Issuu on Google+

Cum votează publicul Publicul amator de poezie îşi poate exprima votul, în perioada 1 – 15 iunie 2013, la adresa centruldepromovaredublin@gmail.com Votul se exprimă astfel: Mă numesc ….. ……, iar votul meu este acesta: Poezia nr. X – locul I Poezia nr.Y – locul II Poezia nr. Z – locul III Se calculează pentru locul I – 5 puncte, locul II – 3 puncte şi locul III – 1 punct. Rugăm autorii să nu îşi voteze propriile creaţii. Vom anunţa câştigătorii, atât cei desemnaţi de către juriu, cât şi cei desemnaţi de către public, în data de 17 iunie 2013. Dacă doriţi să postaţi comentarii la poeziile participante în concurs, o veţi putea face pe site-ul Centrul de excelenţă în promovarea creativităţii româneşti – Dublin, după anunţarea câştigătorilor, atunci când vom dezvălui şi numele autorilor. Vă mulţumim pentru că încurajaţi exprimarea în poezie a românilor şi vă dorim lectură plăcută!

Poezia nr.1 nevoia goală de altfel poate c-ai vrea să-ți căptușești degetele cu flori, să le însângerezi prin crestături făcute de propria filosofie și să verși tot ce ai, linul unei culori, broderia unui vis prinsă pe ciorapii obsedant de mulați pe care-i târăști pe stradă cu tine, parfumul ochilor tineri prinși de ce vine, plutind prin tine, mușcând din mâine. aș vrea un măr, să pot crede că discordia zace-n afară și nu umblă prin mine, imensă, cu degete tari și cleioase, pălind zăpezile, înnegrind albastrul ce mi se plimbă tiptil pe foile ce se-nchid în mine, natural. pierd mereu rima poeziilor mele, doar modelele ciorapilor tăi ce se mai îngână la infinit. chiar și-n ploaie covoarele de apă sunt diverse în cântec, iar fâlfâitul aripilor mele putrezește-n secunde.


poate doar uitarea plină e albă, fără vârfuri... Poezia nr. 2 De mă vei căuta de mă vei căuta, îţi vei aminti de nopţile în care ningea a poveste aşa ca într-o lume livrescă care ne adăpostea cu un zâmbet făcând să se cutremure paradisul. de mine o să îţi aminteşti când camera 101 se umplea de îngeri venind să contemple raiul nostru în doi. paşii noştri colindau prin oraşele thanatice primindu-ne ca pe nişte zei ai luminii. chipul tău lua forma surâsului meu iar iubirea mea în rochie de mireasă putea dansa pe capota maşinii tale de lux... eram ostaticii iluziilor ce ne smulgeau măştile, aparenţele, atunci elogiam fericirea tinereţea dăruindu-ne acest drept primordial. de mă vei căuta, mă vei găsi în toate aceste amintiri pecetluite la gura şemineului sau poate în nostalgia lucrurilor pe care nu le-ai înfăptuit… Poezia nr. 3 Mesaj brunet către Europa Alo, Doamna Europa, săru’ mâna matale, mă scuzi, e oră târzie, dar fusu-i de vină, ce Dumnezeu!... De ce taci, fă, hoaşcă bătrână, ştiu că m-auzi? ce te prefaci că nu m-ai recunoscut şi-ntrebi cine-s eu! Da, ăla cu graiul bilingv, brunetul viril şi pletos, care ţi-a invadat trupul şi te-a golit de sentimente, Eu, Doamna Mea, Făt-Urâtul-cel-mai-Frumos, renumit, ştii tu cât şi mai ales prin ce, ca Terente... (E vorba de un Willhelm Tell valah, ţi-am mai spus, haiduc şi amant pripăşit prin Delta danubiană, Şi vremea lui, cu romantism cu tot, a cam apus, cum azi, nici tu, Europo, nu mai eşti vreo Cosânzeană!) Ne te mai preface că mă refuzi, mă ignori, nu mă crezi, nu-ţi mai asmuţi caraliii şi gorilele ca-n vechea Romă, Nu-ţi aţâţa ştabii... Degeaba doreşti să mă expulzezi, porţi în pântec şi sămânţa mea euroconformă... Zău, pupa-te-aş şi mânca-ţi-aş renumele matale, Doamnă Mare şi damă bună cu mine, carpatinul, Acceptă să-ţi rămân cord veghetor, pe puţine parale, Cum e, ca să zic aşa, pentru ţara Irlanda, Dublínul!


Ştiu, am mai păcătuit punând ochii, chiar şi mâna, dar tu eşti de vină: ţi-ai afişat strident nurii democraţiei, Ai tăi şi-ai fiicelor tale – ţări nurlii, toate una şi una, mai mişto la faţă şi la dedesubt ca ofertele României. Francofono şi germanofilo, anglo-saxono şi latino-arabă, Creştino, mozaico, islamico ori fără nici-un Dumnezeu, Turnubabelo dragă, prea te-au sedus şi abandonat mulţi la tarabă, Şi acum faci nazuri, când te curtează şi un rromantic derbedeu! Cu trei crai de veghe – Strasbourg, Luxembourg şi Bruxelles – te crezi Sfânta Fecioară, dar celui ca mine nimic greu nu-i e, Dacă mi-ai devenit target, cum zici tu, sau cum spunem noi: ţel, nici Papa, nici NATO, nici ONU, sau cine ştie ce forţe UE Nu mă pot opri să te cuceresc, să te conving, dacă tot am venit, Cavaler trac, Don Qujote de la Mancha sau Voievod al ţiganilor, Mofturoasă ca Penelopa ce-aştepta de evi buni pe Ulise cel rătacit, dar stârnind ura şi jindul, vâlva şi discordia contemporanilor... Acum, primadonă, my love şi mon amour, zic şi nu te jignesc: nu m-ai făcut să-mi pierd capul şi nimic nu mă-mpiedică, Să nu mai stau la taclale cu tine, ca-ntr-un cerşit ţigănesc, când dincolo de fustele-ţi atlantice m-aşteaptă o Americă, Chiar două, pe care, dacă n-am să pot să le cuceresc, mă retrag spășit, gata, ca Iov, să suport şi să sufăr greu chin, În spaţiul hindo-tibetan sau mongol, ori alt colţ pământesc, dar nu de pe Bug, în Sibir sau în ţara clanului Kim... Te sun, cu taxă inversă, din oraşul-buric Bucureşti, nu te da supărată, nu-ţi mai strânge Shengenu-n corset, Ştiu ce poţi, te-am avut, m-ai acceptat, ştiu cine eşti, nu mă forţa să-ţi fiu prozator, acceptă-mă aed, bard, poet! Poezia nr. 4 Venise... Venise tăcut La mine pe tâmplă De nici n-am ştiut Ce mi se întâmplă Rămase zălog În inima mea Iubire-n prolog Lumină de stea Venise să stea În gândul de seară În lacrima mea Minune de vară Plecase tîrziu Aşa cum venise Mi-e dor să-l mai ştiu


Tovarăş de vise Venise tăcut Plecase… Poezia nr. 5 Vis beat De astă lume nu mă leagă decât un chin și-un dor de infinit, căci veșnicia e deșartă în fața celui care a murit. Și-n fața ei n-am să m-aplec nicicând, nu vreau să-i simt mirosul ce mă-mbată, căci tulbure e soarele în asfințit, iar viața mea nu e decât o pată. Nu vreau s-adorm și nici să mai visez, căci dansul veșniciei în pasul lui m-a luat. Vreau doar o clipă să mai meditez, și apoi să zbor din patul îmbătat... Poezia nr. 6 Amintiri Între lumi mă plimb rătăcit în taină Călcând în picioare anii ce-au trecut Universul meu lăsat-am să se stingă Anii ce-am trăit stingându-se de mult Bucurii trăite zac scrise într-o carte Pe groasele-i coperţi prafu-i aşternut Cu litere-ngrijite frazele frumoase Păreau că la sfârşit din nou au început. Atunci în timpul vieţii scriam de fericire Cuvinte negândite din inimă rostite Îmi aşterneam iubirea scrisă pe-o hârtie Sinceră, curată cum o aveam în minte. Acum mă simt pustiu într-o lume tristă Rătăcit şi singur în propriul destin Văd doar cum departe flutur-o batistă Şi mă trezesc într-al meu sicriu. Poezia nr. 7 Noapte noapte… pe masă ard doar două lumânări tu stai la masă


şi îţi fumezi nefericirea tâmpla îţi sărută trist palma obosită “îngrozitor!” îţi ţipă inima secătuită prea mult… prea mult să-mi terfeleşti sărutul în negura în care mi-ai pierdut îmbrăţişarea! prea mult să-mi iei privirea şi să o orbeşti în mlaştina în care ai înfundat iubirea! prea mult… la masa care susţine palid doar două lumânări … Poezia nr. 8 Mă simt în siguranță în New York Mă simt în siguranță în New York Furtuna roz atrage atenția O stea ca multe alte Taxi Libanez sau pakistanez Spiderman Comparație Bărbat bine cu sacou Cerșetor mocirlit cu pătura pe el Două femei Una avocat Cealaltă, femaia ușoară Dicționar Vreți să adăugați un cuvânt nou? Nu Pic la metrou Pute? Da, chiar pute. Poezia nr. 9 H2O Ploaie Plină de lacrimi Picurînd nocturn


În zeci de suflete Ce așteaptă cu inima la gură Ca soarele să zacă într-un colț, într-o peșteră…departe. Oftezi, zîmbești și îmi ghicești Unde-mi fug degetele prin Carnea ta. Piept de oțel cu cele coaste Frînte de compacta Noastră izbire. Mă pătrunzi cu ochii tăi Negri precum Marea Neagră Și mirosul tău e mai puternic decît orice parfum, decît orice esență . Cuvinte caută H 2 O-ul din natură Și cheamă picurii din cer Așa cum fac primitivii. Ne întoarcem la origini și privim Mirați către cerul presărat cu stele și migdale. ,,Vrei să bei un ceai? ” Poezia nr. 10 Palat închis de doruri Palat închis de doruri –femeie, îngâni dimineaţa-n Gândurile-mi răvăşite; nopţi albe de-a rândul Respirând în văpaia nenunţii; buzele arse de Sete sunt palide. Sângerează inima, vulcanul din mine – Să te cuprindă voit-a, femeie – Femeia mea din vis… Nu-ţi pasă! Ori femeia din tine Ca şi mine, plângând în faldurile vişinii sau Crude mere parmen-auriu al jaluzelelor Ce-ascund privirii mele, ochii tăi… Nu uita, coasta ruptă din Bătrânul Adam E coastă din mine, a mea eşti pe veci!... Vulcanul de doruri încet, încet se stinge; voit-a Stăpânul în cale să-mi ieşi, Credinţa să-ncerce – Mugurii, în floare, de-ncumet să culeg – Foamea s-astâmpăr, inelul din apa vieţii se frânge… Sărătura înţelepciunii adulmec; rănită, Inima, de sabia cu două tăişuri să scape voind… Femeie, nimb de doruri nestinse, te caut – Te mai caut şi pletele-mi argint neprimenit,


Şterg urma paşilor abia târându-se: Platoşa dreptăţii nimeni nu-şi pune! Mereu fugar, prin câmpuri deschise ochiului Te caut - albă, albă mireasă! … abia de mai zăresc cu ochiul al Chinului suspin… Poezia nr. 11 Murim puțin Murim puțin Când ne vedem: Bătaia crește-n inimi Cu 5% Pe minut, Și cum fiecare om Are un număr fix De bătăi Pentru o viață întreagă, Facem linie Și scădem: Din tine, Din mine, Puțin. Murim puțin Când ne vorbim. Cuvintele se luptă În corzi, Precipitat, Și cum fiecare gură Are un număr fix De cuvinte Pentru o viață întreagă, Adunăm Și tăiem: Din mine, Din tine: Puțin. Murim puțin Când ne iubim. Emoțiile cresc suflete, Prea plin, Cu spor, Și cum fiecare om Are un singur suflet


De trăit, Pentru o viață întreagă, Calculăm Și murim: Din tine, Din mine, Puțin. Poezia nr. 12 Ploi de primăvară Plouă şi iar plouă truda înnourată frânsese parcă zăgazuri întru belşugul rodului de mâine vântul stârnit de april pălmuieşte floarea de piersic amuşinând îndoielnice raze şi colţul ierbii înoată prin lutul mustind să prindă parfumul zambilei pe luciul albastru-verzui floare de nufăr căpşorul ţi-l saltă să plăsmuieşti visele nopţilor albe aliniate pe-un cer inodor ca într-un marş al tăcerii... şi iar plouă eu îţi aştept paşii timizi pe caldarâmul curat să împletim împreună cununi aceleiaşi primăveri. Poezia nr. 13 CAVALER AL NOPŢII, SĂGETÂND Voi sosi, iubito, prea târziu, în corabia de purpură şi ger, ca un Cavaler al Nopţii! - ştiu că-ți voi săgeta pustiul cer. Voi deschide porţile, încet, să nu-ţi sperii fluturii din gând, şi, atent, bătrânul tău valet, le va-nchide-n urmă , rând pe rând. Voi aduce-n cală, hiacynt şi tristeţi de gală, boreale, iar în coiful de străvechi argint voi înfinge herburile tale.! Şi-ţi voi mai aduce, Doamna mea, reni subţiri şi albi , de şovăială,


şi-o mireasmă de fiord norveg, în amiaza calmă şi egală.! Şi-ţi voi mai aduce, dacă vrei, un Nord gigantic , cu zăpezi cu tot, morminte tropotite de ahei, ori halte zgribulite sub omăt.! Şi apoi, mai singur cu un gând, în corabia de purpură şi ger, voi pleca pe sub pustiul cer! Cavaler al Nopţii, săgetând Poezia nr. 14 CĂLĂTORIE-N ..PITEŞTI Era o dimineaţă geroasă, În care umbra-mi tremura De frigul celulei. Nici vrăbiile nu mai puteau Ciripi, spre-a-mi cere tainul Creştinului, Iar ţurţurii zgomoteau a pustiu Prin zăbrele. De-odată, uşa celulei, Ruginită de-atâta grundoasă tăcere, scrâşni Şi-o umbră-zdrenţuroasă, Îmbrâncită-n ciudă de gardian, Spre mine veni. M-am bucurat că suflet de om Îmi calcă pragul rugoasei muţenii Şi pe străinul diurn l-am primit Cu inima caldă, a Învierii. Deşi priciul meu necăjit Îmi lăţise seva din oase, Pe oaspete eu l-am poftit Să şadă în locul de-onoare, Unde frigul muşca mai milos Din Creaţia Domnului Mântuită prin Domnul Hristos. Şezut-am o vreme-n tăcere. Şi eu şi oaspetele meu nesperat Uitaserăm vorba, Cuvântul. Privirea doar ne-a rămas. Străină. Mai străină ca vântul. Şi-am privit ce-a rămas Din zarcă, din frig, din bici:


Un biped ghemuit pe un prici. ...Timpul torcea. Tremurând Câteva sute de stele-au trecut Peste frunţile noastre: Ostatecii semnului mut. Zile şi nopţi ne-am privit. Buzele ni se mişcau. Niciun cuvânt prin ele Însă n-a răzbătut. ...O lună, o viaţă – un timp răstignit... ... Într-o-nserare, străină şi grea, Din tăcere o vorbă-a purces Izbindu-mi urma de os. …- Gheară îmi zice! – într-un târziu Se-auzi un glas ca de jder Coborât dinspre măguri.(... tăceri sfârtecate de umbrele unor vocale cioabe Ne-au mai trudit urechile, din când în când. Eram însă prea goi pentru-un Cuvânt...) ŞI! Mai frică mi-era acum, Cu un semen alături Decât camarad al tăcerii! ... Cinci luni ne-am privit şi-am tăcut. Nici nerv, nici os, nici sânge n-aveam. Fiindcă pierduserăm totul printre Semenii noştri: oamenii noului val... Între Gheară şi vrăbii Nu ştiu ce s-aleg. Dumnezeu să mă ierte, Dar nu ştiu s-aleg. El însuşi, Gheară, o victimă, Eu însumi – un om în care nu mai cred… ... Este o dimineaţă-nsorită, de aur, În care umbra-mi sfârtecă încă din pas, în urmă-mi rămasul. Sunt fără zăbrele. Dar inima-şi toarce-n grundişuri şi rana şi sarea. Popas printre semeni... Străin. Mut. Şi surd Rumoarea din oase Ştiind s-o ascult, s-o-nţeleg.


Doar atât. În ochi mi-e răcoare. Poezia nr. 15 VIZIUNE Nori grei s-au abătut spre oraş Pocalul e prea plin de venin, În zadar suspină tunetul Zgomotul lui nu mă doare. Ochii mi s-au deschis, văd fulgerul din ei Pe buzele mele stropii par cianură Şi trupul mi-l arde cu jar Nu pot stinge focul iubirii cu toate apele pământului. Am alunecat într-un ocean de cioburi Cu fiecare val, sufletul ţipă a sânge Nu pot opri marea din mersul ei, Nu cer lumii mai mult decât mie. Glasul meu s-a stins demult a-ncovoiat de bătrâneţe limba, Degetele nu m-ascultă, când le spun: Opriţi-vă! scrieţi cu zgomot de ciocan. Simt cum tremură de frig Pământul Să-l îmbrăţişez nu pot. M-aş preschimba în Soare Cu-n sărut să-i incendiez buzele Să fac să-i pulseze prin vene sângele Apoi să adoarmă în braţele mele. Poezia nr. 16 Viaţa lui Mihai Eminescu Pe 15 ianuarie l-a adus barza, dar eu nu cred în berze. Şi totuşi „Porni Luceafărul....” Creşteau din pântecul mamei a lui aripe. De „Indrea”, marea sărbătoare a dacilor, devenită „Ignat”, o apă s-a rupt şi un nod gordian era de tăiat. Ipoteşti vine de la ipoteză. Botoşaniul aştepta după colţul anului să-i dea Ipoteştiului în freză! Cu daruri nemaidate nimănui, magii vorbelor măiestre, au venit la patul lui, prefigurând un Crăciun al Literaturii Române. Spune, poetule, spune!


De copil era cutreierat, iar de tânăr îşi punea în cafea dulcea Românie. Iosif Vulcan, tâmplarul de cuvinte vulcanizate, L-a transformat pe „ovici” în „escu”. Firescu, nu ? „Ce-ţi doresc eu ţie...” „Torna, torna, fratre...”, vremuri minunate! Şcoala, pe poante, un balet între ce primea şi ce dorea. Când mai Cernăuţea, când mai Viena. La Blaj, însă, numai blăjenea. Matematică? Vax! Un simplu negoţ. Plopii îi ieşeau, la numărătoare, mereu fără soţ. Fizică? De unde? Când „flori albastre tremur unde...” Filosofie? Da! Alecsandri asculta la fereastră cum la Casa Pogor din Iaşi se naşte cineva mult mai mare ca el. Acest fapt, însă, nu l-a făcut să se dezlege la pungă. „Că mii de ani i-au trebuit. Luminii să ne-ajungă.” Chimie? Pliculeţul ochilor îl scufunda în fierbinţeala de iunie a florilor de tei. Era five o` clock-ul fiecărei veri. „..Roşie ca mărul..”, „..lacul codrilor albastru, nuferi galbeni îl încarcă...”. A reinventat culorile primare, parcă!? A trimis şi scrisori fără adresare. A fost şi la mare. A primit în casă pe Cătălina şi Cătălin, Dar şi pe Hyperion, să le servească cerul (în) festin. Chibici, Ştefanelli, Creangă, Vlahuţă, Slavici l-au legănat în hamacul prieteniei lor, pe când el era rândaşul de rând al marelui amor. Titu Maiorescu i-a dat un deget, în schimbul căruia i-a luat apoi toată mâna, înmiit, pigmeii au făcut coadă la mârâit. Carmen Sylva i-a luat cartea şi nu i-a mai dat-o înapoi. A fost Regina României, dar niciodată a poeziei, dovadă că şi regii plini pot fi goi! Iubea ca un apucat şi dormea pe sărite. Timpul lui nu avea astâmpăr, i se comprima în orbite. Umbla cu joben fiindcă Veronica avea năframă, cu care îi ştergea fruntea plină de vise. Iubită şi mamă! Pentru că arăta temperatura perfectă a timpului său imperfect, medicii au crezut că este un termometru defect şi l-au umplut cu injecţii cu mercur. Kant şi Schopeanhauer, „haute couture”! Aşa şi-a umplut portofelul cu frunze şi buzunarele cu pietre preţioase, luate de peste tot, din curte.


Tenorul de la spital i-a dat o piatră să o bage la cap. A băgat-o! De la Tisa pân` la Nistru, i s-a catalogat plânsu` sinistru, deşi plânsu-ni-s-a el, ca un Dumnezeu din cer. Nu a reuşit să-nveţe a muri vreodată, cu toate că a fost elev silitor şi când Mortua est! trupul i-a devenit lest, iar sufletul nemângâiet, de dor. Neglijenţă şi nepăsare puse în rame, 1495 de grame. Atâta i-au găsit sub scăfârlie. Nu tu manuscrise. Nu tu operă de sertar. Nu tu bani, nici măcar cei de chirie, nu tu giuvaere, nu tu cleştar. Creierul lui s-a prăjit, uitat, în tigaia pervazului acelei zile toride de vară. Era apoi de ales între lada de gunoi şi gheara pisicii. Destinul a ales. Doctorul se grăbea. Miticii !? Ca de-un pai, s-au agăţat apoi de dric, Evantai de miniştri, săltând din buric, Făcându-i vânt în pământ, Să se apere de supărătoarea insectă Ce bâzâia incredibil, prin cuvânt. La Belu, acum, la o margine de rutină, zace partea lor şi-a noastră de vină. „Toate-s vechi şi nouă toate” Atunci şi acum, ipocrizie pe săturate! Ne amintim de el doar când vrem să ne amintim de noi şi ducem dorul propriilor statui, ca „simple” nevoi. Adunăm bronz din capete de peniţe, în agore fiind noul trend pentru fiţe. Pentru fiţi, e să nu-l citiţi, Eminescu, nu-i aşa, e-un Ionescu, e-un Popescu de bon-ton, cu adresă în cartea de telefon. 9 ianuarie 2013


P.S.- Contrar părerii generale, oficializate, Eminescu nu s-ar fi născut la 15 ianuarie 1850, la Botoşani, ci la 20 decembrie 1849 . Două argumente sunt, în acest sens, demne de luat în seamă. Unul al fi înscrisul din Psaltirea lui Gheorghe Eminovici, tatăl poetului, unde sunt consemnate, consecutiv, de mâna acestuia, datele de naştere ale tuturor copiilor săi. Astfel, jos, pe pagina a 5-a este menţiunea: „ Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri şi cincisprezece minute evropieneşti, s-a născut fiul nostru Mihai”. Celălalt ar fi că registrul pe care îl păstra Iacob Negruzii, în care membrii Societăţii literare ieşene „Junimea” şi-au însemnat data şi locul naşterii, Eminescu şi-ar fi scris cu propria mână, în dreptul numelui său. „ 20 decembrie 1849, Botoşani”, deasupra fiind chiar intercalat, explicativ, sfântul „Ignat”. Poezia nr.17 Basarabie Piesă de schimb în politici externe, Vândută de unii mereu prin taverne. Ce eşti ? Colonie la ruşi? Mai toţi românii de aici Acuma sunt duşi Alt rost să-şi caute Umili şi supuşi... Aici veneticul deţine puterea. Tot el, străinul, deţine ş-averea. Cum te simţi la tine acasă, Când cel venit de pe-aiurea S-a cocoţat şi pe masă !? Nu-ncapi Nici în propria-ţi curte... Şi...pleci. Abandonate-ţi rămân, Basarabie, Mormintele, Pustiit sufletul, Nerostite cuvintele. Plai drag, Mult plâns, Asuprit... Loc sfânt, Basarabia mea, Te iubesc, Pământ, din moşi-strămoşi, ROMÂNESC ! Poezia nr. 18 Dragoste de piatră


Sisif hurducă piatra spre sine. Dragoste de piatră, apartenenţă din el. Duel de vocale, joc, vină văratecă. Energie a buzelor rostuite să placă, A ochilor înfumuraţi de-o noapte imundă. Simţ al pierderii carnale, Firesc îngropat. Voluptate de şir, sinistrare de roz. Strigăt de viaţă. Neregăsire în prelungul ceas. Prometeu, stăpân al focului inimii mele, Ridică din lut piaţeta de suveniruri Şi pierde oglinda ploii din cerc. Poezia nr. 19 România trădată Ai fost trădată Românie, Ai fost trădată de ciclopi Porniţi să taie-n carne vie Ca să ajungă episcopi. Ai fost trădată Românie, Ai fost trădată chiar de regi Care-au ajuns la agonie Când veni vremea să-i renegi. Ai fost trădată Românie De cei ce ţi-au fost preşedinţi, Trădată-ai fost cu viclenie De generali ieşiţi din minţi. Ai fost trădată şi vândută De ne-mpăcaţii tăi duşmani Ce umblă după plus valută. Copiii ţi-au rămas orfani. Ai fost trădată Românie De şarlatani şi venetici Şi de partide-n cârdăşie Cu “pretini” şi cu inamici. Ai fost trădată Românie, Poporul tău e prigonit. Te-a condamnat la silnicie


Un preşedinte parvenit. Mulţi tineri au plecat în lume Pe un meleag necunoscut, Mulţi au uitat chiar al tău nume Poporul tău rabdă tăcut! Ai fost trădată Românie, Poporul e acum sărac Căci ai rămas şi fără glie Vândută unui vârcolac! Ai fost trădată Românie De generali de mucava Căci s-au vândut pentru vecie Ciocanului cu secera. Ai fost trădată Românie De troglodiţi şi ieniceri. Tovarăşi de hegemonie La Malta au jurat să pieri. Armata ţi-a fost dezarmată De senatorii trădători, Apusului amanetată Care te-a condamnat să mori. Ai fost trădată Românie De securişti pentru arginţi. Prelaţi iti construiesc sicrie Că-s turnatori şi nu sunt sfinţi. Ai fost trădată Românie, Şi ca să nu mai fii salvată Te-a transformat în colonie O Uniune blestemată. Poezia nr. 20 poema iluzionistului şi a acrobatului am trecut şi azi ca de fapt în ficare zi prin faţa clădirii cu zidurile şlefuite de ploi şi zăpezi, aceleaşi ferestre de la etajul trei cu bare de metal şi plasă de sârmă, la ultima fereastră dinspre colţul clădirii perdeaua era trasă,


el, cu un fular roşu la gât se ţinea cu o mână de bare iar cu cealaltă bălăngănea o păpuşă legată de fular şi bolborosea nişte cuvinte numai de el ştiute, se strâmba, arăta degetul de la mâna dreaptă în sus însă nimeni nu îl băga în seamă, era deja prea nebun ca şi doctorii să îi mai dea atenţie şi ei îl scoseseră din nebunia lor şi îl eliminase-ră definitiv şi supus morţii, uneori doctorii sunt mai nebuni decât pacienţii, şi atunci nebunii ar trebuii să îi trateze pe doctori, stăteam ore întregi şi îi urmăream scamatoriile, în fiecare zi, la oră fixă avea un program de scâlâmbăială cu un alt nebun din curtea spitalului, şi atunci la geamuri apărea şi restul nebunilor împreună cu o parte din personalul medical şi ţine-te aproape o oră de spectacol, era ca un spectacol de circ, acrobatul la înălţime iar măscăriciul în arenă, lipsea totuşi dresorul care de fiecare dată se întâmpla să fie în vreo şedinţă cu restul animalelor, şi de cele mai multe ori şi fără muzică deoarece în urmă cu câteva zile îl îngropaseră pe dirijor, atunci, măscăriciul îi cerea acrobatului să îi arunce o frânghie să ajungă la orchestră ca să o poată dirija, dar de fiecare dată din căţărăturile lui reuşea să cadă în nişte mărăcini de pe lângă gard înjurându-l pe acrobat că îi mişcă frânghia şi îşi pierde echilibrul . Poezia nr. 21 pastel sardele de beton casele blocurile stau aruncate le mângâie pungile-naripate vântul se-ascunde prin ghene nichelate uuie holurile goale se-ntunecă luna şade în fund pe-acoperişurile smolite îşi numără stelele parabolicele îşi întind braţele către cer picură praful cântă la coastele noastre ca la un pian liniştea o ia la goană se prăbuşeşte în şanţ cârpeli rânjesc pe blocuri petice-curcubeu vecina scuturăcioasa agită un ţol praful eliberat din sclavie se-mperechează cu fumul norii le ţin pirostriile şi noi ne-nchinăm la noroi ne intră în cutiuţa cu poze din copilărie ne turteşte feţele spală zâmbetul mamelor jupoaie pătuţul de lemn leagănul vopseaua de rânjet de pe obraz


casele noastre sunt de carton picură Poezia nr. 22 Descifrare M-am scufundat în valurile cele largi să ascult simfonia dorului care se urcă pe creste să cuprindă în el necuprinsul din noi; m-am scăldat apoi în apa albastră în care m-am ascuns de un strop când am descoperit zările largi, cât aripile vântului, şi-am auzit mirajele cum cântă dezlănţuind secretele perlelor închise în valvele galbene, iar când am privit în adâncuri se răsturnase în el tot azurul de sus. Am revenit pe mal încărcată cu ghirlande de scoici, de departe un cântec de caval mă chema; m-am gândit să urc muntele să ascult cântec de tulnic şi prin timpul din mine să mai fac un salt ... zarea era înroşită de flăcări. Sub tălpi am simţit cum pulsează pământul cu sufletul său mare şi sfânt dăruindu-mi cuvântul ca prin el să fiu cuvânt. În palme – darul era necuprinsul pe care-l ţineam strâns fără să ştiu că într-o zi plânsul mă va face eu însămi să fiu. Şi-n toate călătoriile mele pe pământ şi prin universul tăcut lacrimile, cândva grele, s-au transformat în scut. Am urcat creasta muntelui cu răbdare, ascultând povestea pietrei ce tace, pădurea parcă-şi cerea iertare pentru vânzarea Cetăţilor Dace.


Dar omul – vânzător adesea de neam – a căutat mereu glorie cu orice preţ ... cum suntem, unde eram, de ce atâta dispreţ?! Printre norii grei trecea uneori o rază ce ajungea până la mine şi scotea din vechile vâltori pietrele tăcute şi divine. În vremea în care am învăţat să mă-nchin şi urcam pe fiecare treaptă sfântă, piatra purta un sfânt rubin – întru cunoaştere o ţintă. Poezia nr. 23 Oroare Mǎ rog sǎ nu fie adevǎrat Iar lacrimile curg şiroaie peste izvorul de metal. Lângǎ inima fǎrǎ stǎpân s-a aşezat un strop Şi cântǎ, şi suspinǎ... Acele ceasului se învârt invers Iar eu nu mai am rabdare Pânǎ la clipa când mǎ voi desprinde de hârtia de beton Mǎ arde şi încerc sǎ suflu gheaţǎ peste ea, dar se aprinde şi mai tare În fiecare zi e aceeaşi poveste... Mǎ prind cu capse de cimentul fierbinte Şi îmi place, mǎ arde, dar îmi place Sentimentul de a fi la locul meu e perfect Dar cred cǎ se poate mai bine Aş putea modela cimentul Dupǎ propria mea voinţǎ. M-aş putea scufunda în el pânǎ la ochi. M-ar înveli cu tot cu soare Şi m-ar stinge sub betonul auriu. Simt o adiere, dar tot ce vǎd E o oroare. Poezia nr.24 Tu, fată! Tu, fată din stele, Iubire ca-n ele, Haide în ploaie ! Vino, bălaie –


Băiet de aur Din nalt de rozaur Te cheamă-n Lumină ! Iară tu, fată, vină ! Poezia nr. 25 pas d'applaudissements, s'il vous plaît! Motto ;Dincolo de mine sunt eu ăla care se joacă la butoane ştie că nu contează ce vezi ci marca de ochelari orbii cunosc alfabetul braillenoi gratulăm cu monsieur clovnu de serviciu empatizăm cu filmele de la tv inventăm noi modalităţi de a muri spunem i love you doar pentru doom-uri, în timp ce ne trimitem maşinile în vizită la prieteni creştem copiii cu michey mouse potrivim ceasurile în funcţie de leafă seara dăm drumu la radio şi punem prezervativele să facă dragoste nu înainte de-a închina o rugăciune pentru capra vecinului... Poezia nr.26 Calea ta Calea ta este cărarea pe care-n viaţă ai să mergi, Pe ea ţi-a fost scris să n-o poţi ocoli în veci. Poţi fugi, o poţi chiar şi ignora Dar niciodată nu vei trăi liniştit, fără de ea. Calea ta este ca şina rece de la tren E compusă din două linii paralele între Eden şi Infern. Este linia ce te încolăceşte ca un şarpe veninos, Ce tot muşcă din al tău suflet pân-ai să rămâi doar os. Calea ta este destinul ce-n frunte ţi-a fost scris, Cu o pană de ibis, ce prins-a fost într-un vis, De un maestru ce se joacă pe a vieţii tale coală albă, Desenându-ţi labirintul să-l străbaţi ca o babă oarbă. De nu-ţi vei urma doar calea, orb prin lume vei trăi, Pipăind cu teamă lumea ce te împinge şi te aruncă,


Vei ajunge doar o umbră, o stafie, o nălucă Ce-a căzut şi-a fost strivită, mestecată-n gura vieţii… Devorată şi uitată ! Poezia nr. 27 MAI Mai frigul din iarnă, Mai frigul din stradă, Mai frigul în inimă pus, Mai dă o schimbare, Mai dă sentimente, Mai dă o bătaie în plus. Galop primăvara, Mugure, floare, Vara ploind de lumini, Îmi suflă în forță, Mă seacă la torță, Mă spulberă-n colb și declin. O! Frigul, mai frigul, Celsius tragic, Minusuri multe în plus, Întinde stindarde, Forțează canoane, Îmi este stăpân presupus. Tu mai insistă, Topește-mi fluidul Prin toată iubirea ce-mi dai; În frigul ce-l practic Ființa-mi rebelă Se așternu, se-așterne, se va mai… Poezia nr. 29 Sinceritatate m-am îndrăgostit întâia oară la trei ani de un bob de orez descoperit în praful duşumelei, era alb şi stingher; i-am închinat de drag o odă, dar bobului oval i s-a făcut prea dor de lumea lui de boabe şi-a naufragiat într-o cratiţă caldă, într-un pilaf păstos;


atunci, mi-am coborât în bernă oda şi-am învăţat să cresc încet... aud acum în zvonul serii, cum cad cuvinte pic cu pic şi-mi vine să le-ntind o plasă, dar oda şi-a negat cântarea, s-a răsucit în elegie, iar portativele s-au rupt. Poezia nr. 30 Karenină în piele de cameleon să ne muşcăm până la sânge pielea de cameleon prinde viaţă la atingere îmi permit să fiu într-o sărbătoare continuă de când sfârşitul lumii m-a cruţat îndrăznesc să îndeplinesc dorinţe la ce-ţi folosesc fluturii din stomac dacă nu prind aripi? mai bine o viaţă boemă decât un zbor în picaj în tot acest tumult o să-mi iau concediu medical câteva vieţi sunt bolnavă în ultimă fază de tine chiar dacă mi-e rece şi fum dau voie întunericului să doarmă somnul Poezia nr. 31 Luna fierbinte E lună plină, da-i senin și ceru-i plin de stele, și tinerii își ies din minți, dorința emană prin piele Miroase a trupuri fierbinți și te-nfioară tot ce simți, e noapte de plăcere. E noaptea ei de fantezie el îi arată a lui magie, deși e plină de capricii, el o îmbată cu delicii Zâmbetul lui, gura deschisă o atrage tot mai mult spre el Și pielea lui ce o incită e pradă dulce în gura ei. Și se înfruptă cu a ei buze


cu trupul ei alb ca zăpada să o iubească îi rămâne și să-i ofere-n dar podoaba. Cu mânile îl cercetează și îl săruta cu privirea pe chipul lui căzând o rază ea îi observă împlinirea, Buzele lui deja-nroșite pe trupul ei se pierd de dor Și mâinile fără răbdare dezmiardă sânii ei ușor. pierzându-se-n a ei dorință în părul lui înfinge mâna, îl trage-n grabă sprea-al ei suflet și îl sărută ca nebuna; dorindu-și, de e cu putință să îl iubească întotdeauna. Fără de șoapte sau cuvinte corpurile lor, dansează-n noapte lumina lunii, le veghează din depărtări, jocul pasiunii. Poezia nr. 32 Căluşar Ia, frate, un pix în mână Pune-l să joace pe hârtie Un căluşar De care jucai şi tu când erai de-o şchioapă Baricadat de tricolorul subţire, Nu ca să-l dai deoparte pentru unul mai înstelat. Ptiu să nu-ţi fie de deochi. Nu-i nevoie nici de viză. Ia-ţi calendarul de Outlook şi rupe-l în bucăţi Apasă-ţi butonul şi opreşte-ţi mânăria. Fără suflet te-a făcut mai eficient. Ai luat un pix şi te-ai împotmolit la „a” Mai sunt litere în alfabet Şi nu ai nevoie de leadership ca să te urmeze. Du-te acasă şi or să curgă Te-or lua în jocul ielelor despletite Să nu uiţi de unde ai plecat. Poezia nr. 33 black blues


stau şi mă scurg în adânc de pământ căldura îmi iese din oase sângele mă părăseşte şi el ochii lasă în urma lor găvane îmi este a moarte până în puiul ultimului gând de fericire mă scurg ca o lavă a disperării spre iad unde înec cu amărăciune şi revoltă pe însuşi lucifer poleitul care de o viaţă nu a văzut el vreodată atât de multă iubire scursă pe de laturi de om mor de inimă rea şi nimănui nu îi pasă în afară de soarele care apune zilnic de atâtea ori aruncat direct în noapte. Poezia nr. 34 Ca o lacrimă Ca o lacrimă – rochia mea cade smerită pe coapse, Frunze încolțite de toamnă macină buzele arse. Pe catalige urcă o stea la tâmpla unsă cu rouă, Răcoarea mă strânge în brațe și-mi frânge cerul în două. Nemistuite în feșnicar, brațele prinse-n răscruce, Seamănă păsări la orizont și nebuloase caduce. Solzi de lumină pe trandafiri taie timpul în fluturi, Ploile se rănesc la genunchi, noi le topim în săruturi. Poezia nr. 35 Poezie


Cărarea cea veche bătută de ploi, Pădurea cea deasă cu arborii goi , Gardul bătrân ... scânduri căzute Casă cea veche , uşile rupte ... Doar prispă cea veche, cândva locuită De-o fiinţă prea dulce, a mea bunica . Stătea şi privea cu gandu-mpacat Cum copiii se duc , de ea au uitat. Casă cea veche, pustie , uitată Perdelele trase, neluminata Iarbă crescută, nemaitaiata Totul s-a stins, timpul nu iartă. Poezia nr. 36 Nemişcaţi legăn libertatea ca pe un copil de ţâţă nu plânge mă prefac fără întoarcere palmă în palmă şi între ele stăm noi nemişcaţi eu am obosit de gândul că nu eşti tu ai obosit de faptul că mai sunt vie ies să nu deschid la nimeni mă gândesc pe ascuns la tine într-o scenă de teatru uitată la colţul unei zile zâmbesc oamenilor ca artistul din stradă îmbrac rochii subţiri de dimineaţă soarele m-a orbit şi acum tu poţi liber să torni în ochi aur şi limba care strigă mă doare numai pentru noi înţeleasă ne certăm din cauza locului strâmt şi a rochiei scurte mai sus de genunchi privim împreună nerăbdători tu eliberat de păsări eu educată de peşti Poezia nr. 37 Ritualul isteric Microscopice cicatrici îmi perforează azi cugetul. Cu sugestia simplă a unei regiuni deschise spontan


Mă cunosc printre mâini excesiv de aflate De pala ta ştearsă de zări si delir. Curios în strigoi şi-un vis obsesiv, Simptome abstracte de-un cuprins Cu sticle minate într-un dar remarcabil. Atât de exact, o castă de viaţă Mă priveşte în suflet ca oxigenul prin ceaţă. Apatic şi-un deşert de rouă Pe faţa-mi vindecată de pământ Înalt cât extazul lent Umbrit de-un foc latent. Cunosc în juru-mi un medium Dens şi singur ca mijlocul vitezei Cu care m-arunc în puntea glosalie A stigmatelor adânci din bucăţele de hârtie. Adânc precum pasul înfipt în durere S-a oprit un cub uscat expirat din putere, De glasul târziu, al ierbii popas Sub pleoapa ta, temniţa-n ceas. Poezia nr. 38 ,,Esenţa’’ O fragedă privire mă trezi din somnul raţiunii. Mă scruta îndelung, făr-a spune ceva. Întoarsei capul şi văzui prin geamu-nrourat scipirea primăverii. Dar înţelesem că m-am înşelat. Era conştiinţa îmbrăcată-n veşmînt de regrete poleit cu raze de lună. Mirosea a zăpadă, pe creştet purta o cunună. Doi ochi nemişcaţi şi obraznici continuau să-mi citească cursul gîndirii, dar nu reuşeau. Ploua. Dincolo de sticla-mbibată cu tăcere ploaia acidă îmi năvăli conştiinţa. Un răcnet oribil umpluse golul dintre noi, apoi, urmă un prelung chiţcăit ca de şobolan. Minunatul înveliş dispăruse, era dat dracului. Pierise. Rămase esenţa,


atît de scîrboasă, era-ntradevăr conştiinţa. Poezia nr. 39 Roxana Roxana poartă un ochi de sticlă, l-a pierdut pe-al ei acum doi ani când ploua cu vise în Bucureşti şi ea căuta soarele printre nori. Roxana îşi scoate uneori ochiul şi eu mă uit foarte atent la el pentru că nu vreau să văd deschizătura grotescă de sub sprâncene. Uneori îi cade singur când caută ceva prin poşetă – chiar că în geanta unei femei poţi găsi orice! Roxana plânge din când în când şi eu o sărut ca să-i treacă şi-i spun să nu se uite la ochii lumii şi-atunci plânge şi mai tare... Ochiul de sticlă rămâne uscat şi zâmbeşte. El nu mă priveşte cu suspiciune când miros a parfum de damă sau când am urme de ruj pe gulerul camaşei, nu mă urăşte când mă trezesc beat pe gresia din bucătărie, dar nici nu mă iubeşte... Roxana poartă un ochi de sticlă, l-a pierdut pe-al ei acum doi ani, când ploua cu vise în Bucureşti şi ea căuta soarele printre nori. Poezia nr. 40 Câine de soi , caut un stăpân mai bun! Nu știu din ce pricini dar m-am calificat și pot azi să vă confirm – în deplinătatea facultaților mele mintale - că sunt ogar pe scurt, ogarul lui Dumnezeu și adeseori Acesta mă folosește în ‘’petrecerile’’ Sale juvenile recunosc- deloc frumos , ba mai mult, de cele mai multe ori rânjesc prostește cu buza umflată în lumina lumii dar asta nu ar fi nimic se spune că dincolo de ‘’toate’’ ar exista ceva inedit, un fel de pedigree umbland năuc prin venele mele, vedeți bine, de aceea și sunt cotat ca un ogar de soi Eu vă iubesc! – iertați-mi dezinvolturaa devenit ca un instinct, unii îl numesc ‘’ falsitate’’, alții însă îi spun ‘’sentiment de apartenență, corelativ la umanitate’’, nu știu, oricum precum confrații mei canini sunt tot ce s-ar putea numi mai ’’dulce ‘’ Un lucru însă mă face … oare să vă spun?! TRIST, da trist rău..sau tare ( cum doriți) Căci tot ce ademenesc , tot ce iubesc eu


