazială Nr. 4, Şcoala Gimnazială “Eftimie Murgu”, Şcoala Gimnazială Nr. 3, Colegiul Naţional “Coriolan Brediceanu”, Colegiul Naţional “Iulia Hasdeu”, Şcoala Gimnazială “Anişoara Odeanu”; săptămâna 1 – 5 aprilie 2013.

n ziua de 11 martie 2013 a avut loc şedinţa Comitetului Director al USR, în prezenţa preşedintelui USR, Nicolae Manolescu, a prim-vicepreşedintelui Varujan Vosganian, a vicepreşedintelui Gabriel Chifu şi a membrilor săi, Mircea Mihăieş, Calistrat Costin, Cassian Maria Spiridon, Leo Butnaru, Horia Gârbea, Adrian Popescu, Nicolae Prelipceanu. Ordinea de zi a cuprins o informare a preşedintelui USR, dl Nicolae Manolescu, asupra situaţiei Uniunii, anunţând redresarea financiară a USR: începerea derulării contractului de închiriere a Casei Vernescu, precum şi sprijinul serios promis de Ministerul Culturii revistelor ANUC, printre care şi cele ale USR. S-a discutat, de asemenea, despre mutarea sediului central al Uniunii la Casa Vernescu, din cauza retrocedării de către stat a Casei Monteoru moştenitorilor, în urma unui proces de anulare a donaţiei din 1945. Vicepreşedintele USR, dl Gabriel Chifu, a prezentat stadiul proiectului Legii timbrului cultural, modificată în aşa fel încât să poată fi funcţională, precum şi modul de funcţionare şi tarifele Casei Scriitorilor „Zaharia Stancu” de la Neptun, care sunt afişate pe situl USR şi pe siturile filialelor USR. S-a hotărât încheierea unui protocol între USR şi Primăria Sectorului 2, în vederea organizării Centrului Cultural European Gara de Est 1903.Comitetul Director a luat act de demisia doamnei Irina Horea din funcţia de vicepreşedinte al USR.

Î

*****

n ziua de 12 martie a avut loc şedinţa ordinară a Consiliului USR, care a început cu o informare a preşedintelui asupra situaţiei USR, cu un accent pe situaţia reală a Uniunii şi a procesului mutării din Casa Monteoru, care se va încheia în ziua de 15 aprilie. Dl Nicolae Manolescu a subliniat – a câta oară? – că tot ce se vehiculează prin mass-media în ultimele săptămâni sunt inexactităţi, evident direcţionate în atacuri la persoană. În urma retrocedării Casei Monteoru familiei Angelescu, birourile Uniunii se vor regăsi în Casa Vernescu, acolo unde au mai funcţionat o vreme şi în anii ‘90. În ce priveşte finanţarea activităţilor Uniunii, aceasta s-a reluat, cu o anume economie, reducerea salariilor cu 10 la sută şi reducerea personalului revistelor USR cu câte un post, ca urmare a încheierii contractului pentru spaţiul fostului cazinou de la Casa Vernescu şi a obţinerii unor finanţări de la Ministerul Culturii pentru revistele ANUC. A fost prezentat raportul Comisiei de Cenzori privind anul financiar 2012. Prim-vicepreşedintele USR, dl Varujan Vosganian, a prezentat bugetul USR pe anul în curs, buget care a fost aprobat, prin votul membrilor Consiliului. Atât raportul, cât şi bugetul au confirmat redresarea financiară a USR. Intense dezbateri au fost consacrate modificărilor aduse statutului USR, în vederea desfăşurării mai eficiente a activităţilor diverse ale Uniunii. A fost votat de membrii Consiliului Uniunii Scriitorilor din România STATUTUL modificat, aşa cum a rezultat din dezbaterile care au avut loc în Filiale şi din propunerile primite de Comisia de Statut. Preşedintele Comisiei de Validare, dl Dan Cristea, a dat citire listei de membri stagiari care au avut dreptul să se titularizeze după cei trei ani prevăzuţi în statut. Dintre aceştia, o parte au devenit membri titulari.* Menţionăm că în noul statut nu mai sunt prevăzuţi membri stagiari, urmând ca aceia care au rămas stagiari să aştepte până când se fac cei trei ani care le permit definitivarea în USR. Consiliul a luat, de asemenea, în discuţie statutul revistei. A fost ultima şedinţă a Consiliului Uniunii Scriitorilor care s-a ţinut în Sala Oglinzilor din Casa Monteoru.* (subl.red.)

Banat, anul X, nr. 3-4, 2013


Carte

Banat

47

Biblioteca din Vest

Banat, anul X, nr. 3-4, 2013


Banat 48

Carte

Biblioteca din Vest

Banat, anul X, nr. 3-4, 2013


Revista banat lugoj martie aprilie 2013 pdf aw1