-așa fără de prihană ( cum pică bine la unele texte ), iertate-mi fie păcatele de câine !Domnul, stăpânul meu, ucide și-și aduce în casă E plină sala de trofee, răsună de triumful Său de vânător of ! Poezia nr. 41 Ca-n basme Muşcătura din măr lasă urme de colţi ivorii zmeul e-n spume scuipă coaja de măr si livezi răsar din pământ îngropându-l aleargă un vierme pe buza-i hidoasă sorbind zeama de măr înfruptat, ascunde-ţi dorinţa, tu, Făt Frumos livada cu fructe de aur e doar o părere, o punte peste abis dincolo de zare, Cosânzeana se trezeşte din vis ar vrea să ajungă la tine dar tu eşti fructul închis în pojghiţa de aur şi soare e deajuns un vânt subţirel şi codiţa se rupe cu dor Făt Frumos o ia la picior spre poteca din nor o panglică albă se desface pe deal feciorul o prinde pe vechiul alean şi-ntreaga pădure de gânduri Poezia nr. 42 ÎNŢELEPCIUNE "Vă rog, fraţilor, fiţi aşa cum sunt eu, fiindcă şi eu am fost aşa cum sunteţi voi."(Galateni 4,12) Dacă i-aș spune unuia să se ferească de păcate, să nu cadă ca mine în cele necurate, el mi-ar răspunde fără de înțelepciune că nu este nimic sau, poate, chiar nimic n-ar spune. Dacă i-aș spune că el e cum am fost și eu, că eu am fost ca el cu vreme înainte ca să fie el, el mi-ar răspunde, poate, cu înțelepciune: „Așa cum ești și tu voi fi și eu” și se va pune în genunchi la rugăciune. Poezia nr. 43 Viena mea, viața mea


Numeri stelele fricii într-o noapte de maci înzăpeziți... Coborând pe Mariahilferstrasse scufundată în marea de meduze electrice, pe lângă vitrinele H&M, Levi's și Jones... Orașul își țipă spaima-n feerii, totuși te antrenezi printre valurile de turiști spectrali, singur și bine dispus, e frig, bate vântul și plouă, copaci cu glugă îți șoptesc că exiști, că-ți vei găsi viața intactă în magazii celeste. Se leagănă o ciutură-n vânt, bate un clopot, adânc, în pământ, de bunicul meu Jo, nimeni n-o să-și amintească. Te învârtești prin Albertina Platz- Auf wiedersehen, meine Liebe, Do svidania moi drug, ti kanis, kali nichta ai astăzi 57 de ani împliniți, te bucuri de aglomerație și de respirația ta ca de un poem simplu, urci pe terasa cafenelei Mozart și constați efectul artei Magritte: clienții își scot măștile chipurilor și le așează pe masă ca pe mănușile de piele flască iar capul lor rămâne invizibil, un vid în care dansează tacâmuri de inox în care dispare șuvița de coniac sau de cafea. Răsare luna, albește stuful și samalâcul, boii rumegă, vaca răsuflă, noaptea-i adâncă, găinile chirăie, greierii târâie, de bunicul meu Jo nimeni n-o să-și amintească. Iată, suntem priviți de sus în piața circulară, prin rafinate bovindouri se plimbă o se plimbă o panteră neagră, se oprește, ne privește ca și cum ne-ar visa de secole, clipind hipnotizator aruncându-te înapoi în timp, deodată se arată la terasa liceului o fată, are părul lung cât un concert de Chopin, mai purta sarafan, când te săruta nepricepută sub castan. Of! Of! Vesel trece bunicul meu Jo cu pălăria de praf ca aureola, cântând, de pe capra căruței, canțona, Horincea curge, căruța hurducăie, roțile zdrăncăne De bunicul meu Jo nimeni n-o să-și amintească. Aici în Albertina Platz, in anul 1955 luna noiembrie 15 o fetiță încălțată în ghete verzi, îmbrăcată într-un palton roșu, semănând bine cu pozele din abecedar înălța un zmeu sforăitor, cu panglici lungi fluturând peste lanuri de sârmă, peste pâraie de roți, peste cuburi, în timp ce eu mă zvârcoleam în pântecele mamii, împingând cu mâinile și cu picioarele marginile absenței,


în patul de după sobă, unde mama urla mușcând perna. Vesel bunicul meu Jo se întoarce de la fierărie, de la porcărie și cântă canțona ”Copilul se naște copil și rămâne la fel bătrânul se naște bătrân și rămâne la fel și vițeii și mânjii și boii și păsările dar de bătrânul Jo nimeni n-o să-și mai amintească”. Și-atunci toți au văzut cu groază la lumina lămpii capul meu înfășurat într-un ștreang roz, translucid, și-au crezut că voi muri ștrangulat de cordonul ombilical pentru că eram îndărătnic și nu voiam să mă nasc, mă țineam strâns cu măinile de sfoara aceea de sânge de coarda unui zmeu rătăcit care m-a smucit zbârnăind în afară și huștiuliuc, am lunecat ca un pește în râul zilei. Vin peștii călători, zboară pe cer... Bunicul Jo se întoarce de la nisipărie descarcă nisipul cu lopata și cântă descarcă și melcii și căluții de mare ”Se leagănă o ciutură frunza se scutură de bătrânul Jo, nisiparul, porcarul și de căruța lui nimeni n-o să-și mai amintească”. Acum prin bovindouri se plimbă o se plimbă o fetiță încălțată în ghete verzi, îmbrăcată într-un palton roșu, semănând bine cu pozele din abecedar, hipnotizând trecătorii cu privirile ei în care dorm secole. Are doi ochi mari, când galbeni, când albaștri, care te urmăresc peste tot unde mergi clipind rar, liniștiți precum ochii panterelor. Poezia nr. 44 POVESTEA MĂRII Este oare ceva mai frumos decât marea? Nemărginirea ei, albastră, se unește cu zarea, Largul ei îmi atrage privirea plină de melancolie, Sunetul ei este ca o chemare de dor și nostalgie. Marea-mi aduce în minte povești de demult, Și eu, furată de timp și spațiu, le ascult, Pe pânza ei, lucitoare, văd corăbii legendare, Ce străbat distanța din vremuri vechi, milenare! Pe creste de valuri înspumate, corăbiile înaintau Pe întinderea albastră, cu avânt spre țărm navigau, La cârmă, scrutând zarea, stăteau mateloți curajoși, La noi și lungi călătorii se gândeau voioși! Parcă și acum aud zarva din cetatea Tomis, portul cel mare,


Aici se întâlneau negustorii din ținuturile cu mult soare, Aici unde veneau călătorii, mateloții și corăbiile toate Și graiurile, din multe țări, se amestecau colorate. Din țările însorite, cu mirodenii veneau corăbiile încărcate, Erau legătura nostră cu lumea din antichitate, Veneau cu noutăți și vești din îndepărtatele zări, Erau corăbiile ce străbăteau întinsele mări! Și azi, în port, pe curajoșii mateloți îi întâlnești, Ei deapănă întâmplări și povești marinărești Și acum nenumărate vapoare străbat apele mării, Vin și pleacă în toate colțurile uitate ale zării! Poezia nr. 45 Dorul de tine Dorul de tine este nedefinit, Precum dorul de copilăria neavută, Dar pierdută pentru totdeauna În negura timpului. Dorul de tine este nedefinit, Ca un amestec care purifică Până la neantizare. Un amestec de lacrimi şi foc. Dorul de tine este nedefinit, Ca un sentiment reprimat În străfundurile fiinţei. Dorul de tine este nedefinit, Dar este… Poezia nr. 46. Hârtiei albe hârtie albă leagăn al privirilor mele tu ai dat omului palmele, degetele și pe Michelangelo ești Fecioară care naște Dumnezei în zeci de ediții în tine dorm arborii verzi tu ai forma lucrurilor și poți împacheta lumea. hârtie albă ca cerul albastru ești Terra Incognita ocean înghețat frontieră fără vameș mamă castratoare


și te citesc până și în vise zidul alb, hârtia nebunilor hârtia albă, zidul poeților. drum fără semne ai mereu kilometrul zero la fereastra mea Poezia nr. 47 Cățeaua pe o mare de tigroaică ce nu există sub o zare de albastru care nu există plutea atât de tristă și a făta cățeaua mea de viață și pui de stele-n lapte lua-n brațe tigroaica la sânul său albastru corăbii da lupoaica cățeaua zgripțuroaica înmugurea la stele-n ape și iubea la țărm fără de ochi o lacrimă de stea scâncea a pui albastru de cățea ... Poezia nr. 48 Relatare Ultimul meu strigăt, tu ai ignorat, Dar ultima mea perlă, tu ai adorat. Piatra de sub gheaţă tot se va topi, Sufletul meu veşnic prin lume va robi, Plângând, râzând, tot va înnebuni, Dar cu-al tău suflet nu se va uni. Iubirea mea veşic în cer ea va domni, Privindu-ţi moartea pe care-o vei dori. Pământul să-l blestemi, cerul să-l despici, Ca tine voi plăti, nepăsare pe coada unui bici! Poezia nr. 49 O poveste despre culori Ai văzut vreodată pe cineva devenind o culoare? În realitatea alb-negru Dintr-o dată Cineva reflectă atât de dramatic o culoare Încât devine acea culoare! Ieri am văzut o fată Care devenise un strop de rouă


de culoarea mătăsii roz! Odată am întâlnit un bărbat Care s-a transformat instant Într-o flacără roşie! Prietena mea Atunci când zâmbeşte Devine albastru de levănţică! Ştii să pictezi? Te-aş implora să colorezi Umbrele gri Care dansează în ochii mei negri! Poezia nr. 50 camere de supraveghere din fericire pentru cârtiţe camerele de supraveghere au filmat întâlnirea lor de la intersecţie când va dispărea soarele de pe cer nu se va spune că este din cauza lor totul este propagandă şi dacă nu a ştii că te iubesc şi eu aş crede că nu este adevărat în lumea asta de carton cu oameni de carton şi căţei de pluş duşi la plimbare pe calea unirii ori pe splaiul independenţei se pare că şi pe noi ne supraveghează cineva că or fi îngerii că sunt diavolii nu ştiu nimeni nu ne arată filmările de pe camerele de supraveghere să vedem cum ieşim în filmele făcute pe ascuns în păduri fiecare frunză are camera ei de supraveghere aşa cum are întreg universul mereu cineva spionează chiar dacă lumea asta este de carton şi de pluş din partea noastră lumea se vede bine dar cine vine din partea cealaltă vede cartonul mucavaua şi proptelele de lemn Poezia nr. 51 Vara Vara...caldura...infern


Dimineti pline de racoare... Adieri din rai...cale spre infern Mangaierea ta atingere divina Ce lasa urme de foc peste piele Si cicatrici adanci in inima Seara...declaratii de amor Diminetea...uitare, parasire Zi...infern...dulcele infern al asteptarii Poezia nr. 52 În mine se dezbracă liniștea Șșș… E liniște în lume, iar eu nu sunt ceea ce crezi tu și tu. Eu nu sunt tăcere, eu sunt doar cuvântul tăcerii. Pe mine mă strigă! Pe mine mă jumulește de toată goliciunea! Pe mine mă simte! Pe mine... mă simți... Șșș... E liniște în lume... Dar în mine, în mine urlă câinii bătrâni și bolnavi! În mine se zguduie pământul! În mine trag gloanțe ce au început să vadă! În mine până și Dumnezeu se zbate... În mine zace timpul și-și numără zilele... În mine, în mine se dezbracă liniștea. Poezia nr. 53 Happy End (livreşti cu Dumitru Crudu) Până la urmă Totul sfârşeşte Într-o carte. Cum spunea Mallarmé. Începuturile şi Sfârşiturile sunt Toate livreşti. Viaţa e un ex libris ! Cărţile cădeau în abis,


Cădeau de la etaj! Oameni din Dublin , ediţia rusă şi cea românească zburau... auu... Măturătorul umblă beat înspre circ... Joyce schimbat pe o vodcă. Cele două volume, în două limbi inamice la Prut, se pupă în colecţia de maculatură. Poezia nr. 54 ORA PĂMÂNTULUI (pamflet) Pământul, să-l răcim o clipă, O oră-stăm în întuneric! Însă...iubindu-ne frenetic, Temperatura-i se ridică... Becuri stingând, la lumânare, Cină romantică se pune E noapte...facem fapte bune Şi-parc-am vrea o repetare... Dar, ale orei-rezultate, Le vom vedea, prieteni buni Numai peste vreo nouă luni Vei creşte iar, natalitate?!... Pe glob există aprobare In beznă, am uitat amarul Dar-câte portofele, oare, Şi-or fi schimbat proprietarul?... Şi spaimă,câtă lume-a tras, Pe câte linii de metrou, A fost lumină de cavou, In lifturi,câte-or fi ,,rămas''?!... Şi chiar dacă suntem în U.E. La fotbal-toţi, bătu-i-ar vina Pe stadion ,,ne sting lumina'' Înspre C.E.,C.M. drum nu e...


Poezia nr. 55 Exodia

Scena 1: Consiliul cerului (Apollo către zei): - Un ou de artă este invitat de apă să numere zile şi nopţi spre infinit. Scena 2: Întâiul om, ultimul perfect F rământată de mâinile zeilor, coaja de lut condamnă la moarte un suflet binecuvântat în Mediterană , obligat să se însoare cu arta pentru a: creşte cuvinte, gâdila urechi, hrăni ochi cu joc de culori şi mişcări. (Transplant) Iubito, nu există instrument de măsură să poată cântări zâmbetul infinitului legănat în brațele tale, dar există un strop de Rai care îți inundă singurătatea și coase cu șapte ace de argint un cuib veșnic într-un piept care ascultă o melodie din două cuvinte. Operaţia a reuşit, inima mea are o stăpână. (Săgeată cu otravă)


Dragă Tată, vreau să ating veşnicia , nu împart cu dreapta harul meu! Fără recunoștință, Exodia (Bumerangul luminii) Doborât de ruşine, Apollo scoate din liră un blestem care metamorfozează fiica în phoenix. Scena 3: Primăvara de suflete (Exodia, în propriul doliu): - Moarte , te-aş condamna la moarte , dar viaţă ţi-aş da înainte de toate, podoabă de clipe să îţi atârne în sufletu-ţi uscat. ultimul ceas să îţi arate toate … din cenuşă, un foc de artificii evadează în piepturi ce poartă un strop de artă. Poezia nr. 56 Anotimpurile iubirii Primăvara, m-am ascuns după primele picături de ploaie să o privesc cum înmugureşte era ea, aceeaşi, cea de la începuturile lumii, ea, femeia… m-a privit mirată şi mi-a spus nu-i aşa iubitule, că vrei să răsărim la apus? şi doi iubiţi, pe cărări de seară, au pornit să însoţească apele în curgerea lor amară ne-am aşternut pe nisipul răvăşit şi i-am spus iubito, ziua asta ne-a părăsit şi s-a dus, am rămas doar noi... m-a privit şi a râs iubitule, să-mi povesteşti dragostea noastră într-o mie de zile în capitole ample, fără mistere, să-mi spui cum trece clipa, străbătând emisfere cum se topeşte umbra indiferenţei din noi şi cum spre dimineaţă, ne regăsim cruzi şi goi.


Vara ne-a surpins tot acolo, iubindu-ne... peste coapsele noastre, precum un munte vulcanic, s-au aşternut petale albastre de fericire am prins rădăcini, ne-am întins peste munţi, peste ape, peste vise şi clipe deşarte am răsărit în adâncul fiinţei, privindu-ne cu subînţeles din sute de ceruri, am fost cel ales e mult prea devreme să-ţi spun chiar şoptit iubito, la noapte sunt demon în schit ridic catedrale de ceaţă, pustii, când seara se lasă, promiţi ca-i să vii? şi tandru în noapte să-ţi spun un secret, iubito eşti focul ce arde discret şi fără de care aş zace pe plajă, nisip să devin sau mare de alge. e Toamnă şi cerul a curs peste noi pe iarba uscată şi umeri-ţi goi coboară o clipă, să vezi ce pustie e plaja şi zarea e tristă, nu-i vie lumina e ştearsă când mâna-ţi ofer spre seară pe truput-ţi cu marea mă-ntind în unde de rouă pe drumuri de nori părem două umbre sau doi cerşetori nu cerem nimic, nici vorbe, nici şoapte mai vrem doar o clipă, o vară, o noapte întoarce-ţi iubito privirea-napoi şi nu lăsa marea distanţă-ntre noi să fie aşa, precum în poveste să mergem în ţara lui Fără de Veste acolo e vară şi iarnă nicicând acolo e soare, iubire şi cânt. Iarna ne-a împietrit sufletele, timpul nostru s-a scurs, oraşul e pustiu sunt viu iubito, viu te caut furibund pe străzile ceţoase doar vântul printre umbre de amintiri descoase, trecutul fericit... e iarnă iar iubito, oraşul e pustiu tu unde eşti ascunsă? pe unde te-ai pierdut? alerg prin întuneric, mă pierd pe străzi aievea doar să-mi mai daţi o oră, un suflet să găsesc... să-mi spună unde-i fata, apoi vă părăsesc... doar s-o mai văd odată, o clipă să zburdăm peste câmpia nudă, de mână să umblăm şi să-i alint sărutul, privind-o efemer uimită să îmi spună: iubite, este ger... hai să intrăm în casă, de lume să uităm şi să urcăm la stele, în noaptea de Crăciun. Poezia nr. 57 poetul necunoscut


era un copil la 40 de ani încă aștepta momentul când se va trezi în miezul zilei cu zâna poeziei luându-i sexul între buze pentru a-l impulsiona lumea îl știa de om frigid, putea procrea doar prin aleile întunecate din versurile adulate pe câteva site-uri fantomă nu vorbea de sânge niciodată ci doar de vin roșu, purta pantaloni de baron, multe buzunare false călătorea light cu o pălărie asemeni unui cazan așezat pe un foc încins iar pe gură îi ieșeau tot felul de animale rare sau insecte încă nedescoperite, avea nebunia lui Jack Nicholson și trecea întotdeauna pe roșu prin ochii propriilor cititori da era un om de care să îți aduci aminte când îl citeai era ca și cum fumai toate plantele exotice ale lumii finalurile ridicau la puterea a doua entuziasmul care te strângea în brațe ca un clește încă de la titlu matematica convențională părea doar o invenție nereușită a unor oameni pe care plictiseala îi omorâse cu sânge rece era genul de om pe care îl citeai cu pauze de tărie, de alcool ori de caracter sentimentul diferea de la om la om iar bazilica în care el era fidel singurătății devenea neîncăpătoare cu însetați de poezie vă spun omul ăsta era însuși o schimbare la câțiva ani după ce a început să scrie avea texte slam-dunk iar în sărituri trăgea pământul după el cu tot cu cititori erau zile în care poezia era o felină cu toate viețile risipite de no-name-uri ce transformaseră pământul roditor al literaturii într-o plantaţie bogată în căcăreze de schnauzer mioritic iar criticii povesteau de el ca de un colac în care creația încerca să se salveze de la înec ieri l-am văzut pe stradă din umerii drepți îi pleca mândria coatele roase ale sacoului cărămiziu erau martorii tăcuți ai ritualurilor poetice cărora le era mai fidel decât oricărei femei se confunda cu peisajul caselor vechi și al arțarilor care păreau să șuşotească întotdeauna în urma lui crâșma din colț îi lăsa un fior rece pe limbă și după câteva pahare penița începea să tremure de nerăbdare pe ochii umezi și calzi își ascuțea lamele armelor urma sacrificiul iedului ce fugea nărăvaș prin el Poezia nr. 58 Clipa Nu poți uita ultima clipă, ținută în derută între palme virgine,


neatinse de nimeni. Clipa stinsă cu o ultimă privire a ochilor ce ți-au răpit cea mai de preț menire. Nu poți visa la un alt moment căci sfinții, oh, sfinții, pe-o foaie de pergament, scrie-vor un alt destin, destin izvorât din a lumii mângâiere, sub cupola de stele. Nu poți uita secunda-n care sângele țâșni din vene ca o ultimă reverie. Poezia nr. 59 Trandafirul negru S-a înnegrit iarba, Din coasta Evei vântul suflă Greoi şi nestingherit Prăbuşind toate pietrele Zidului bărbătesc. Oameni ai nisipurilor… „Când nu te ameninţă nici o pedeapsă Nu simţi nici bucuria evadării” Inelul a ruginit până la os. Acum atârnă În dinţii Lombardului Să-şi schimbe pielea. Mă îmbrac cu vorbele lui Holly: „Nu am să mă obişnuiesc niciodată cu nimic. Cine se obişnuieşte e ca şi mort.” Cu ochii roşii de febră Mai vreau puţină dragoste în plus… Din arcul sprâncenelor mele Mi-aş construi o umbrelă în noapte, Mi-e frică de ploaie. S-au conservat toate picăturile de rouă, E secetă în oglindă. Din toată iubirea A crescut un singur trandafir De culoarea ochilor tăi. (Probabil m-am uitat prea mult în adâncul lor.) Pasc oile pe câmpul meu de luptă


Şi ori de câte ori păşesc cu stângul Mă zgârie în piept Trandafirul negru. Mă pierd prin turmă Şi caut oaia care mă va înţelege, fiindcă „Oile te învaţă mai multe decât cărţile.” ________ Kobo Abe, Femeia nisipurilor . Truman Capote, Micul dejun la Tiffany . Paulo Coelho, Alchimistul . Poezia nr. 60 bănuţul de aur şi comoara din piept mi-e frică să dorm. din perete se crapă o falie-ngustă în care încolţeşte o sămânţă de in. se face mare ca o funie ce se-nfăşoară pe gâtul meu şi mă sufocă, trăgându-mă dincolo de camera mea, într-un alt loc mai strâmt şi mai scund, ca un coşciug de piatră fără fereastră. e întuneric şi-aud cum scormoneşte în mine deja un pui de vierme abia născut, flămând şi alunecos. ştiu unde sunt, nu am scăpare, frumosul meu vis se preschimbă aievea în viaţa din moarte. nu mă mai mişc, nu mai respir, spaţiul e strâmt, corvoada abia începe. doar mintea mea colindă în voie căci ea nu are pereţi şi nici funie s-o ţină captivă. de lângă mine, din stânga, un altul râde cu spaimă, gâdilat la tălpi. nu se poate opri, îmi spune vecinul din dreapta, e aşa de o lună şi-o ţine-ntr-un râs şi nu se opreşte. mai are niţică carne pe el, zice vecinul. săracul, săracul! avea un ban de aur în pantof să tragă norocul la el. cum te cheamă? zice. n-am nume, am doar o cruce-n spinare. am fost grăbit şi nu mi-am luat buletinul la mine. grav, grav, zice vecinul,


peste un veac, când ne vor găsi neamurile, nu vei şti al cui eşti! o să stai aici până când cineva o să te strige pe nume. m-am gândit puţin, cam o jumătate de veac, şi i-am spus: de ce să mă strige?! nu mai vreau să plec! e cald şi umed şi mă gâdilă-n piept, acolo unde fuse cândva comoara mea. Poezia nr. 61 Înviere Peste palmele mele deschise spre cer timpul curgea cicatrizând urmele unei uitate crucificări; era prea devreme pentru o înălţare şi prea târziu pentru o înviere. Şi-am încremenit cu braţele ridicate spre stea între vremea patimii şi-a învierii purtând semnul celui care se stingea pe o cruce sub lumina primăverii. Dar dezbrăcat de veşmintele de lumină ale Înviatului a treia zi, -prea puţin duh, prea multă ţărânăîncepusem a putrezi. Şi El mi-a întins o mână chemându-mă înapoi din veşnicie... Nu,nu eu eram aşteptatul În lumea care urma să vie! Poezia nr.62 Picaj În căderea mea necontenită , Mă regăseam uneori în ploile zgomotoase ale toamnei când linia orizontului era o ceață densă a fuziunii cerului și pământului. Mă completa bubuitul asurzitor al gândului mulțimii, Ce-și exteriorizau delirul cugetărilor lăuntrice într-o dispersie lumească. În căderea mea necontenită, uneori poposeam în căpruiul ochilor tăi, Regăsindu-mă pentru moment ca-n fața unei oglinzi


în a cărei reflexie mă vedeam un zâmbet senin pe fața unui senil, În drumul lui ascensional. Poezia nr. 63 de dragoste când s-a-mbolnăvit țoi de cancer lumea-a zis că mioara o să-l lase să putrezească că s-a făcut a dracului femeia după război, nu îi mai suportă bărbatului nici viața, d-apăi moartea. adevărul e că nici țoi nu era mai cumsecade: bea mult și strica prin casăpica gospodăria pe el! nu degeaba ieșea mioara în bătătură și-l blestema de se auzea până-n capul satului. odată, la un paște, i-a luat nevesti-sii coșul cu ouă roșii din cămară și l-a dat pe băutură. atunci mioara l-a blestemat rău, să se aleagă praful de el. așa zicea lumea, că s-a ales praful de țoi numai din gura mioarei. și de atunci lui țoi i-a fost mai rău și mai rău din băutură? din blestem? și după un an a făcut cancer la stomac iar mioara nu s-a mai uitat la ouă, le-a vândut, a vândut tot numai să se facă țoi bine, nu s-a făcut și l-a mâncat cancerul de viu, sau așa spune lumea, că nu se puteau apropia de casa lui, că duhnea de la o poștă a mort. numai mioara, bodogănindu-l mereu a avut grijă până în ultima clipă să îi fie lui țoi bine. nu i-a fost și l-a mâncat cancerul de viu. la înmormântare singură mioara a mers după el și nu l-a plâns, nu l-a plâns niciodată, de când l-a îngropat pe țoi nu mai deschide gura


Poezia nr. 64 Călătorie Eu si tu amândoi într-un insesizabil voiaj între două lumi pe pămâturi distincte parcurs-am amândoi drumul dintre noi pe aripa eternului vis de iubire interminabilă călătorie între întuneric şi lumină între ziua care alungă noaptea în infinit inimi străpunse de a vieţii durere depărtarea le va ucide trăirea se va disipi pe firul timpului cândva ne vom regăsi într-un curcubeu de culoare printre frunzele arămii ale toamnei pe o margine de cer scăldată în soare aproape tot mai aproape de suflete ce stau în aşteptare. Poezia nr. 65 Orașul-origami Pisici bătrâne, schilodite, și nevi și căi ferate peroane de hârtie și trenuri urlând în fundal, Oameni răciți de iarnă, mașini umblânde fără sens rațional mai fără suflet decât motoarele automate… Lângă peron, un trist nebun începe mereu străinul recital, iară din spate vine trenul cu-nsuflețiri vechi, de metal: șuruburi ce se strâng în glasuri rafinate. Astenicii se urcă, mașina strigă și azvârle fumul pal. Din scaune, orașul-origami fuge, lateral, pictând în griuri corneele uscate. Nebunul se opri, cătând spre altă parte pisicile schiloade-i urmară pașii, cordial


iar sufletele hâde, ca măști de carnaval zvârlite de viteză privesc trenul din spate: panoramă delirantă, roi de morți – orizontal. Oameni răciți de iarnă, mașini umblânde fără sens rațional Mai fără suflet decât motoarele automate… Poezia nr.66 Toamna verii E anotimp de foc şi e tot mai rece afară. Frunze cad din arţar ȋntr-un ȋnceput de vară. Forfota vieţii din adânc a dispărut Şi ȋntr-un vis de gheaţă, lumea toat-a amorţit. E calm ȋn jur, dar irosesc preţioase clipe Şi liniştea nu ar trebui deloc să preocupe. E timpul meu ce-l aşteptam de mult Şi totuşi plâng. Privesc arţarul gol si plâng. Căci el trebuia să fie verde acum Şi falnic stând, ȋntr-un freamăt nebun De vânt, ar fi foşnit a sa frunză, Delicat ca o petală, efemer ca a mea muză. La un nod de vânt, ȋntr-un potir de pelin, Sta vorba vie a generaţiilor ce vin Şi-ngana şovăelnic asemeni unui cânt: “Arţarul s-a sfârsit. L-a lovit sorocul de curând. L-a răpus un zâmbet cald, ocrotitor O formă unduioasă ce-l ȋmpresura ȋn zbor, Căci el nu ştia a se apăra de bine şi frumos. Dar ce bine era să ştie! Ce bine ar fi fost…” Ȋntr-un gând ȋndepărtat m-am prefăcut ȋn copac Şi trecând prin toamna verii, ȋnţeleg durerea lui. Poezia nr. 67 P-uri Penelopa ţese pânza. Cu penelul, pe hârtie, Eu încep, încet, a scrie, Perpendicular, pe dânsa. Preţul vieţii, scump se pare Pentru unii, pentru mine Paguba nu e prea mare Căci sunt procopsit de „bine”. Puncte luminoase, stele Râd pe bolta tremurândă.


Păcălit mă las de ele; Pedalez, căci stau la pândă, În padoc, pe lângă casă, Un păianjen şi-o paiaţă -Poate le-oi cădea în plasă – Panicat, alerg prin piaţă, Pandantivele-mi atârnă, Pandalia se porneşte, Panglicarii râd din umbră De asemenea poveste. În paporniţă, păpuşa, Pe papirus scrie versuri Căci aici, pantalonada, Plină e de paradoxuri. Paratirisesc parhelii, Pensulez fin parodii. Penelopa ţese pânza. Dar cui îi pasă de dânsa? Poezia nr. 68 FURTUNĂ E ciudat cum frigul de afară Mă îngheață inlauntru Și ploaia ce încet coboară Pe tot obrazul mi se scurge Precum o lacrimă de sânge, Iar vântul care suflă cu putere E gândul meu care se zbate Să te cheme Până și norii negri se îngramădesc Să mă ajute să te regăsesc . Am dezlănțuit natura pentru tine Și am sperat că doar așa Te voi găsi iubirea mea Speram ca înspăimantată de furtună Vei apărea precum o vreme bună. Poezia nr. 69 Adulter textil mi-am invitat cravata să admirăm împreună realitatea de sub grindă. m-a refuzat elegant, spunându-mi că pe seară are bilet la premiera unei drame sub crengile castanului înflorit


de la marginea drumului. disperat, am urmărit-o în miez de noapte, pândindu-i păcatul, descătuşându-mi furia. dansa agăţată de gâtul celuilalt, unduindu-se cu mişcări lascive în ritm de blues… şi nici măcar nu se asortau… Poezia nr. 70 Dor de Eminescu La steaua care-a răsărit Ajuns-ai ca un fulger Şi doar o clip’ a trebuit Să te prefaci în înger. Uşor te recunosc din toţi, Al cerului nou Astru, Căci te-oglindeşti zile şi nopţi În lacul cel albastru. Deschizi ades în ceruri porţi Prin care să vii iară, Pe lângă plopii fără soţi Să treci fără să doară. Pe unde sufletul te-a dus Şi paşii te purtară Sara pe deal, prin codri, sus, Eu urma-ţi aflu iară. De tine frunzele-mi şoptesc, De dor tresare lacul, Iar codrul des, cam nefiresc Îşi leagănă copacul. Te caută şi-acum cu dor, Cum şade la fereastră, Căci marile iubiri nu mor, Nici floarea ta albastră. Te caută tot neamul tău Şi plânge al tău frate! Să vii, că e lovit din nou De multă nedreptate! Vino de Sus cu-al tău sobor Pe-a Duhului aripă Şi ne-mplineşte-un singur dor : “Să nu mai pleci în pripă…!” Rămâi şi te-om slăvi în veci, Iubirea-ţi preţuind-o,


O veşnicie să petreci Menirea-ţi făptuind-o. Te-o însoţi ca şi-altădat’ La fel ca-ntâia oară, Măicuţa Celui Înviat Şi pururea Fecioară! Poezia nr. 71 Amintire.. Batrane, tu, cu barba ta cea ninsa Si ochii grei si obositi de drum, Iti amintesti de steaua ta aprinsa, De jucaria zambitoare ce o privesti acum? Ti-aduci aminte-acum de-acel copil visand, Ce astepta in prag, gandind la daruri noi, Parintii sai batrani, care veneau razand Acasa, osteniti de munca, cu ochii mici si goi? Mai stii acum cand te trezeai tarziu Si stand, o zi intreaga cu jucaria ta vorbeai? Si de-ti stricai vreodata robotul tau cel viu, Plangeai o zi intreaga si nicidecum uitai... Un paradis pierdut.. Cand nu stiai cum doare Decat o rana mica, jucand mai neatent. Si nu-ti pasa de nimeni atunci dansand in ploaie, Caci te schimba mamica, rugand-o cu respect. Nici nu stiai pe-atuncea ce-nseamna sa tanjesti Sa vina vremuri bune, tu nu stiai ce-i lumea, Doar asteptai Craciunul, cadouri sa primesti Si seara cand venea, tu te-nganai cu luna. Poezia nr. 72 Tăcerea Geme tăcerea, Sub roţile de vînt, care huruie. ........................... Nici tristă, nici îngîndurată E rama care-şi oxidează visul. Rugina creşte, roade, mănîncă... Nu sînt nici tristă, nici îngîndurată... Nici moartă. .............................


Visuri mute S-au stîlcit în întuneric-N-au strigat să li se arate cărarea! Şi zac în grămada hidoasă-Mormînt, la care mai face popas Tăcerea, Ducînd pe umerii vineţi Gol şi Pustiu. Poezia nr.73 cardigan cu clapă purta un cardigan cu clapă numărul 100 parcă era, vă jur!, regele leu și numerele sunt iraționale nu-i așa atunci de ce nu și eu i se spunea escroc sentimental mă întrebam cum naiba poți extorca sentimente își punea atunci cardiganul cu clapă să nu mai posed argumente viața m-a învățat un lucru trist (dar mult mai trist de nu s-ar povesti) printre toate trucurile prinse la școli înalte escrocii nu pot să conjuge verbul simplu a fi îndeobște nu știu cînd să pună doi de i mai ales în cuvintele cheie scriu ar fii fost din surplus de minciună și din misoginism spun femee. picați cu ceară n-ar rosti iiiiiiubire vocalele-nchise-i inhibă preferă rotunjimi de o-felii u-ranii să nu le găsești nicio hibă mă rog acum să nu revină moda uitat să rămînă cardiganul cu clapă în loc - ițari albi, tricou cotton sau șuba și geaca foaie de ceapă Poezia nr. 74 Capela În chip de ceară, în aripi de înger În praf de mort, în iarnă și ger Te văd….lin trecând Moartea de mână ținând. Și-un picur de sânge din rană-ți curge


Până rămâi stors de ultimul sânge. Prin vene-ți moartea veselă cântă Și-ți iese din piept viața-ţi nesfântă. Începe să-ți placă, te-adorme ușor Te leagănă moartea, de nimic nu ți-e dor Adulmeci mirosuri de cer și pământ Aștepți să te faci doar un mormânt. Poezia nr. 75 Aşa te simt În orhideele ce-ating albul luciului de piatră, Găsesc roiul de cuvinte legănate într-un sens Și răpun cu ele-n toi sufletul întors pe vatră Înainte de-a sări în a jarului foc dens. Te sărut cu vorbe dulci izvorâte din leandrul Ce-a șoptit urechii mele rătăcite prin infern, Că ai fi un soi de înger, ai venit să iei amarul Poposit în a mea haină, uitat-am eu de ce-i etern. Te ating cu-a mea privire mângâiată de o frunză Ce-a plutit în zarea mea răsturnată de un dor, Era singură săraca, rătăcea sub a mea pânză Spintecată-n riduri multe, ale timpului cu spor. Te ascult cu simfonia rătăcită-n constelații Răstignite-n cerul nopții, desenate de un zeu Ce a vrut în sinea lui să-i inspire pe ciudații Ce scriu versuri despre ele, cam așa, cum scriu și eu. Te clătesc cu un surâs oglindit de ai tăi ochi Ce reflectă-n adâncime bolta cerului din zări, Zări ce au dorit a spune:Ia-o ușor că o deochi! De atâta frumusete…….. ai să te îneci în mări. Te șoptesc într-un cuvânt la timpanul unei flori Ce-mi alintă o privire ancorată de petale Strecurate în emoții, jur pe sfinți că-mi dai fiori Legănați de patru ramuri ciripind buzele tale. Te strecor ușor sub haina unde sufletul grăiește: De atâta rugăciune eu am fost sătul și sunt, Dar acum eu te-am zărit.. Știu! El Dumnezeu trăiește! Stă ascuns în trupul tău, luminând ca și un sfânt. Te adulmec cu vibrații atârnate-n infinit, Rătăcite-n galaxii căutând un singur vers Ce-ar putea să te descrie înainte de finit….. Dar nu au găsit ca tine mândră zâna-n univers. P.S. Aș putea să scriu romane despre frumusețea ta, Toate-n rime ancorate, legănate-n spati vaste.


Dar….... E ora cam târzie și afară- i vreme rea, Nu de alta…. dar la nouă, ne vedem iubita mea :) Poezia nr. 76 DE DINCOLO DE TIMP Gândurile se plimbă pe unde de timp cuvintele rătăcesc în spirale vise ascunse în neştiute sertare stelare caută un nou anotimp. Peste păduri de mesteceni cu trupurile albe mai cade câte o stea de pe cer le înveşmântează în curate raze astrale şi ard în tăcere, până ce pier. Pe pământ îşi desfată minţile oarbe zei din Olimp paşii se afundă în cenuşiuri amare se sting lumânări părăsite în altarele goale o chemare răzbate, de dincolo de timp. Poezia nr.77 Identitate Am uitat ziua în care m-am născut și mă simt ca un fluture ce s-a trezit iarna... Cum să mergi pe un drum determinat Când nu ții minte cum și unde ai pornit? Sunt în căutare de identitate... Fiecare început de zi e ca un început de viață. Imaginează-ți că ai trăi o viață de fluture, Ce-ai reuși să creezi în acest răstimp s-ar numi istoria ta. Sunt sigură că ai vrea să se scrie un roman întreg Dar nu, vor fi doar cîteva rînduri, Mai mult sau mai puțin memorabile, Care poate vor fi încrustate pe fețe de trecători, dar poate și nu. Da, pot să te asigur că în Arhiva Națională vei mai dăinui cîteva zeci de ani, Iar cimitirul în care vei putrezi, va respira mirosul oaselor tale ceva secole. Ca peste mii de ani un tânăr arheolog să-ți ghicească identitatea. Deși, timpul nu se măsoară în ani, El pur și simplu nu se măsoară… Mulți oameni în lume trăiesc ca fluturii. Sunt în căutare de identitate… Când mă trezesc dimineața, mă întreb, Nu sunt și eu un fluture


Ce renaște odată cu răsăritul soarelui?! Ce-și scrie istoria sub formă de poezie… și dacă nu, atunci, cine sunt? Poezia nr. 78 Nerostitele Dar eu, Eu ce fac cu aceste cuvinte? Mereu ramân cu ceva pe buze, O idee, un cuvânt, un suspin. Ba, odată, am rămas şi cu o lacrimă. Niciodată nu le-am putut rosti. Au rămas acolo, Aşteptând pe cineva Să îmi şteargă buzele. Poezia nr. 79 Jocul de-a creația Am spart ceru-n mii de cioburi Pus-am toate-ntr-un pahar, Vreau să tai din toate-amoruri Prin crâmpeie fără har. Am suflat cu negru valea, Munţi, păduri ascunşi în umbre, Transformatu-m-am în spirit Ca să-mi capăt alinarea. Cerul negru, lumea neagră, aţipit-au toţi sub ceaţă, Iar paharul plin cu cioburi A vărsat o nouă viață Lume albă, lume pură şi lipsită de amaruri. Poezia nr. 80 Firişoare Te rog să nu mă laşi să cooperez cu singurătatea acea ştiinţă a nefericirii. Mi se pare că undeva în vremurile când o pensulă clădea un chip ţi-am pus praf de stele, să ştii ce face un visător. Îmi place când aduni în palmă toate genele ce-mi cad, tot spui că sunt dorinţe.


Portretul tău mă îndeamnă să deschid ochii; genele cad şi privesc un necontenit carnaval de frumuseţe. Când mi-am imaginat cum ai fi, tu nu erai acolo să culegi dorinţele, dar ai fi fost de acord cu mine că acele două riduri, ce ţi le-am brăzdat chiar sub gene, te fac lumesc - un om cu dorinţe. Când mi-am imaginat cum ai fi, mi-am dat silinţa să te ştiu om; şi nu, nu sunt dumnezeul tău, dar ar putea izbucni un război doar din acele gene cu dorinţele ce ţi le port care nu fac decât să mă pună în alertă pentru că am început să le smulg de când nu mai cad. Poezia nr. 81 Oraşul meu Plouă cu păsări albe în sus din privirile tale- parcuri... Tu eşti oraşul meu de duminică dimineaţa, curat şi necurat, îmi plimbi pe sub nări miros de iarbă încă netrezită. De când cerul s-a deschis peste străzile tale sculptez cu degetul fluturi mari in lumină - îmi place cum ţi se întind pe braţe ca tatuaje, ca graffiti sau ca ani... Tu esti oraşul meu de zi cu zi, mă copleşeşte sunetul clopotelor tale... Mi se înmoaie genunchii ştiind că trăiesc singur aici, în tine. Fluturii mor în stomacul meu.


Poezia nr. 82 Străinul

Mai poposeşte pe la mine în drumul tău prin viaţă, Dar ţine minte paşii ce-i faci încrezător. Voi fi eu oare-aceea ce te va strânge-n braţe? Sau fi-vei tu străinul, banalul trecător? Mai ține minte încă, ce ești și unde mergi Când tainicele gânduri te-ndeamnă la popas. Nu mai strivi cu fapta cuvintele pribegi, Ci-ți ia de pe acum un ultim bun rămas. Nu te mai teme încă să pleci în drumul tău Nici să păstrezi cuvântul ce tocmai ți l-ai dat, Căci nu inima-ți cere să vii în pragul meu Ci numai ea, privirea, te-ndeamnă la păcat. „Avânt de doruri-nalte”? „Altare de iubire”? Cuvinte ponosite în cărți de nostalgii! Sunt vorbe de poeți ce cred în nemurire De crezi și tu în ele, să pleci nu te sfii. Și lasă-mi mie traiul, cât o fi el de-amar Cu tristele speranțe de a răzbi prin greu, Nu-mi mai răpune timpul și viața în zadar Mai bine mergi străine, te du în drumul tău. Poezia nr. 83 Abator Mă dau ție să mă trăiești Cu totul sau pe bucăți. Alege fața sau albul ochilor, Creierul sau sângele, Limba sau sufletul. Sau poate doar buza de jos și o nară. Ăsta nu e un troc. Iei și pleci, Nu vreau nimic La schimb. Le poți returna După purtare, Indiferent cât de uzate. Vor reapărea mușterii pentru toate. Descompus și incomplet,


Aștept În galantarele abatorului de vieți, Expus celor rătăciți Ca mine. Ferește-te, însă, De mormanul de gânduri. Știu că ele te vor aștepta, Perverse, Pulsând ușor, într-un colt, Ademenitoare, Rușinate, Ucigașe. Poezia nr. 84 Cine sunt? Cine sunt?...cine sunt?... Mă întreabă sângele care înroşeşte acum nisipul De sub mine. Fluviul sunt? Sau doar un amalgam de globule în alb şi roşu Care îşi fac de cap în laptele plasmei Cine sunt ?... Scrâşneşte piatra adunată în rinichi Tânjind să devină meteoritul care va stinge lumina Pământului. Acolo în culcuşul ei caut în zadar urma zeului -cine mai crede azi în zei ?Nici poeţii… Cine sunt ?... Te întreb pe tine, iubito, Ţinând în mână ultimul buletin de analize. Nu mă mai recunosc ! Par atât de sănătos… Poezia nr. 85 Vremuri pustii Din alte vremuri vine către mine Povestea unor vechi destine. Dureri de case lăsate-n părăsire Se-adună-n suflet ca în cimitire. Copaci uscaţi la margine de drum Îşi culcă rădăcinile în scrum.


Fântânile mereu se adâncesc, Iar florile din geam se ofilesc. Privind tăcuţi către amurguri, Cu ochii duşi, pierduţi în gânduri, Ies pe la porţi demult închise Acei ce parcă au uitat de vise. Cu părul alb, aduşi de spate Şi stând cu mâinile încrucişate, Îşi poartă mângâierea din privire Peste a drumului tocită pustiire. Pe lângă ei doar vântul rătăceşte Stârnind un dor ce nu se ostoieşte. Doar paşii mei ce par o nălucire Aduc o pâlpâire în a lor privire. Dar ei rămân pe băncile uitate Pe lângă garduri triste, dărâmate. În ai lor ochi ce sfâşie simţirea, O lacrimă îneacă toată omenirea. Poezia nr. 86 PĂPUȘA DE TRENȚE

Mă simt de parcă aș păși pe o punte prea îngustă și prea șubredă între toate zilele astea anoste în care nimeni sculptează nimicul iar cineva încearcă să mă arunce din cerc cu mișcări dezordonate parcă aș fi păpușa din trențe de toate culorile așa mă izbește mereu cu capul de cer pănă ajung nuanța care-i convine nu mă tem de fulgere nici de tunete numai că n-am putut să învăț nicicând


răzvrătirea sau târâtul spre stele între Cer și Pământ Viața pășește peste lemnul putred de-acum din care răzvrătiții și-au cioplit Leagănul Puntea și Crucea Poezia nr. 87 Mister Alerg prin amintire, Ma feresc de lumea mea. Scopul consta in fericire Si bunul simt a aveam. Ma deplasez printre mistere, Ma lovesc in suflet greu Al dragostei adiere A ramas in vis mereu. Te-am cunoscut discret In lumea paralela In dorul meu inert Iubirea e femela. Ma incalzeste teama, Ma domina versul, Ma raneste drama Tu poti fi alesul? Tremur si ma-ngheata Viziunea pala, Chipul meu agata Al durerii fala. Renunt la dorinte, La vise si la fapte, Nu mai cred fiinte Promisiuni desarte. Ma las prizonier, In destin divin Sufletul de fier, Tacere, iar revin!!!! Nu mai lupt acum Ma ranit destinul,


Totul e doar fum Al veacului veninul. Voi lasa prezentul Factor decisiv, Savurez momentul Respir numai in vis. Poezia nr.88 Eloida ( ultima rugăciune ) Doamne vin atât de târziu la tine locul meu este mereu liber de toate reţinut la marginea nisipului nestatornic când eu mă acopăr cu umbra mea de întuneric o lume mă răstigneşte cu ură fără să înţeleagă tânguirea cugetului robit de dorul de harul tău revărsat peste zdreanţa de cer cenuşiu aruncată dincolo de spaţiu şi timp ultima mea nădejde pierdută şi plâng în ochiul tău Doamne visul şi carnea înghesuindu-mă în confuzii şi spaime pus la vedere în piaţa supliciilor ca o atocmire nătângă încerc să vorbesc cu gândul tău Doamne căutând secunda mea cosmică dăruită beau apă din stânca aşteptărilor împreună cu tâlharii mei sateliţi din fiul tău prea iubit Doamne mă strâng luminează tot ce aud în beznă unde muzica ta nu mă vede de pietre căci sunt atârnat între polii dorinţei bătut în cuiele cuvintelor tale fără trecut fără prezent pe crucea viitorului neştiut atârnat m-am născut bătrân şi m-ai întinerit vremelnic păşesc prin cenuşa imperiilor de ceară îngheţat în ochii soldaţilor de plumb devreme mă alungă îngerul salvator cu vârful norului ascuţit de ploaie străpunge talpa fugară pe câmpuri din sevă să curgă umoarea de sticlă dealul căpăţânii cu livezi de măslini tu ai dăruit pacea alungând disperarea


cu sabia arhanghelului scoasă din teaca de foc în fiece zi îţi simt gustul de mine din palmele tale mă trezesc după semn de dragul luminii de taină mai păsuieşte-mă Doamne să nu pun alţi dumnezei la cumpănă dreaptă chiar dacă sunt frânt de ascultări şi cuvânt sceptic din dogma cusurului stors poleind creuzetul sfintelor tale cu seva incertitudinilor mele tardive lasă îngerul să mă aprindă din gânduri scuturându-mă de relele lumii ca pe o cârpă de şters amănuntele să mă arate tuturor beneficiarilor luminii strigând strigarea strigărilor tale iubiţi-vă şi veţi fi iubiţi de voi şi de alţii pe Dumnezeul cel veşnic slăviţi şi veacurile vor curge la picioarele voastre eu voi fi deşteptătorul de semen acelaşi Doamne vorbitor de cuvinte alese şi fără prefăcătorie toţi mă vor cunoaşte prin tine fără prejudecăţi şi fără pătimaşe halucinaţii prin tonuri cei mici cu cei mari deopotrivă poemului meu testament foc viu în candela cerului vor aprinde culeg din ochiul de zgură chipul celui care mă vinde ca pe mielul de paşti înghit zumzetul roiului de frustrări anonime şi in imnul meu de slavă cerului preacurat înfloresc cuvintele din sămânţa neascultării alături de nerostitele rugăciuni de iertare priveşte-mă din rugul de foc Doamne cum mor de dragul desăvârşirilor tale trupul meu plânge extazul sugestiei nemiloasei plecări vinovaţi cocoşii repetă cântarea a treia oară morţii ies viii intră în aceleaşi morminte tocite sărmanii şi bogaţii au aceleaşi oase cioplite cenuşa miroase a iarbă de viperă cu gust de ciupercă otrăvită în intenţie jurăminte şi făgăduinţe uitate Doamne în noi stropeşte cu sânge şi grinda caselor mele mântuind cercul meu din infernul de griji vin atât de târziu la tine Doamne după ce am vânturat neputinţele lumii vreau să-mi fac cuibul de pasăre neagră în grădina cu florile veşniciilor necuprinse doar tu îmi poţi schimba înfăţişarea


şi sângele cerului în aripi să-mi torni durerea din taină şi taina din zbor amânat singur sunt pe cărarea morţii îngustă nu-i loc decât pentru o trecere una nu încape nimeni cu mine alături doar dincolo de florile acelea îngheţate renaştem aceleaşi învieri nemurite zilele trec precum anii tăi de lumină în care tu ai zămislit cuvântul şi fapta mi-ai dat cuget din cugetul tău şi iubire să pot ierta cu ea păcatele fraţilor mei duşmani ce darnic ai fost când le-ai dat ura de moarte ce darnic ai fost când le-ai dat ura din mine voi veghea la ora ascultărilor neodihna cu care mă hrăneşti din carnea de ceaţă prin gaura oarbă scurtând galaxiile cum ai comprimat pentru mine timpul şi spaţiul în câteva secvenţe de patimi te simt venind Doamne apusul se încinge iertarea ta miroase a grădină curată sângele meu explodează în artere provocând o imensă hemoragie de patimi dincolo de moarte doarme universul utopic dar drumul meu trece pe lângă ceruri curăţat ar trebui să fie degrabă de prefăcătoria intrărilor obişnuite cu protocolul stufos de rigori mă strecor sfios încărcat cu spaimele mele printre cei norocoşi copiind indulgenţe îngerii veghează numărând biletele de clasă tronul tău nevăzut încă judecă duhul inima gândul măduva rece din coastă aşa a fost şi de ar fi începutul începutului meu să găsească o altă gaură neagră amână această întrevedere de numai tine ştiută lasă-mă strecurat încă o dată pe acolo cu toate răstignirile mele bolnave şi durerile desenate pe pânze apocaliptice decomprimă apoi spaţiul şi timpul în grabă pentru ca să te pot slăvi încă o lume iscodind acelaşi infinit de semne ascunse în taina pentru care smerit şi învins Doamne vin atât de târziu la tine


Poezia nr. 89 Still mă îndrept spre depresie cu paşi prea repezi pentru o fată de 16 ani care nu a încălţat niciodată pantofi de balet deşi şi-a dorit foarte tare de când era mică mi se pare absurd să stau la birou în faţa calculatorului picior peste picior în pijamale cu muzică deprimantă în căşti scriind despre cât de mizerabil ma simt pentru că nimeni nu o să mă înţeleagă lumea crede că eşti tist şi te compătimeşte când scrii poezia pe un bloc de doişpe etaje la apus în sunetul valurilor fumând a doişpea ţigară eventual şi o pisică să se mişte pe lângă tine şi tu să pretinzi că ea e singura ta prietenă pe lume aşa că degeaba vă spun oricum nu o să mă credeţi şi pe mine m-am convins deja. Poezia nr.91 ÎN NOAPTE Priveşte în noapte, o metaforă ascunsă, margini de stele pe genele Lui adie în fâşii albe. Îşi duce frumuseţea încet şi subtil, un fluture,


aripi umede întinse pe zid. În seri albastre de vară, îşi duce lumina, o candelă a sfinţeniei călugărul obsedat de psalmi. Îşi duce trupul asuprit de viaţă slugarnică prin iarba păscută… Priveşte în noapte, sufletul e arşiţă în căutarea umbrarului sfânt. Este timpul meu de rugă, de patimă, de vis… Dumnezeul meu e cerul imens sub streaşina căruia m-a închis. Poezia nr. 92 Moartea… Motto : În viaţă risipim ani, iar la moarte cerşim clipe.(Nicolae Iorga) Ne reintalnisem, pentru o ultima oară, Într-un alt Univers, gol, Al profanatorilor de morminte. Duceam amîndoi o existenţă problematică, Şi ne uram. Stăteai în faţa mea, rece, inert, Şi mă omorai din priviri. Ştiam că te-am iubit, cîndva. A trecut mult timp de-atunci, S-au vînat multe suflete, S-a vărsat mult sînge pentru tine. M-am dezbrăcat de amintiri Şi le-am spălat sub o ultimă ploaie de lacrimi Fierbinţi şi seci. Buzele-mi erau pigmentate Cu pete de sînge verzui Şi mireasma dulce de Apocalipsă. O săgeată mi-a străpuns atriul stîng Al uneia dintre cele 3 inimi ale mele Şi a sîngerat. O ultimă urmă de iubire


S-a scurs, fară împotrivire, Din sufletul meu. Şi ai murit, tu. Şi tot ce am iubit la tine. Atîta timp. Totul a murit, încet, definitiv. Poezia nr. 93 Spinii cadenței Frigul letargic îl inspir în abundență, Pătrunzându-mi trupul frivol Ca pumnalul ascuțit și tranșant, Al conștiinței mele, mult prea raționale. Mii de ace înghețate îmi străpung nemilos Degetele lungi aproape crispate, Care încearcă în zadar să prindă Fulgul jucăuș al părții mele pierdute. Cercuri calde îmi ies repetat Prin crăpătura subtilă a buzelor sidefate , Schițând în peisajul amorțit și pustiu Formele nedefinite ale trecutului absent. Aud ecoul pierdut al pașilor tăi Venind hotărâți spre cristalul ciobit, Cristal ce a reprezentat cândva Universul echilibrului tău interior. Privesc distrată cerul palid Ce a mascat de atâtea ori Sentimente...gânduri și cuvinte Aflate în interiorul efervescent Al sufletelor noastre rătăcite. Poezia nr.94 Scrisoare de dragoste Sunt şi nu sunt Şi cum pot fi fără să fiu? Cine mă locuieşte, vântule? Cine îmi tulbură apele, Luno? Cine mă presară cu stele desenându-mi destinul, aruncându-mă in vidul existenţei? Cine îşi arcuieşte braţele cu delicateţe în jurul umerilor mei


dezgolindu-mă... învăţându-mă pe de rost gramatica arhetipală a inimii? Cine mă împrăştie in cuvinte adumbrite de sens, Cine mă umple de noapte... Cine îmi poartă privirea? Îţi citesc trecerea în vânt Umbra paşilor călătorind la capătul cuvintelor, Eşti şi nu eşti şi cum eşti fără să fii? Te cuget în rugăciuni Te las sa ma inunzi cu valuri de mortală frumuseţe Îti deschid larg fiecare încăpere a fiintei mele Te invit la masă... Cuvintele-ţi sunt coapse pe care stelele îşi plimbă maiestuos degetele Creaturi de prezenţă Fluiere de linişte... Inimă scăldată în cuvânt, inventând rând pe rând un nou nume care să-ţi zidească de casă... Ploaie...inutilitate a limbajului... Sunt şi nu sunt... Poezia nr. 95 Sunt mască pe un pat de măşti Cum se desface o portocală coajă cu coajă mă desfac eu de măşti. Mai întâi mă desfac de prima mască. E şi cea mai ipocrită apoi le iau la rând. Scopul meu e să mă descopăr scopul meu e să scormonesc în istorie ţintesc originile să ştiu cine sunt cu adevărat care îmi e chipul necioplit. Lumina pâlpâie deasupra mea. Cu unghiile groase şi mari mă zgârii urechile îmi ţiuie. Sunt durere roşie. Sunt usturime linsă de lacrimi. Suport. Da. Tre să suport. Tre să ajung la adevăr. Tre să ajung la mine. Tre să privesc dincolo de durere de faptul că je est un autre. Tre să şi cu cât descojesc mai multe măşti cu atât simt că nici n-am început. N-are sens. Scopul meu ca un înecat s-a dus. Je est un autre. Da. Am fost sunt. Sunt mască pe un pat de măşti sunt ceea ce mi-a fost frică să fiu dintotdeauna.


Poezia nr. 96 Siberia [prelude for time feelers] începusem să cred că din mine creşte o siberie că păsările vor zbura curând şi va rămâne doar trunchiul de care se vor agăţa corbii ca nişte globuri şi vor lumina întuneric nu nu mă deschid prea mult ştii lucrurile astea vin pur şi simplu din tine şi strigă lasă-mă să strig deci despre led-ul roşu ca un ochi care mă priveşte de când a început noaptea despre neputinţa florii de cactus despre cei pierduţi pe drumul cu denivelări pentru că nimic nu se câştigă fără luptă am învăţat deja mişcarea peştelui în năvod ai spune că sunt pregătită în realitate mă învârt printre oameni până ameţesc ma opresc doar când visele îmi împletesc părul şi pe insula mea de cuvinte eşti tu atunci doar atunci pot să mă strâng ca un câine vagabond deasupra unei canalizări în aburi. Poezia nr. 97 Sanatoriul nu e leagănul de lux al amicilor mei figurile descărnate izbesc liniştea cu frumuseţea pur animalică îşi scriu frenetic istoria în zale de forţă aici nu se scuipă piureul pe halat neuronul comun pune o sclipire printre pupile se taie vene doar o dată pe săptămînă se plânge de regulă la ora 14 punct cu nasul în batiste apretate numerotate


da,nu mă voi ascunde eu sunt omul care nu ocoleşte bălţile nu ucide gîndacul în felia de pâine nu tresare la ultimul spasm al preafericitului muribund care uite parcă s-a întors să ne vadă chile de creier ars ce suntem atunci eu ridic lumânarea în cinstea voastră a fiecăruia „à la votre” Poezia nr. 98 ABSURDITĂŢI Suntem stropi de alb cuminte În lumea gândurilor negre , Purtăm iluzii drept veştminte Şi creionăm doar găuri drepte… Suntem mirajul absolvirii De orice vină pământească, Când, îndelung, călcarăm zorii Cu o patimă nebunească. Zâmbim când frunze vestejite Dansează cel din urmă vals, Şi picurăm pe mâini cojite Măsuri dintr-un arpegiu fals. Suntem păcat şi doar atât… Ne căutăm printre ruine De gânduri negre şi cuvânt, Sfârşind îngenunchiaţi de vine. Suntem nimic şi parcă tot… Ne scrijelim pe suflet fante, Urlând după un antidot Al fericirii aberante. Sfârşim istorii neîncepute Trăgând semnale de speranţă Şi hoinărim vânând acute Din bulgări de exuberanţă. Sătui de-o viaţă transversală Murim, în mod egocentrist, Căci, într-o lume abisală, Suntem… absurdul alpinist…


Poezia nr. 99 Înțelegi ce vrei să înțelegi Înțelegi ce vrei să înțelegi, când timpul ți-e prieten sau nu, când viața ți-e aproape sau moartea iți deschide ușa… înțelegi ce vrei să înțelegi, când un glas dulce de copil, uimit și cu ochii mari, îți cere să-l iei în brațe… sau când o mamă te așteaptă înlăcrimată să-i aduci o cană cu apă… înțelegi ce vrei să întelegi, când nu mai întelegi nimic, sau când așa ți se pare ție, când inima ce respiră lângă pieptul tău îți transmite fiori idilici pe sub plapumă… întelegi ce vrei sa înțelegi, când ai vrea să zâmbești tuturor, sau când nu știi cum să te ascunzi de o îmbrățișare pierdută-n veșnicie… înțelegi ce vrei să înțelegi, când minutele se scurg fără simțire, sau când ai impresia că cea de la telefon ți se potrivește exact ca-n filmul ăla… înțelegi ce vrei să înțelegi, când trist, te uiți pe fereastră după un fulg de nea, sau după jumătatea aia pe care o aștepți de-atâta timp… sau când iubirea aia pe care o simțeai cândva, nu o mai simți decât din amintiri…. înțelegi ce vrei să înțelegi, când un om cade în fața ta, iar tu te uiți astenic, trecând rapid pe lângă… sau când aștepți un sfârșit căruia nu-i știi nici începutul… înțelegi ce vrei să înțelegi, când citești unele texte și nu stii de ce îți plac… sau când pleci la drum cu banii de bilet, ori când e prea întuneric ca să te mai temi de el… înțelegi ce vrei să înțelegi, când un prieten te așteaptă la o bere, sau când iubita înțelege ce vrea să înțeleagă…


ori când cuvintele se opresc din lovit sau…iubit… înțelegi ce vrei să înțelegi, când n-ai timp de trecutul unui bătrân, sau când treci peste gândurile unui tată… dar peste toate înțelesurile tale, vei da de-un neînțeles la un moment dat… un neînțeles pe care îl vei intelege abia atunci când nu mai contează ce e de înțeles… Poezia nr. 100 Mamei Dragostea mamei are braţele egale Dragostea mamei are inima mare Dragostea mamei n-are hodină Dragostea mamei nu caută vină Dragostea mamei nu este atee şi se dilată cât Calea Lactee Dragostea mamei nu este o-ntâmplare iubindu-l pe cel mic uitându-l pe cel mare Dragostea mamei este ceva sfânt Te mângâie şi de dincolo de mormânt Poezia nr. 101 zodia păcatului la început a fost bărbatulun copil mofturos și poznaș noaptea sta sprijinit de propria umbră dimineața număra fântânile surpate de singurătate lacrimile își făcuseră adăpost sub pleoape și orice i se promitea nu contenea Dumnezeu scărpinându-și barba


și-a smuls într-o zi o coastă raiul s-a cutremurat suflarea Lui a încolțitlut plămădit cu trudă și s-a făcut duminicăfemeia s-a ridicat surâzând plăpândă, sfioasă și toate, până și păsările au amuțit numai șarpele ispitit a prins curaj și a sâsâit de-atunci aciuat între trup și coastă mușcă pământul s-ajungă la mere Poezia nr. 102 întoarcerea ploilor plouă la intersecţiile oraşelor ca dintr-o memorie veche şi incompletă apă caldă apă filtrată apă în băltoace hiperdimensionate ochiul meu nu poate trece pe lângă cercuri fără să se gândească la dublul lor la posibilitatea sferei dintr-un sit arheologic o claviculă de femeie mă priveşte cu intimitate ar trebui să mergi acasă plouă şi simţurile abia dezmorţite mă duc spre femeile uriaşe ca plopii Siliştei ai Crucii ai copilăriei mele Poezia nr. 103 Îmbracă-te, iubito! Îmbracă-te, iubito, cu ochii mei mari. Te prinde culoarea și fără tăgadă


Poeții frumoși vor da buzna în stradă Să-ți scrie poeme pe țâțele tari. Vor face parade, fandări, vor sclipi Strigându-mi, cu pana, vorbe de ocară Vor bea din condurul tău țuici de secară Pândind clipa-n care, imprudent, voi clipi. Te-mbracă, iubito, cu mâinile mele Au piele subțire și croiala comodă Cu ele-ți voi scrie sublima epodă, A trupului tău frământat pe podele.. Poeții stilați vor ieși din saloane Cu sonete cioplite în inimi de nuc Pufăind elegant long filler trabuc. Privindu-mă rece și plini de fasoane Șușotind că am mâinile-n formă de rochii! Dar tu, iubito, știi că te-apasă pe șolduri Două palme de OM cu Semne și Noduri. Tu ciutura-mi ești și fântână mi-s ochii. Poezia nr. 104 Nefericirea celui fără de chip -in doi timpi(unu) Acelaşi Şi totuşi Întru-câtva diferit; Rigolele oraşului acesta Miros a moarte, Milioane de străini Pendulând Între a fi Şi strigăt... Parcurile, cabinele telefonice, Trotuarele... Pline până la refuz De continua mişcare A turmelor voastre Mute Şi în uitare... Către un liman


Al fericirii personale Şi al nevoii De Carne... Fiinţă vie Între creaturi canibale. (doi) Sau clavicula imaginării Un altfel de zâmbet Avusesei tu În dimineaţa neagră... Ca o carte mereu Deschisă La o aceeaşi repetitivă, angosantă Pagină, O poveste fără trecut Şi în egală măsură Numai sfârşit... În mâna mea dreaptă Iată: Ţin un vis Şi o nedumerire, Ascultând vertebra De ciment a oraşului Şi privirile tale înspăimântate De timp... Un deal verde, O distanţă, O frunză mereu prăbuşită Dintr-o aceeaşi toamnă Sub un acelaşi uitat G â nd.. Uite: În mijlocul oraşului Ţigăncile râd Şi tinerii se îmbrăţişează Fără a se mai gândi


La sărut... Bătrânii învaţă Să moară firesc... Copiii se joacă Puţin mai crud... Marea paiaţă politică Dansează anonim În casa de sticlă Plângând, Iar eu visez că, mîna Mea dreaptă este un vis Pulsând tainic şi blând În dimineaţa asta Neagră... Oraşul acesta străin De urlet şi piatră Cu zâmbetul tău mângâind. Poezia nr. 105 Nichita Stănescu în vagonul poeziei pe un pământ numit România Motto: Trenule fără de frică, Unde-l duci tu pe Stănică… Unde-l duci de-l ocoleşti Din Craiova la Ploeşti… Din Ploeşti la Baia Mare, La nunta făr’de scăpare! -„Numai creierul meu este din Nord, trupul meu este totului tot din Sud” Am zis!...Ce-am scris, am scris! Eu nu sunt Profetul Şi nici Procuratorul Iudeei… Eu sunt Poetul! Hello, tinere, ce te uiţi aşa la mine? De ce vrei să vezi ce nu se vede Şi să auzi ce nu se aude? Aici la Comarnic am avut o iubită! Şi aici la Sinaia am avut cea mai frumoasă iubită! Doamne, ce ne mai sărutam, ce ne mai sărutam ca doi îngeri pe Vârful cu Dor...ca două păsări călătoare! Aici la Braşov, iubita mea m-a dus la Şcoala lui Anton Pann... Când am văzut catedra lui Pann am strigat:


“Deşteaptă-te Române!” Doamne, ce ne-am mai sărutat, ce ne-am mai sărutat! Ding-dang, ding-dang…clopotele iubirii! Şi aici la Sighişoara, am avut o iubită săsoaică! Cea mai frumoasă săsoaică! Aici la Blaj am călcat după urmele paşilor tânărului Eminescu…zeul zeilor de pe vârfurile Carpaţilor! „Numai creierul meu este din Nord, trupul meu este totului tot din Sud” Aici în Ardeal ‘’m-am mutat în lup” Şi de singurătate am devenit steag-lup! Steagul dacilor liberi de la “maica Putna”… Hello, închinaţi-vă limbii române! Ca să aveţi pe un pământ numit România, Iubitele voastre! „Numai creierul meu este din Nord, trupul meu este totului tot din Sud” Poezia nr. 106 Autocompătimire Ne-am trezit prea târziu răguşiţi, somnoroşi. S-au împărţit vulcanii noroioşi fără noi. N-aveam de gând să aruncăm în nimeni cu pietre şi noroi... Răsăriturile de soare din mare despicate au fost rezervate. N-aveam puterea să le salutăm pe toate. S-au împărţit fructele rotunde şi coapte. Unicornii murdari se infruptă din orez cu lapte. S-a deshidratat şi demodat cireaşa de pe tort. Bomboanele sunt mai rotunde pe coliva acestui mort. Mereu în sus se duce-a nepăsare firul subţire de ciorap. Mustaţa mea de leu se injoseşte la circ sub „haleihap” Poezia nr. 107 Drumul vechi


Era seară şi-am pornit spre drumul vechi ştiut de mine. Era la fel de trist si de bătătorit ca tine. Cărările înşerpuite şi pietrele pe margini mă purtau pe mine, Îmi aduceam aminte de trecutul plin de zile line. În poarta-ţi veche am apărut şi-am simţit cum mă cuprinde un val de bucurie, Zarindu-te pe tine, aşezat pe buturugă şi mâncând un colţ de pâine. Am păşit înauntrul curţii pline de-amintiri. Parcă şi acum mai aud glasurile ce umpleau curtea când eram copii. Ţi-ai ridicat fruntea spre mine şi-ai început să plângi. Şi ţi-am şters fruntea c-o batistă udă şi veche de pe-atunci. De mult nu mai păşisem în ogradă, căci timpul, mă purta mereu plecată. M-ai luat cu-n zâmbet larg si fericit în casă, Să-mi mai arăţi că ai spălat toată vesela veche de pe masă. Că păsările nu mai stau la locul lor, Şi c-ai îmbătrânit făcând atâta treabă în pridvor. Dar noi, de mult n-am mai venit la tine, Pentru că azi, nu e ca ieri şi nici ca mâine. Singurătatea-ţi colorase tâmplele-n culori deschise, Iar vântul care suflă, faţa-ţi îmbătrânise. Erai schimbat puţin, dar împreună aveam aceleaşi vise. Mi-ai luat mâna firavă-n palme şi-ai sărutat-o cu atâta dor. Şi ţi-am privit îndurerată ochii trişti şi plânşi de singurătate şi de dor. Poezia nr. 108 AMĂGIREA SPERANŢEI Mereu cu speranţa în ziua de mâine, Bezmetic alergi dup-un codru de pâine Şi zilele-ţi chinui la fel ca un câine. Asemeni lui “astăzi”, va fi şi-acel “mâine”, Aceeaşi acută nevoie de pâine, Şi-aceeaşi amarnică soartă de câine. Speranţele doar te-amăgesc cu-n nou “mâine”, În care gândeşti că găsi-vei o pâine, Şi-ai să-ţi învingi soarta amară de câine. Nădejdea-ngropată în “azi”, naşte-n “mâine”, Făcând ne-ncetat, pentru spiritu-ţi, pâine, Şi-ţi biciuie sadic instinctul de câine. Mereu, pas cu pas, deci din “mâine” în “mâine”, Momit de acea iluzorie pâine, Se scurge mizera ta viaţă de câine. Când “ieri” este “azi”, şi-un “ieri” fi-va “mâine”, Când oameni şi câini, îndârjiţi, cată pâine, Eşti tu mai presus decât este un câine?


Tu ai conştiinţa eternului “mâine” Şi-a luptei ce-aduce bucata de pâine: Deci, mai fericit decât tine, e-un câine. Poezia nr. 109 Apus

Auzi Lie Ciocârlie, Cântă marea pe câmpie, Vine soarele pe brazdă Şi-şi aruncă vinu-n traistă. Mâncă aerul si vântul Tot pământul ce răsare. Roşesc munţii Şi verdeaţă scuipă-n zare. Pe o sfântă ulicioară, De sătuc ingândurat, Trec strigoii blânzi să ceară, Cristalină apă chioară Şi verdeaţă măcinată De la moară. Şi s-aud voinicii zvelţi Din câmpie răsunând, Strigă fetele din sat Intr-un vânt sa vie-n vale suspinând. Poezia nr. 110 Te-am întrebat te-am întrebat de ce pământul e rotund ai luat răbdător şi-ai strâns în palmă un bulgăre spunându-mi povestea lui te-am întrebat de ce oamenii mor ai rupt un fir de iarbă


arătându-mi cât de subţiri sunt vieţile te-am strâns de mână întrebându-te de ce nu putem fi mereu împreună tu mi-ai arătat cerul spunându-mi că el ocroteşte în aceeaşi măsură şi soarele şi luna neuitând să-mbrăţişeze şi stelele am înţeles atunci că-mi vei păstra sufletul în palme având grijă să nu plângă vreodată aşezându-mă veşnic în raftul bucuriilor tale Poezia nr. 111 IUBITO, NU PLECA DE LÂNGĂ MINE Precum căpriorul sălbatic ce-i tânăr şi sprinten, În salturi aleargă prin iarba poienii Şi-abia dacă vezi, sau ghiceşti, pe alocuri, Lăsându-se fire sub paşii Uşori ca zefirul de seară Şi nu se-nfiripă-n văzduhul de plumb nici o boare Când tremură frunza cea crudă şi neştiutoare... Dar, parcă pluteşte, precum o părere, Se-apropie oare sau se-ndepărtează? Acum lângă tine, în largi rotocoale Şi iarăşi se pierde, ca fumul, în zare, Când ochi lăcrimează de vor s-o petreacă. Gingaşe-n aprilie-i moartea! Ci las-o de-acum, sau mai uit-o puţin,


Păcatu-i ca secera-n grâul necopt, Furtuni sunt pe-afară, lăuntru-i senin, Albastră e floarea de nu-mă- uita Iar macul e-asemeni cu inima ta... Trecu şi iunie şi-mi pare domolită, Coapsa lăută, sânul de ispită Şi unduirea grâului copt... -Frumos e grâul când e de coasă, Dar eu, iubite, sunt mai frumoasă -Târziul florilor de tei în plete-adie încă... Nu mai continua, rogu-te, îmi şopteşte, Căci dulcea poezie e mult prea dureroasă Şi pieptul îmi sfâşie. Nu rupe toată taina. Ah, Doamne, maiestatea grâului copt! Tresaltă boabele, prea vii, în spic de-acuma mort. Poezia nr. 112 Plangea trecutul, plangeai cu el plangea trecutul, plangeai cu el pierdut in orele tarzii cautai zambetul si el ti’a spus sa nu mai vii. de ce fugi cu pasi lini cand el dispare? nu stii sa mai distingi iubirea de disperare. si fugi si fugi si fugi spre el cand el un zid rasare iar tu fara protectie te’mpingi in brate’nselatoare. “te iubesc, nu ma astepta” iti spuse mii de ori dar avand lacrimi in ai tai ochi ai promis eternitatea. eternitatea s’a oprit a pus punct si tace, trecutul a revenit iar sufletul tau zace. “ramai, te rog, ramai al meu” sopteai seara de seara, cu capul pe pieptul sau, varsai lacrimi in sufletu-i de ceara. s’a dus, s’a dus in necunoscut, tu ai ramas pierduta,


in esec si fara raspuns, el te’a vazut perfecta. “zbori fluturas, zbori lin aterizand in lumina pura Poezia nr. 113 Toamnă Clic! Pe retina aparatului de fotografiat se formează retina ochiului ei cu retina ochiului meu cu retina ochiului păsării cu retina cerului. Undeva sus o frunză desprinsă s-a zbătut ca o pleoapă. „Am ieșit iar cu ochii inchiși!” Poezia nr. 114 Dulce uman Carnea tremurã, se ofileşte, Florile nu mai putrezesc. Borta ochiului ce creşte, Moare când n-o oglindesc, Iar setea mea de moarte Tremurã grotesc. Chiar şi crezându-L nedemn, Inconştientul mi-a indus Facând abstracţie de lemn, Ca esenţa din apus Sã o devorez solemn De pe buzele lui Iisus. Poezia nr. 115 FEMEIA SUFLETULUI MEU Femeia sufletului meu Miroși a Iad și-a Dumnezeu Iar eu, o lacrimă de Bard, Sunt rug ce-n trupul meu te ard. Femeia sufletului meu Eşti între Iad și Dumnezeu,


O rugă fără de cuvânt, O taină într-un jurământ, Iar eu, un ochi strivit de semne În nopțile de sânziene. Sufletul cu aripe de zeu Te-a răstignit de curcubeu În rochii pline de sclipiri, Mireasa dulcilor iubiri, Ținute sfinților secret Să mori în trupul meu încet. Femeia sufletului meu Miroși a Iad și-a Dumnezeu, Iar eu ce-n trupul meu te port, Sunt umbra ta cu chip de mort. Mă mai salvează Dumnezeu Femeia sufletului meu, Că între cer si-ntre pământ Tu ești iubirea din cuvânt, Tu ești și Iad și Dumnezeu Femeia sufletului meu. Mă nasc din tine efemer, Femeie, lume de mister. Poezia nr. 116 Scurt zgâriat

Vrabie- gând peste cerneală, Visul de absurd si teamă. Peste flori, Soarele mort Înalță pustia Culorii... Fără gând. Aude Liniștea urlând, Înalță Un copac Din frunze moarte Mototolite Și singur Își arde tăcut. Și singur E tot Un blestem fără gând.


Și zboară Vrabia înnegrită (De la soare) Peste cărtiDe proști Si de filozofie. Poezia nr. 117 Bărbatul din săptămâna aceasta el nu se descalţă niciodată aşteaptă să bem un vin şi să vorbim despre nopţile petrecute în prima patrie când pelerina îi atârna până la glezne şi apa se strecura pe lângă gulerul ros cum mă sorbea din priviri până la ultima emoţie eu nu reuşeam să mă stăpânesc şi nici acum nu pot îi caut cu buzele lutul fraged se aruncă în pat rugându-mă să duc în grajd calul şi să-l hrănesc cu mâinile mele să biciuiesc slugile necredincioase udând cu sudoare cravaşa Dimitrios nu m-a lăsat niciodată să ghicesc în care din zile mă va iubi mai mult el scrie poveşti pe boabe de neghină şi bea în fiecare dimineaţă cucută pentru că poate să treacă prin toate vămile cu nume ciudate şi eu îl recunosc vine cântând ca soldatul după un război de sute de ani bate în fereastra timpului eu mă dezbrac de vârstă cu părul răvăşit pe spinarea nopţii întorc pagini din amorul fără sfârşit suspinând după un rol în piesa lui tragică Dimitrios îşi spală sabia şi sângele curge pe şanţul inimii adâncind obrazul vremii calul nechează de sete pumnii mei sunt prea mici râul a secat şi din cealaltă galaxie nu primim nimic cismele îl strâng teribil eu îi şterg picioarele cu părul ud de sudoare


şi rănile se cicatrizează săptămâna asta a trecut repede în oglinda fiecărei dimineţi plâng ca o nebună dacă vreau să-l cert acum e momentul Poezia nr. 118 Statui Calul împovărat cu ploi Ara gândurile stăpânului său ; Fusese mânz cu stea în frunte Dar îl ademenise viaţa Şi astăzi era Doar o unealtă Care cioplea statui … Poezia nr. 119 Ziceri pictorului Giuseppe Alberto Regoli enclave într-un abis al tăcerii/strigăte mute descojite de căldură înțeapă obrazul ici-colo/ umbre se zbat să rupă un lanț nevăzut de cazne cerul ca o pelerină/ căzută de pe umeri i-a spus de mai multe ori /că în constelația capricornului paturile războinicilor sunt goale /iubirea are gust de iarbă uscată iar în păducherniță sunt numai țipete de copii -cine ești tu? elasticul măștii era prins de crengile uscate ale unui copac -sunt spiritul cireșului apele mării roșii/ s-au dat la o parte o potecă din spărturi de amintiri și-a întors fața spre cetatea atinsă de trăsnet/în exil frica îngrămădește sub ziduri și porți jertfelnice /spre ultimul liman albina fosforescentă/ vântură amorțeal îndurare / parcele împrejmuite de seninsub îmbrățișarea timpului un albastru de noapte cu stele iertare/ cum se înclină grilajele spre o licărire de bucurie- / sub îmbrățișarea timpului


un roșu de îndemnuri de luptă milă/ sub garduri de viță de vie aburite dorințesub îmbrățișarea timpului un galben de neîndurătoare poveri bunătate/ în afara zidurilor furia pietreisub îmbrățișarea timpului/ un alb de nebănuite statorniciri din raclă / se desprind un fel de ramuri cu frunze din onix rodul este bun dar nu-i de mâncat poamele aduc relaxarea dar întunecă privirea fructele au darul talismanelor dar nu sunt vrednice de dorit adăpost cu pelin/ zdrobit de țiuiturile urechii/ în cântecul harfelor tale vei muri zile străvechi /ținta săgeții: centrul cercului format din pietrele cunoașteriiurcând pe metereze omul a înțeles armonia cosmosului zile străvechi /ținta săgeții: activarea conștiințeiurcând treptele omul a înțeles binefacerile iubirii zile străvechi/ ținta săgeții: întortocherea potecilorurcând muntele omul a înțeles logica întunericului Poezia nr. 120 MERITĂ

Pentru pâinea ce se coace-n vatră, Pentru lacul încărcat de nuferi, Pentru colţul ierbii de sub piatră Merită, din când în când, să suferi. Pentru graiu-n care-ţi cânţi durerea, Pentru luna ce pe val se zbate, Pentru moartea, pentru învierea Fiecărui vis de libertate, Pentru tot ce ne-au lăsat părinţii, Pentru dulcea prispă de acasă Unde vin la ceas de taină sfinţii Şi ne fac trăirea mai frumoasă, Pentru oaza noastră de iubire, Pentru munţii ce răsar din ceaţă, Pentru dorul ce ne stă în fire, Merită să fii român o viaţă.


Poezia nr. 121 Cei ce nu aud Îmi voi desena vorbele să le poată vedea cel ce nu aude, cei ce nu aud... Să le poată înţelege şi cei ce nu vor să asculte tăcând, cei ce ascultă în gând. Îmi voi colora gândurile să le aştern în pânză şi-n lut să le poată simţi şi cuprinde cel ce nu poate auzi şi vedea, refuzând. Îmi voi întoarce privirile de la toţi cei ce nu văd şi nu aud decât vorbele lor şi gândurile pe care le macină şi le transformă în scrum și în nor. Poezia nr. 122 UN BUȘTEAN ȘI O BUȘTEANĂ ardem în soba veche eu și iubita mea două capete de buștean aduse de la munte într-o sanie ardem vâlvătăile alcoolului din pahare se îngână cu vâlvătăile noastre în sobă printre cărbunii metamorfozați în animale și păsări roșii dăm din picioare iubito din inimă din noi înșine până la extaz până când copiii vecinilor aruncă în flăcări poezii de dragoste să ne întrețină iluzia existenței femeile în vârstă aruncă scrisori criticii literari aruncă jumătate din istoria literaturii române o!, o! acolo în sobă noi doi un buștean și o bușteană roșcată țopăind fericiți


în timp ce școlarii împrăștie artificii în cosmosul clasei conffeti bilete de la examenul de corigență iar noi ne agităm cu picioarele în cenușă simțind cum ne cresc aripi roșii la temperaturi ridicate în soba cea veche de parcă ne-am pregăti pentru o expoziție internațională cuprinși de vâlvătăile iubirii vai tu bușteano de esență tare transpirăm uzi până la piele deasupra noastră umbre negre sau păsările morții și noi ardem în sobă iubirea ne mistuie doar noaptea ne refacem ca și cum nimic n-ar fi fost stăm lipiți unul de altul fibră de fibră așchie de așchie flacăra crește și odată cu ea dragostea noastră până nu mai încape în sobă și iese pe coș răbufnește prin acoperișul de șindrilă cu porumbei urcă în copaci de pe o creangă pe alta în văzduh până la cer iau foc stogurile sfântului Ilie care telefonează la 112 și tu alergi cu claia de păr râzând în pana mea în timp ce eu mă sting… Poezia nr. 123 LA CASA PĂRINTEASCĂ Mă-ntorc la mica mea bucată de pământ, Rămasă de la tata - din străbuna-i glie In sat, mai toată uliţa-i pustie Şi nici copii la joacă nu mai sânt. Căsuţele prin vremi s-au coşcovit, Stând să alunece spre mal de apă


Căci timpu-n trup şi-n maluri sapă Şi buruienile-n fereşti au năpădit… In curtea casei mele părinteşti, Doar nucul pus de tata mai rodeşte. Cireşul s-a uscat şi creanga-i mărgineşte, Grădina din vecini, cu meri domneşti. Prin geamul colbuit de anotimpuri, Zăresc năframa mamei şi-un ştergar Şi-n cui, mai rugineşte bătrânul felinar, Ce sta de veghe noaptea-n alte timpuri. Icoana cu Iisus, aproape că-i desprinsă De pe peretele cu laviţă şi masă ; Mai binecuvîntează liniştea din casă, Dar candela - nu-i mai demult aprinsă... Îngenunchez precum la Liturghie Şi spun o rugăciune pentru ei, Mama şi tata - dragi părinţii mei Şi pentru timpurile din copilarie, Ce ştiu că niciodată, nu au să reînvie! Poezia nr. 124 Sunt singura… Sunt singura-noapte, Aud numai soapte, Te vad doar in vis Esti fruct interzis. Cu luna vorbesc, Stele ma privesc, Inima-mi bate In miez de noapte. E doar ora doua, Si afara ploua. Poezia nr. 125 Clipa care va veni În zadar mă lupt cu somnul şi, cuprins de resemnare, Număr stelele căzute ca în cea din urmă zi. Adun paşii către tine, ancoraţi în aşteptare, Încât să rezulte clipa care, poate, va veni... Întuneric şi lumină... două drumuri nevăzute Care ne-au adus alături: file din nescrisa carte, În destinul nostru tragic, bieţi actori din filme mute, Nu-ntunericul ne cheamă, ci lumina ne desparte.


Viaţa mea e o oglindă cu imagini răsturnate Aşteptând un chip angelic din albumul meu cu stele. Însă rama este strâmbă, iară sticlele... ciudate! Nu pe tine te reflectă, ci doar visurile mele... În oceanul meu de clipe eu sunt ploaia care cade, Sunt un leit-motiv ambiguu într-o existenţă gri. Printre valuri de senzaţii, unduiri triste şi fade Tu eşti farul ce mă-ndrumă şi motivul meu de-a fi. Dar nu-mi pasă nici de stele, nici de-oglinzi sau de lumină, Las deoparte-ntreaga lume, dacă lumea nu mă vrea. Spun adio ancorării în eterna mea rutină Şi-aştept clipa care vine să mă ducă-n lumea ta...

Poezia nr. 126 ALB ȘI NEGRU Toate cuvintele negre rostite în zilele cu furtuna în suflet le-am aruncat în sertare albe de conștiință să se albească în neaua lor și am rugat timpul să le spele în lungi clepsidre de memorie mi-au rămas cuvinte albe fantasme de cuvinte în gri și scame de vorbe negre în vârtejul viforos al zilelor fără un rost harnic țes fulare albe de îndrăgostite șoapte pentru urechi acum închise las speranțe să existe între pași de alb și negru și ferestrele cu soare flori de mac răsar înfiorate în cenușa de sub pleoape când mă chemi în miez de noapte. Poezia nr. 127 Mă leagănă tăcerea-n noapte ... Mă leagănă tăcerea-n noapte,


M-aruncă violent în vise Și văd cu pleoapele închise Un chip frumos vorbind în șoapte . Nu știu ce spune, însă lacrimi, Îmi inundează cu cruzime Al sufletului adîncime Și mă cufundă-n mii de patimi… Iar trupu-mi tremură-n durere, Speranțele se sting sarcastic, Iar tu zîmbești viclean și drastic Și-apoi te stingi și tu-n tăcere.. Și cad în jos de la-nălțime, Lovindu-mă tot mult mai tare, Ranită-mi caut alinare, Dar jos e frig și doar asprime … Tu iarăși treci plutind în soare Călcîndu-mi lacrimile fine, Ce-aștern covoare cristaline Sub ale tale reci picioare… Poezia nr. 128 FLORI DE LILIAC Înfloresc copacii, încordat e cerul Şi pomul albăstrui devine-n-cet mai viu Al primăverii zîmbet acesta îmi e ţelul, Şi bărbătos la faţă încep din nou să-ţi scriu: „ O primăvară caldă te ţine în căldură Cînd nu te-o ţine ea te-oi ţine iarăşi eu În raiul primăverii cu flori de măr şi mură Cu razele de soare şi-un braţ de curcubeu. Un braţ de liliac şi-n noapte iarăşi eu Şi dinspre-o stea măruntă apare Dumnezeu.” Privesc încet la tine, privesc încet la lună Apari şi tu cu Domnul cu-n iz de „Noapte Bună”. Poezia nr. 130 Mâine la șapte în oraşul acesta se moare încet (ştiu obiceiul locului am murit de câteva ori pe aici) stinge felinarul aprinde candela răscumpără nişte păcate nu ştiu dacă ai bunuri de împărţit (m-ai împărţit pe mine odată


la o slujbă de pomenire a iubirilor dezgropate după şapte ani eram mai bună decât orice bun al tău meritam împărţirea nu pot să uit cum câinii adulmecau oasele albite şi corbii ciuguleau orbitele te priveam de sus cum plângeai văitându-te precum bocitoarea profesionistă de la municipal plângeam şi eu de ciudă încă mai credeam în lacrimile tale după şapte ani de mormânt furioasă că nici atunci nu ai putut plânge bărbătește și solemn) aveam o candelă pe undeva mirosea a ulei rânced nu mi se părea deloc sfântă (dar ce mai e sfânt pe lumea asta?) o păstram pentru morți și învieri de tot felul e luni e întuneric si nici nu-i șapte încă bisericile nu se deschid decât duminica (precum shopurile în timpuri odioase) şi uneori sâmbăta după cinci “când facem curăţenie printre sfinţi” murim în fiecare zi oamenii au predilecție să moară când le este lumea mai dragă murim zilnic ce te miri? mâine la şapte începe numărătoarea vom muri pe invers apoi ne vom naşte probabil cam pe la aceeaşi oră lasă bocitul... de la naştere nu scăpăm niciunul Poezia nr. 131 Teritoriul durerii 1. dimineaţa aceasta e un întuneric pe dos o plăcere privită invers din unghiul durerii _un pieton privit din unghiul roţii în momentul impactului


din durere se face un drum încolăcit în spirală coboară şi urcă în acelaşi timp ca-ntr-un desen de Escher conduce nebuneşte _mă duce pe autostrăzi mute şi drepte ca nişte călugăriţe apoi pe drumuri cu piatră solzoasă apoi pe burţi de nisip mişcător _eu nu mai privesc demult peisajul tabla maşinii a devenit un strat al pielii motorul _un fel de stomac şi capul încarcerat în el însuşi cu roţile-nvârtindu-se în gol 2. _ o cârtiţă sapă un tunel între tâmplele mele: eu sper într-o evadare _ea crede într-un mormânt devenit patrie. 3. ceva îmi accelerează sângele ca pe o bandă rulantă pe care merg fără să vreau mai repede decât toţi ceilalţi parând totuşi că stau nemişcată faţă de centrul fiinţei mele unde durerea s-a fixat precum un magnet 4. camera migrenei trebuie sa fie curată bine aerisita, bine întunecată şi liniştită. Întunericul şi liniştea au rolul de a proteja coarda întinsă a durerii_muzica ei care torturează în acceaşi măsură în care şi vindecă. De aceea, privind de aici durerea este şi ea, o artă în care cuvintele îşi pierd încet-încet puterile şi trupul nu mai reprezintă decât un loc din care trebuie să pleci cât mai repede. 5. Camera migrenei este camera mea dotată cu aparatură de ultimă generaţie aici scrisul curge pe foi de electroencefalogramă unde fiecare mişcare a cortexului e pândită de un ac hiperinteligent care scrie cuvinte în formă de unde, de valuri mai lente, mai rapide


mai rotunde, mai ascuţite şi dincolo de ele durerea ramâne un portativ gol. 6. libertatea de a sta în cuşca migrenei precum un dresor în cuşca leului său hrănit cu hălci proaspete în fiecare zi libertatea de a scrie în gând pe pereţii interiori ai craniului _acolo unde durerea şi-a făcut chip cioplit. 7. visez cu organul durerii visele mi se nasc vii şi cu sângele cald mamifere cu caractere hibride dimineaţa le mângâi _îmi sunt asemănătoare _îmi sunt devotate (fără ele ai fi putut crede că durerea e o târfă de lux) între mine şi organul durerii e o încrucişare de intenţii serioase o intersecţie de coşmaruri producând plăcere un accident genetic perpetuat pe cale naturală în scopuri obscure. Poezia nr. 132 Exerciţii de nemurire Singurătatea prinde rădăcini ȋn păienjenişul buzelor arse de lumina unei stele căzătoare Cânt in urechea ta roasă de molii la aceeaşi chitară albă a lunii Iti aminteşti cum mariachi ne dedicau serenade sub corola cireşului de săruturi coapte? Amintirile ne leagă de pat cu o panglică de satin pe care mă temeam să o decupez cu foarfeca ca sa-ṭi redau ghemotocul de libertate ȋncâlcită in plasa vitezei Zâmbete cu dinṭi infiorători de albi se aleargă in anticamera nesomnului


ca nişte fluturi agitaṭi de invazia chipurilor născute din magma purpurie din noi O picătură de ghinion se strecoară in lada cu păpuşi matrioşka de pâine prăjită gata să le desprindă juponul cu un cuṭit nebărbierit Simt că trebuie să arunc speranṭele in cada plină cu spumă de frappé si să le spăl pe spate cu săpun de Marsilia pentru a le dezbrăca de mirosul de viaṭă ieftină, ȋmprumutată de la o corcitură de pechinez Nu mai ştiu de cate ori am sărutat intunericul pe buze crezând ca te sărut pe tine, tu care dormi buştean in paradisul dirijat cu telecomanda ingerilor alături de stelele trase la xerox dupa modelul platonician Am impresia că te voi mai imbrăṭişa o dată cam tot pe la jumătatea lui decembrie când Dumnezeu va trimite cornflakes de speranṭă la pachet din care să ne modelăm un destin-origami fără a cunoaşte cum se termină iarna la eschimoşi! Poezia nr. 133 Sunt în trecere, iubire Dâră de nisip sunt Peste lespezi îngenuncheate De ochiul noduros al timpului Amintire sunt Pentru cel ce zidește marea în scoici Și le dăruiește apoi cu un zâmbet Cocorului cu un picior de lemn Vârtej de fum sunt Dansând cu visele unui vânzător de castane O polcă Peste sofisticate spaime cu urme de ruj Cunoscând toate acestea știi că Sunt în trecere, iubire Lunec prin inelul aruncat de lună mării Și ajung la ghicitorul în spumă de mare Lângă fluierul său alb ce cântă păsării ceții Irosesc apoi un minut să sparg câteva flori de gheață Peste aromele ultimului ceai băut cu umbrele străzii În jurul unui felinar plictisit de a mai fi felinar Caut cerceii nopții risipiți prin cafenele (Îi adun unul câte unul Pentru colecția cumpărătorului de vânt) Și-mi aduc aminte că


Sunt doar în trecere, iubire Vârtej de fum sunt Dansând cu visele unui vânzător de castane O polcă. Poezia nr. 134 Femeia patruped ,,fac dragoste cer libertate, egalitate, fraternitate, paternitate, singurătate şi placarditate” G.Naum Pe la 4 noaptea ies din vis dintr- o groapă apoi fixez un zid al camerei şi mintea mi se ocupă de femei cu anomalii comportamentale. Una sub ochelari cu inteligenţă pătrată îşi cosmetizează interiorul. Alta îşi mişcă şarpele gurii pe limbi fluente să fie săltată în top de cea sub căciula de iepure cu gesturi diafane din lipsă de experienţă. Ultima devine coprofag nu suportă ideea că miros a om. Dacă toate se ţin de mână nu cresc în ochii mei nici cât femeia patruped cu vegetaţii culcate la pământ hămesită de cald se gudură pe lângă munţi de creaturi fără raţiune verticală. Poate ar trebui să-mi scot sufletul pe stradă. Poezia nr. 135 Tăcerea Tăcerea este totul, vântul nu suspină Vesmântul tău lugubru, zadar în amintire Aceeaşi ochi mereu, aceeaşi nemişcare lină. Prin ura ta nebună, netrebnică iubire. Osândă morţii întâmplare, te-mbie fericire Te certi cu soarta şi destinul Aceeaşi noapte zbuciumată plină de iubire. Şi martor e doar vântul. Poezia nr. 136 Oameni în halate albe (La spitalul de copii Nr.3) E iarna grea, iar gerul rece La geamuri bate cu fior,


Crestează ramuri la ferestre Și fulgii mari se prind în zbor. În încăperea încălzită Copii mai mari, mai mititei Adoră joaca lor plăcută Vai, cum ar mai zburda și ei! Dar, iată, cu viteză mare, Salvarea vine la spital Cu-n băiețel în șoc, sărmanul: “Stupidul accident stradal”… Măicuța lui abia pășește Și lacrimile-i curg șirag: “Salvați-mi, vă implor, copilul! Acesta-i tot ce am mai drag!” Un alt micuț, în joaca mare, Zburdând prin pat cu mult temei, Căzându-i jos o jucărie, Căzu și el în urma ei. Părinții-ndurerați cu totul Vin grabnic, deznădăjduiți: “Tratați-ne, rugăm, odorul! Suntem atât de necăjiți!” Cu ochii triști, plini de blândețe, În brațe doctoru-l primi; Cu mare suflet și finețe Surori veghează zi de zi… Iată, mai vine o fetiță Cu ochiul traumatizat: “Eu m-am lovit cu săniuța… La săniuș, la noi în sat!” În plină zi sau miez de noapte Apar aici, fără răgaz, În pragu-acestei instituții, Copii cu lacrimi pe obraz. Iar oameni în halate albe, Veghind viața micuților, Aleargă-n grabă, operează, Fac tot ce stă-n puterea lor. “Vă mulțumim de sănătate! Vă mulțumim de ajutor! Copilul, iată, îmi zâmbește, Trăind din nou, încrezător! Să ne iertați pentru nopți albe Ce-ați suportat cu stoicism Și-n tâmple iarna de sosește E tot un semn de eroism!


Să ne iertați, că-n nopți de gardă, De multe ori v-am deranjat Cu atâtea lacrimi și necazuri! Vă mulțumim, ne-ați ajutat! Dragi oameni în halate albe, Noi vă dorim să fiți, în timp, Cu sufletul cum e zăpada Sau roua florilor de câmp! Și să vă crească odorașii Așa, ca florile-n câmpii, Să nu mai știți ce e necazul, Să-i creșteți doar spre bucurii!” Poezia nr. 137 Strălucitoare astre Trag cerul peste mine cu tot cu stele mii. Le număr, nu sunt toate…tu, de ce mai rămâi? Cu-n mic efort te-aşează, in palma mea să stai. E-aproape dimineaţă, lumină n-ai să ai ! Cum te-aş lăsa pe tine fără surori, nu vii? Se scurg secunde repezi, nu-i timp să intârzii! Te văd, ce delicată in palma mea te-aşezi, Te-alătur celorlalte…să nu crezi că visezi! Vă strâng la piept o clipă, apoi v-arunc spre cer. Toate să işi ia locul…zâmbiţi, atât vă cer! In coltul de fereastră, mereu vă voi privi, Strălucitoare astre, mă veţi călăuzi! Poezia nr. 138 Tu, ţara mea! Te port în suflet şi în gând, Te port în inima-mi ce geme Când trec hotarele plângând Şi las în urmă doar blesteme. Tu eşti al moşilor pământ Lăsat, ca moştenire sacră, Cu obiceiuri şi-al lor cânt Statornicite-n astă vatră. Tu-mi dai putere să trăiesc În aspre vremi de sărăcie, Când peste graniţe muncesc, Lăsând în lacrimi sfânta-mi glie. Tu-mi dai chemare să revin Din lumea rece şi stupidă,


Să umplu cupele cu vin, Să ard gunoi şi pălămidă! Tu-mi eşti iubirea de pământ, De munţi, câmpie şi de mare, De tot ce port în mine sfânt! Tu-mi eşti iubirea ce nu moare Nici când în viaţă nu mai sunt! Poezia nr. 139 Sufletul copiilor Sufletele copiilor, Fântânile viitorului Din care sorb părinți și bunici. Și din care Înverzesc basmele. Nu otrăviți sufletele copiilor, Turnând soda caustic a răutății În izvoare de cristal! Nu aruncați nici cenușa lăcomiei, Nici leșurile lașității, Nici cioburile umilințelor În sufletul fără nor! Copiii sunt oglinda unei națiuni, Apa vie, Seva care urcă în plante, Soladații, medicii, profesorii de mâine, Și mai ales artiști veșnici! Poezia nr. 140 Trandafirul negru Nu este rochia sau părul, Eşti tu....Roza . Eşti frumoasă . Atât de frumoasă încât Mă doare sufletul, Şi inima-mi tresaltă Când mă gândesc ... Că eu aş vrea Să fi tu roza mea. Un trandafir fermecător, Cu un parfum uluitor Cu spini mici şi fermecaţi, Plini de otravă injectaţi . Să mă înţepi încetişor,


Să simt veninul cum uşor Sângele mi-l tulbură Gândul mi-l întunecă . Parfumul tău , Cel mai bun vin Cu gust absolut sublim. Chipul tău trandafiriu , Angelic , mistic şi zglobiu . Ochii tăi două diamante, Scânteiau în neagra noapte . Glasul tău cel misterios Susur de izvor muntos. Şi oricât de mult aş vrea Să fi tu roza mea, Te asemeni pe deplin Unui trandafir cu spini. Dulce, suavă şi frumoasă, Dar şi foarte primejdioasă Roza... Cu inima împietrită, Ce plânge de durere Mă doare sufletul la a ta vedere. Poezia nr. 141 Cu dor de Eminescu Cu dor de Eminescu și de a slovei sale, Admir nemărginirea în zboruri, visătoare, Iar ochii-mi lăcrimează, în taină, plini de jale…. Ce este Eminescu? O stea nemuritoare! O flacără ce arde, scânteie –nălțătoare, Un gând croind luminii, Luceafărului, cale! Cu dor de Eminescu și de a slovei sale, Admir nemărginirea în zboruri, visătoare. A fost și este rege! Cuvântul său nu moare, Coroane-n veci slăvite se tânguiesc agale. Pustiu este și codrul. Cumplită resemnare: De la semețe creste, la teiul trist din vale … Cu dor de Eminescu și de a slovei sale, Admir nemărginirea în zboruri, visătoare. Poezia nr. 142 Răbdare, răbdare


Răbdare, răbdare, am şi aştept, Citesc azi ca un prost, mâine să fiu deştept. Asimilez orice aud nou şi-mi place, Scriu pe vreme de război, numai despre pace. Încerc să nu mă irosesc,cum mi se doreşte Răbdare, răbdare, plăcerea-n mine sporeşte Nu intru într-o scurgere a timpului fără rost, Şi nici nu plâng după zilele ce-au fost. Adesea aud că lumea este nervoasă, Din lipsă de servici, din lipsă de casă, Răbdare, răbdare, va veni şi timpul vostru Speranţa de mai bine este motto-ul nostru. Vedeţi voi vremurile ce le trăim, Peste ani de zile în cărţi de istorie o să le găsim Aşa că puneţi în desagă tot ce înseamnă a şti, Răbdare, răbdare, am cât voi mai fi. Poezia nr. 143 Chip angelic Motto : Poezia reprezintă căsătoria realităţii cu idealul în sufletul poetului Flori de cireș tot cobor de pe ramuri Pe calde petale purtând albe flamuri, E timpul să facă din ele-mpreună Lumina credinței o mândră cunună Și ploaie de stele să cadă la geamuri. Zborul de raze planează-n iubire, Apoi se îndreaptă spre pașnica-ți fire, Ți-e chipul angelic aripa lor plină Ce poartă sublimul în zarea senină Și-mprăștie lumii a ta-nchpuire. Marea își plânge destinul prin valuri Și proiectează apusul pe maluri, Ca chipu-ți angelic o urmă să lase În roșii și fine culori de mătase, S-adune a algei iubire din taluri. Drumul îşi pierde cărarea de vede Chipul angelic ce-n doruri se pierde, Cântă și tihna ascunsă-n ţărână, Soarbe răcoarea ce doarme-n fântână, Fiindcă zeiță din templu te crede. Iar când apari cu frumoasa cunună,


Flori de cireș pe petale îsi sună Glas de iubire pătruns de finețe, Cuget curat în a ta tinerețe, Toate pe chipu-ți angelic se-adună. Poezia nr. 144 Imperfect de perfect... Te rătăcești printre gândurile mele Și te transformi în vânător de sentimente; Ești ca o dilemă! Indispensabil... și totuși vreau să scap de tine. Mă amesteci ca pe-un cub Și dorești să mă transformi într-o singură culoare, Unică, simplă, perfectă. Dar, dragule! Desprinde-ți visele de pe bolțile apuse, Respiră zilele, aleargă norii, suflă genele păpădiilor, Inspiră căldură și expir-o, dăruiește-o, cu tot trupul. Uită timpul, urmează-ți destinul, respectă-ți propriile reguli Și deschide-ți ochii către suflet, căci acolo găsești frumusețea, Frumusețea inefabilă, dar mascată! Ascultă-i cântecul, Simte-i tresăririle, află-i răspunsurile, Descoperă-i realitățile interioare, Și nu căuta aparențele fizice, expresive, Ci realitatea ta, a mea, a vieții, Nu perfecțiunea imperfecțiunii. Poezia nr. 145 Camerele inimii Inima sa avea Câte o cameră Pentru fiecare durere sau plăcere, Camere Cât memoria elefanţilor. O cameră Pentru o după-amiază în parc, Pentru un cer senin, Un vânt de iarnă, Pentru o mână ruptă, O haină colorată, Pentru un plâns umil, Un zâmbet trist,


Un râs curat, Un sărut. Câte o cameră specială Pentru revelaţie. Budoare pentru iubiri Şi iatace pentru somn. Altele nemobilate Pentru ceea ce-i esenţial. Unele întunecate Pentru rău. Sufragerii Pentru plictiseală. Un beci adânc Pentru înmormântări. O pivniţă cu vinuri Pentru tristeţe. Poduri Pentru nostalgii Şi mansarde Pentru speranţe. Singurătatea O ţinea separat: Uneori pe coridoare, Alteori pe balcoane. Avea câte o cameră Pentru fiecare durere sau plăcere, Camere cât amintirile unui elefant. Poezia nr. 146 Domnişoara Nimeni Când şi când bărbaţii mă mai iubesc aşa pe la vreun colţ de stradă prăfuită Ultimei de care-mi aminesc îi zice Drumul Vacilor – desigur pentru că pe acolo trec vacile Când şi când mai trec şi eu pe strada aceea dar numai eu am voie s-o spun Când şi când poeţii îmi mai dedică nu versuri nici vorbă - poezia s-a cam demodat –


îmi mai dedică spun câte o partidă de amor În cinstea ta – îmi zic Eu – după toate convenţiile după toate abeceurile comportării civilizate şi alte fandoseli politicoase ce s-au mai inventat pe la oraş ce-ar trebui să răspund La noi la ţară – pe vremea când eram copil – când lumea n-avea chef să-ţi asculte tâmpeniile ţi-o reteza scurt – hai sictir Eu am crescut jumătate la ţară jumătate la oraş n-am învăţat fandoseli dar nici să zic hai sictir cu toată gura nu ştiu îmi iese un hai sictir aşa mai anemic din care ei înţeleg doar hai când şi când romanticii îmi mai oferă câte o orhidee sălbatică aşa ca mine când dau să muşte fiarele sau când iubesc până la nu lacrimi nici vorbă şi astea s-au cam demodat... odată un sculptor mi-a dedicat o domnişoară – nu râde – o domnişoară care se numea Nimeni pentru că nevastă-sa geloasă i-a zis cine mai e şi fâţa asta el săracu’ a vrut doar s-o imite pe domnişoara Pogany dar fiindcă nevastă-sa ar fi zis tot o fâţă şi asta i-a explicat aceasta se numeşte domnişoara Nimeni şi-aşa a rămas Când şi când mă întreabă oglinda – tu cine eşti În faţa ei am curaj îi răspund hai sictir Eu sunt femeia pe care


bărbaţii o mai iubesc când şi când căreia poeţii îi mai dedică nu versuri nici vorbă şi sculptorii domnişoare şi căreia romanticii – doar uneori – îi mai oferă orhidee ce nu-nţelegi Eu – după toate probabilităţile statisticii matematice sunt femeia tuturor timpurilor şi a tuturor verbelor conjugate doar la prezent Adică nimeni rosteşte oglinda neîntrebată şi dând să pleznească nu de invidie nici vorbă Poezia nr. 147 Femeia cu clamă Femeia cu clamã aleargã de dorul nimãnui, din ce în ce mai înapoi, strigându-se pe nume pânã işi aude vocea vorbind de una singurã. Şi dacã altãdatã se întâmpla sã-i rãspundã câte o întrebare, pe ici, pe colo, de ceva vreme, apa din plãmânii sãi e din ce în ce mai mizerabilã. Tace. “Trãieşte-ţi viaţa ca un izvor”, citise undeva. “Trãiesc ca un izvor tulbure, de dragul pãmântului. ” Femeia cu clamã se sperie de rouã, nu mai crede în naturã. Adoarme în scorbura sa, pe o pernã din cactus, primitã de ziua ei, în ziua în care gustul de tort n-avea niciun gust, mirosea a zgomot şi amorţealã. Se fãcea cã braţele-i zâmbeau mereu a frunze,


cu pãrul frumos aranjat, prea frumos aranjat, prea femeie ca sã nu doarã. N-o mai las sã alerge nicãieri… O scot la o plimbare prin poezie. Poezia nr. 148 La Psalmul 6 să nu mă mustri, Doamne, cu mânie, nici cu urgia să nu-mi faci certare, ci miluieşte-mă în marea tulburare ce m-a albit ca foaia de hârtie; şi până când în suflet să se zbată ca peştii în năvodul lor de moarte ecouri la netrebnicele fapte ce din greşeală le-am făcut vreodată? întru suspin am ostenit şi plânge cămaşa de pe mine, Preaînalte, e pat de suferinţă orice noapte şi par pictate zorile cu sânge; dinspre vrăjmaş vin des bârfeli şi şoapte şi-n foc se schimbă tot ce mă atinge. Poezia nr. 149 fericirea există doar în sculpturile lui brâncuși noaptea se lasă peste pleoapele noastre-nchise, precum o pătură este trasă peste același cap care gândește aceleași gânduri, de parcă maturitatea s-ar rezuma la mărimea cerebrală a vieții, când de fapt maturitatea stă toc-mai la căpătâiul nostru. se numește apropierea noastră de moarte, îmbrățișarea ei printre castele de nisip dărâmate în mod eficace și re-așezate în spațiul acesta dintre trupurile noastre unde și vântul blajin șuieră aproape cu disperare. de parcă ne-am viețui amintirile toate închistate în adâncimea sidefie a unei scoici, de parcă am înghițit marea majoritate a perlelor și de parcă, ochii noștri ar reflecta bunătatea ce ne-a fost dată fără a ști că se poate deforma prin fuziunea unei vascozitati cu cel mai fertil ovul al dimineții, în care,


ne așteptăm să fim treziți -ca dintr-un cocon să renastem-, să ne întindem aripile cu brațele încrucișate, aripile noastre cu pene deschise într-un alb-gălbui strălucitor, de parcă am vrea să creștem împreună sub același imperiu al solitudinii, de parcă stările noastre: surparea, denivelarea, și mimetismul ăsta virgin al celor ce-au rămas între noi, se pare că ne protejează, până când al nostru sărut devine zgomot, până când apropierea dintre organele noastre devine fantezie, iar pielea ta începe să-mi străbată pielea capului, de parcă aș avea ce proteja, când de fapt iubirea nu există cu adevărat, iar fericirea există doar în sculpturile lui brâncuși. Poezia nr. 150 Zâmbeşte! Zâmbeşte! Te doare? Nu, nu te dor muşchii faciali când o faci Viaţa e atingătoare? Ştiu, însă lacrimile pot curge şi când îţi deformezi fizionomia în râs nereţinut sau impus. Crede-mă, dacă-ţi depăşeşti mania de a te încrunta în sobrietate, o să te placi mai mult. Şi dacă şi-n vestimentaţii flamboyante te prosteşti un pic, vei putea să-ţi imaginezi că mohoreala-ţi caracteristică e doar un tic controlabil Ştiu, ai nevoie să-ţi menţii conturul negru, însă impulsivele stridenţe pardonabil pot să-ţi relaxeze propensiunile monocrome de a eticheta în prezenţe şi absenţe totul. Dă-ţi drumul ocazional, chiar şi sinucigaşii merită clemenţe Poezia nr. 151 Epuizat Măsor odaia din priviri în căutare de versuri catifelate ca să şterg bibeloul iubirii uitat într-o cutie cu fâşii de trăire,


năpârliri ale unei existenţe apuse. Dar muza tace. Îmi atârn trupul în cuier şi ascult în el molia timpului cum taie firele tinereţii cu foarfecă din limbi de ceasornic, dar meditaţia este imposibilă. Sunt prea obosit. Închid ochii în coji de nucă, îi aşez pe râul somnului târziu, pe partea cea mai liniştită, fără vârtejuri de vise adânci şi stânci de insomnie. Îmi dorm şi stafiile. Poezia nr. 152 Adevărat a înviat! Soarele se ridica zâmbind din locu-i iar Şi vântul mângâia flori albe răsărite Din clipa în care Iisus cel plin de har A înviat din morţi. Iar feţele cernite Se luminau deodat´ cu bucurie mare Şi-n rugăciuni se cufundau smerite Mult preamărind pe Domnul fiecare; Luminile jucau pe feţele umbrite. Măslinii au uitat de răni şi suferinţă Iar flori nemaivăzute se legănau în vânt, Iisus a înviat după făgăduinţă Şi bucurie mare aduse pe pământ; Pretutindeni vestea, în grabă, s-a aflat: “Hristos a înviat!” “Adevărat a înviat!” Poezia nr. 153 m-am construit pe o coloană infinită colina gardiole(garda lui eol)se opune vânturilor nebune Soarele mușcă din viile cuminți am nevoie de lumină de albastru cactuși ,măslini sălbatici ,irișii lui van gogh ,smochinul ,rezistă -n brațele mistralului ori tramontanei, zumzet milenar peste via romana, les ventres bleus ,localnicii ,recunosc vântul ce va sufla după consistenta miezului de pâine : cel uscat anunță mistralul, cel umed vântul marin ventre bleu e cel care are rădăcini din tată-n fiu,pirați ,corsari,pescari,ciobani


pământul acesta are o inimă , acest pământ are un puls între mediterana și muntele acoperit de vița de vie nemuritoare balena din zare -muntele saint clair- cade-n mare cu cimitirul său marin legendar paul valéry invizibil ,de negăsit ,legănat de soare notre dame de la salette ,capela miracolelor, binecuvântează drumul vapoarelor , plânge marinarii pierduți lacul etang de thau al lui brasens leagănă barca des copains d'abord el se odihnește-n vecii vecilor , după vrerea sa în cimitirul săracilor,cu fața spre malul lacului Etang de Thau al copilariei mă reconstruiesc pe o coloană infinită, sunt cetățean al lumii voyager c’est exister,uneori îmi spun că visez simt marea europă crescându-mi în vine am vecini purtați de mediterana : maurice,rachid,luigi,enrique,suleiman, ventres bleus, amestecați cu acești exilați de la fenicieni,greci și romani încoace fantomatic ere, hanibal însuși ,zice legenda ,a trecut însetat a sorbit uimit licoarea sfântă a muscatului auriu a deformat sticla de vin până la ultimul strop richeliu,omul regelui,a distrus catedrale ,a taiat capete de rebeli orașul burților albastre,(ventres bleus numiți așa de pe timpul unei cumplite epidemii de ciumă care i-a decimat) s-a întins dincolo de biserica -fortăreață Saint-Paul care la revoluție și-a pierdut clopotul campanile depus pân-acum la primărie,la maison du peuple italieni împinși de sărăcie au venit din sudul italiei-les macaronis-les ritalsau uscat mlaștinile,au creat la peyrade drumul de pietre ,au secat bălțile au numit locul la pointe courte portughezii-les morues- morunii-au fugit de salazar ,spaniolii de dictatura lui franco arabii harkis ,les pieds noirs ,instalați de-a valma de generalul de gaule în focul războiului de independență colonial, când camus spunea j'ai mal à l'algérie mă definesc pe o coloană invizibilă românii se mai întâlnesc la biserică, protestanții le-au împrumutat-o pe a lor se mai ajută mai ales la făcutul colivelor, fug în spania,nu departe,sa cumpere varză,murături ,mititei,cozonac cu mac au asociații ,pagina lor facebook "români la montpellier",sunt pe skype, schimbă vești din țară,înjură de mamă și de tată guvernul ,trimit mandate poștale,așteaptă vacanțele revin acasă își,duc părinții la doctor ,fac pe grozavii în patrol se înscriu pe o coloană din ce în ce mai absentă ,pe măsură ce copiii lor au uitat ori nici nu vor mai sti vreodată dulcea limbă română ubi bene ubi patria nu există echivalent pentru starea de dor Poezia nr. 154 Andrei Deschid ochii. E primul lucru pe care îl văd, Îl sarut şi îi şoptesc că îl iubesc.


El mă aude şi îmi zâmbeşte larg. Nu pot mai mult să îmi doresc. Ne bem ceaiul. La fel, deşi, în rest, suntem cam diferiţi. Ceai negru, lapte, zahăr şi povestiri despre ce-am mai visat. Iar uneori petrecem ziua desparţiţi, Dar seara dupa ce cinăm, savurăm fiecare minut rămas. E minunat. Cum din atâtea şi atâtea milioane de oameni Am nevoie doar de Andrei să fiu implinită... Cum pot să nu mai simt frică, Şi cum o singură persoană poate să mă facă atât de fericită. Nu e perfect. Şi nici nu îmi doresc să fie. Îmi place uneori să ne mai contrazicem, să ne certăm, Suntem încăpăţânaţi, poate ca şi un cuplu din o mie, Dar nu există ceartă la sfârşitul căreia să nu ne împăcăm. Mă face să râd, Mă face să mă simt ocrotită. Mă învaţă să cred în mine, Mă face să mă simt iubită. Închid ochii. Ştiu că dimineaţa după ce ma trezesc Am să-l îmbrăţişez şi-apoi vom bea un ceai. Şi dupa ani de zile nu pot nimic mai mult să îmi doresc Decât să îmi petrec nopţile şi zilele lângă Andrei. Poezia nr. 155 Veri Şi s-a făcut iubire Apoi, în şapte zile, Castele de nisip Pe care toţi turiştii Zâmbind le ocoleau Şi s-a făcut amiază În timp ce valurile calde moţăiau M-ai strâns de deget Şi mi-ai spus Să ne iubim în mare, În văzul tuturor… Şi s-a făcut iubire… Poezia nr. 156 Şi eu ma voi pierde………. “Et tu me perdras,et je me perdrai” Şi eu ma voi pierde Prin vreme şi vremuri Prin gloate ce cresc


Lânga noi! Dar versu-mi te-o face să tremuri,să tremuri Aşa am promis Pentru voi! Şi tu ma vei pierde Prin vreme şi vremuri Sub taceri spunând fie….. Dar versu-mi te-o face Să tremuri ,să tremuri Să simţi dulcea lui simfonie! Şi toţi ne vom pierde Prin vremuri……..cândva S-o aşterne trecutul în cărţi Nu uita! Poezia nr. 157 Cartea cu jucării Copilăria e cartea cu jucării În care descoperim multe minunății, E plină cu desene și cu jucării Și e foarte îndrăgită de copii. Uite-un soldățel, e mititel Și o păpușă frumos îmbrăcată, O mașinuță de curse încercată Și omul de nisip cu o mână de oțel. Toate jucăriile parcă au amuțit, Copilăria parcă le-a vrăjit, Cartea cu jucării nu-mi mai vorbește, Copilăria și ea amuțește. Cartea cu jucării e captivă în vis, Nu găsesc cheia ca s-o deschid, Dar când mă trezesc speriată Și jucăriile rămân de piatră. Aș vrea ca totul să fi fost doar vis, Copilaria-mi rămâne doar un efemer paradis. Poezia nr. 158 Fata din basme Întâlnii și eu odat Fecioară de împărat, Cu păr galben minunat


Pe umeri frumos așezat. Cu pielea albă trandafirie, Era plină de bucurie. Avea obraji delicați Cu pistrui mici decorați, Nas drăguț și răsfățat, Tot de față agățat. Purta o robă albăstrie Cu mantia cenușie, Fluturând în vânt ușor Cu tandrețea norilor. Poezia nr. 159 Prietenia Un melc micuț ședea, Pe o buturugă se legăna, La mama sa se gândea, Și plângea. O fetiță l-a-ntrebat: « Ce s-a-ntâmplat? » « Mama a plecat Și m-a lăsat Și bate un vânticel Și mi-e teamă să stau singurel. » Mama melcului a fost găsită Și fata a fost mulțumită, Melcul și fata au rămas amici pe vecie, Mamă, între cei doi ce prietenie ! Nu știu ce au în comun, Dar au devenit prieteni acum, Când eu in imaginația mea i-am creat, Și pe voi v-am încântat. Poezia nr. 160 Copilăria Copilăria-i ca o floare Ce înflorește doar o dată, Din păcate-i trecătoare, Dar oricum e minunată. Jucării și bombonele, Toate, toate-mi amintesc De copilăria dragă Pe care o îndrăgesc. E frumos să fii copil,


Inocența e un dar, Copilăria-i ca un crin, Se țese-n suflet cu har. Adesea seara mă uitam la stele, Visam că-s o regină în castele, Pe curcubeu adesea călătoream, Ieșeam desculță-n ploaie și râdeam. Copilărie, tu aripi mici de fluturași Le răspândești micuților prin ghiozdănele, Și fermecați îi faci pe copilași Să-ți cânte ție cântecele! Copilărie, ești raza mea de soare, Îți port icoana-n sufletul meu mare, Chiar dacă soarele apune printre nori, Copilărie, tu rămâi grădina mea cu flori! Poezia nr.161 Călători prin viață Sunt călător prin viața asta Și-n stații dese mă opresc, Dar n-am să uit că mi-ai dat șansa Cu tine să călătoresc. Noi doi prin viață am pornit Cu bagajele de mână, Am ales drumul ce-am dorit Și-am mers alături împreună. Ne-a legat prietenia Și-același țel ce l-am urmat, Și-n stații ne oprim adesea Și iar la drum ne-am îmbarcat. Poezia nr. 162 Gânduri despre copilărie Copilaria e ca o poezie, Te gândești că ești într-o fantezie Cu balauri, zgripțuroaice și fantome. Demult Mozart era un mare cântăreț, Pe el se punea mare preț, Acum se ascultă muzică grea Și nimeni nu mai vrea Să meargă în parc Cu un prieten adevărat. Copiii nu se mai pun pe carte


Și nu prea învață ca să aibă parte, Ei nu mai văd raza soarelui cea adevărată Și se uită la raza calculatorului cea falsă. Parcul e părăsit Și nimeni nu se mai joacă în nisip, Copilăria a fugit Și nimic nu s-a mai împlinit. Poezia nr. 163 Copilăria infinită Mereu îmi voi aduce aminte cu drag De poznele pe care le făceam, De verile pe care le pierdeam sub fag, De florile pe care le mângâiam. Copilăria pe care n-o voi uita O voi păstra mereu în inima mea. Gustul dulce mi-l aduce, Mintea mi-o seduce ! În Universul copilăriei mele Se adună cele bune şi rele. Mama, ca o zână cu chipul ei blând, Mă alină cu-n bun gând. Cele rele în faţa ei pier, Şi-o speranţă apare pe cer. Mama e îngerul meu păzitor Ce-mi călăuzeşte paşii spre viitor. Copilăria vreau s-o păstrez nepătată, Ca pe-o clipă fermecată, Ce-mi va îmblânzi sufletul Şi pe faţă îmi va răsări zâmbetul. În copilăria mea erau zâne şi zmei, Şi prin poveşti alergam după ei. Paradisul copilariei e fermecator, În suflet el rămâne nepieritor. Poezia nr.164 DANSATOAREA Când noaptea s-a lăsat ușor, c-o briză răcoroasă, Cu dans de frunze-nvăluit de-o rază luminoasă, Ei mintea a-nceput să-i zboare Și-un dor de ducă s-o-mpresoare. Căci cine mai putea visa, dormind cu nepăsare? În strălucirea nopții-adânci, pe aripile lunii, Ea a plutit spre a-și găsi pe-acel prezis de unii.


Și nemișcat l-a și zărit, cu stea bătută-n frunte, Se adapa la izvor, veghind tăcut o luntre. Cu ochii lui tulburători atâtea îi jurase, Ea tot ce mai simțea era doar briza de mătase. Ce și-ar putea dori mai mult căluții fără vină, Decât să zboare sus, în cer, pe aripi de lumină? Poezia nr. 165 Un fulg de nea rătăcit Un fulg de nea rătăcit A căzut din nori zăpăcit Și, fără să vrea, mi-a rănit Caisul abia înflorit. Fulg de nea , fulg de nea, esti iubit, De toți copiii dorit, Când iarna vii cu ninsori, Cu daruri și cu sărbători. Dar vremea ta a apus, Zăpada mieilor s-a dus, Cum vrei să te-ascunzi printre flori Când le cuprind reci fiori. Mi-e milă de tine și-aș vrea Să te-ocrotesc pe undeva, Dar inima mea te-ar topi Și-o lacrimă ai deveni. Poezia nr. 166 Primăvara ca un ghiocel alb De sub omătul alb, A ieșit un căpșor dalb. Deși e mic și pricăjit, El curajos a ieșit! Cum de ieșise el afară, El arăta ca o specie rară. El era special, Cu căpșorul lui astral! Dădea din mâini si din picioare, El dansa frumos la soare. Când el a răsărit, Tot poporul a venit! El era ca un început, Pe care nimeni nu l-a avut. Imediat ce a răsărit, Vocea lui nu s-a mai oprit:


Primăvara a venit! Poezia nr. 167 Gânduri pisicoase Voi ați auzit de pisici? Cele mari si mici? Alea drăgăstoase și pufoase, Care merg grațioase, Care stau și se pisicesc, Lângă tine se cuibăresc? Ei bine, eu am avut una, Frumoasă, dar modestă, Care dormea pe fereastră, Era mică, dar protesta: Noi pisicuțele, Prea suntem alea drăguțele, Trebuie să fim puternice, Agere și loiale! O să ne schimbăm, Dar nu o să organizăm O mare și ordonată Iubire necontrolată! Noi tot suntem și rămânem, Pisicuțe scumpe și drăguțe! Poezia nr. 168 1 Iunie 1 Iunie se numeşte, Ziua copiilor sărbătoreşte, Noi o să primim cadouri Şi cămăşi în carouri. Maşinuţe, jucării, De 1 Iunie vom primi Şi îmi parc noi vom ieşi, Vom avea parte de bucurii. Cu prietenii mă voi întâlni. Cu amicii ies în parc, Cu bicicleta pe lângă lac. Şi o zi întreagă o să mă distrez, “La mulți ani, copii!”, o să fredonez. Poezia nr. 169 De ziua mea


Dragă mamă, nu uita: Astăzi este ziua mea! Tu mereu m-ai ajutat Cu zâmbete m-ai încântat. Stelele nu strălucesc Lâng-al tău zâmbet ceresc. Ochii tăi sunt plini de viață, Din ei toată lumea-nvață. De ziua mea tu îmi cânți, Despre văi, șesuri și munți. Viața nu ar fi la fel Fără al tău cântecel. Tu ești soarele și luna Și tot universu-ntruna. Mamă, știi că te iubesc, Pentru tot îți mulțumesc. Poezia nr. 170 Nu mă lăsa . . . Nu mă lăsa, Nu mă abandona, Vreau să rămân în brațele tale, Noi două, împreună, fără inimile goale. Niciodată nu te pot convinge Că iubirea pentru tine nu se va stinge, Întotdeauna te vei afla În inima mea. Sufletul meu nu e neatins, Poartă un sentiment neînvins, E iubirea mea pentru tine Și prețuirea din suflet vine. Cu mâna tremurândă Scriu încet pe foaia plăpândă Cuvintele eterne ca un vulcan izbucnesc: Te iubesc, mamă, cu drag îți șoptesc . . . Poezia nr. 171 La multi ani! Parcă te pierzi, Atunci când vezi Mulțimea de copii, Observând că atunci când vii,


Te iubesc Și-ți mulțumesc, Pentru că ai o inimă mare Care nu are stare. Florile vin spre tine Și te gândești în sine, Cât de mult îi iubești Și-i îndrăgești, Pentru că sunt copii Și vrei să le scrii, Pe tabla albă, Dar inima începe să-ți ardă, Marker-ul vrea să cadă, Iar tu începi să mimezi, Dar vrei să le urezi “La mulți ani, copiii mei dragi!” Poezia nr. 172 Ochii tăi O! Ochii tăi! Negri ca şi noaptea, Prin munţi şi prin văi Eu pot să le-aud şoapta, Murmurul izvoarelor reuşesc a-l auzi, Stând rezemat de-o piatră rece Aşteptându-te să vii.. O! Acea piatră rece, Rece ca inima ta! Lăsându-mă aici, Aşteptând pe degeaba. Dar eu stau şi te aştept, Vântul lovindu-mă în piept, Dar nici un semn de la tine! Încep să suspin încet… O! Suspinele triste, Suspine disperate, Suspine pe care încerc să le înăbuș Și care nu pot fi uitate. Suspine în agonie, Suspine fără sens, Un suspin care nu poate fi mai intens… O! Ochii tăi! Acum nu-mi aduc decât tristeţe, Ştiind că ai găsit pe altul, Unul cu mai multe feţe…


Nu te mai pot vedea în viitorul meu, Decât poate-n trecut, Nu mai vreau ca dragoste să-mi dai, Şi nici un ultim sarut. O! Ochii tăi, o să păstrez lumina din ei! Poezia nr. 173 PE LAC Pe un lac foarte curat Cânta vesel un brotac. Rățuștele fac mac-mac, În timp ce dau din cap. Pe apa cristalină În care se reflectă lumină Se leagănă lebede grațioase, Albe și frumoase. Peștisorii zglobii dansează, De minune ei se distrează. Pe lac e multă veselie, Parcă totul e cuprins de magie. Poezia nr. 174 Rechizitele A fost odată un caiet Fără nici un proiect. Care plângea de murdar ce era, Pentru că un băiețel toată ziua îl mâzgălea. Dar într-o zi, el se gândi Că s-ar putea război. Băiatului voia să-i ceară Să îl trateze cu migală. Și-a strâns prietenii și-au pus la cale Să înceapă un atac mare, Să dea o lecție copiilor s-o țină minte, Caietele de-acum să fie-ngrijite. Când copiii văzură Că rechizitele dispărură, Supărați ei fură Și temele nu și le făcură. Mai târziu, când rechizitele au venit, Băiețelul a fost fericit. A promis să facă zilnic ordine Și caietele să le țină-n subordine. Și de-atunci, rechizitele au fost încântate,


Deoarece copiii le-au ținut curate, Iar caietele se mândresc toate Că nu mai sunt dezordonate. Poezia nr. 175 Copilașul poznaș Într-o zi un copilaș poznaș Avea în spate-un ghiozdănaș, Mergea spre școală liniștit Și la o poznă s-a gândit. Ghiozdănașul i-a scăpat Și el s-a supărat, Căci toate lucrurile din el I s-au împrăștiat defel. Dar și-a adus aminte, Mama i-a spus să fie cuminte, Să-nvețe și să fie atent, Să nu rămână corijent. La școală el s-a bucurat Pentru că a întârziat, Și-n loc să ia o notă mare, A primit patru la purtare. Poezia nr. 176 Ceasul orgoliilor Ȋncep printr-un cliṣeu... Spre a dovedi cã eu N-am o retinã diferitã Sau o viaṭã ofilitã. Ci la fel ca voi, Vãd lumea tresãrind ṣi pulsând vioi. Deci ...Pãmântul e o scenã a radiografiei umane Vietãṭile- simṭite, zâmbitoare ṣi cu ifose de doamne Sunt marionete lustruite,selectate,programate Sã execute misiuni ṣi datorii pentru societate. Degeaba suntem p ã pu ṣ i talentate , Avem un defect care ne transformã ȋn umbre mutilate Suntem atât de orgolioṣi din fire Ȋncât nu suntem capabili sã ridicãm privirea spre iubire. Ne mulṭumim sã tratãm cu indiferenṭã, Orice gest, sentiment sau aparenṭã Suntem reticenṭi ṣi la propria persoanã Simpla noastrã atitudine ne condamnã


La o viaṭã rece, ȋngropatã ȋn carcera singurãtãṭii Totul e din pricina traumatizãrii realitãṭii. Era mai simplu sã fim copii Chiar dacã ṣi atunci aveam orgoliu ,acesta era de h â rtie Era aproape inofensiv..singura suferindã era o jucãrie Cel puṭin atunci ṣtiam sã zâmbim larg Ṣi-mpreunã cu partenerul de joacã stãteam ȋn prag Nu ṣtiam ce-nseamnã discriminarea sau rasismul Pe orice suflet colorat gãseam zâmbetul. Ṣi fãrã ruṣine ȋn loc de-un sec "la revedere", Ȋl pupam pe obraz cu o puerilã plãcere. Viaṭa-i doar o ecuaṭie orgolioasã, Care vrea sã fie rezolvatã ṣi frumoasã E doar o floare de gutui Care ȋn scurta-i existenṭã se vrea a lui. Ȋnchei, simṭindu-mi inima ȋnjunghiatã Probabil ṣi ea e orgolioasã ṣi vrea sã fie tratatã Peste mulṭi ani... când Cineva-mi va deschide a vieṭii carte, Va vedea cã m-am urcat pe patinele orgoliului, Am tras aer ȋn piept ṣi-am pornit pe gheaṭa viitorului. Cu multã muncã,un gram de noroc ṣi mãsuratul orgoliu, Am ajuns pe culmile succesului,am cunoscut "ochi" de peste tot De toate culorile ṣi toate naṭiile. Dintre toṭi am ales o pereche ṣi-am format un tot. Ṣi când m-am sãturat de Art ã, am renunṭat la patine, M-am aṣezat pe vine,am ȋnchis ochii,am respirat adânc,am zâmbit ṣi mi-am spus ȋn gând: "Totul a fost perfect!" M-am uitat ȋn momentul potrivit la ceasul orgoliilor, am fost punctual, Am ales drumul drept ,am iubit pasional ṣi corect, Am izbutit sã fiu o pãpuṣã muncitoare... Al cãrui corp intrã ȋn cutie,iar talentul la conservare." Poezia nr. 177 Trecător... Esti trecător prin oaze de lumină Iar chipul tău i-o pulbere străină. In timp ce tu te-ndrepţi spre infinit Gândul meu rămâne mereu părăsit. Aş vrea să-ţi sorb parfumul durerii, Aş vrea să-ţi dăruiesc izvorul mângâierii, Aş vrea să-ţi dau din clipele vieţii mele, Dar văzduhul mi-a luat orice putere... Hai, vino, sa-mi împărtăşeşti gândul divin,


Să-mi cânti cu glasul tău senin!! Nu vreau sa mă rătăcesc prin spuma mării, Nici să păşesc în lumea înserării. Nu vreau să mă despart de inima ta Fiindcă acolo domneste prietenia!... Poezia nr. 178 Munții nu plâng Munți bătrâni cu barbă albă, Multă vreme-ați osândit, Căci cu viața asta roabă Din loc nu v-ați mai clintit. V-ați mai săturat si voi De priveliștea aridă, Ați trecut peste război Si-ați adăpostit eroi. Nu mă mir ca rezistați Intr-o lume fără noimă, Voi ca zeii vă ridicați, Nu permiteți nici o vorbă. De-aș avea si eu mândrie, Jumătate din a voastră, M-aș hrăni doar cu tărie Ca o pasăre măiastră. Poezia nr. 179 Poveste Bunicule, strada-i pustie, Nu-i ţipăt de copil să mai învie Colbul din tindă, grădina cea uscată, Nu-i aripă de înger să mai bată! Nu-s cârduri de copii-întrecere nebună, Obraji aprinsi, şi jocuri, voie bună, Sub soarele văratec, nici în clipirea toamnei, Zăpada a amutit în noaptea tainei. Bunicule, strada-i pustie, E-o toamnă-ngândurată, pe jos-frunze, o mie, Îmi pare că se-nalţă fuior dintr-o casă, Dar nu-i nimic-doar dorul-nu trece, nu mă lasă. Şi-mi pare că adie miros de frunze arse În seara ce se lasă încet peste case, Zâmbesc-îmi pare că aud în zare Glasuri de copii, asa, înainte de culcare...


Poezia nr. 180 Fluturașul Fluturaș , din floare în floare Zbori bătând din aripioare. Stai,stai o clipă, Să mă urc pe o aripă, Să mă duci departe în zări, Să mai văd și alte tări. Fluturașul s-a oprit, Pe-aripioară m-am suit, Și-am zburat noi amândoi Peste munți și peste văi. Soarele ne însoțea, Și ușor ne mângâia, Și mult am călătorit, Până când am obosit. Poezia nr. 181 Bucurie Primăvara a venit Și ursul a ieșit De la el din casă, Ca să ia o masă. Fluturii zboară prin livadă, Oamenii să-i vadă. Pe ei cei mai frumoși Și foarte numeroși. Floarile s-au îmbrăcat în culori, Iarba e plină de rouă în zori, Soarele bucuros ne zâmbește, Natura o ocrotește. Vara e aproape, Au început să curgă ape. S-a dezghețat lacul Și a înflorit macul. Poezia nr. 182 În poiană În poiana aurie Se joacă cu bucurie Crizanteme şi lalele,


Toporaşi şi viorele. Pârâiaşul străveziu Curge lin, se face târziu. Printre miile de pietre, Se aud glasuri de fete. Ce frumos este în pădure Când mergem la cules de mure. Poezia nr. 183 Lord Câine alb cu pete gri, Blând cu ochii maronii, Urechi lungi și clăpăuge, Coada lungă și stufoasă, Il găsim la mine acasă. Dimineața el se scoală, Stă la ușă și așteaptă, Ori mâncare, ori plimbare. Iar când capătă mâncare, Sigur vrea și o plimbare. Acest câine minunat L-am primit în dar odat , Și-l iubesc nespus de mult, Nu aș vrea să-l pierd nicicând. Poezia nr. 184 De ziua ta Mamă, cu prilejul acestei sărbători, Îți ofer un buchet cu flori, Și cu toate că uneori te necăjesc, Din inimă îți spun că te iubesc. Mamă, ești o stea în viața mea, Pe care o luminezi cu privirea ta, Ți-aș spune o mie de cuvinte, Dar iubirea mea e mult mai fierbinte. La mulți ani, să fii fericită, Ești mama mea cea mai iubită, Gândul la tine îmi e mereu, Chip blând ce-l port în sufletul meu. Viața nu-i întotdeauna cum ți-o dorești, Trebuie să lupți, să izbutești, Mama mă-ndrumă pe drumul drept Și îmi tresaltă inima-n piept.


Poezia nr. 185 eu nu mai sunt demult aici aştept să se întunece în cameră în acel moment în care lucrurile îşi pierd conturul toate obiectele din jurul meu se îmbrăţişează mereu la aceeaşi oră a înserării din nou îmi vin în memorie lucrurile pe care le-am pierdut oamenii care m-au trădat umbrele mişcătoare de pe pereţi lumini şi umbre amintiri amestecate ce înlocuiesc visele în orele de veghe până ce simt că respir aerul vechi al camerei mele ce nu mai există decât în mintea mea tot răul din lume şi din toate timpurile s-a adunat în acel loc numit camera neagră cu mobile negre strălucitoare aerul sufocant toate se îndreaptă acum spre mine

închid ochii şi o lume nouă urcă deasupra nopţii nu mă îndur să o ucid încă de la început continuând să respir în locul ei cu o singură privire aş putea să-i şterg orice urmă în acea clipă a nopţii la ora la care m-am născut nu pot dormi stau de veghe şi nu mai ştiu nimic despre mine decât acea stradă întunecoasă şi îngustă pierdută de secole în ceţurile de deasupra Tamisei unde mi se întorc toate amintirile lucruri şi întâmplări toate au pierit devenind amintiri nimic nu mai are vreun sens în faţa veşniciei doar fluidul luminos şi continuu spre care fără voia mea mă îndrept nimic nu mă mai poate atinge eu nu mai sunt demult aici azi am simţit că trebuie să părăsesc lucrurile ce am crezut că-mi aparţin amintirea camerei cu mobile întunecate umbre şi lumini contopindu-se continuu


ca amintirile impregnate fără voia noastră în prezent formând scene mişcătoare pe pereţi umbrele întunecate din copilărie tabloul cu mere roşii cu frunze ruginii privit de aproape un chip înspăimântător strigăte în noapte liniştea somnului cu lacrimi lumini şi umbre pe pereţi ţurţuri de lumină amintindu-mi de bunica ţurţurele topit de la marginea acoperişului avea gustul transparent al fericirii mi-amintesc numai lujerele subţiri adiere îndepărtată de regina nopţii printre mobilele negre ale memoriei Poezia nr. 186 Ultimii daci peregrinaj prin amintiri În cerdacul din suflet de ar încăpea toţi oamenii frumoşi ai clipelor mele cu zâmbetul înălţat mai adânc de aripă cu gestul încremenit în cunună de spic sfinţit sub icoane afumate de timp balaurul tolănit pe şalele retezatului şi-a păstrat solzii de stâncă cu siguranţă mai ocroteşte poiana cu narcise sălbatice şi toate basmele perenelor copilării cu viteji din rărunchii pământului feţe de fum ochi de diamant plaiuri alduite de chiotul nostru copaci zâmbind neastâmpărului din noi precum chipuri de bunici îngăduitoare ciobanul bălai cu privire de stea scapără amnarul sub huila serii în mijlocul stânii pentru filonul de aur ce va fierbe mereu în ceaunul cel veşnic toropeală reverie sub ţolul cel aspru caşul îşi picură zerul în cadenţa vremii domolite şi blânde ţurcana îşi rumegă stoic răbdarea deasupra un cer mai aproape


în stână sub bârna de lemn afumată trupul copilului trudit de atâta hârjoană întins pe scândura goală urda proaspătă îmbietoare dulce precum zorile în creştetul munţilor vântul hăulind înspăimîntă flacăra Florea mioriticul izgoneşte răguşit lupii monstruoşi din visele prea grele de atâta imaginaţie afară luna adâncită în propria-i contemplare sub pruni bătrâni ce-şi plătesc în fiece an tributul de trudă coboară talanga mioarelor toamna la iernat în ocoalele momârlanilor ultimii daci liberi aidoma cetăţilor de strajă rămânerii strămoşii visează a nemurire sub crucea de brad sub cireşul bătrân timpul curge molcom sfios cu aceaşi statornicie pe pământ dac sub ochiul surâzător al lui Zamolxe Poezia nr. 187 Învingătorul Nu plânge că a căzut, ştie bine că e orb, Se ridică-ncet, cu greu şi se scutură de colb. E optimist, nu renunţă, merge singur mai departe, Are puterea de-a zâmbi şi în mâna dreaptă o carte. Nu îi e deloc uşor căci s-a lovit şi ieri şi-l doare. Te-ntrebi adesea când îl vezi: Oare ce-l ţine în picioare? Secretul numai el îl are ascuns în cartea-aceea mică, Nu-l întreba, e credincios şi taina nu o să ţi-o zică. Încă o zi, o nouă rană nu -nseamnă doar dezamăgire. Merge cu greu, dar nu renunţă, speranţa lui este-o iubire Ce îl alină, -i dă povaţă şi-i face viaţa mai senină, Transformă lacrima în zâmbet şi întunericu-n lumină. Tot timpul el păşeşte drept, cu fruntea sus şi cu voinţă Şi seamănă în jurul lui gânduri de pace şi credinţă. În orice zi aşteaptă clipa când se va revărsa amurgul, Când peste liniştea eternă suav şopteşte Demiurgul. Poezia nr. 188 Insomnie de Molie


Ca o nevastă, îţi caută prin buzunare, noaptea, când dormi mai adânc. Ca o nevastă, se sperie că o observi şi se opreşte, atunci când sforăi mai tare şi tresare, de teamă că te trezeşte. De teamă că o auzi, se opreşte, de teamă că te trezeşte hârşâitul uşor din debara, din hol, sau de pe covor. Ea caută, caută mai ales nopţile, Caută ceva, caută orice, nimic anume; curioasă, caută, caută cu disperare, caută geloasă, roade prin buzunare, caută, şi caută, noapte de noapte, caută, ca o nevastă răzbunătoare. Poezia nr. 189 E noapte E noapte şi afară e linişte, deschid fereastra să-mi aud gândurile, să mă sfătuiesc cu ele: oare cum o fi mai bine? E noapte şi afară plouă torenţial, deschid fereastra, gândurile mele o iau la sănătoasa, sunt fericite... le las aşa. E noapte şi afară sunt eu, gândurile mele deschid fereastra şi strigă: "hai înapoi în lumea noastră!" Poezia nr. 190 La Polul Nord Într-un timp record, Vom merge la Polul Nord. Sper că mătușile V-au dat mănușile. Hei! Lăsați jocurile Și căutați-vă locurile! Vom merge tare


Și vom porni la numărătoare. Hei! Uitați-vă în sus! Zboară un urs. Până una-alta, Mai bine studiați harta. Vom lua de la Iași La motocicletă un ataș Și vom lega de el iepurași. Vom pocni din biciușcă Și vom porni ca din pușcă. Uite în depărtare un lac, Să îl trecem va fi un fleac. Știu că Nordul e pe-aici, Fiindcă am văzut un mușuroi de furnici. Oh, aici este un ger, Zici c-am intrat în frigider. Uite coțofanele, Cred că și-au udat penele. E un drum cam lung Și din cer nu cade niciun fulg. Mai bine ne vom lua mănuși Și vom merge la săniuș. Poezia nr. 191 Lumină peste vise Raza de lumină s-aşterne peste gânduri, Când noaptea-n strai divin s-afundă în uitare, Piere precum norul ce doarme fără vânturi, Se-nchină către stele, s-opreşti, apoi moare. În ritual divin îndeamnă către pace, Ca somnul de nesomn în pleoape se strecoară, Spulberă durerea ce veşnic loc îşi face, Aşterne iar speranţa, n-o lăsa ca să moară. Brodează fir cu fir, lacrimi de tăcere În zborul blând de vise în albe aşternuturi, Pe roua de-amintiri îmi picură plăcere, Caldă mângâiere, ca zborul lin de fluturi. În nopţile sfinţite raza lunii nouă Coboară printre vise, îmi picura fior, Visele-mi drapează voal de stropi de rouă În liniştea străpunsă de-a îngerilor cor. Şi dacă roua nopţii tremură-n priviri În crâmpeie arse de flacăra iubirii, În palma neputinţei ascund vechi amintiri, Adorm pe câmp de floare sub raza fericirii.


Poezia nr. 192 CĂUTARE Caut vorbe care să mă mintă în fiecare act de divinație mă abandonez ca o pradă în brațele vânătorului de cuvinte el știe că eu știu adevărul dar continuă să mă mintă eu accept și trăiesc minciuna pipăind-o cu toate tentaculele mele însă nu mi-o pot însuși definitiv și mă revolt revenind interlocutor anonim în dimensiunea oarbă. Poezia nr. 193 LINIȘTEA MUTĂ Într-o gară, Se aude sunetul mut al tălpilor pe șinele ruginite, Dezbrăcată de prejudecăți, Pășește spre mortalitate, Cu aer de rebelă. Ploaia îi izbește chipul albicios, Picăturile i se preling pe chip, Machiajul i se scurge pe obraji într-un marș leneș. Din depărtare vine trenul de șase jumătate, Nu observă, Doar parfumul florilor de august se mai simte în liniștea mută! Poezia nr. 194 Mi-e dor Mi-e dor s-alerg pe uliţi prăfuite Desculţ prin soare despuiat la brâu, De fusta mamei să mă ţin cuminte Cum mă țineam când cobora la râu. Sub pleoape argintul lunii spală vise Şi-un dor nestăvilit mi-aprinde-n ochi, Îl văd pe tata ... tâmplele lui ninse ... Strângând din curte frunzele de plopi. Mi-e dor să intru-n apă de izvoare


Să ard sudori pe fruntea mea nebună, Să cânt, să strig a joacă în pridvoare Să râd cu lacrimi - frunză și tărână... Poezia nr. 195 HEI! Hei, La vorbă,de te apuci Şi-ncepi să discuţi discuţii, Ai grije, nu sparge nuci, Pe altarele virtuţii ! Când cuvântul înţelept Se aude lângă tine, Eu cred că aşa e drept: Să-l asculţi ,ţi-ar fi mai bine ! Legea nu ar mai fi strâmbâ, Nici soacra aşa zaludă , De n-ar fi limba scălâmbâ, Ce vrea doar să se audă ! De am fi atenţi cu vorba, Cum suntem atenţi cu banii Mult mai bună ne-ar fi ciorba , Mult mai respectuoşi duşmanii ! Poezia nr. 196 Un Cal Ateu Am călărit un cal verde care mirosea a vise, mîncase pesemne semințe vrăjite, nepermise! Am călărit un cal verde priponit de-un vechi perete, murdar de dorinţă, pătat de demenţă fără clemenţă! Am călărit un cal verde şiret l-am pîndit atît, l-am gonit încît i-au căzut picioarele luate de vînt! Am călărit un cal verde dintr-o cutie de chibrit


galopînd uitat în neant, șchiop și schilodit, pustiit! Am călărit un cal verde care iubea sa mănînce bine, însă nu aveam vise şi a murit, "ce ruşine!", de foame! Am călărit un cal verde un cal mort, flămînd de dor, ca pe un stîrv îl port în spate, vreau să-l îngrop departe 'n noapte! Am călărit un cal verde, beat de culori și curcubeu, un laş de carne, camuflat în iarbă, ce nu credea în Dumnezeu ...s-a dovedit a fi ateu! Morala : Nu avea gînduri murdare, nu crede în cai atei! Poezia nr. 197 O ramură din veşnicie Cremene…lumină lină , caldă , catifea Atinge-mă cu-alegoria purpurie stea Şi dă-mi o ramură din veşnicia ta… Alină-mi visele şi stai , o auroră-n zori Pe lacrimile reci scăldânde flori În dans blajin de puri , eterni fiori… Stai lumii şi cu mine-adastă Cer Când suferinţele te cern Grădină de mister Zâmbind la cantecul văratecului menestrel… Te caut rază nenuntită , zbor Torenţii reci ai timpului mă dor… Poezia nr. 198 Cârd Cârduri de păsări moarte Zboară înspre mare, Hoituri cu valuri Hoituri cu spumă verzuie Se sparg puternic De geamandură. Clopoței cristalini se aud dinspre larg, Și vântul șuieră în pene de pescăruși.


Eu și cu tine alergăm nebunește, Ocolim viața și ocolim moartea, Înotam în absolut Și sărutăm în neanturi. Mă îmbrățișezi cu trestie de zahăr, Iar eu mă scurg în tine Spre vene, spre creier, spre minte. Poezia nr. 199 Şotron Seara îmi şterg tălpile de resturile bitumului şi plec printre dungile neînţelese ale scrisului fără parfum, fără zâmbet ca braţele mele, ca ochii tăi închişi pe numerele încarcerate arunc pietre paşii îmi cunosc labirintul trupul îmi leagă cerul luna pierde bucăţi de piele tot mai trasă tot mai rece este un nou alb-negru în acest decor pământesc cel vechi, cu un deget tăiat se prăbuşeşte ca un bolovan pe lacunele sale privirea cu miros de cretă dansează precum un clovn bolnav dată lungă şi linişte de bitum rebelă ca seara Poezia nr. 200 Autumnală E toamnă până sub călcâie, e ultimul menaj de vreme, în liniștea cu ceață de tămâie cad frunze ruginite prea devreme. Se arcuiesc în zborul necesar puhoi de păsări întrupate-n aripi și bate-un vânt nebun, gregar și-i aripi tot și tot e-ncununat cu aripi. Pe geana soarelui-răsare întârzie un strop de brumă și-n revărsarea matinală de culoare răsuflă pastelată-ntreaga humă.


Păienjenii din vie pânza își strămută, căci mâini vor căuta de fruct curând și boabele grăsuțe mai-mai că strănută aroma-n frunze răsfrângând. E toamnă până sub călcâie, melancolia se servește la pahar, în liniștea cu ceață de tămâie o cioară-și exersează cântecu-i barbar. Poezia nr. 201 Eterne epigonii Şi cernem azi ,trăiri cu sentimente sacre Pe,pergamente noi şi-n vremuri tot mai acre Cătând a ne păstra memorii de mult arse, Suntem doar epigonii,ce ne arâtăm false Căci doar o stea rămânem,pe cerul literar. Nu-i loc de alt luceafăr,si în marş triumfal. Azi amintind cu slavă pentru a mia oară. O,tu luceafăr blând rogu-te de-mi coboară! Să împarţi tu dulce glas,ce l-ai lăsat prin scrisuri Stârnindu-ne tu în toţi, nemărginite visuri. Mai vino azi printre noi căci printe figuraţie. Rogu-te-mi înc-odat’ : “Adu talent şi graţie”. Noi ,azi,semănători cu slove veştejite Chemat-am tot pe tine ,ca să fie stârpite. Căci făr’ de asemanare azi,epigonii noi. Împart cu neputinţă,stihuri triste şi moi. Poezia nr. 202 ARICI I paint an image in the night With shadow fingers hold up tight An image of an angel of delight She´s petite, fragile, but full of light Upon a bed of stars she lays Waiting for the final touch to set The fingers run across her thin Fighting for her beautiful skin Her perfume, a constellation in excite That makes you leave the world aside Her heart, a myriad of hums in line


Gushing your blood in veins at sight There are no words in speech To describe such a sweet witch Because her heart is full of wisdom wish Suddenly your blood turns bleach And gradually you turn into a small ARICI. Poezia nr. 203 1 Martie Natura își revine, Când primăvara vine! În alb și roșu, lumea poartă mărțișoare, În piept, de ziua asta mare. Vestitorii primăverii, fragilii ghiocei, din tină, Răsar unul câte unul, gonind zăpada cristalină! Copilașii zburdă veseli Lângă case, școli și pe câmpii. Simt aroma primăverii, Dulce zână ce e ea Pe curând, iarna mea. Poezia nr. 204 Ghiocelul O sămânță mititică, Albă și voinicică, A ieșit de sub zăpadă, Ghiocelul cel de taină. El vestește primăvara, Și anunță toată țara, Ca din goarnă, Că s-a dus cumplita iarnă! Poezia nr. 205 Fericire Fenomen des, dar special, Emoția ce-ți ridică acel moral. Renașterea înfloritoare, Irezistibilă încercare. Cadru foarte emoțional, Incredibil de special.


Reînnoire în devenire, Este, într-adevar, fericire! Poezia nr. 206 Ploaia Fire mici de apă pe geam se isprăvesc, În jos, spre prag, ușor se rostogolesc. Cad în pripă, cad pe floare Cad pe cap, cad pe picioare. Peste tot e feerie A plantelor bucurie. Peste tot e mizerie A oamenilor nefericire. Poezia nr. 207 Raza de soare Printre ramurile pomilor Trece o rază, parcă a zeilor. Străbătând strălucitoare, Cu viteză uimitoare, Prin văzduh cu ușurință, Luminând a mea ființă. Poezia nr. 208 Magia primăverii Primavara a-nflorit Și-o lumină a-mpărțit Topind fulgii de sub casă, Gonind iarna cea geroasă! De la Apus până-n răsărit Ghioceii au încolțit, Cu mirosul lor sublim, Salutând în cor divin. Zambilele și trandafirii mari se dau Că vremea lor este Şi au un aspect duios. Poezia nr. 209 Primăvara Primăvara a sosit Cu soarele cel strălucitor.


Alături de flori a venit Cu un parfum îmbietor. Toată lumea zâmbește, Fluturii dansează, Iarba înverzește Toți se distrează! Ce anotimp frumos! Cald și plăcut, Cu soarele drăg��stos, Merită văzut! Poezia nr.210 Imagine de neuitat Pe cer se află mii de stele, Rotunde ca niște perle, Ce în noapte strălucesc Ca într-un joc actoricesc! Pe cer se află stele mii și mii Aurii ca niște făclii, Străbat abisul întunecat, O imagine de neuitat! Poezia nr. 211 CLIPA DE TAINĂ Şi apele din mine se revărsau nebune... Simţeam cum rupe timpul pământul şi mă-mbată... Era beţia clipei, fugeam de sori cu nume Şi clipele de taină fugeau cu mine-odata. Luceferii din suflet se aprindeau mai tare, Dar stelele mureau uitate în tăcere. Simţeam beţia nopţii, în clipe de uitare, Şi vieţile din mine mureau făra durere. Crucificat pe lemnul tăiat de-ape sfinţite, Am lunecat spre soare într-un prelung sărut, Cădeam întâia oară pe ore răzvrătite, Şi eu... eram acela.. ce lutul l-a născut. Poezia nr. 212 Boschetar 1.Îţi pînge viaţa în priviri, Şi moare ultima-i speranţă,


Şi ai rămas doar într-o zdreanţă Cu un album de amintiri. 2.Priveşti acei doi trandafiri Observînd neconcordanţă, Îţi plînge viaţa în priviri Şi ai rămas doar într-o zdreanţă. 3.În ciuda ultimei gîndiri Cu părul alb,de soare ars, Nu ai nimic,doar ai rămas Cu un album de amintiri Îţi plînge viaţa în priviri. Poezia nr. 213 Tinereţe… Tinereţe, tu beţie a visării Eşti doar o clipă trecătoare Ce apare şi dispare în zare; Eşti un boboc ce înfloreşte, Dar până la urmă se veştejeşte. Apari în viaţa fiecăruia Şi pe ruine construieşti vise Trecând de la cuvânt La fapte împlinite. Mi-aş dori să rămâi în această lume, Dar până la urmă despărţirea îşi va arăta domnia… Oh, tinereţe, tu beţie a visării! Poezia nr. 214 Când mă iubeşti... Când nu îmi spui nimic şi˗asmuţi liniştea˗mpotriva mea, Când buzele îţi crapă de uscăciune şi îţi plimbi limba muşcată peste ele, Când îţi frămânţi picioarele într˗ale mele Până când aspre sunt de răni, Când sângele tău mă latră de după gard de îţi plesneşte pieptul, Atunci, ştiu că mă iubeşti Poezia nr. 215 O ultimă scrisoare


Curând va fi iar primavară, cu cântece și dor. Hoinari se vor sui în trenuri ce duc spre tot și nicăieri, prin gări săruturi se vor pierde, dar nu vor pieri, pe drumurile neumblate s-or implini, iar, călătorii, sub același cer primăveratic, imens și infinit noi povesti vor prinde viață, iubitule, necontenit. Îți scriu o ultimă scrisoare pentru un nou început, deși se-aduna anii la șiragu-mi de mărgele și viata pare a intra într-un ritm ciudat, alert, Încă mai cred c-ai să te-ntorci cu ochii-ți verzi, să mă astepti cu o nevroză de tip bacovian, cuprins fiind de nerăbdare să mă ridici de subsiori. Îmi lipsesti atât de mult, deseori... Poezia nr. 216 REDEȘTEPTARE Cum se șterg toate în lume Parcă n-ar avea vreun rost Am uitat de cele bune Și din prost facem mai prost Parcă cerul numai nouă Ne-a dat porția de dreptate Să creem o lume nouă Parc-am fi divinitate Parcă noi avem puterea Să facem oamenii să fie Plini de ură și ideea De-nzestrare cu prostie Parc'-am fi stăpânitorii Sufletelor ce se vând În căutarea de comori Fără suflet, fără gând Să luptăm în fața sorții Parcă suntem niște zei Câlcând viii dar și morții Și lepădându-ne de ei Dar de suflet, nici o clipă De-o simțire, cugetare În veșnica noastră pripă Și a veacului vâltoare E ușor să fi poet Dar să scri despre dreptate Și să nu cedezi încet Valului de răutate


Am crezut că-n poezie Pot afla rostul trăirii Că în vers poate să fie Înscris semnul nemuririi Și că-n artă e credința Zeilor în bunătate Dar și cheia biruinței Binelui în răutate Dar greșeam și astă dată Rostul fiind unul mai mare Ceasul stingerii să bată În a rostului căutare. Dar încă nu e tot pierdut În această scurtă viață Cred că a mai încăput Un strop mic și de speranță. Poezia nr. 217 Am căutat zadarnic Am căutat zadarnic un loc departe de acest tumult obositor al orașului înăbușit în fumul indiferenței și poluat de mașinile care pendulează între punctul A și punctul B. Fiind prinsă într-un continuu compromis am renunțat să mai cred că într-o zi va fi mai bine, așa cum a fost odată. Acum sunt într-un vis, totuși dezamăgirea străpunge cu ghearele ei ascuțite minuțios acest loc lipsit de indicii spațio-temporali ce ne condiționează existența și așa mult prea tristă. Poate nu e tocmai bine să-mi aplec în tăcere capul aproape de pământ, să îmi aplec întreaga ființă până face conexiune cu planeta și s-o iau la fugă, doar pentru că unele circumstanțe mă îndeamnă, târându-mă pentru viața mea prin spinii oamenilor răi bunătatea nu mai e un leac atât de bun, rănile adâncite în carnea moale a sufletului rămân deschise și doar moartea reușește


să le vindece complet. Până la urmă, sfârșești înecat în niște alcool etilic cu urmele mușcăturilor pe pojghița sensibilă a sufletului... totul ustură pe interior până la purificare, făcând ca orice rană să dispară doar pe moment. Trezit la realitate buimac și sătul de viață, te întinzi după sticlă și n-o găsești.. E spartă-n mii de cioburi, pe jos. Poezia nr. 218 EPISTOLĂ RĂSPUNS Atunci când tu mi-ai scris, de dincolo de rouă, Plecasem către țărm, să caut alte doruri. Întâmpinat târziu, pe cheiul amăgirii, Cu flori de umbră mari și degete de ceață Și facle pâlpâind în vâlvătăi de vise, M-am înturnat la loc în umbra catedralei. Te-am așteptat să vii, îngenuncheat pe trepte; Te chem și m-ai chemat să ies din așteptare. Când ai pornit și tu, pe marea-ntunecată N-ai mai putut veni, corabia albastră Împiedicând-o iar banchiza de opreliști. Nu pot să las acum poteca dintre ziduri Și vin din urmă iar mai multe valuri grele. Delfinul rătăcit, prea apăsat de mare Va fi un călăuz de drumuri mărginite. Rămân să te aștept. Întorc din nou clepsidra Tăiat adânc la mâini cu cioburi de blesteme. Poezia nr. 219 Phoenix Bucureştiul, teleportat undeva la marginea lumii, cu vaporul lui Intercontinental eşuat printre valuri de gunoaie, recifuri umane, betoniere şi ţărmuri fără memorie, mă agaţă cu degetele prelungi ale lui Cristian Paţurcă, striveşte o lacrimă în ochii mei provinciali şi


îmi cotobăie prin buzunare în căutatea monedelor calpe pentru plata zilei netrăite de azi, în timp ce flaşneta lui Ion Bolborea invită miticii în scena improvizată pe căruţa de carnaval care, iată, nu s-a răsturnat la Caracal... Nu prea ştiu încotro să mă îndrept, deasupra tonetelor cu ziare explodează meteoriţi, după fiecare colţ pândeşte câte o europă trucată în localurile publice a fost interzis fumatul şi vicioşii îşi rod unghiile la o bere, povestind despre lupta teribilă dintre cetăţean şi consumator, pe aleile dintre blocuri se face seară, şinele tramvaielor se răsucesc spre cer şi, în cele din urmă, închid ochii şi trec strada pe cea mai roşie dintre culori, lăsând miliţianul din intersecţie să fluiere a pagubă, sârnind hohotele de râs ale muncitorilor de pe acoperişul Teatrului Naţional, care îşi imaginează începutul unei noi revoluţii şi se prefac că lucrează. Între timp pe cer plutesc nori şi câini comunitari salahori în salopete gri demontează stelele, pe ziduri înfloresc afişe multicolore, tomberoanele se umplu de aripi şi în ceasul de la colţul străzii Speranţei se aude scrâşnetul rotiţelor unui mecanism invizibil care începe să ningă peste oraş cu cenuşă... Poezia nr. 220 Acum Nu mă mai caut. Nu mai vreau să ştiu De ce-n oglinzi văd volbure de fum, De ce îmi ard făclii peste pustiu Şi dincolo de porţi nu-i nici un drum. Nu mă mai caut. Nu mai vreau să ştiu. Zîmbind, m-am ferecat în aşteptare. Din fum şi foc nu vreau să mă rescriu O nouă umbră căutînd cărare. Nu mă mai caut. Clipa mi-e de-ajuns. M-am ghemuit tăcută-n absolut Şi nu doresc să mai găsesc răspuns Sub lacătele altui început. Abia acum încep să desluşesc Contururi în oglinzi. Îmbătrînesc... Poezia nr. 221 73 de solzi de zeci de somnuri mă confrunt cu insomniile acute ale peștilor de pe candelabrul


din camera mirosind a naftalină. mă cufund în apa lor, se scufundă în mine îi inspir mă respiră.mă înec cu o broască de pe malul abajurului stâng, drept, stângul poartă mărimea 37- dreptul este amputat. în zilele ploioase înot cu rechinii din bec să ajung la cabinetul de pe strada principala. vâslele rupte se ciocnesc de lumina închisă la culoare iar eu... urăsc ceața! nu-mi văd prin ea propriile gânduri; iar nori pufoși atârnă de cerul gurii mele. Aida mai vine în vizită joia, când pacientul 73 își încheie cămașa de la pantaloni. mereu șoptește:”O,Frank! camera mă sufocă cu atâta aer!” iar eu o iau la dans în cel mai subtil mod posibil.mă calcă pe degetul mare de la mână la fiecare pas.tac și îi zâmbesc.examinează și tatonează fiecare parte a corpului meu; femeie de hârtie fără rușine și colțuri. la ora 7 la amiază vine mașina să mă ducă înapoi pe faleza mea. mă grăbesc să-mi încalț pielea și să-mi închei cei 3 nasturi de sub stomac; șoferul vede vânătăile de pe limba păpucului.pune frână.cobor.înot.porii îmi plutesc sub razele de 73 de volți. îmi respir visele și le pufăi precum bunicul își ronțăie țigara. mă înec cu o broască de pe malul abajurului stâng, drept, stâng, o învârt în priză – ea, nebuna: “ O,Frank! camera mă sufocă cu atâta aer!” iar eu reiau dansul în cel mai subtil mod posibil. Poezia nr. 222 Iertare părinților mei… Plămadă din cei doi pe care Nu i-am iubit nicicând de-ajuns, Deşi la ei fără-ncetare Ȋmi este gândul cel ascuns. Dar azi ființa-mi prea haínă, Uitând de-a versului chemare, S-a rătăcit plină de vină Pierzând speranța de iertare.


Iatã-m-acum, întârziată, Dar gata să vă-nchin umil, O poezie deformată De-acest prea dureros exil… Vă sunt datoare pentru viața Ce deseori mi-am blestemat Fără să-mi pese că-i prefața Unui destin prea luminat. N-am fost nedreaptă doar cu mine! Ci mai ales cu voi, părinți! Ce vă rugați să-mi fie bine, Cu lacrimi sincere,fierbinți. Sunteţi acei care-ntr -o clipă Ați renunța la două vieți Pentru a mea, prea obosită, De-atâtea drame fără preț. Şi ce uşor m-aş achita De datoria către voi, Dacă o zi ați observa Că sufletul mi-e mai vioi… ! Poezia nr. 223 Final Am călcat drept pe un drum strâmb, Am urcat munţi şi am coborât văi, Am zburat pe nori până la stele şi înapoi, Am visat şi am gândit, liber şi fericit. Transfuzie de energie, eu şi o galaxie, Iluzie terestră, mi-am lăsăt aici omul, Umanul l-am luat cu mine să vadă, Adevărul; nu omul, ci umanul e călătorul. Am vorbit de spaţiu, timp şi energie, Sper că tot ce spun, nu este derizoriu, Mi-am dorit să ştii ce sunt eu, ce suntem noi, Nu suntem apă şi noroi, suntem spaţiu, timp şi energie. Mai presus de toate, cred în mine, Nu aştept "imprevizibilul" să îmi aştearnă zile senine, Nici să-mi schimbe solidaritatea faţă de tine, Nu te scuza, gândeşte liber, fără obligaţii creştine. Toţi aveţi nevoie de invăţători culţi, Instruirea temeinică depinde de voi, Învăţătorul se concretizează în noi, Debitează izvorul cunoscând orizonturi noi. Trec prin suflet sentimente, emoţii şi trăiri, Trec prin minte memorii, imagini şi schimbări,


E tot ce vreau să simţi, atunci când te schimbi, E tot ce scriu... nu vreau să te mai minţi. Universul eşti tu. Poezia nr. 224 Joc de şah S-au plantat pavelele – carouri pe diagonală. Axis mundi – o moară stricată zdruncinată pe scările înalte de nouă pe Richter. Mestecă pe azi şi pe mâine şi-aruncă-n siloz râşniturile înnorate şi perspectivele senine. Pe seară, ca-ntr-o Duminică-n familie, toată huma se-animă-n apus într-un sunet atomic primordial. Se caţără pe perdea un abur murdar – cognoscibil şi re, se rostogoleşte lângă silueta seului de lună într-o-ncercare ciclică de „ a fi”. Îşi creează armata şi cu picioarele ventuză se-agaţă care mai de care după existenţă şi formă. Luptă-n paşi de dans armatele de humă şi cremene călite-n teoria scânteii. Pe două rânduri se-aşază în încercarea pe care zeii o numesc – „Joc de şah cu lumea”. Poezia nr. 225 Fructul necopt


Culege-mi din ochi fructul necopt, soarbe-l – lăcomiei tale dă-l; mai vesel te-ndepărtează de fiecare clipă cutreierându-ți tinerețea. Și oricât de uitată am să fiu tu culege-mi din ochi fructul necopt când mai devreme, când mai târziu… Poezia nr. 226 Tinereţe… Tinereţe, tu beţie a visării Eşti doar o clipă trecătoare Ce apare şi dispare în zare; Eşti un boboc ce înfloreşte, Dar până la urmă se veştejeşte. Apari în viaţa fiecăruia Şi pe ruine construieşti vise Trecând de la cuvânt La fapte împlinite. Mi-aş dori să rămâi în această lume, Dar până la urmă despărţirea îşi va arăta domnia… Oh, tinereţe, tu beţie a visării! Poezia nr. 226 Deşertăciune Mă înrudesc cu mine şi tot ce înseamnă om. Mă înrudesc cu zarea, cu fiecare pom. Natura mă desfată prin firea-i răsfăţată, Se zbenguie-n căldură, apoi ea plânge toată. Tot sus, un cer albastru cu marea se împreună. Apare orizontul iar zarea îi cunună. Se supară adâncuri, vor din nori un frate, Valuri tot mai mari, tind a-i da dreptate. Răzvrătită mare, rechinii-s pe uscat, Sunt alungaţi de valuri, că-n ape au păcat. S-a săturat Poseidon, a restabilit dreptatea, În faună şi floră, domnească echitatea...! Din simţiri trăiri, tot vrei, vrei şi ceri… Se îngălbeneşte frunza şi viaţa ce-a fost ieri. Întins eşti la piele, cum marele pământ, Apoi, te vede lumea cu riduri ca pe sfânt. Vei muri ca frunza, te regăseşti în muguri,


Copacul iţi e sprijin, iar crengile doar juguri. Urmaşul ţi-l împingi, prolific cel pământ, Să vină vină fiii, cu tot ce au mai sfânt. Poezia nr. 227 mă cuibăresc ca un copil într-un pântec îmi plimb degetele peste coastele mariei lumina cade undeva sub sâni într-un unghi puțin alungit maria ascultă-mă te rog ascultă-mă te rog ascultă-mă te rog ascultă-mă te rog ______________________________________________________________________________ trebuie să ai 20 ani pentru a-ți tăia venele trebuie să ai 20 ani pentru a-ți începe viața sexuală trebuie să ai 20 ani pentru a avea schizofrenie trebuie să ai 20 ani pentru a ține pe cineva în spate 38 grade+ pe măsură ce temperatura crește și oasele mele se dilată unele mai mult altele mai puțin maria adună-mi oasele și pune-le în fața unui câine – el va ști ce trebuie să facă 40 grade+ se așează praful peste tălpile mele maria pregătește o farfurie mare de supă și dă-mi să o mănânc mi-e foame sunt un animal. mi-e foame mi-e foame mi-e foame mi-e foame e t c . _______________ maria îmi aduci și niște pâine? ____________________ 42 grade + plămânii mei cedează când străbunicul a murit, avea plămânii plini de fum la priveghi i-a ieșit fum pe gură și toți s-au speriat fiul lui a aruncat pachetul de țigări și a plecat pe mare mamaie și-a cumpărat o biblie o carte de rugăciuni o carte de cântări bisericești citește în fiecare seară și îl roagă pe dumnezeu să ne țină pe mine pe dragoș și pe bogdan să nu fumăm 44 grade+ maria


eu locuiesc cu mama și tata avem pâine avem calorifere avem apă avem 4 pisici mi-e teamă de câini unul îmi va mânca rămășițele îmi curge sânge de la mâna dreaptă lanțul m-a strâns prea tare error error error error error error error cannot show the temperature. it is too hot. take good care not to suffocate. error error error error error error error maria nu mai știu să respir rareș și-a legat o funie lungă de tavan o să și-o pună în jurul gâtului și o să îl legene ______________________________________________________________________________ maria o să vină un bărbat înalt mi-e pregătit un culcuș lângă lac. Poezia nr. 228 Pe ţărmuri erodate… Aş vrea să-ţi fiu cântec de privighetoare şi să vin odată cu zorii prin iarba scăldată de rouă la sărbătoarea ce-ai sărbătorit… nimeni nu va şti taina purtată peste zi când tu devii stăpân ocrotitor peste lungul şir de ape… Aş vrea să-ţi fiu culoarea de sub zare şi la lăsarea serii smulgându-mă din flăcări să mă prefac într-o excentrică floare ce-o vei purta la cingătoare la nunta ce-ai nuntit…


nimeni nu va bănui nebunia furişată într-o zi când tu devii stăpân risipitor peste nisipuri odihnind pe ţărmuri erodate… Aş vrea să-ţi fiu tresărirea de sub pleoape şi prin iarba înfiorată de cântec lin să mă strecor şi să-ţi fiu aproape, cât mai aproape la cernirea ce-ai cernit… nimeni nu va şti trădarea strecurată într-o zi când Tu stăpân peste toate ai însufleţit gândul unei şoapte, unei şoapte… Poezia nr.229 Ultima cursă Ce duşman mi-e acum nevăzutul tărâm… Şi atât de pustiu e oceanul… Giulgiul alb, selenar, mă îndeamnă la somn Şi îmi cade din mână ocheanul. Spintecăm fără spor întunericul cald ‘Naintând ca o umbră semeaţă. Mateloţii dau glas unui cântec ribald, Limpezindu-mi privirea de ceaţă. Şi Eol suflă rar, colb de nori risipind, Pânza mea vrând n-adins s-ocolească… Eu îl rog şi-l îndemn şi pornesc să îl mint Că nu cred în puterea-i zeiească. Lângă proră lumina dansează fecund, Dantelând alba vasului poală, Şi-i târâtă avan într-un iad fără fund Pe-o cărare vâscoasă de smoală. … Liliput plutitor între cer şi ocean Leagăn trist, părăsit între lacrimi, Îl simt încă gemând, doritor de alean, Purtător de speranţe şi patimi. Pe al gândului val lunecând nezorit, Cu privirile-n gol cufundate


Sorb nebun, cu nesaţ, un trecut otrăvit De-ale inimii multe păcate. E aşa depărtat blestematul tărâm Şi atât de pustiu e oceanul… Am să-nchei prea curând ne-ncheiatul meu drum – Am să-mi trag mai aproape limanul. Poezia nr. 230 UN PAT ŞI ZECE OCHI Sub un copac rotat – pe lângă care bătrâni şi tineri şi copii frumoşi, în zile-obişnuite sau de sărbătoare, se-ndreaptă spre lăcaşul Sfânta Vineri, ce-i vizavi de Parcul Moghioroş – stă un pat care-a avut o viaţă lungă şi la care în sfârşit au renunţat, însă i-a fost dat să ajungă încă o dată de-folos… Iar noul proprietar al său – bolnav, distrus, pierdut, slinos – a fost lăsat de către-autorităţi şi Dumnezeu să ceară milă de la moşnegi şi babe, şi de la tineri – care se-ndreaptă spre lăcaşul Sfânta Vineri… În preajma lui sunt patru bodygarzi cu boturile stând pe labe: doi câini de rasă, dar abandonaţi, şi alţii doi născuţi bastarzi… „Fiţi binecuvântaţi!” – răsun-o voce ca de psalt, în ritmul paşilor pe-asfalt, şi zece ochi privesc în aşteptare: „Ne dă bănuţi?... Ne dă mâncare?...” Poezia nr. 231 Prietenie amară Am primit în dar oase pentru câine, dar câinele mi-e prieten şi am împărţit în două mica avuţie: scheletul mare, nespus de rigid, aproape dezbrăcat de plăcerile carnale,


l-am pus în pungă, pentru mine, pe care am colorat-o, pe la colţuri, cu roş ca să nu se vadă visele devenite aşchii de dor, gura am legată c-o fundă, se apropie doar Crăciunul, sora mea râde, ştiu că are râsul amar…am pudrat-o cu “secretul-gustului” şi-am pitit-o în congelator, cu grijă, ca să n-o zărească câinele. Am să-i spun mai târziu că nu va venei nici anul ăsta Moş Crăciun – În cealaltă pungă am aranjat, ca pe rafturile de la Carrefour, bucăţele de carne mici, mici, dar de carne, Doamne, ce frumos se răsfăţau în mijlocul pungii! Mă uitam cu coada ochiului la câinele alb, cârlionţat, cu prvirea blândă şi înţelegătoare, ridicat în două picioare, ce-mi întindea politicos lăbuţa, stau nemişcată, să-i dau sau să las pentru Crăciun? Închide ochii, din când în când, şi aşteaptă… ştie că-i voi oferi şi ultima bucăţică de nafără. îi intind jumnătate din partea întreagă, mănâncă cu poftă, se face apoi că doarme, culcat pe-o fărâmă de carne. M-aşez pe scaun şi încep să scad şi scad, nimic n-a rămas din tot ce aveam, doar pentru o bucăţică de os, pudrată ici-colo cu aşchii de dor, căţelul oftează în vis, de ce oare?, ridică capul, mă priveşte atent şi adoarme, fericit că i-am dat o bucăţică de carne. După un timp, o zi, o lună, un an, am găsit fărâma de carne aşezată într-un colţ, pe-un fel de altar, câinele stă în două picioare, dar nu mai întinde lăbuţa ca data trecută, imi mângâie mâna şi simt o lacrimă ce se prelinge în suflet încet, încet, ca un vis trecător câinele mă priveşte cu drag, cine a spus că visele dor? pun fărâma de carne innegrită de rime, îl chem să mănânce, dar nu! apleacă privirea şi plânge. Poezia nr. 232 moartea e un graffiti scris pe inimă moartea nu are profil de facebook deși e prietena tuturor o găsești la colțul blocului


asmuțind câinii îți împinge mașina îți leagănă copilul oriunde ai nevoie de ea chiar și pe timp de pace împarte vieți pe carosabil seacă fântâni dezbracă mirese în noaptea nunții și toamna e mult mai sociabilă se simte în largul ei printre atâtea frunze sărută mai apăsat predă alchimia notează în agendă informații confidențiale celor plictisiți de spovedanii web s-au îndrăgostit de ea toți vecinii de palier de mersul ei cu vino-ncoa bărbații vor s-o agațe la semafor însă e atat de inaccesibilă ca o senzație de arsură în plexul solar Poezia nr. 233 Eminescului – rege al poeziei Motto: Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de copaci. Mihai Eminescu De din ceruri, De din neguri El veghează peste vremuri Şi te vede, trist, cum tremuri: Ţară mândră, glorioasă, Ţi-au rupt haină de mătasă, De frunzișuri, de prin codri, Prefăcuți și ipohondri, Unde rătăceam voios Şi cu sufletul duios Ascultam fiind băiet Susur de isvoare-ncet. Ţi-au rupt haina de azur, Ape-nvolburate murmur’ Şi-mi deșteaptă somn de veci Pe margini de ape reci Unde-un singur dor aveam Linișit să dorm voiam. Mă tulbură și-ntristează Cei ce țara n-o veghează Şi se duce tot de râpă Sufletu-n două să-mi rupă


De din neguri, De din ceruri Şi tot tremur Peste vremuri.

Poezia nr. 234 Jurnalul unui spion Privesc. Adulmec după pericole. Stau închis în propria-mi tăcere. mă poticnesc meditând la tot ceea ce descopăr din umbră. Lumea înzorzonată aleargă riscant, uitând de timp şi spaţiu. Peste tot, umbre zdrobitoare pândesc agresiv După alţii. Ascult. Şoapte insistente rostite silenţios ce curg în silă printre noi. Se strecoară precum tentacule slinoase ce înşfacă gândul şi-l iau. Ameninţări pline de venin ne injectează gânduri trufaşe şi noţionale. Peste tot, fantasme viclene defăimează nepăsătoare Pe alţii. Consemnez. Îndur subjugat atâtea înfloriri ale gândirii. Sunt ca o jivină. Mă simt infectat de ura altora şi scriu. O fac, poate, cu inimiciţie: ,,Unde sunt? Cine sunt? Ce caut aici?” Nimic nu mă preocupă însă mai mult decânt redactarea mea penibilă... Despre alţii. Poezia nr. 235 Noi eram cu halca

nu știu ce mai știu din copilăria mea nu știu cât de tare am pătruns-o sau cât de tare m-a pătruns ea pe mine...


știu doar atât la început tălpile nu atingeau pământul aveam aripi crescute pe șira spinării. mama a zis că-i mai bine așa, până la o anumită vârstă am crezut-o pe cuvânt nu așteptam să treacă timpul timpul își vedea de ale lui . momente de dilatare și de comprimare dar cine-l băga în seamă noi eram cu ”halca” …spunea bunica și tare ne mai plăcea! iernile erau magice, credeam în moși Crăciuni, îngeri ai zăpezii sau mama ne-a hrănit visurile cu tot ce-a avut ea mai scump. Știa prea bine că sufletul trebuia căptușit cu de toate în creșterea lui... și atunci erau iernile grele, dar cine se văita? nu ne păsa de cantitatea de zăpadă, cu cât era mai multă cu atât mai bine! eram amfitrionii derdelușurilor ! încetul cu încetul ne dezbrăcam de alb , pășeam în primăvară... mai târâiam săniile și prin aprilie că splina porcului era lungă rău.. natura exploda prin noi .. ne era dor de alergătura la soare sau de tăvăleala prin iarbă, de parfumul florilor, de ploaia albă a cireșilor sau de cărăbușii lunii mai cum îi mai prindeam în palme și făceam moriști apoi! verile erau caniculare-ca și acum de altfel-nimic nou sub soare, atunci știam evada...căutam oaze de răcoare prin pădurile de prin apropierea Romanului.. plecam cu noapte-n cap și veneam seara bineînțeles cu vărguțele aplicate pe spinări uitam de timp, de părinți ... de bunica ( nu uitam că ea mereu era de partea noastră); toamna ne prindea la cules de nuci și murdari de iod... la fel și școala ne prindea...negri-aurii! câte și mai câte vărguțe n-am luat... am crescut-sănătoși zic eu, bunica când observa că aripile încep să se rărească le mai înădea cum putea... însă nu ne mai încăpeau sub piele...


nu-mi aduc aminte dacă eram triști adolescența se înfiripa cu alaiul ei de fluturi aripile lor calde ne înălțau, lipite de suflet… Poezia nr. 236 PELERIN monumentul eroilor pompieri Mihăileşti îl privea prin luneta maşinii nouă ani s-au topit şi contopit în aceeaşi amintire vie a ultimei clipe petrecute împreună cel mai iubit şi … atât de drag interesant era că nimeni nu îi înţelegea starea acea lacrimă rămasă veşnic pe chipul brăzdat de riduri prematur adâncite kilometri lăsaţi în urmă şi noaptea nedormită în aceeaşi zi, an după an pentru a fi alături de el legătura pierdută de aceea poate glasul îi devenea dintr-o dată sensibil la vederea militarilor care au fost şi care vor să vină tremura uşor în lumina opalină a dimineţii doar ploaia îl înţelegea aceeaşi, despletită dar acum curată picăturile mari ce stropeau pământul unde a căzut depărtându-se, adăpându-se lacrimile unui cer atât de iertător care vibrează acum la unison pe acelaşi riduri prematur adâncite dar în acorduri de Bach auzite de el, doar de el în surdină intra în cimitir totdeauna resemnat parcă ar fi vrut să-şi închidă în suflet liniştea şi foşnetul copacilor solidari străjeri peste timp ai eroilor neamului o strângere de mână, o îmbrăţişare aceeaşi mână pe umăr, o privire în pământ şi amintirile pătrund ca o săgeată


în coasta cerbului pândit de departe simţea prezenţa lui „lasă tiţule, că o să fie bine!” nu-şi putea explica de ce toate acestea suferinţa, lacrimile acest drum istovitor, ploaia îngemănarea aceasta de uniforme şi ceremonialuri militare etuve ale unor răscoliri de amintiri nerostite se temea de candelele ce ar putea să se stingă, împietrind inimile rostogolindu-se în direcţii diferite, seci fără treptele bătăilor vieţii cu toate acestea ar fi vrut să-l mai vadă o dată faţă în faţă, amândoi pe aceeaşi bancă ţinându-se de mână ca de la tată la fiu să-i spună cât de mult îl iubeşte şi cât de mult are nevoie de el acum la bătrâneţe fără regrete, doar cu poveţe nu voia decât să-l lase să-şi rezeme capul pe umărul lui şi să-l mângâie părinteşte binecuvântându-i bunătatea răbdarea şi buna cuviinţă cu mâinile tremurânde împărţea colacii de pâine şi gurile de vin spre aduceri aminte se întreba de ce nu vin răspunsurile ca o apă lin curgătoare ce s-a întâmplat cu toate visele planurile, cu lungile discuţii până la orele târzii ale nopţii în dulcele pridvor de acasă s-a sfârşit, tăcerea se aşterne în mirosul îmbietor al florilor de tei doar chipul lui se aşează discret pe luneta maşinii printre stropii de ploaie aducători de lumină pe E85, în groapa oglindită din cer primele raze ale soarelui încălzesc închipuit roadele pământului stropit cu sângele eroilor noştri oamenii se pierd pe alee


risipindu-se, picuri de ploaie unele în prelungirea celorlalte posibil că se iubesc poate fără ştirea lor! Poezia nr. 237 Posesiune Am un şarpe-n acvariul trupului. Îmi leagă fricile, le-mpleteşte, susură pe braţul meu ca pe cel al unui izvor, peste ceaţa din mine se-ncolăceşte. Am o hartă a timpului decupată pe faţă. Îmi adună sub pleoape numai cenuşă, adună ani pe artere ca-n nişte fortăreţe văscoase, faţă de cine-s acum e doar o viaţă de om ştearsă. Am un peşte care-mi poartă cu el visul. Îmi plesneşte apele ochilor cu nostalgia celor văzute, alunecă pe retină ca pe glezna noduroasă a timpului, pe cele înfipte de drame le lasă să doarmă tăcute. Am o pereche de gene blocate-n clepsidra inimii. Îmi clipeşte imaginea celui iubit ca o suflare de vânt, aşterne somn de smoală peste roţile prăfuite care mă locuiesc, adună în sticla dimprejur primordialul pământ. Am o muzică ciudată în cochilia urechii. Îmi coboară noaptea pe coaste şi-n vene, în fugă, mă foşneşte ca pe o siluetă de frunze, împătureşte ţipăt şi linişte pe tivul auzului cu o octavă. Dintr-odată pustiul pieptului meu rodeşte Poezia nr. 238 Doar (pe) o parte... Umblu-n haina zilei de pe urmă. Nu mai încerca să-mi spui că plouă! E destul că trecerea ta curmă Gândul meu pictat pe flori și rouă! Umblu-ncet... şi numai talpa-mi țese Pe un foșnet brun, cărări șoptite... Umblu și mai scriu fără să-mi pese Un poem cu mâini îmbătrânite. Umblu-n haina zilei... și se pare Că mă strânge doar în partea stângă... Ce păcat că nu e partea-n care


Sufletul învață să nu plângă... Poezia nr. 239 Oaspetele Acum zece ani părea imposibil; nu acea moarte ne răneşte pe noi, întinsă sub meri după îmbăiere, spălată de soare, ci inocenţa şi înţelepciunea locului acoperit azi cu flori de sticlă. Poezia nr. 240 O noapte tristă Sub clar de lună,de sub teiu-mbătrânit, Răsună-n vale,glasul unei fete. Cere putere pentru sufletul rănit, Printre lacrimi si triste zâmbete. Lâng-un tei înflorit și un râu mititel, Fata se roagă să uite de iubire. Culege ușor ca-ntr-un buchețel Florile de tei,a padurii împodobire. Cu voce duioasă si față-ntristată Își cântă durerea printr-o doină de jale. Până și cerul plânge de viața purtată, De-ale vieții valuri ce vin si pleacă de-ndată. Rămâne sub teiul cu frunzele dese Până când stelele dispar si soarele iese. S-a mai dus o noapte din lungul șir al vieții, Așa cum este scuturată și roua dimineții. Poezia nr. 241 S.O.S. Pierdut intr-un oraş ce mi-a amanetat speranţe Ma inspaimant la gandul ca aşa va fi mereu, Cu sentimente moarte şi vise ciuruite-n gloanţe Trimit un S.O.S. spre Dumnezeu. Cu-n suflet prigonit de-atatea fapte rele Traiesc din inerţie zi de zi, Cu cicatrici pe corp şi-n minte cu sechele Viaţa-mi curge spre moarte şi nu o pot opri.


Dar incolţit de umbre hranesc o amagire Ce e de fapt un vis nascut dintr-un somn greu, Și-mi strig din rasputeri salvarea prin iubire Și-I mai trimit un S.O.S. Lui Dumnezeu. Poezia nr. 242 De când scriu Scriu de când am aflat că se poate face sex din deprindere nu mai am 20 de ani pe cuvânt să mi-se tocească genunchii să găsesc ceva de scris pot coborâ şi-n tomberon şi să dau din mâini în limba română vreau să scriu o poezie lichidă care să revină cu fiecare pahar să fie doar a mea numai a mea de-ar mai fi ceva care nu a fost scris aş coborâ iar în tomberon dinspre baza mare înspre baza mică să o scormonesc de viscere de ziua de ieri de cina romantică-n doi pe freud l-a inventat dumnezeu înainte ca pe mine să mă inventeze freud am atâtea metafore perverse la mine încât dacă le-aş scrie s-ar construi un eşafod pentru obsedaţii de poezie Poezia nr. 243 Pe urmele umbrelor... Motto: ” Timpul este ca o gazda mondena care da mana musafirului ce pleaca, in treacat doar, grabita sa ia in brate, ca si cum s-ar teme sa nu-i scape, pe cei ce vin. Spune un "bine ati venit" plin cu surasuri si, in schimb, un "drum bun" rasufland usurata. ”- William Shakespeare Unde eşti, speranţă, unde mi te-ai dus? Rătăceşti în umbrele unui stingher apus? Spune, spune-mi alergi în delir? Sau vrei să te privesc din umbra unui cimitir? O! Cât te-am căutat! Dar unde te ascunzi? Te-ai pierdut în negura uitării? Unde încerci să pătrunzi? Eşti plecată pe umbrele zâmbetului? Sau nici nu-i mai zâmbeşti soarelui? Fugi, du-te! Păşeşte pe tărâmul infinitului! Acolo vei simţi puterea spiritului! Fugi, lumina lumii nu răsare! Timpul ne-a lăsat amintirile-n uitare!... Poezia nr. 244 Muza


Azi mi-am trimis iubita de acasă Ca să răman cu mintea mea pribeagă. Şi singur, n-am dormit o noapte-ntreagă, Insă pensonul stă tăcut pe masă… Şi îndreptat cu capul spre fereastră, Desi se întrevad ai zilei zori, Iar ochii mi se-nchid răzbunatori, Aştept să-mi vină muza cea maiastră. Să mă inspire caldarâmul nins Sau să-mi închipui iar un coş cu flori…? Cu fructe l-am pictat de-atâtea ori… Ca şi albastrul mărilor întins… Dar nu se-ndură mâna nicidecum Fără a muzei caldă insuflare Să potriveasca dulce vreo culoare Conturului cernit ca şi un scrum. Iar dinspre colivia din perete Un melancolic tril de primavară! Eu, întristat că muza nu coboară, Mă uit către bătrânul meu sticlete. Când dau să-mi scot ţigara din pachet El dă din aripi neastâmparat, Stârneşte aer rece şi uscat Şi-mi tot aşterne praf pe şevalet. Poezia nr. 245 L A N A R I G A M I unii îi spun simplu: Nărigami. Grande Port, Grande Portal: La Nărigami pe planeta dinspre unde vine visul. cei care te iubesc prea mult nu ar vrea, desigur, să-ţi ştie, ţie, somnul răvăşit, rănit, străpuns şi luni şi marţi şi azi şi mâine substanţa visului revine îl recunoaşte, îl simte şi îl ştie pe cel ce-n lume puritatea vie,-ntreagă – o menire să vrei, să poţi să fii altfel fără îngeri, fără umbră


un blestem. nici brazii nu-şi mai simt, lor, vârful aburii frigului rotind într-un alai de nuntă litere într-un cuvânt. în Grande Port, în Grand Portal îngerii vin, apar cu aşteptarea-n loc de inimi cu iubirea-n brate primăvara timpurie îngenunchiată-n faţa Anotimpului Necunoscut în rugă: pentru tine, mântuire tu, ultimul plecat în Nărigami noul ei sosit. Poezia nr. 246 jurnal apocrif motto : “Știu tot ceea ce tu nu știi niciodată, din tine.” Nichita Stănescu azi e bine. ţi-e sete nu mai confunzi dimineţile cu mine scoţi din poşetă o banană o jucărie hidoasă rămăşitele zilei. de ceva vreme eşti un pește pe uscat asculţi valuri foșnitoare de vorbe arunci în stradă această umilință. flăcările ei se aprind se sting e senzaţia de care vorbeşti când te trezeşti o lumină nouă pătrunde un elf o spală cu amestec de cafea/ apoi se arată soarele viața vopsește vene deschise. pe sub piele ţi se dilată oasele simţi cum crești ţi se lungesc degetele/ cineva te apucă de mână îţi dă drumul la staţia următoare îi rămâne parfumul pierzi cuvinte încuvintepierdute sensul fermentează aerul e mai rece se amestecă şi niște gânduri guess who vorbește de dreptate pui în poşetă sondajul să ai copii să-i laşi singuri să te uite îndeşi la urmă bucăţica


de lemn vechi. în stradă doi la braţ pieptul tău e cald de la pantofii noi se ivesc răni uşoare sângele zilei curge. oraşul e nou te strânge la dreapta şi la stânga feţe străpungi o privire leneşă cauţi cartela niște aripi alunecă nepăsătoare pe lângă tine zbâr pe o antenă maşina stă acolo de trei zile îţi potoleşti setea & mă rogi să-ţi dau un şerveţel umed ...................................................................... e scris: vecinul de la 6 mestecă pagini din acest jurnal

Poezia nr. 247 Poemul subteran Doamne, dimineaţă m-am trezit cu-n gust amar în timp ce treceam strada, am văzut un cerşetor cum îşi trecea peste faţă o bancnotă de un leu şi spera că ziua îi aduce binecuvântarea Ta!... În staţia de tramvai, un bătrân rătăcit cerşea, un ţigan cânta la acordeon şi spunea că îi este foame, cerându-ne să-i dăm cât ne îndeamnă inima; un olog arunca spre trecători vorbe grele, pentru că băuse şi încă mai voia... o femeie oarbă ţinea de mână un copil şi jelea…un bărbat ars povestea şi zornăia monede-ntr-o cutie, spunându-ne să-i dăm ceva!... La metrou, în tunel, cerşetorii întindeau mâinile către lume, Îţi rosteau Numele şi aşteptau să îi miluieşti cumva!... Doamne, o femeie era mută şi ne oferea flori sălbatice, alta era oarbă şi vindea batiste de hârtie, un bărbat îşi arăta cioturile picioarelor, un altul pe cele ale mâinilor…o jumătate de om se târa spre scară, în timp ce visa


la jumătatea cealaltă, pierdută undeva, cândva…cineva a vrut să-i dea un pachet cu mâncare, dar infirmul n-a vrut să îl ia!... Pe scara rulantă, o inimă rănită sângera, una era înfrigurată, alta ardea… în tunelul umbrit, un copil zdrenţăros dormea ţinând în braţe un căţel, o bătrână sta rezemată de zid şi tăcea, una îşi arăta picioarele bolnave, alta, cheală, se legăna ca un balansoar şi râdea!… O femeie cu mulţi copii ţinea în mâini un carton pe care scria : SUNTEM MURITORI DE FOAME, MILUIŢI-NE CU CEVA!... O tânără privea către noi şi spunea MAMA ESTE BOLNAVĂ DE CANCER, FIE-VĂ MILĂ DE EA!... Pe peron, un bătrân încerca să vândă cărţi vechi şi lucruri mărunte, demodate, pe care nimeni nu le vrea…un tânăr voia bani pentru tren, altul pentru medicamente, o fată se droga…lumea grăbită trecea mai departe, fugind parcă după ceva!... Târziu, a venit trenul şi-am alergat spre vagoanele pline deja… unii am urcat, alţii au rămas în staţia sumbră, ascultând împreună cu noi vocea străină care ne-ndemna FOLOSIŢI TOATE UŞILE!... Doamne, acum fac drumul de seară, dar mâine va fi iarăşi o zi grea şi mă întreb - cât va fi Coşniţa milei Tale, să ne putem hrăni din ea!... Poezia nr. 248 anotimpuri soarele lenevește în iarnă dospind timpul în jumătăți sârguincioși fulgii își duc dansul


către pământ, peste iarbă explozie e-n ghiocei, în brândușe un îngheț ce doar el știe ce-nseamnă. toamna și vara s-au sinucis în răbdare dispare vinul se scriu noi calendare mayașii n-au știut , vom ști noi anotimpurile-s pe redutele luminii se declară pacifist un război noi vom lupta îmbrăcați în cojoace cu aură de miei prin șotroanele vieții desenând noi Dumnezei. Poezia nr. 249 Nimicul…plin…Dumnezeu O roată alunecă uşor la vale în faţa mea. În drumul său umbreşte cercuri pe pământ. Oare pământul, nu e un pelerine?...mă gândesc… Roata,roata se învârte ca un rozariu, în mâna unui bătrân călugar, numit glob de glasuri către stele. Iarba,râul,pasărea în zbor, toţi în cercul axei de “exist”, şi toate în “dincolo de-aici”, în concept ortodoxist, sub sceptru de dragoste mânioasă, sub lege din limba de Duh aleasă, se supun. Se supun unui nimic atât de cuprinzător, numit ,simplu ,ceva dincolo te tine ,de eu, dincolo de cuvinte ,dincolo de eu, mai departe de orice,decât de eu, un nimic plin…simplu…Dumnezeu. Poezia nr. 250 Suflet îndurerat Mişcări ample, fastuoase, leneşe, Cuvinte înmuiate-n patos potolit..


Eu mă duc, tu te-ntorci Noi doi ne nimerim, Ne ocolim, Nu ne vorbim. Stingheriţi în camera de zi Ne purtăm pe brânci, Contrare-ne-s călcăturile N-avea griji, e doar preludiul Şi-un întreg de rămăşiţe În pereţii minţii mele! Îmi e lesne să mai plec, Să mai uit, Să mă deştept. Oacheşă expresie, Gesturi timide Şi-un fârtat amorezat. Să-i privesc în urmă-nfăţişarea Jalnică, molipsitoare? Marile noastre tânguiri, Precum cele ale unui fluture menit Să ne frângă-n disperare, Să ne calce sufletul, să ne-năduşe durerea. Inima să ne tresare, Să ne zboare orişiunde, Iar vene pulsând să ne omoare Şi-un sărut tremurător Să ne-nchine pe vecie Rumenit, brăzdat de dor, De lumini, de cugetări. Să ne-nfunde mai departe, Măcar până-n moarte. Creta, urmă să ne fie Să ne ducă, să ne-ntoarcă, Să ne fure, să ne-mbine, Să ne deghizăm în trei Ca mai apoi, în moarte, Singură să-mi port doliu, Să m-ajut, să mă desprind de voi, Ce-n diverse apariţii, Stinşi să deveniţi, să fiţi, Şi-n lebădă să vă prefaceţi. Să spargeţi trio-ul nemuritor, Să mă nimiciţi frumos, Începând cu mâna-mi căzută, Ce dă formă prăpadelii. Şi-un sărut pe nas să-mi ţie


Umbră fără frică, mie. Şi doar pură ocrotire Să mă ducă în neştire Către culmi şi doar jelire. Şi din camera de zi Să vă fie companie Risipire, vrăjmăşie, Ochi de spaimă şi-mplinire. Poezia nr. 251 zile scurte cu mama motto: ”Ești sufletul de metal al orașului.” Marin Sorescu prima zi. mama se desprinde de lângă geam se uită în urmă ochii ei fixează cârlige de rufe numărate pe degete mâinile mamei sunt niște cartoane colorate le decupează rămâne fără unghii mama are tălpile goale peste praf paşii depun artefacte memoria ei adună la nesfârșit. nu face vreo selecție vreo curățenie are încheieturi de copil adoarme cu gândurile în pumnii mici mama nu renunță la adevărul ei ieftin se sătură să fie marginea paharului strâns între dinți de bărbat. şi parcă a fost prima zi ziua a doua. mama vede feţe/ dungi de lumină e doar un exerciţiu. coase goblenul ochii lui iisus turla bisericii în bucătărie cuţitul taie pune sare peste tăietură corpul ei alb se încordează îşi aminteşte amintirea e un virus scăpat pe asfalt gata să explodeze în altă piele de unde îşi respinge copilul cu 200 de waţi uneori zice că fruntea ei sprijină cojile casei o s-o închidă într-o scoică o să-i dea drumul în valurile cele mai adânci scuipă firişoare de salivă zici că ninge


până când îşi goleşte stomacul până când n-o să rămână decât ruine. şi parcă a fost ziua a doua ultima zi. mama trece pe lângă ziduri umbra ei e un cearşaf mototolit se întinde în iarbă nu-i scapă nimic. pielea se coace la soare deasupra capului cineva construieşte arme puternice fără găuri văd frica ei ştie că plec o vreme sâmburele urii se răspândeşte ca un spray care nu se usucă niciodată în somn ţine strâns un ceas acest ceas ticăie la mâna vecinei rochia înflorată îi face umbră mama şi gândurile ei rămân neauzite. şi parcă a fost ultima zi Poezia nr. 252 mușc din această zi ca din miere Motto: “Vouă vă plac flăcările tâmplelor mele” Ana Blandiana mi se decolorează sângele ca perdelele pe care le speli cu săpun duru sau fa după cum ai bani de la mama plecată de la tata plecat. în funcție de săptămână atunci mi se strepezesc dinții de la atâta uitat pe geam pentru că tratamentul pe care mi-l prescriu e ceva legat de o noapte lungă și eu vreau să dorm dar până nu mă uit nu merge așa. nopțile astea curăț mai ales unghiile de lac și din când în când tac nu mai bat darabana în masă. mă ceartă mamaie o doare ficatul îi bat în creier. nu știe că ficatul nu doare/ doar înfloreşte galben robinetul picură acum într-o cană nespălată de ceai negru cu lapte și fără miere


mierea strică tot de asta picură robinetul pentru că mierea strică tot Poezia nr. 253 în tramvai se întoarce iubirea Motto: “Noi înotăm – în ochii lor: zâmbind.” Ștefan Augustin Doinaș îmi spui despre lună despre tainele ei se întoarce în fiecare noapte ca şi când s-ar visa pe sine acest soare de amiază ţii strâns de scaun tramvaiul se pierde acum în ochii altui tânăr care zâmbeşte cineva ţine deoparte crengi verzi cineva are spini pregătiţi un ţipăt mut se cuibăreşte în noi inimi blocate ne ţin prizonieri vreau să cobor sunetul vocii mă lasă undeva treapta tramvaiului desenează pe sacoul fierbinte un sărut proaspăt Poezia nr. 254 Am să uit aşteptarea uitasem că primăvara vine odată cu tine dimineaţă, ţi-ai pus straie de sărbătoare să fii regină, doar azi peste regatul florilor de cais cu ziduri dantelate ai gleznele unse cu lacrima de mir a ursitelor ce-au plâns scotocind prin destine cu săruturi furate din carele cerului în seri descântate de îngeri ai destinul tău, ştiu, dansezi cu fluturii raiului pe câmpul sărutat de maci flămânzi cu paşi ce ating asfinţitul peste cortina desculţă a nopţii am aflat


că e devreme pentru plecări când vei sorbi roua din potirul zeilor la hotarul unui calendar uitat luminat de vreascurile unui dor am să uit aşteptarea într-un cântec Poezia nr. 255 GRIFON Clipa mea sub formă de inimă neliniştită, adâncă îmi adastă-ntre gene şi vine grifonul şi mi-o mănâncă; suie din piatră şi stâncă cireşul cu gânduri şi vine grifonul şi mi-l mănâncă; peşti de argint şi de aur fulgeră-n râul din mine ca o iubire, ca o patimă-adâncă ori ca un dor de albastru şi vine grifonul şi le mănâncă. Singur, de tăcere-argintat strig, copac singuratic sub lună: Grifonule, fugi şi nu mă mânca! dar numai ecoul târziu îmi răspunde: Grifonul, grifonul e-n inima ta! Poezia nr. 256 Clipe Viața se scurge în urmă lăsând Ca un corp ce golindu-se de sânge Amintirile calde ce parcă știind Lasă în urma ființa ce plânge. Secundele-s ani și anii sunt clipe Când viața se scurge din noi Îți trec amintirile prin minte Curg ca apa de ploaie, șiroi.


Poezia nr. 257 Modus vivendi Am murit acum 3 zile şi au fost cele mai bune 3 zile din neviaţă pe care le-am avut. Am netrăit aceste zile de parcă muream în fiecare dintre ele am netrăit aceste zile de parcă trăiam în fiecare dintre ele şi la sfârşitul lor am murit din nou ca să mă nasc intr-o lume vie plină de oameni morţi ce se mint când trăiesc şi plâng când iubesc încercând mereu să deschidă nişte porţi ei încearcă numai să moară săracii ei nu ştiu să moară şi din nou să traiască săracii ei nu ştiu ca numai din iubire renaşterea poate să se ivească dar eu ştiu, eu ştiu şi strig treziţi-vă oamenilor morţi treziţi-vă la viaţă treziţi-vă la moarte treziţi-vă din gheaţă trăiţi prin ce se poate căci astfel veţi renaşte mai puri ca zăpada căci eu ştiu, eu ştiu Pentru că atunci când am zis că pot să mor în braţele tale tu ai spus că m-ai ţine 3 zile în braţe aşa. Poezia nr. 258 Lie, ciocârlie Vino prietene la mine, la ţară, să asculţi ciocârlia cântând, sfredelită în ţinutul Dumnezeului! Când treci pe lângă mine-mi zici, uitându-te chiorâş şi cu resentiment: ,, ghiolbanule!” ori ,,măi plăvane!” ori alte ţărănii. Şi nu mă supăr, orăşanule, pe tine. Ba, dimpotrivă, te respect. Respect şi pentru burgul tău medieval, am, prietene-orăşan; nu-ţi sunt duşman. Altfel, nu te-aş chema la mine, la ţară, să auzi cântând cocoşii-a treia oară şi să te-nchini Luceafărului de ziuă. Să calci cu „desculţe goale” iarba-nrourată şi să asculţi înainte de răsăritul soarelui privighetoarea, mierla, cucul, greierul… Să bei o cană de lapte proaspăt şi cald,


de-abia stors din ţâţa vacii, vacă pe care, sângerându-ţi pulpa piciorului prin mirişte, trebuie să o duci la păscut. Vino să vezi ciocul plugului, intrând în pământ cum intră ciocul ciorii-n nucă să-i scoată miezul şi cum cormana brazdă neagră-ntoarnă în care să arunci sămânţă de rodire. Vino să bei din pumn apa şipotului pornit din buricul pământului, să-ţi ogoieşti setea şi arşiţa, şi sângele aprins din tine, şi resentimentul. Să vezi ce nu ai mai văzut, prietene: feciori şi fete-n legământ cu glia, înfrăţindu-se cu lanul, adunând în clăi snopii de rodii, dolofani; cum vântul ţăcănit le răscoleşte fuste, rochii, plete; cum, stând culcaţi pe spate, gânditori, privesc albastrul infinit ca pe ei înşişi. Să storci ciorchinele din toamnele brumate; să rupi un măr în pârgă, de parcă l-ai fura din mărul de lângă drumul care te duce înspre casă la ai tăi ori înspre-aiurea. S-asculţi în vaduri apa clipocind pe prund, în valuri să te-arunci, scăldatu-ţi etalând; s-aprinzi în noapte-adâncă foc pe malul apei, din crengi de salcie din care sar scântei ca un salut de noapte pentru Dumnezei. Ai fost vrodat’ la ţară? Din burgul tău medieval aspiri până la sufocare tot fumul din furnal, iar zgomotul din urbea ta natală de mii de decibeli e cât un univers ce te zdrobeşte. Ai ascultat poveşti la gura sobei, ai auzit lemne troznind în vatră, să vezi reflexele cum joacă pe pereţi? În colbul drumului rotind o roată de la plită, ai rotit? Vino la ţară să te hrăneşti cu aer proaspăt, iar liniştea… să simţi cum intră-n tine liniştea pornită din mii de puncte cardinale. Şi axa universului trece prin satul meu. Prin axa universului trece sufletul meu. Vino la mine, la ţară, prietene din burg, la horă să horeşti o horă, să-ţi cânte Sile Gavriloaie din scripcă ori la cobză, ori din fluier


o sârbă ori o polkă pe bătaie. Şi îţi promit să nu-ţi dau apă de la robinet, că nu te voi lăsa să vezi pornografii pe internet, că-ţi voi ascunde Motorola, îţi voi tăia şi telefonul, să stai numai cu tine şi să vorbeşti cu tine, să fii şi tu un mocirlos, ghiolban, plăvan, ca mine. Să te înţepe viespile, furnicile, ţânţarii şi alte lighioane, cum mă înţeapă câtu-i ziulica până noaptea, chiar şi noaptea pân’ la ziuă, lighioane. Să vezi măcar odată cum e la ţară, în satul meu, un tău din care ies pe luciul apei nuferi albi. Vino prietene din burg la mine, la ţară! Să asculţi ciocârlia cântând, sfredelind ţinutul Dumnezeului.

Poezia nr. 259 CORIDA E toamnă şi-i vremea de solduri Se leagănă vântul pe-un nor Mă legăn şi eu dând din şolduri Dar nu pe la noi prin Obor. Mă duc într-o doară-n Bazar Făptura îmi plimb, euxină Ţin mâinile în buzunar: Bani? Doar să privesc în vitrină! E-atât jaf de toamnă în mine Că-mi vine să sun la jandarmi Sub zările andalusine Se sparge clepsidra cu ani. Deodat’întuneric se face Şi linişte-aud picurând Când luna pe-o parte se-ntoarce Iar stelele pâlpâie blând. Un fir pe fuior se-nvârteşte Un gând e, de aur şi-argint Şi într-un vârtej, nebuneşte În horă, toţi anii se prind. M-aruncă-ntr-o zi, la-ntâmplare Da-i timpul şi spaţiul concret: Arena e friptă de soare Iar eu în arenă sunt fiert. El Toro, El Toro! Toţi strigă


Faimos este numele meu Cum pot fi erou când mi-e frică? Dar ce văd: vânatul sunt eu! Sunt taur şi-alerg plin de bale, El Toro cel crunt m-a-ncolţit În spate mi-aruncă pumnale Văd roşu, sunt ameţit. Dar când îmi înfige stiletul Tresar: stau pe-o bancă acum... Din mână îmi cade tichetul Îl rup şi-mi văd astfel de drum. Pornesc pe-o alee pustie „Rebajas” citesc în vitrină E-nchis, că e ora târzie Iar lumea de solduri e plină. Şi nu înţeleg ce-i cu mine, De unde-am avut eu bilet? Un junghi nu-mi dă pace, mă ţine: Sub coastă e-nfipt un stilet. Dar ceru-i senin, chiar serafic... Scăpat-am de ziua toridă Nu-i zgomot, deşi-i încă trafic Văd îngeri mergând la coridă. Poezia nr. 260 BUNĂ DIMINEAȚA, IUBITO E-o amintire ce-am lăsat Pe noptiera ta, în zori: Un trandafir de catifea, Și-o carte cu parfum de flori, Un croissant viu glazurat, Cu un buchet îmbătător, Carafa-n lapte caramel, Și-alături, un deșteptător... O draperie trasă vag... Timidă,-o rază de lumină... Un colț de pernă, șifonat, Purtând a nopții dulce vină... Și-atunci când ai să te trezești Și-ai să-ți ridici, încet, privirea, La cap de pat mereu vom fi Eu, cafeaua... și Iubirea!


Poezia nr. 261 Poveste dintr-un sat Într-un foarte mic sat Parcă de lume uitat Doi tineri s-au întâlnit Şi băiatul ei i-a vorbit - Te rog, spune-mi copiliţă Cu dulcea ta guriţă Eşti tu a cuiva nevastă Ori eşti stea din cer picată Sau doar o simplă garofiţă Răsărită ea-ntr-o grădiniţă -Deşi eu aş vrea să fiu aşa Nu-s nimic din toate astea Eu sunt doar o fătăşcanie Ce o viaţă simplă ea are Dar tu voinicule îmi poţi spune Eşti tu însurat sau eşti june ? -Eu sunt doar un simplu june Îndrăgostit de a ta privire De atunci sau tot iubit Şi nu s-au mai despărţit Iar băiatul a vrut să o ia De nevastă pe fata aceia Şi s-au dus la părinţii ei La măritiş să-i dea voie ei Dar mama ei auzind astea În loc să fie fericită ea A început atunci a ţipa Şi cam aşa spunea: -Cum de te-ai gândit Tu tocmai l-a logodit Căci eşti încă o fătucă Ce gândeşte ca o ulucă Şi aş vrea să ştii, oricum Că nu-mi place, nici cum Băiatul cu care ai venit Altul tu nu ai mai găsit ? Şi de-oi vrea tu cununie Eu îţi voi purta mânie Atunci când ei au văzut Că încredinţare n-au avut Ei tare rău s-au supărat Şi spre mare s-au îndreptat Ajunşi ei pe marginea mării


În liniştea tăcută a serii Ei atunci s-au sărutat Şi-n braţe s-au încleştat Apoi pe loc s-au aruncat Iar mai apoi s-au înecat Mult timp s-a scurs Până la ţărm i-au adus Dar păreau atunci a fi Mai mult morţi decât vi Doctorii mult i-au analizat Apoi verdictul ei l-au dat -Bucură-te acum cimitire Că vin două flori la tine Dar nu vin să înflorească Ci ca ei să putrezească Iar după ce i-au îngropat O minune s-a întâmplat Că din mormât la baiat A crescut un copac înalt La fel cum s-a întâmplat Şi acolo unde fata s-a aflat Iar copacii ei tot creşteau Unul pe altul se cuprindeau Iar crengile s-au tot lungit Până când ele s-au unit Copaci ei tot creşteau Şi parcă unul deveneau Asta ca să le arate la toţi Că se vor iubi chiar şi morţi Poezia nr. 262 Îmbrățișarea Pentru a îmbrățișa un copac lăsați păsările să-și facă loc în inima lui acestea cu aripile vor trasa cerul dintre frunze și ploaie apoi o carte se strânge la pieptul copacului, printre larvele fluturilor tineri, se curăță pomul de toate crengile uscate, ca inima sa proaspătă să poată primi iubirea care se va auzi strigată de pe toate orbitele planetelor


curățate în primăvară. Poezia nr. 263 Stejarul ( Imaginea ta… ) Sub firul lin al ierbii pământul negru zace liniștit Acoperind în taină mistere ale vieții de-altădată. Cu șoapte de izvor și cânt natura toată Se-ntinde peste orizontul nesfârșit… În dansul lor blajin raze de soare Alungă plumbul norilor învolburați Zglobiu,în urma lor,un fluturaș Îmbracă atmosfera în culoare… Mai ieri era pe când nu apăruse, Azi își opreste dulce al său zbor Și sărutând o frunză-ncetișor În umbră de stejar el se ascunse. Priveliștea întinsă și pustie Se pierde lin in depărtări străine… Stejarul,falnic ramurile-și ține Zidind în jurul lui împărăție! La umbra lui făpturile se-adună, Mărunte vietăți zumzăitoare Și în căsuța verde fiecare Învață să lucreze împreună. Furtuni se-abat asupra-i în răstimpuri Purtând în ele negură și jale Dar mai presus de orice încercare Coroana își înalță peste timpuri! Durerea unei rădăcini tăiate Demult,pe când era tânăr vlăstar S-a transformat încet,încet în dar Căci alt urmaș va crește mai departe… Și-atunci când ziua nopții i se îngână Un freamat lin se pierde-n depărtare Iar versul se transformă în chemare Căci orice-mpărăție are-o zână…


Poezia nr. 264 O inimă închisă-n suflet... Speranţa e un dor, găseşte-o, Cuvintele-s cântec de aur, Cu aşteptate clipe-n nour Inima-i rea, ca un taur... Regretul e un spin, tratează-l, Cuvintele-s iubirea care, În clipe oarecum bizare Sufletul vrea o-mbrăţişare... Tristeţea-i un buton, apasă-l, Căci va fi doar şi lângă tine, Iar fericirea nu-ţi mai vine Asemeni multor valuri line... Singurătatea-i simplă, uite-o, Nu-ţi voi dori să fii cu ea, Un scai va fi, te va urma, Nu vei fi singur, vei vedea... Chemarea e un glas, ascult-o, Căci glasul este o strigare, Urechea tu apleacă-n zare, Şi zbori la ea, cu nepăsare... Durerea-i boală, lecuieste-o, Când roua dimineţii este Un tratament ca în poveste, Ca într-un vis ce-nseamnă veste. Iubirea e un semn, păstreaz-o, Regretul e ademenit, Şi-apasă greu pe inimi care Iubire, nu au întâlnit... Poezia nr. 265 Buburuza Buburuză, puișor, cât de mult visez să zbor!... Mi-a spus mama că tu știi cântece pentru copii. Învață-mă și pe mine că sunt tot copil ca tine și colindă-n palma mea strop de lună, strop de stea,


chip de floare și de soare învață fata să zboare că e mică și-i e frică! Spune-i tu că e frumoasă și va fi împărăteasă… - Hai să-ți fac o brățărică din cinci flori de lămâiță, din trei ghiocei, patru flori de tei, șase viorele și nouă zorele. Clipește din ochi să nu te deochi! Îți fac și cercei din doi brebenei și o brățărică din flori de arnică… Patruzeci de flori de șapte culori, atâtea-ți zâmbesc și te-mpodobesc ca să fii frumoasă, mică-mpărăteasă. Dacă vrei să zbori și să fim surori află câte flori ți-am prins în brățară, dragă domnișoară! Poezia nr. 266 E secetă-n simțire În sătucul nostru, frate, case noi s-au ridicat, Cu terase şi piscine, cu design unicat. De culori îngreunate şi parfum ameţitor, Râd grădini înrourate sub un soare primitor. Tuia, roze şi camelii mă îmbie rând pe rând Şi-n imensele garaje, cai putere aşteptând. Nu zăresc nicio căruţă, nici săteni epuizaţi Ce duc apă cu găleata... Acum sunt modernizaţi! Cărăruia,-nspre pădure, şerpuindă-ntre stejari Îmi dezvăluie o casă ce-are gardul în doi pari. Poartă nu-i, pe-alei tăcere, de mister mă las condus; Pe o laviţă, la umbră, motănelul doarme dus.


Doi căţei vioi, în spate, urechiuşele ciulind, Vrăbiuţe jucăuşe, de prin pere ciugulind. Pe băncuţa de sub mărul care-n rod e rumenit Şade-ngândurat bătrânul, de tristeţe-ademenit. Îl salut şi el tresare, înflorind un zâmbet vag, Se ridică,-ntinde mâna, sprijinindu-se-n toiag. - Bătrâneţea, bat-o vina, nu mă iartă mai deloc... Şi, îndepărtând o carte, mă îndeamnă să iau loc. - Cum trecură anii, bade, parcă ieri plecam din sat, Am lipsit o perioadă, dar să ştii că mi-a păsat! Am trecut pe-orice străduţă şi pe coastă m-am plimbat, M-a izbit schimbarea-n toate, chiar şi omul s-a schimbat! - Am simţit şi eu, copile; sunt demult pe-acest pământ, În curând se face suta, dar mă-ntreb şi mă frământ: Ai văzut, venind încoace, satul bine utilat, Dar fugind înspre avere, sufletul s-a mutilat. Huzuresc în vile unii, alţii sunt tot mai săraci, Este secetă-n simţire... asta-i soarta, ce să-i faci? Am văzut de toate-n viaţă, greu şi bine mi s-a dat, Am simţit securea morţii şi de griji am fost brăzdat. Am lucrat şi în uzină, am trudit şi pe ogor, Dar din vremurile-apuse ştii de ce îmi este dor? Parcă altfel era omul: mult mai calm, prietenos, Îi păsa de neam şi ţară, nu mergea cu fruntea-n jos. N-a trăit nicicând pe roze, dar simţea viaţa din plin, Se lupta cu sărăcia, ajuta şi pe vecin. Era cumpătat în toate, nu împrăştia venin; Şi la muncă, şi acasă, avea chipul mai senin. Azi, copiii şi adulţii sunt mai trişti, mai cârtitori, Nu mai ştiu ce-i bucuria, nu mai sunt curtenitori. Nu mai simt păduri şi ape, nici respectul - cât de cât De vecini nu le mai pasă, iar de glie, nici atât! Ne lipseşte armonia, nu mai ştim iubi la fel, Egoismul ne ucide. Fie, Doamne, să mă-nşel! Asta-i viaţa de când lumea, sunt săraci, sunt bogătaşi, Dar spre calea omeniei e nevoie de mulţi paşi... Soarele murea pe culme şi-a-nţeles că vreau să plec, A tăcut pentru o clipă; i-am promis c-o să mai trec. A deschis alene pumnul, urmărind un secundar, M-a cuprins cu duioşie, strecurându-mi ceasu-n dar. N-am să uit chipul serafic, cu tristeţe-ncununat, Nici nobleţea cuibărită într-un suflet minunat. Poezia nr. 267 Solfegii cresc din ploi încrucișate


Sălăşuind în închisoarea vieţii O carte-i aruncată, e nescrisă, Un tonomat nu mai înghite fisă, Iar sinele-i pierdut în vălul ceţii. Pandora însăşi e pe veci închisă, Cutia-i stă ca bază în nămeţii Năucitori pe clarul dimineţii, Uitând mereu cromatica promisă. Adverbele de timp împrăştiate În patru zări cu praful din nisip. Solfegii cresc din ploi încrucişate Şi-amestecuri de umbre fără chip Reflectă roadele fărâmiţate Când stau pe norul meu şi mă disip. Poezia nr. 268 file riverane gândului uitat această filă de gând este un nor cu margini zdrenţuite în căderea pe un promontoriu o insulă canelată în nuanţe de ocru ascunsă între umbre încolăcite cu drumuri depărtate de-a lungul unui mal înţesat de scoici şi pescari navetişti între azima coaptă pe spuză şi mirosul de stuf tăcute valuri de var filetează satele de-a lungul coastei purtând în săgeţi pescăruşi cu ţipete răsturnate numai două perle desprinse din nori plumburii acoperă fila de gând inscripţie pe un pergament cu boabe de rouă Poezia nr. 269 GEOMETRIA MUNŢILOR Am învăţat geometria munţilor doar privind cum îşi îndreaptă frunţile către cer,


implorând eternitatea verdelui ce-i îmbracă în mantii de poveste. Unul, se înalţă în triunghiuri înţepând văzduhul ce miroase a cetină, Altul, îşi arată rotunjirile bătătorite de veacuri sub tălpile celor ce i-au sărutat, cândva, crestele semeţe Şi încă li se mai văd urma paşilor vremelnici în straturi de istorie zbuciumată. Am învăţat că ei poartă traiectorii săgetând epoci de căutare dinspre trecut spre viitor, de parcă nu ne-am şti, îndeajuns obârşia, cercetând identităţi misterioase care să ne lumineze necunoaşterea. Am zărit pe un pisc un capăt de curcubeu născut între zborul unei păsări de pradă şi râul care susură printre făgaşele secţionate, ca-n pâine, printre adâncimi de negru cărbune, de sare sau aur râvnit în milenii. Am învăţat geometria munţilor ce stau şi trec peste oameni tocindu-şi frunţile istoriei de mâine doar privindu-i şi iubindu-le statornicia. Am învăţat să-i respir! Poezia nr. 270 Gânduri în La minor…


Vioară în braţe cu lemnul uscat îngropând amintiri şi vaier şi gânduri, morţi trandafiri şi cuget secat mă pune pe versuri, pe cânturi, pe plânsuri... Se zbate arcuşul şi vioara, subit, începe o altă baladă mai sumbră şi amândoi fals ne-ngânăm chinuit Uitată octavă lăsată în umbră... Un vechi trandafir visând în apus... se spulberă inimi prin visul adierii, căci vântul îmi poartă tăcerea răpus în mii de fiori de cântul viorii Şi tac... şi ascult... şi râd în grădină Şi râde izvorul şi pom înflorit, Că sunetul singur e cântec de nimfă, Un foc prea sublim spre a nu fi iubit. Încet mă străbate o notă vibrândă e suflet, e aer, e ţipăt de steleşi-n loc nepătruns ea vrea să-mi pătrundă: e cântecul tainic al inimii mele... Şi marea îşi cântă în veac amintirea, în valuri o caută şoapte stârnind şi nimeni nu-i uită nici glasul, nici firea, dar omul artist e un cuget murind... Poezia nr. 271 Oază în deşert E-ntuneric, ora nouă, ora zece Merg cu luna pe drum, şi mă simt rece şi mă simt fără trup mai singur decât cel mai singuratic lup. în drumul meu, sunt călăuzit de o stea la fel de pustie, care mi-a urzit un viitor nesigur, dar mă aflu în prezent şi mă comport ciudat, mă comport ca un dement. labirintul, m-a condus până-n deşert ce pot să fac ? încotro să mă îndrept ? văd doar nisip, şi rămân inert pesimist sau optimist, oricum aş fi doar timpul din clepsidră, doar el va şti. După zile întregi de foc şi însetare, mergând târâş, m-am ridicat în picioare iar atunci am văzut, şi nu mi-a venit să cred


o oază de fericire? aici în deşert ? mai mult ca sigur, e un miraj îmi lipseşte puterea, dar încep să muşc din curaj totul pare a fi real, încep să te zăresc totul pare a fi o minune, chiar am să îndrăznesc să îmi potolesc setea, luându-te în braţe apoi mă scutur de nisip, şi mă îmbrac în speranţe. Poezia nr. 272 Viața asta Viața nu-i brodată-n soare: E a vieții provocare! Nu-i doar zodia ta bună, Este taina din furtună Viața nu-i doar câmp cu flori, Cu ea urci,cu ea coboriUneori te ia de braț, Alteori te zvîrle-n ��anț. Nu-i fântâna răcoroasă, Nu-i doar perna ta de-acasă. Ea e-a încercării punte, Ea e ridul de pe frunte, Frunza dragostei și-a urii Și cuvântu-n colțul gurii. Ea-i mireasa-nlăcrimată, Ușa fără de lăcată Ce-o deschidem doar odatăViața s-o trăim ni-i dată! S-o trăim,noi învățăm... Cu ea,inimi colindăm; Viața-i mersul cu pași rari, E-o păpușă cu ochi mari! Nu e musai jalea-n nai Și nici sufletul să-ți tai, Nici să te înhami la plug, Nici să te arzi de viu pe rug! E de-ajuns minciuna,frate: Câte știe și ce poate! Ea te face șă-ți vinzi Sufletul tău ros de-omizi, Să nu mai crezi în pecete, Nici în sfânta din perete! Și nu-ți trebuie stăpâni, Inima să-ți dai la câini,


Nici nu trebuie să-arunci Sentimentul de pe stânci! E de-ajuns minciuna vie: Câte poate și ce știe! Nu mai crezi în fiu-ți,nene Și pânzești între hiene. Crezi în dragostile sumbre Și te sfătuiești cu umbre. Ea a cucerit hotarul,ea-ți toarnă pe gât amarul, Ea,minciuna! Te privește din vecini, Cu doi ochi de heruvimi Că tu,mai că-i plângi de milă Și o crezi dalbă copilă. Ea în funii strâns te ține, De nu mai vorbești cu tine! Poezia nr. 273 În memoria tatălui meu... Ce amar, ce chin, ce jale, Şi în suflet rău mă doare, Eu noaptea stau, plîng şi oftez, Eu vreau pe tata să-l visez. Tăticule, de ce-ai plecat? Lăsîndu-mă-n acest mic sat, Mai lăsat îndurerată, O copilă fără tată. Mai lăsat şi-mi este greu, Fără tine tatăl meu, În chin şi lacrimi ma crescut, Măicuţa mea cum a putut. La mormîntul tău eu vin, Şi la tine mă închin, Mă închin cu dor şi jale La a tale reci picioare. Poate ţie nu ţii dor Ai lîngă tine un fecior, Băieţelul tău iubit Care-n veci e sus şi sfînt. Tu, un chip ce nu mai eşti Azi eşti doar o amintire Doar pe poze te găsesc Ieri şi azi, şi acum, şi mîine. Eu mă rog la tine Doamne,


Şi la tine tatăl meu, N-o lua pe maica mea, Lîngă inimioara ta. Ţine-o Doamne îndurate, La mulţi ani cu sănătate, Doar ea una mi-a rămas, Tot cu lacrimi pe obraz. Oameni buni, nu-i chinuiţi Pe copii fără părinţi, Căci ei sînt nefericiţi, Fără scumpii lor părinţi. Ascultaţi-mi sfatul meu, Izbăviţii de ce-i rău, Fiindcă omul ce ajută, Niciodată nu se uită. Ei mereu se vor ruga Pentru sănătatea ta, Ca să ai tu fericire, Viaţă lungă şi iubire. În final aş vrea să spun Că e greu al vieţii drum, Cînd ai mamă, dar n-ai tată, Las să ştie lumea toată. Poezia nr. 274 Whirpool vreau să mor în maşina de spălat vase cu pastila de calgon între dinţi cu cana de cafea şi halba de bere alături să treacă palete de apă clocotită prin toate cele să-mi pun irosirile ordonat pe grilajul de farfurii obsesiile în sârmele pentru pahare păcatele cu lama în jos în cutia pentru tacâmuri să zăngăne maşina să zăngăne maşina să zăngăne să mă treacă toate programele eco intensiv extra de recuperare de reabilitare de recunoaştere apoi să mă ia cineva cu două degete


şi să mă pună în dulapul alb de sus Poezia nr. 275 Exerciţiu de optică Vi s-a întâmplat cândva să-ntâlniţi pe cineva, Care chiar de v-a văzut, s-a făcut necunoscut, Fără bun simţ să salute şi să vorbiţi trei minute? Detest răul, nesimţirea. Eu prefer în schimb orbirea. Vă ofer un caz real despre orbul ideal. Un economist bogat ochelarii i-a scăpat. Fără văz el a rămas şi greşea la orice pas. Miop, dar putred de bogat, domiciliul l-a schimbat. Altă vilă şi-a luat, semăna cu un palat. Doar un lucru îi lipsea; ochelari încă n-avea. S-a dus la oftalmolog, mai bine zis moftolog. Ochelarii nu-i dădea căci el un avans cerea. Miopul nostru s-a mirat. Preţul era prea umflat. Salariu el nu mai are; i-a trebuit casă mare. Doctorului i-a promis că-i va da preţul decis, Când va sosi iarăşi leafa şi-o să-şi mângâie iar ceafa. A chemat şi ajutoare, lucrurile să le care. Cărăuşii n-au răbdare să facă orice mişcare Precum li s-a indicat. Lucrurile le-au cărat, Dar ordinea s-a schimbat: frigiderul cu bucate În baie stă, din păcate. Cuptorul cu microunde S-a cuibărit, ghiciţi unde? Zace-acum triumfător pe post de televizor, Iar maşina de spălat în dormitor s-a culcat. Aragazul, îngâmfat, pe sofa s-a aşezat. În casă e monoton şi respiră pe balcon Aerul curat de vară până când se face seară un modern televizor sub pretext că-i fumător. Zdruncinat, cărat domol, PC-ul stă la subsol Şi miroase cu suspin superbul parfum de vin, De la Murfatlar luat, din ’85 datat. Un seif cu cifru, mare, dă semne de întrebare. Au văzut că e golit şi apoi ei s-au gândit Să-l pună-n bucătărie, foame să nu îi mai fie. Astfel, după o zi lungă, miopul spetit vrea s-ajungă Acasă cât mai devreme ca să scape de probleme. Cu taxiul a venit şi apoi s-a chinuit Uşa să o nimerească. A-nceput să ameţească


De la atâtea-ncercări cu ofuri şi frământări. A strigat-o pe vecină, apoi se făcu lumină… A intrat grăbit în casă căci vroia să stea la masă. Căuta prin “frigider”, în el se-ascundea mister. Încercă să îl deschidă, apoi spuse cu obidă: “Sunt slab ca o conopidă.” Faţa îi era lividă Căci pe loc s-a enervat. O pizza a comnadat. Se auzi soneria. Părăsi bucătăria; Uşa iar nu o găsea, nici nu se mai obosea, Ci strigă cu simplitate: -Dacă vrei bani, intră, frate! După ce plăti mâncarea, începu şi desfătarea. Se sătură pe deplin, însă mai vroia şi vin. Dar cum clar el nu vedea, miopul nostru nu putea În pivniţă să coboare şi s-aleagă vinul care Era preferatul lui. Nu e vina nimănui Că ochelari nu şi-a luat. Era puţin supărat Şi se gândi să muncească, însă cine să-i găsească Calculatorul iubit, care zace părăsit Printre sticlele cu vin care-i provoacă suspin? Cu moralul la pământ şi de oboseală frânt, Ieşi din bucătărie şi merse-n sufragerie. Deschise “televizorul”, se-auzi in schimb cuptorul. Se-aşeză pe canapea unde relaxat stătea Aragazul său pe care îl luă drept o pernă tare. Şi-aminti cu disperare că avea haine murdare Care trebuiau spălate de-o săptămână jumătate. “Hmm, maşina de spălat între timp s-a înălţat.” Îşi zise el cu mirare punând rufele-n mâncare, Căci acolo dormita ceea ce el căuta Chiar de la bun început: frigiderul cel umplut C-o puzderie de bucate, cât mai diversificate. Oboseala era mare, deci plecă trist la culcare. Fiind prea împiedicat, el în cadă s-a culcat. Coşmarul se-ndeplinise: chiar şi patul se-ntărise. A doua zi, bucuros, merse la muncă pe jos. Avu un noroc prea mare că încă era-n picioare. L-ar fi călcat pân-acum zece maşini de pe drum. Salariul îi venise şi aşa cum el promise, Plăti pentru doctor şpagă, regăsind vederea dragă. Ajungând acasă iar, se făcu ca albul var. Dezordinea era mare! În gândul lui:”Cine oare?” Unii nu au ochelari, însă se cred cei mai tari Încât nici nu le mai pasă dacă te văd şi-şi spun “Lasă!” Eu pe-acest orb îl prefer care într-un frigider, Hainele şi le-a lăsat ca-n maşina de spălat…


Poezia nr. 276 Elegia a cincisprezecea – Impudică dimineață de dimineață mă aprind ca un mac într-o crudă nesfârșire de lan de secară din cea mai răsfățată deschidere smulg inocentă ce mi-a mai rămas, sparg luciul de argint al oglinzii... și răsar diferit Poezia nr. 277 La pod Mă îndreptam spre podul tăcerilor în doi Vroiam să ştiu şi apa ce crede despre noi; Cu pasul meu de aer mă tot opresc pe flori Să văd cum plânge roua din ochii grei de zori. C-un zâmbet din câmpie primesc salut de maci Doar soarele mi-e martor şi sufletul tălmaci, Sărut o anemonă, nu ştiu dac-o mai ştii Am colorato-n seara când te-aşteptam să vii. Şi tot mergând pe cale, văd noaptea cum coboară Din iarbă licuricii se-aprind şi mă-nconjoară, Aş vrea s-adorm cu capul în poala unui vis (Căci el e mesagerul de dragoste, ţi-am zis!) Petala dimineţii îmi dă al tău răspuns, Departe vad o umbră şi ştiu că ai ajuns La pod unde-ndoiala s-a prefăcut în scrum, Mi-era atât de teamă c-am să te pierd pe drum! Poezia nr. 278 Timpi uitați miroase frumos uniforma mea a ploaie ruginită și carne desfrânată aburită din plin de mama și prietenul nostru. am clătit-o de curând să nu mai semene atât de mult a război am vrut să-i asfixiez mijlocul,


să pară o ciupercă plutitoare printre norii străzilor dispărute, s-o arunc fără de-ntoarcere în dulapul cu șoimii patriei mi-a fost milă,însă, de sudoarea prefăcută în picături de sânge la-ndoituri. Poezia nr. 279 Muza Când priveşti pe chipul ei, Nu ştii pe ce drum s-o iei. Când priveşte-n ochii tăi, Tresari pentru amândoi! Cu-n surâs te-nebuneşte, Cu o buză te-ameţeşte. Un sărut ar fi de-ajuns Şi în suflet ţi-a pătruns! Ea nu merge, nu aleargă, Mângâie ce eu respir. Nu vorbeşte, nici nu strigă, Ea emană, eu inspir! Nu m-atinge, nu m-alintă, Eu aproape o visez! Mă iubeşte, nu mă vrea… O secundă şi-aş muri! E o muză inspirată O priveşti şi e o fată… Vrei să îi vorbeşti, să-i spui, Ce nu ai mai spus nimănui. O atingi, o mângâi lin, E al tău visat destin! Îi şopteşti, o cucereşti, Dar să-i spui că o iubeşti! Trupul ei suav îl vrei, Dar să ştii că-i doar al ei. Şi te mulţumeşti s-atingi, Chipul ei şi-apoi să plângi. O speranţă-n zori, bizară, Chiar o lacrimă amară Şi un gând trecut departe


Şi distanţa ce desparte… Poezia nr. 280 Aş vrea… Aş vrea să te degust ca pe un mare vin, Să te sorb din ochi ca pe-un tablou celebru, Să prelungesc cât pot acest festin Apoi cu sufletu-n ruină dar integru, Să te sărut pe buze senzuale, Catifelate şi fierbinţi, Să-ntreacă tot ce-i scris în manuale Gustul lor inefabil apoi cuminţi, Sânii tăi plini să-mi domolească Sărutarea bărbătească, astringentă, Întreaga ta fiinţă să-şi dorească Să te invălui cu o mângâiere lentă, Iar dimineaţa când vei adormi în fine, Să mă îmbeţi cu răsuflări divine. Poezia nr. 281 Un strop de suflet În faţa ploii umbrela nu-mi deschid Şi-ncep a alerga prin stropi Căci am sufletul arid Plin de ghimpi şi plin de gropi. Însă picăturile de ploaie Nu tind a-mi asculta dorinţa Se scurg pe mine-n mari şiroaie Dar uscăciunea-mi nu se-nmoaie. Şi mă dezbrac de hainele-mbibate La pielea goală. Aş vrea să simt Un strop de ploaie cum mă bate În fuga lui, cu-a lui alint! Dar nu, nu m-a atins Şi-ncepi să plângi de uscăciunea mea… Deodată, o stare ce demult s-a stins În mine, acum, înmugurea ! Şi ramuri multe înfloreau Şi vegetaţie întinsă... Din lacrimile tale beau Şi se face necuprinsă. N-aş vrea să plângi iubita mea... Dar plângi te rog!


Irigă-mi floarea cea mai sfântă A sufletului meu olog. Poezia nr. 282 Sunt un nebun? Sunt un nebun Să vă privesc Cum sunteţi goi Şi mă gândesc Gândi-veţi voi? La ce gândiţi Când vă măriţi? Când vă daţi buni? Dar mătrăguni Vă ies pe guri. Da, sunt nebun Că nu v-aclam. Nu mă proclam Al vostru fan Şi vă evit Nu vă salut. Nu m-aţi corupt Cu râsul vostru… Da, sunt nebun Că nu v-accept Promisiuni La emisiuni De interes Nenaţional… Sunt un nebun Când văd în Domnul Calea bună pe care omul Ar trebui să o urmeze? Sunt un nebun Că strig la sfinţi În loc să-mi iau din farmacie Moarte cu mărinimie? Sunt un nebun Că mă gândesc La neamu nostru vitejesc Ce au ţinut virtutea sus Şi dragostea pentru Isus? Sunt un nebun că am comori Pe marii sfinţi din închisori? Sunt un nebun că mă mândresc


Cu Dacii neamului românesc? Sunt un nebun că sunt român? Sunt un nebun că tind spre bun? Da, sunt nebun dar nu mă mustră Conştiinţa mi-i curată Dau să merg pe calea îngustă Spre o lume-ndepărtată… Poezia nr. 283 miracle of morning e seară şi brusc e dimineaţă mă urmăreşte bărbatul cu balon roz îmi spune e ziua ta norocoasă mă încolăceşte după copaci tineri ascunde orice urmă e acum un copil zâmbitor sub frunze pătrate în patru colţuri pictează animale fugind iar în noapte îmi pune la piept lanţul cu noroc de duzină norocul chior al servitoarei/ cămaşa ei din noaptea nunţii pudra ei expirată porţia de râs neruşinat catrenele despre căţei despre cum iubirea se dozează în păhărele se joacă la cărţi cu el e plin preaplin în casă nu mai e loc de prieteni pe pereţi ioana cea mică ioana cea bună ioana cea frumoasă prietenii mei vin de aiurea/ nu le mai place mirosul de scorţişoară de iepure cald de lumânări încă trei luni de iubire/ e seară şi încet e dimineaţă voi evada în lumea frunţii descreţite voi săruta mâini voi călca principii încă trei luni/ ioana va fi ioana care fumează ioana cea ciudată ioana care se trezeşte noaptea dă mesaje despre trenuri despre minciuni despre saltele de paie pe care le mai aşteaptă pe care face dragoste ca orbeţii pe care se face muzică filosofie bună/ voi scrie pe foi vechi voi scrie jurnale simandicoase ca şerpii şi nu va fi nici cer nici pământ fără miezul sărat al minunii Poezia nr. 284 Rugă de copil


Cand soarele apune peste sat, Iar luna-şi face loc pe bolta-albastră Din colţul unei uliţi un copil privea Cum toată lumea intrâ-ncet in case. Micuţ, firav ,ascuns de umbra-nserarii Cu ochii parcă planşi de greutaâţi ascunse , Se uita-n sus spre cer şoptind, strângându-şi pumnii Parcâ supus la multe umilinţe.. De ce tu Doamne ai luat , Parinţii mei de langă mine ? Si-aici pe lume singur m-ai lăsat Sarac, pribeag si fară nume ? De ce nu pot să fiu si eu Ca cei ca mine de-o seamă ? Să pot să spun ca am o casă Să pot să folosesc cuvăntul mamă? Ci doar in vis să pot să sper Ca mama ,tata-s langă mine Iar ochii cand eu îi deschid Sa vad că nu este o minune. Te rog ooo Doamne fă ceva Dă-mi tu un sprijin căt sunt mic, Iar cănd voi creşte, eu iţi jur Ca am să lupt , că am să ma ridic Mă voi ruga mereu neîncetat Sa-mi dai putere, sprijin , sănatate Incet dar sigur crucea să mi-o duc In drumurile vieţii toate . Poezia nr. 285 Poezie fără min(t)e Săpând la întâmplare,prin coridoare ascunse De simţurile goale, de eu-l insistent Ai dat peste-o comoară, idei ce par mărunte Dar care scormonesc lumina pierdută-n testament Firească întrebarea, orbit de viitor Te-întrebi,stupid de lume,de unde se-adunară? Sa fie o minune de domn mântuitor, Sau vreo iscoada lasă în mintea ta povara? În plus, un pas aiurea,nu-i de tăgăduit Făcut pe alt cotlon în orice alta parte Comoara ta de gânduri pe veci n-ai fi lovit Şi-n giulgiul negru lumea te-ar fi ascuns departe.


Dar ca şi cum tu singur ai fi învins neantul Creat de-o frica seacă a unui cler tembel Pui mâna, deschizi ochiul şi întelegi întregul Îmbratisezi cu gândul propriul tău zeu rebel Dosit poate de mii de existenţe fade Şi eşuări continue în drumul tău cu ţel. Să fie ăsta capătul ce naşte ultima încercare Sau sensul ce-l credeai pierdut pe veci să fie oare? Şi de-închizi ochii ai să vezi mai bine, mult mai bine Că tu ascunzi lumina stelelor din noi în tine. Poezia nr. 286 TE UITĂ CUM MURIM Te uită cum murim, târziu, Cum, parcă, ne usucă timpul. Clepsidra noastra e doar dus, Și dus ne este azi nisipul... Te uită cum mă sting încet, De parcă mor în episoade Si doar cu-n ochi, din când în când Mai fac prin viață escapade... Te uită cum, întâia oară, Te las în urmă, egoist. Azi mă aștern să nu mă doară păcatele ce nu le-am scris... Te uită cum murim și taci... Nu mai țipa, nu te mai zbate! Nu pot să te mai vreau să-mi placi! Nu pot să te mai simt, departe... Și de va fi să mor târziu, Când somnul ți-e lipit de pleoape, Nu te trezi să mori și tu, Ci doar da-mi trupul mai aproape... Să nu mă plângi, să nu mă râzi... Să nu mă pomenești în vise... Să nu mă-nchizi într-un album Legat cu plânse și cu zise. Poezia nr. 287 VENUS ȘI MARTE În partea de nord a sufletelor noastre magneți oculți și străini perturbă polaritatea noastră indecisă.


În partea de sud, însă, e o climă blândă și nimic nu prevestește noaptea cea lungă. Între emisfere noi. Ca unice, două, imposibile singularități... Ca două cuvinte de rămas bun, niciodată rostite, de vreme ce niciodată nu ne-am cunoscut pe deplin. Totuși știm amândoi despre celălalt că se află acolo, la polul opus existenței noastre precare. Astre scârțâie pe tropic și se pierd în zare... Într-o bună zi voi pune o cometă, prietenă bună de a mea, să treacă pe partea ta, să îți încerce tăria, tristețea și însingurarea, să oglindească o clipă în gheața sa culoarea ochilor tăi pe care e foarte posibil să nu-i mai pot vedea niciodată. O, de te-aș vedea măcar în oglinda mărilor vălurită, aș pune toți vulcanii mei și încă vreo doi, trei, i-aș pune să erupă, în jerbe înalte mi-aș striga uimirea că-ai trecut pe bolta mea și ți-am furat privirea. Dar până atunci îmi trec veșnicia, ca și tine, în uitare, un munte mai crește aici, acolo mai seacă o mare. De Dumnezeu ne-a zămislit din aceiași tină, te-oi căuta prin Intermundii Tot mereu, fără odihnă. În partea de nord a sufletelor noastre geme vânt greu și te caută în noapte, tu îngheți apele tale lacome și pod îmi faci din ele, poate, poate... Poezia nr. 288 Cântec pentru umerii tăi goi Uneori ploi calde, mărunte, cad neştiut pe umerii tăi goi şi copleşiţi de somn în dimineţi tomnatice cu iz de frunze moi ce se-ncăpăţânează, parcă, să nu mai putrezească. Aud atunci, în vis, cum îţi întinzi aripile amorţite, ca furişându-te-n cămări împărăteşti, să guşti


dulceţuri interzise şi nefiresc de scumpe şerbeturi, cum rodii, delicate ca nişte sâni de înger, sfâşii cu degetele mici iar dinţii îi înfingi în firave smochine. Şi surâzând şăgalnic şi efemer ca fumul răşinilor păgâne, pe lespezi odihnite sacrifici florile măslinilor ce dorm, nuci tari şi miere cu ele amestecând uşor. Arome sinuoase de mandarine coapte sub sori necunoscuţi spre băi romane îţi însoţesc genunchii şi fluturi de-alabastru te înconjoară când păşeşti pe ample coridoare, fără s-atingi nici umbra, nici lumina ce îţi iese-n cale. Apoi, în largi vârtejuri din lapte de migdale coapsele-ţi afunzi şi uiţi să mai respiri până când pielea devine transparentă iar seara ne îmbie pe-amândoi la ancestrale cine. Poezia nr. 289 Viața Viața este o succesiune de evenimente, Lungi și chiar stringente. Copil fiind, te joci pe-afară, Din zori si până-n seară, Și apoi pleci acasă Gândindu-te la ce urmează. Numai adolescent să nu fii, Că nu te relaxezi în nicio zi. Te uiți înspre viitor, În timp ce părinților le e dor De acel mic puișor. Dar va veni și acea zi În care vei avea și tu copii Și vei sti ce greu e Să fii și tu părinte. Dar sosește și acea seară, Când copiii umblă pe-afară Și tu crezi că se poate Să te stingi încet, în noapte. Poezia nr. 290 Viaţa Viaţa este plină de surprize, Unele mai mici, altele mai mari, Ea are multe mize


Care sunt cele mai tari. Viaţa este o călătorie, Îmbrăcată într-o ie, Ce zburdă toată ziua Şi nu spune niciodată piua! Viaţa are glasul fermecător Care e pufoasă ca un nor. Ea e magică, Fiindcă nu are frică. Viaţa este infinită Când este fericită. Când îţi este cel mai bine, Ea vine şi te înhaţă Într-un sac făcut din aţă. Asta este viaţa, Câteodată lungă,câteodată scurtă, Dar este frumoasă, Când realizezi cât e de valoroasă. Poezia nr. 291 Timpul şi Veşnicia Ai văzut explozia de real ? E ochiul al treilea, sărmanul! Colori de roşu şi verde se ceartă; Îmi ascultă gȃndul, A nimicului ce spune , a gȃndirii orb ascultă sclavul! Totu-i nimic fără valul de speranţe ce ne gȃdilă timpanul. Auzi tu ? E ceasul ce ne-anunţă trompa că mai e puţin! Timp pustiitor de vise, real copleşitor, cȃt suspin… Ceasornic orator de stoici nu vezi? se usucă floarile de crin! Amar e timpul şi liniştit e sufletul ce doarme în pelin. De ce te cheamă timp ? Manipularea-ţi strigă-n minutar! Măsurat-ai fost de erudiţi, inimile au bătăi de secundar.. Ceasule, născut-ai în sȃnul egiptean să-ţi zic eu har ?! Pentru om ai fost făcut cu schimbul veşniciei dar! Poezia nr. 292 Trei ipostaze ale iubirii I. Hei suflete de ziduri albastre. Casă, pomii din tine azi au înflorit şi îmi amintesc că acum teii înfrunzesc odată cu duzii.


Aştept ca ramurii de alun din piciorul meu să-i crească trunchi în pământ. II. Casă, lasă-ţi simfonia să curgă prin mine. O, permite-i să intre în sufletul şi sângele meu. Să devin liedul fostelor tale ferestre. Să doborâm soclul inimii mele, ale modelului meu, cu o vioară din lemn de stea. III. Casă, hai să furăm Soarele şi să-l îmbătăm cu mirosul cărţilor! ADN-ul meu are încrustată credinţa în îngerii cu aripi de cărămidă. Am răspuns la toate întrebările fundamentale. Dar, casă, una îmi zdrobeşte încă stâncile: ,,Cine este acum de serviciu?” Poezia nr. 293 Minciuni pseudonime Oameni goi! Vor neapărat să mă atingă, Să mă privească, Şi să intre în viaţa mea .....într-un mod prietenos, dar cu de-a sila. Îi urăsc! Vreau să plece, Să mă înjure Să mă bată Să mă tȃrască Sau să mă scuipe. Măcar nu ar mai fi aşa de goi. Nu vreau să mă ia in braţe, .....să mă sărute, .....să-mi vorbească frumos, .....să-mi promită. Iar eu să mă încred! Pentru că nu înseamnă nimic, nimic, nimic,


nimic. Decȃt deşertăciunea unui zȃmbet sclipitor în colţul gurii, Care nu mă ajută să fiu eu! Poezia nr. 294 ROMÂN SUNT M-a făcut mama-n suspinuri M-a născut în multe chinuri Suferit-a săraca Mult din cauza lu’ tata. M-a crescut cu ce-a putut Mi-a dat tot ce a avut Mulţumescu-i cât timp sunt Viu şi treaz pe-acest pământ. M-a făcut mama român Aşa sunt şi-aşa rămân. Legea Domnului din neam În suflet şi-n minte-o am. Român sunt român voi fi. Chiar de neamul mi-o pieri Tot voi duce al meu steag Pe-orice culme de meleag. Unde merg prin ţări străine Car tot neamu’ după mine Pe Ştefan, Mihai, Buzeştii Brâncovenii, Novăceştii, Decebal şi Antonescu Ecaterina, Vladimirescu Şi de restul n-am uitat Pentru ţara ce-aţi luptat! Credinţa vie aţi păstrat-o Cu sângele aţi apărat-o. Limba vreau să mi-o păzesc Datina să-mi ocrotesc Credinţa pe care-o am S-o transmit din neam în neam. Fie Domnul să ne păzească Dragostea cea strămoşească, Dragostea de-a nostră glie şi Biserică, să-nvie! Doamne, dă-ne la români Bărbăţia din străbuni Şi credinţa celor buni!


Poezia nr. 295 Cântec Pierdea câte un gând câte un vis din florile de pe umărul stâng umărul drept îi citea în stele vorba înfrunzise încât doar îşi mai clătina gura din când în când din genunchi îi creştea iederă buzele ochilor năşteau valuri în care urechile înotau pe ţărm îşi făceau cuib de sare faceri de puls retezat orizontal îi mai cădea câte o privire din piciorul stâng piciorul drept încolţea un savant îi luă capul şi scoase câmpuri trenuri avalanşe în borcane cu spirt sânii se luminaseră două explozii solare încât rana năştea porţii întregi de culoare şi din ochiul ei stâng mai zbura câte un vultur ochiul ei drept mai năştea câte un flutur Poezia nr. 296 Eros în culori Mă dau vârtejului trăirii și las vântul să mă poarte în mine, cu capul în jos Adevărul din noi încet se descoase, urâtul nostru începe să se alinte frumos Tu, ca și când nu te-ai fi lovit de muchiile colorate ale abisului Te-ai cules abil dintre macii de sânge ce stau la poartă visului Și te-ai aruncat pulbere gălbuie în aerul meu pe de-a-ntregu Ai lăsat să-ți curgă inima vâscoasă prin pământul meu negru Tu, verde toxic pe cerul greu de seara trist aromat... spui că alta nu-i Eu, albastrul ploii fertile pe dealul verde picurat... simt, da' nu-ți spui Poezia nr. 297 PRIN STRĂINI, STRĂIN… Aici, zău, de toate sunt. Bunurile lumii toate, Dar mi-i dor de-al meu pământ, Cu-ale râului dulci şoapte…


Aici apa parcă-i apă Gingasă şi cristalină, E dulce şi e bogată, Însă, totuşi e străină. Cum e Codrul îi pădurea: Fel de fel de păsărele, Frumuseţe - cât privirea, Dar nu-s păsările mele. Şi legume, fructe multe Ca la noi în ţară cresc, Dar îmi pare, că sunt mute, Cu-ale mele eu vorbesc… Totu-i bine, lumea-i bună, Zâmbete şi flori – cât poți vedea… Chiar la noi de este ură, Mi-i mai dragă, că-i a mea. Ce bine arată omul Care este fericit, Dacă Ţara-i e ca pomul, Plină cu ce ai dorit. Dar, oricât este de bine, Soarele altfel răsare… Nu e ca în sat la mine, Parcă nu-i acelaşi soare. Iarăşi dorul mă cuprinde: Fie-n Ţara mea mai rău Şi-n străini fie mai bine Tot mai drag mi-i satul meu. Poezia nr. 298 Arbeit de luni de zile se lucrează și mesajul lor este clar trupurile ostenite trebuie să cadă să nu vă fie frică atunci când schelele se erodează eșafodajul se scufundă zilnic în pământ atunci când e liniște și ciocanele pneumatice disipă, lovesc, sfărâmă ușor anii, durerea, crizele de personalitate nu mai înseamnă nimic se lucrează intens și mesajele sunt clare din clădirea ca o cușcă de protecție ies


ultimele unde radio prin pereții de metal expandat trec periculoasele raze gama și asta ne afecteaza pe toți în fața geamurilor de policarbonat transparent se vede holograma ei uriașă cu o cască galbenă pe cap ca o cușcă de protecție și mesajul se aude clar când cel mai teribil copil al lui dumnezeu soarta respiră tandru ea e fata frumoasă de care mulți s-au îndrăgostit e fata frumoasă pentru care toți ar săpa canale, tunele până la inima ei dar ea li s-așază pe piepturi când cel mai frumos copil al lui dumnezeu se destramă în aer ca praful când glasul ei trădează rostește diafan cuvântul de dragoste arbeit/ și asta le sfâșie piepturile Poezia nr. 299 Ca–ntr-un tablou apocaliptic (Peregrinări galactice) Şi timpul a muşcat din vatra casei, ca un căpcăun sever, nici clipa nu-i mai plânge în văzul lumii, ci pe furiş, de frica ploii, ca nu cumva secunda să reverse peste ce-a fost şi peste ce va fi! E trist că lampadarul Lumii se oglindeşte în ape sfidător, ea nu mai poartă decât bărcile minunii cu oameni trişti, fără de casă, de pridvor! Spre oare ce lumini se-ndreaptă acea cohortă de năpăstuiţi?! Să fie viaţa chiar aşa nedreaptă cu oamenii aceşti' de zile aşa munciţi?! Ca-ntr-un tablou apocaliptic înserarea ascunde morţi şi vii, ca după un semn, ea mâine va juca un joc mai demn? Ca o Samantă a hăului imens va-ntoarce clipa din chinuitoru-i mers?! E-un joc fanatic, dar din dar de zeu


prea supărat, în ochiul său galactic, i s-arătat umilul pui de leu?! ... E-un joc pentru începuturi rare, în timpi cu calendar cu susul în jos, când viaţa e doar din disperare, chiar totul pare-un ţel fără demers?! Poezia nr. 300 Cutinegos Motto: Păstrează-te pentru desert! egoismul meu depăşeşte cotele infinite ale iubirii de aceea abia aştept ca pământul să muşte din soarele însângerat cât tu eşti plecat de acasă ca să fumez la fereastră în timp ce scriu versuri la care imaginaţia ta nu va avea acces dar egoismul meu depăşeşte disperarea ce te înşfacă de după cap când cerci a mă citi din priviri, iar eu strâng ochii închişi şi împing înainte foi cu mâzgâlituri într-o limbă lungă ieşită din uz cu care nu eşti familiar mă rogi să traduc cu semne locale, din timpul nostru dar ceea ce am scris acolo – inclusiv – a ieşit din uz pe plaiul nostru se iubeşte internaţional comun empatic eu iubesc solitar egoist ieşit din uz. Poezia nr. 301 NEBUNUL Nimic in tot, nimic in toate, Asta am ajuns acum, Şi ce lung drum a fost, măi frate, Şi ce tristeţe e în suferinţa mea acum. Visam de mic, cum mă-ndemna egoul,


Visam şi dulce şi amar, Şi când am apucat de-am luat stiloul, Visam de sinele-egoist, să ma separ. Şi m-am rugat în felul meu obtuz, Din haos m-am rugat eu, frate Dar vezi Tu Doamne, eşti prea sus, Şi eu sunt prost, în tot şi-n toate. Durerea nu se alină în cerneală, Durerea nu e-n vârful unui pix, Durerea nu e-n creier…ci în inimioara, Şi ea n-acceptă…niciun compromis. Mă doare inima, măi Doamne, Mă doare lumea asta de cretini, Mă doare ignoranţa mea stupidă, Mă dori şi Tu, că mă tratezi ca pe-un strain. Voinţa Ta e în tot şi-n toate, Voinţa Ta e în suferinţa mea acum, Şi o accept Mărite frate, Nebunul e doar suferinţă şi mult scrum. Atât a mai rămas din mine, Dar tot e mult, e mult prea mult, Să vie vântul, să mă sufle, Te rog eu Doamne, sulfă vânt! Oare visez, de atât amar de timp? Oare mi s-a blocat conştiinţa,frate? Oare chiar Tu nu existi? Sau eşti blocat în inima-mi ce-mi arde? Atrage-mi suferinţa mea spre Tine, Şi învaţă-mă din nou , să Te iubesc, Atrage-mi flacăra din mine, Distruge-mi eu-l pământesc! E multă suferinţă aici, Şi egoismul, e ceva firesc, E lumea morţilor ce umblă, S-acapareze, tot ce ei gândesc. De când ai rupt in mine eu-l, Şi-ai luminat putreziciunea ce zăcea in el, Aceasta nouă şi ciudată suferinţă, Mă face să privesc… într-un anume fel. Voinţa Ta e lege pentru mine, Voinţa Ta e tot ce eu respect acum, Te rog eu, Doamne de-ţi lipseşte un frate, Nebunul ăsta e al Tău acum. Poezia nr. 302 Esenţa unui vis


Aş vrea să sparg câteva perle, să prind Cerul în mâini şi să-l frâng ca pe o pâine aburindă, iar din el, îngerii să cadă precum firimiturile. Să am o radieră pentru toate drumurile parcurse şi să stric voit o hartă măsluită. Să picur acetonă pe toate petele din suflet. N-aş vrea să fiu dintre cei ce-şi poartă cadavrul înecat în apă superficială şi pretind că înoată doar pentru că dau din umeri. Prefer să plutesc pe alt gen de ape. Şi mă intreb: fără iubire, de unde lirism? În virtutea cărui zeu păgân să mă dezvolt pe un papirus, cel puţin dramatic? Inutil! Plămădită din Cer şi draci, legată de parter printr-o za neconfirmată, o fiinţă prea deontică, m-aş fi vrut mai volitivă. Aş vrea să-mi extrag din suflet, visul cu o seringă şi să-l dau câinilor să-l adulmece. Să-ţi simtă parfumul şi să le dau drumul în lume, să mi te caute. Să ii hrănesc cu tot ce am, pentru ca în cursa lor, să nu se odihnească o clipă. Parfumul tău din vis…. visul ăsta e tot ce am. Să mi te găsească! N-aş vrea să ştiu altfel. N-aş vrea să deschid ferestre spre lumi unde nu cântă nici ploi, nici chitare.


În sufletul meu se rup arcuri în fiecare zi, din vina ta. Şi oricine vrea să se aşeze, se răneşte. Nimeni nu e în siguranţă în inima mea. În afară de tine. Aş vrea… te-aş vrea pe tine mai mult decât pelicula de oxigen de la suprafaţa apei în care m-aş putea îneca din clipă în clipă. Dar se pare că nu ne place prezentul… Aş fi vrut să nu dispari. Poezia nr. 303 Puterea amintirii Până când viaţa continuă ? Uneori un simplu vis ne-alină. Tot ce-i frumos dispare, dintr-odată. Emoţia iubirii se lasă aşteptată. Regretele să le lăsăm în urmă… E trist când viaţa ni se curmă. Avem totuşi o şansă de trăire, Amestecul de vise şi dulcea amintire. Maşina timpului se va opri cândva ? Infinit e timpul , pe tot nu-l vom avea. Norii cu vise vor colinda pământul. Tresare amintirea, tresare şi trecutul. Iubind, ascundem lacrimi şi tristeţi, Rupem tăcerea fiecărei dimineţi. Iar de mă-ntrebi ce e puterea amintirii, Iubeşte ! Doar iubind…îi dai un sens iubirii ! Poezia nr. 304 Tu, a mea floare iubită Minune, minune, Prea îmbietoare Tainică arătare Mereu ești îndrăgită Tu, a mea floare iubită. Te culeg cu grijă mare Vei simți o îmbrățisare


N-avea teamă nu te-nclin N-ai să cazi, n-ai să te înșiri Tu, a mea floare iubită. Când la mine ai să fi Bucurie vei simți Nimeni zici n-ar bănui Că, de mici noi doi ne-am ști Tu, a mea floare iubită. Fericiți oriunde-am fi Hai sa fim mereu iubiți Ne-om ținea unul de altul Căci ne-a proteja Prea Înaltul Tu, a mea floare iubită. Poezia nr. 305 erai atât de frumoasă ... erai atât de frumoasă de mă gândeam de sunt... de sunt ...din nou în Rai sau pe un nou Pământ ; erai atât de frumoasă de-am devenit brusc eu ... eu , cel nepus în lume de Bunul Dumnezeu ; erai atât de frumoasă de-am devenit brusc gând... gândul ...c-a doua oară am să mă nasc curând ; erai atât de frumoasă de-am devenit brusc viu... viu ...ca o licărire de apă în pustiu; erai atât de frumoasă de am simţit că zbor ... că zbor... deasupra lumii , deasupra tuturor; erai atât de frumoasă de nu ştiu cum cu glas, cu glas de pământean ...,văzândute-am rămas ... ........................................................................... erai atât de frumoasă ...de-am devenit un vis, un vis... desprins ca tine de sus din Paradis... Poezia nr. 306 plecare aviatorilor bătrânul poartă şapcă JESUS la pândă ca un animal aruncat într-o groapă printre corpuri inerte vorbele lui ne zguduie tot mai tare când te împiedici de trotuar ţipătul mamei se întoarce în tine dar pumnii încordaţi nu pot suporta efectul de narcotice al mersului pe şine urmează staţia


în orbita câinelui cu un singur ochi s-a încolăcit dumnezeu ca un vierme luminos înainte să coborâm ne lipim palmele de fruntea bătrânului de fiecare dată alţii Poezia nr. 307 Confuz...

Gresesc zîmbind iubesc plîngînd Îmi lamentez durerea. Traiesc murind şi mor trăind În clipe de tăcere. Din noapte vin în noapte plec Dar tot iubesc un soare... Din haos vin în haos trec, Şi tot spun ca nu doare. În gol pictez cu ochii goi, Fiind singur pictură. Voi sînteţi Eu şi Eu sînt Voi O umbră prea obscură. Alerg pierdut sau merg tăcut În nopţile de vară, Sînt sărutat sau te sărut E tot ca prima oară. Mă duc spre cer sau cerul vine Spre faţa mea desartă, Doar azi venit eu plec de mîine, Prea alungat de şoapte. Demonic văd cum demoni vin Furînd din frumuseţe. Ei lin aleg din flori de crin Petale doar a vieţii... Am aripi moi,dar nu le vreau Caci prea îmi pierd suflarea. Prea mult mai vreau sa fiu ca voi Un Om plin de culoare. Adorm visînd,visez dormind Zburînd spre înaltime, Eu plec venind şi vin plecînd Desprins din adîncime. Din linişte în întuneric, Din sentimente în fior,


Ma nasc din slab,trec în puternic Mor să Trăiesc,Trăiesc să Mor.... Poezia nr. 308 Mustang

Din tot trupul ce se mişcă Ȋn văzduh plin de lumină Sau mai jos pe drum de tină Sau în apele străfund Nimeni a-l întrece poate, Nicăieri, nicicum, nicicând. Are inima zidită De îngeri cu dinamită, Pieptul larg,umărul plin, Spate drept, piciorul fin Şi cerbice ne-nfricată De la un arhanghel dată. Zarea lumii depărtată Plânge-o lacrimă de apă, Creşte-n clipa ca o roată Sfărămând piatră şi poartă, Carnea-n suflet s-a topit Şi din lut creşte granit… Nu vorbeşte, dar ascultă, Fiindcă soarta lui e mută, Rabdând ani fără măsură Trei oţele puse-n gură, Si sub unghie un split De la un fierar smintit. ………………………… Tu, stăpân cu frâu şi bici Şi cuvântul ca un brici, Pune-te-aş la roata sorţii, Să-ţi spună vii şi morţii Cât de bine e în ştreang Dacă loveşti un mustang. Poezia nr. 309 Antagonica Aceasta-i simfonia mea Ce calcă peste teoria muzicii


Într-o cascadă cad în valuri, În alta urc împătimit în contra fizicii. Aceasta e menirea mea Să fiu un pansament pe rană, Să vindec odiseea dintr-o stea Îndrăgostită de o strofă diafană. Aceasta-i simfonia mea Pe care numai eu o cânt, Un Beethoven ce va urca Peste ecluze de cuvânt. În rest e numai empatie Și o lumină inefabilă Ce leagă întru veșnicie O simfonie neinterpretabilă. Poezia nr.310 Arbitrariu Nu există nu există ! Iar ce există, există ? Nu există creioane care nu pot scrie, Există doar ascuţitori proaste... Nu există vorbitori nebuni, Există doar ascultători fără imaginaţie. Nu există timp fără limite, Există doar ceasuri stricate. Nu există ochi care se uită, Există doar oameni care nu se văd. Nu exista câştig fără risipă, Există doar plus-valoare. Nu există cauză fără efect, Există doar urmări. Nu există tinereţe fără bătrâneţe, Există doar Viată fără de moarte... Nu există trecere fără urme , Există doar misticizări. Nu există căi nebătute, Există doar neiniţiaţi. Nu există erori programate, Există doar factorul uman. Nu există perpetuarea speciei, Există doar perseverenţa materiei. Nu există binele, Există doar ideea de perfecţiune.


Nu există dragostea pură, Există doar perimetrul ei. Nu există frontiere, Există doar limitarea cunoaşterii. Nu există iertare fără păcat, Există doar liberul arbitru... Poezia nr. 311 vremuri lichide cu miez m-au tras pe mal au masat inima acum mă videază ar fi drăguţ să folosească pentru asta seringa ta roz am încercat-o şi eu dormeai nu aveam bani pentru două ace plătisem camera ciorba rachiul pe şapte zile nu mă gândisem că patru erau de ajuns toamna din felia transparentă de mare singuri în pântecele golfului care ne avorta repetat exasperat de două corpuri străine perseverente ne antrenam pentru sinucidere amatori dublu mixt te ajutam să închizi cataramele acelea nostime la cocoaşa de oxigen plonjai făceam pluta deasupra ta înghiţeam aerul pe care îl pierdeai la ultima bulă mă scufundam după tine ne sărutam ca două baracude apoi zvâcneam vineţi în sus au scos saramura te-au găsit în mine impudică lupţi cu ei nu vrei afară m-au sfătuit să te uit credeam că pot trişa pentru doi laş altruist Poezia nr. 312 Reloaded poezia nu trebuie sã fie oglinda în care te uiţi dimineaţa şi nici nu e bine sã o laşi


sã ţi se aşeze pe umãr ori de câte ori vrea nu o arunca nu o izbi de pereţi nu ştii când mergi la metrou oricum oamenii nu se uitã pe tavan îţi zici poezia nu o gãseşti printre elefanţii ce aşteaptã la covrigi şi te lasã înaintea lor doar atunci când îl ai pe barthes în ghiozdan poezia nu trebuie lãsatã sã ţi se lipeascã de piele nu cumva sã vrei sã te înveleşti cu ea s-ar putea sã te transformi într-o reclamã luminoasã iar ţie ţi-e fricã de înãlţimi şi nici nu cred cã ţi-ar plãcea sã te citeascã toţi oamenii obosiţi storşi scurşi ca dupã o beţie cruntã a, da, bine cã mi-am amintit poezia nu trebuie consumatã cu 50 de vodcã s-ar putea sã iasã ceva şi sã-ţi şi placã iar tu nu vrei asta nu vrei un tablou pe care sã-l expui şi sã vinã rudele în vizitã vai maicã, dar ce bine îţi merge tu vrei doar sã dormi şi sã te lase poezia asta în pace sã-i mesteci începutul finalul, a da finalurile îţi ies bine întotdeauna dar nu mijlocul nu, nu ai vrea sã faci baloane iar toţi oamenii sã poatã citi în mine zace o şopârlã flãmândã Poezia nr. 313 Refuz să cred in destin Refuz să cred în destin E totuși de neexplicat, Fiindcă cerul, deși senin și curat Undeva se termină în negru și vid; Zic unii, că ăsta-i destin. Se poate oare inșela Atât de-amarnic cineva?


Când orice lucru în natura lui, Rămâne veșnic neschimbat, E normal ca-n mintea fiecăruia Destinul zeci de forme să fi luat. Incercând să-și explice fiecare Natura unei mari nenorociri. Deși niciodata nu-i o intâmplare, Ea fiind rodul propriei gândiri, Susțin mai mult spre consolare Trăinicia existențială a unui destin. Indiferent de gândul acceptat, Nimic nu poate fi de mult predestinat! Poezia nr. 314 Un poem al pietrei Dimineaţă de dimineaţă făceam ordine în gânduri brăzdate de tăceri clipele oboseau peste margini închideam ochii: legile îmi grăbeau timpul, legile îmi răneau inima, sufletul biet copil cocoşat, nu puteam să ştiu ce e râsul nu puteam să ştiu ce e plânsul lacrima era doar jalea prietenului adormeam prin gândurile altuia îmi zâmbeau toţi de pretutindeni îmi răsplăteau toate poftele oarbe m-au adumbrit regi căzuţi de pe tronul umbrelor oameni zei în vechime atingând pietrele şi ele devenind umbră ucigaşă, piatra născând copilul piatră şi el doborând visele magilor, mai târziu umbrele mi-au plâns prin genele iubirii, viscolul a sfărâmat muntele de piatră cu irizaţiile copilului piatră am iubit uneori trecutul, am iubit uneori prezentul ca pe o lacrimă din cer înţeleasă mai mult de visul ludic şi geamăn al neputinţei decât de gândul reavăn al pământului meu în sinea mea pietrele dansau mereu precum cuvintele dezlegate în versurile unei alte copilării din oglinda timpului mamă, în sinea mea doar umbra îmi mai năştea umbra din piatră, şi nu mai vedeam copilul din apă şi nu mai vedeam muntele dor care curge şi azi peste vatra cenuşă şi nu mai vedeam decât clipa mea şi a ta pribegite cu pietre de ploaie zeii slăviseră piatra, zeii urâseră piatra oamenii au plâns peste piatră şi zei


şi-au împodobit tot trupul cu pietre până ce l-a urât şi iubit Dumnezeu până ce a nins cerul sarea în ei Poezia nr. 315 MAMA Rătăcesc amar printre străini, pe spini calc eu, mamă , tălpile mă ard... unde-mi sunteţi, Doamne, rădăcini!? pornit-am în lume fără de –a mea vrere gânduri mă frământă, restul e... tăcere; te revăd aievea pe-un ghizd de fâtână cum îţi legi năframa şi mă strângi de mână, dorul mă apasă, dorul greu mă mână să mă-ntorc acasă precum altădat’, timpul trece însă fără de popas; zi ce trece Cronos –nemiloasă hidrăziua-i ceas, ceasul-minut, minutul - secundă, mi se strânge-n fugă aţa pe mosor, pecum în clepsidră nisipul mărunt, îmi este dor , mumă, de al tău descânt, să stau cuibărită sub a ta aripă cum mă alintam doar copil fiind... roata vieţii însă nu se mai întoarce, sufletul mă doare, multe-aveam să-ţi spun şi-am tot amânat zile după zile, nopţile de-a rând mă bântuie-ntruna bufniţe râzând... se-apropie – mi sară...!? Un’ să fie lună...!? te strig în zadar, m-alină suspin... Poezia nr. 316 Încercări de exprimare - Laid in my quiet bed, in study as I were, I saw within my troubled head a heap of thoughts appear, And every thought did show so lively in mine eyes, That now I sigh'd, and then I smil'd, as cause of thought did rise. (Henry Howard earl of Surrey, The Ages of Man) Cum se scutură copacii de frunze toamna? Dar cui îi pasă... și pe bună dreptate, lumea nu e un pastel. Apele curg într-o singură direcție, în mintea mea Oamenii apar și dispar, Când trec strada mă gândesc mereu la moarte.


Sunt anonim ca bunica și alții dinaintea ei, Așteptat sau așteptând, precum omul acela optimist și sărac Nu mai am nimic de zis, am doar de mers. Totul e așa cum se deschide în fața mea, Ascult împărțit cum ticăie ceasul pe un perete de bucătărie, Și lucrurile îmi par tot simple. Lumea mă cuprinde numai pe mine, Și mă strânge uneori la glezne sau în alte părți, Câmpuri de maci mă înconjoară și-mi dau măsura locului, Dar viața lucrurilor din jurul meu nu e viața mea. Mă obosesc încercând să găsesc răspunsuri, Încercând să găsesc întrebările potrivite, Parcurg zilnic distanțe deloc poetice, În timp ce părți necunoscute se rup din mine, Cuvintele iau locul sentimentelor, Faptele sunt vise, Iar eroii sunt doar oameni morți. Mă trezesc la fel de obosit ca în momentul în care pun capul pe pernă Fiecare zi devine ziua de ieri Omul de azi îl uraște pe cel de ieri. Să nu încerci, Să nu cunoști, Să nu vorbești. Poezia nr. 317 Un vals ne unii... cand crinii danseaza pe valsul oferit de violonist in centrul marii reci, eu te zaresc printre mii de invitati, care se alatura la dans un domn inalt, cu chip de trandafir si ochii atintiti spre scena aglomerata masura atent detalii marunte sorband incet din paharul cristalin plin de o bautura rosiatica cand valsul se incheie, toti crinii sezura pe micutele scaune impodobite cu zecile de floricele albe, atunci tu ma zarisi in departarea celuilalt mal cand privirea se intalnii cu a ta tot din jur disparu ca prin minune intre noi un drum se croii iar eu cu zeci de pasi marunti fugii in ale tale brate si infrigurata de a noptii lasare


iti soptii tremuranda te-am asteptat, te-am asteptat, atat de mult... Poezia nr. 318 Revolta Noului nãscut Nimicul nu existã! De Azi ȋnsemn Ceva. Lumina cea mai tristă m-a născut din Ea. Mă zguduie polemici De sine şi în fapt: Să se dărâme crucea Acelui condamnat! Sã se doboare ziduri, Sã se scandeze Urã! Sã crape voci și riduri Ce-au nămolit făptură! Să caște Infinitul Un pȃntec, să înghitã Ideile din titlu Şi şoapta nerostită… Poezia nr. 319 Îngeri şi trepte Fiecare treaptă urcată Înseamnă un nou înger Sunt multe trepte Şi la fel de mulţi îngeri. Dar eu, păcătosul, Am urcat şase-şapte Şi-am obosit. Îngerii mă îndeamnă zâmbitori să urc Însă urcuşul e pentru sfinţi Iar sfinţii nu se găsesc la orice colţ de stradă. Aici locurile sunt ocupate de păcătoşi Aerul e irespirabil Peisajul de nedescris Cuvintele de negăsit. Singura salvare e evadarea Prin singura uşă deschisă În faţa căreia se întind


Treptele cu îngeri. Poezia nr. 320 Glamur Femeia ideala Cu sufletul de foc , Tu imi esti alinare, Tot tu imi esti noroc. Tu esti si rea si dulce, Tot tu ai suflet rece Enigme dulci s-amare In suflet tu le inchizi. Invata-mi mintea sa priceapa Ce taine tu ascunzi, In ochii tai albastrii O lume tu cuprinzi. Glamurul tau aparte Renaste zi de zi Femeia, cupa fericirii Reversi doar bucurii. Poezia nr. 321 Îngeri sau demoni? Eşti o statuie perfectă şi candidă, cu fragede și fine modelări întipărite-n piatră. Ţi-e corpul dulce și firav ca o silfidă şi doar sclipirea ochilor iţi pare moartă. Te-asemeni unui înger mic ce îşi ascunde-n puf de aripi chipul rușinat. Devii un antonim al adjectivului demonic de Dumnezeu și oameni simpli lăudat. Aşteaptă, tu, fiinţă falsă cu rîs mefistofelic... Priveşte-ţi mînile, copil născut din infinit și sîngele ce printre degete se scurge! Şi nu îţi mai ascunde păcatul nemărturisit care pe constiinţă dureros și rece se prelinge. Coboară-ţi ochii rușinat către picioare, priveşte-ţi tălpile pătate de noroi! Noroi al viselor, dorinţelor murdare ce te-au purtat pe drumuri pline de gunoi. Adu-ţi aminte de povara ce o porți în spatearipi străine, aripi de smoală și vopsite roz. Aripi de care te debarasezi în fiecare noapte


cum de talent se leapădă un virtuoz. Şi sîngele coagulat și otrăvit de vină ce-ţi este martor la tumult și sfîşiere. Şi buzele care deloc nu mai alină ci nasc cuvinte vitrege ce 'mprăștie durere. Tu eşti un demon cu chip curat de înger şi eu am trup la fel ca trupul tău. Şi ambii avem pe pupile-un fulger cu care suntem gata a distruge-orice! Suntem nişte păgîni si nişte vrednici robi ai suferinţei cu chip perfect sculptat din alb imaculat. Ne inchinăm umili, smeriţi doar patimelor și dorinţei şi toţi trăim o viaţă ca pe-un gînd inavuabil, refulat. Ne omorîm de tineri, ajungînd estropiaţi, fugim după promisiuni deşarte. închidem ochii și de umbre ne lăsăm manipulaţi Ne este fric-a ancora-n realitate. Întindem mînile spre înălţimi şi căutăm să-mbrăţişăm succesul irevocabil. Uităm de sînge, vînătăi și de cruzimi ne amăgim cu gîndul sur, indeclinabil… Poezia nr. 322 Cel mai sărac om de pe pământ Era cel mai sărac om de pe pământ Mâinile Lui păreau două râuri de primăvară Avea presimţirea unei minunate absenţe Între noapte şi zi stătea în echilibru Frumuseţea lumii respira laolaltă cu El. Cum votează publicul Publicul amator de poezie îşi poate exprima votul, în perioada 1 - 15 iunie 2013, la adresa centruldepromovaredublin@gmail.com Votul se exprimă astfel: Mă numesc ..... ......, iar votul meu este acesta: Poezia nr. X - locul I Poezia nr.Y - locul II Poezia nr. Z - locul III Se calculează pentru locul I - 5 puncte, locul II - 3 puncte şi locul III - 1 punct. Rugăm autorii să nu îşi voteze propriile creaţii. Vom anunţa câştigătorii, atât cei desemnaţi de către juriu, cât şi cei desemnaţi de către public, în data de 17 iunie 2013.


Dacă doriţi să postaţi comentarii la poeziile participante în concurs, o veţi putea face pe site-ul Centrul de excelenţă în promovarea creativităţii româneşti - Dublin, după anunţarea câştigătorilor, atunci când vom dezvălui şi numele autorilor. Vă mulţumim pentru că încurajaţi exprimarea în poezie a românilor şi vă dorim lectură plăcută! Poezia nr. 323 Note din jurnal De la prăşit vine mama – bătrână ca limba română – şi miroase a ţărână reavănă, şi a buruieni strivite. ( iulie 2006 ) De un timp, Grădina-i copleşiță De bălării Limba română – așijderea. ( mai 2013 ) Poezia nr. 324 Hei, viaţă! Hei, viaţă!De ce trudeşti acum, Cu degete de aur să modelezi prezentul? Când el stă pe coloane de praf şi de scrum Gata să îl înghită, nevăzut, trecutul. Ce farmec dureros vrei să zideşti în el, Când cărămizi de clipe se spulberă!? Ai renunţat să lupţi cu moartea în duel... De stai sau mergi, ea tot te-acoperă! În raze de argint sau de pământ, De te înalţi în fiecare zi, Vei şti tu oare ce s-alegi mai sfânt? De nu, când vei afla,eu voi mai fi? Poezia nr. 325 Universul meu Cât univers pătat de dramă! Căci fără versuri, lumea mea-i un haos. Şi cât parfum de cântec de aramă, Domneşte-n poezie, pururi naos.


Eternul unei clipe-acum apune, Şi totul pare-un nesfârşit cavou... Iar rima cea uitată-n mine, prinde-a spune: Nimic nu mai e ce-a fost, totul e nou! Trudim zi de zi la cuvânt, Şi-oricât încercăm, n-avem drept. El nu ne-aparţine, ci-i vânt. Ne poartă aievea, gândul incert. Zadarnic firea, acum ne striveşte. Să luăm aminte, pe veci noi să ştim, Cuvântul, silaba, strofa, iubeşte, A noastră fiinţă până murim. Se-agaţă de-un vis, de-un gând, de-o idee Şi creşte în taină în propriul nost' gând, Învăluie-n mireasmă, a sufletului alee, Surprinde-n tăcere codrul plângând. Şi ceru-i alături, şi luna-i e mamă, Şi zorii pentru el, acum se ivesc. Acest univers pătat de dramă E poezia, lumea în care trăiesc. Poezia nr. 326 Epistolă evlavioasă ţi-aş scrie ce n-am scris nimănui, nici celor morţi, nici celor vii, nici celor care-au fost să fie, nici celor ce vor da să vie, dar gându-mi alte părţi aleargă deşi aş vrea să-ţi fac o serenadă, să-ţi cânt în taină şoapte de amor pe corzile chitarei ce plânge în ecou. şi mi-e cu neputinţă, îţi zic! să mi te-nchipui dincolo de zid căci tu-nvelit în pixeli mi-ești şi drag îmi e când vrei să mă ciupești şi mii de draci îmi faci când taci şi mă provoci să nu-mi mai placi! de-aş fi un fluture nocturn aş înnopta pe ale tale pleope etern să-ţi explorez atomii en detail să te ridic din purgatoriu-n rai să-ţi tulbur visele cu iele, plăpând, când ţi-oi zbura pe gene. de te-oi trezi nici n-ai să știi


ce vrăjitoare ţi-a trecut prin pat, ce buze calde te-au mușcat căci vina nu-i a mea, şi-a sorţii că mi te-a scos în calea mea şi-acum nu vrea să mi te dea. de te-oi vedea când mă auzi să nu-mi rostești silabe dulci. să taci! să fim doi surdomuţi ce nopţile împreună au pierdut şi s-au găsit ca pentru prima dată pecetuindu-şi gurile îndată pogoară-te din ceruri tu, dulce serafim şi lasă-mă să-i fiu aievea acum şi pururea şi-n veci vecilor amin! Poezia nr. 327 Către înălţimi cu gheţuri… Prozopoem cu o temă de meditaţie asupra existenţei umane dedicat autorului romanelor „Un veac de singurătate”, „Toamna patriarhului” şi „Cronica unei morţi anunţate”, G. G. Marquez, promotor al realismului magic, la împlinirea vârstei de 85 de ani. … „Am învăţat că toată lumea vrea să trăiască pe vârful unui munte, fără să ştie că adevărata fericire este în felul în care urci pantele abrupte spre vârf.” (Gabriel Jose Garcia Marquez) …Urc spre vârfuri. Anevoie. Către înălţimi cu gheţuri. Mă atrage. Enigmatic. Capătul de drum în ceţuri. Ah, cât mi-aş dori aceasta! Dacă aş putea răspunde, Întrebării de când lumea: «De la unde... înspre unde»? ...Un tablou în verde-galben. Reverii autumnale. Ferigi strânse în mănunch iuri. Anonime cu petale. Colonii de merişoare. Brusturi, ştevii şi urzici. Zmeuri, cătină, tufişuri. Muşuroaie de furnici. …Păpuriş. Mătasea broaştei. Sălcii şi aluviuni. Şiruri plopi. În lizieră. Grupuri-grupuri de aluni. Câţiva intruşi. Mesteceni. Într-o mare de stejari. O magnolie. Stingheră. Tei, castani, salcâmi, arţari... …Freamătul tăcut îmbie. Cu chemările naturii. Un potop ce se revarsă. Dinspre inima pădurii. Lacrimi şi nelinişti stinse. Adieri-promisiuni. Voci-ecouri. Rezonante. Glasuri de sălbăticiuni. …Turme lungi de grohotişuri. Pe... nisipuri mişcătoare. Şi la stânga. Şi la dreapta. Hăuri vin. Ameţitoare. Povârnişul înfioară. Văi adânci neîmblânzite.


D rumul? Unic. Doar acesta. Pe poteci bătătorite. …Brazi cu braţele lăsate. Un potop de resemnare. Risipite de furtună. Crengi uscate pe cărare. Corbi ce se învârt în cercuri. Zboruri largi. Până la nori. De sfârşit prevestitoare. Le privesc. Îmi dau fiori. ...Piscuri reci înnegurate. Cu priviri pustii adânci. Uriaş. Un cuib de vulturi. Rara avis. Printre stânci. Pietre şi grămezi de frunze. Se perindă pe poteci. Trunchiuri goale prăbuşite. Îşi duc somnul cel de veci. …Curg covoare înverzite. Necuprinsa pajişte. O întindere de pâlcuri. Pomi răzleţi. O rarişte. Ochiuri, bălţi de apă limpezi. Vin izvoare către poale. Un torent le ia de mână. Spre cascadele din vale. …Noaptea, valuri de perdele. Se întunecă, e seară. Mantii cad. Crepusculare. Peste umbrele de ceară. Merg spre culme, singuratic. Printr-o albie secată. Urmărit de o şaradă. Niciodată dezlegată. …Gânduri-fluvii întrerupte. De lumini rătăcitoare. Flori de colţ. Din raze albe. Undeva, în depărtare. Aşchii. Ace reci de gheaţă... Ploaie. Tiruri în rafale. Crivăţul atotputernic. Nimeni nu îi stă în cale. ...Un urcuş abrupt spre ceruri. Serpentină şerpuită. Presărate. Diamante. Bolta. Lume negândită. Puncte mici. Nenumărate. Broderii de flori. Dantele. Traiectorie celestă. Duce sus. Mai sus de stele. ...Vag parcurs. Târziu. E toamnă. Temeri şi incertitudini. Muntele. Şi existenţa. Regăsesc similitudini. O plimbare de plăcere. Scurtă trecere grăbită. Sau pedeapsă la galere. Caznă grea şi nesfârşită. …Şi sunt singur. Tot mai singur. E din ce în ce mai rece. Lumea basmelor eternă? O fântână. Stă să sece. Feţi-frumoşi sau cosânzene... Albe-nea, pitici şi zmei... Un periplu se încheie. Pas cu pas. Sub ochii mei. ...Capătul. De drum. În ceţuri. Încifrat fără scăpare. Un mister. „ Necunoscuta ” . Ca o ţintă mişcătoare. O corabie cu visuri. Pe un Styx cu ape line. Pare undeva departe… Însă este lângă mine. …„Viaţa omenească, un munte, are două coaste: pe una ne suim plini de junie şi de nădejde, ajungem pe culmea sa şi, în virtutea vârstei, mândri de înălţarea la care am ajuns, stăm acum un minut; apoi, împinşi de braţul cel puternic al timpului, suntem nevoiţi a destinde pe cealaltă coastă, care fiind mai repede şi mai alunecoasă, iute ne aruncă la pământ.” (Gheorghe Asachi)


Poemele înscrise în concursul ''Peregrinări''- Centrul de Excelență Dublin , 2013- Votați și dvs!