Page 1

Revistă premiată cu medalia şi diploma „Pamfil Şeicaru“ pentru literatură 2008

75 Anul 7 februarie 2014

Director fondator: Ion Iancu Vale l

Director editor: Gheorghe-Valerică Cimpoca

Revist\ literar\ [i de cultur\ româneasc\ Fondat\: mai 2007

BUBICO de Ion Luca Caragiale


CUPRINS: Ion Luca Caragiale Vavila Popovici Corina Diamanta Lupu propus de Florentin Smarandache Doru Sicoe George Toma Veseliu Dumitru Ichim Magdalena Brătescu Ecaterina Negară Stelian Gomboş Dorel Schor Gheorghe Valerică Cimpoca Alina Safta Gabriela Căluţiu Sonnenberg I.I.V. Irina Lucia Mihalca Geo Stroe Luca Cipolla Gheorghe Palel Tasenţe Tănase Mihai Batog-Bujeniţă Lucian Gruia Lucian Gruia Propus de Al.M. Constantin P. Popescu Mihaela Banu Theodor Codreanu Eugen Florea

Justiţia română Morala şi democraţia Dăruieşte-i garoafe roşii iubirii! Aforisme de viaţă Peregrinările lui Tuf Sublima armonie sau infinitul substanţei umane... Apa morţilor (poeme) Casa diamant Glonţul, cât iubirea (poem) Ion Marian Croitoru, Ortodoxia şi Apusul în... Ziceri În căutarea Adevărului O existenţă prin armonia versurilor Sentiment catalan Lansare de carte la New York Poeme Marioara Murărescu: un suflet în sufletul neamului nostru Poeme Ozunca Dacă tot te crezi aşa inteligent, de ce nu eşti şi bogat? Poveşti incredibile Viorel Martin: Fascinaţia copilăriei Viorel Martin: Poveşti virtuale şi clasice D’ale lui Caragiale Ieri Epigrame şi catrene umoristice Încă un semnal de alarmă pentru limba română Prezentare Crucea Roşie Română, filiala Dâmboviţa

3 4 6 7 8 10 13 14 15 16 19 20 21 22 24 25 26 27 28 30 31 33 33 34 35 36 37 38

CONTURI PENTRU DEPUNERI DESCHISE LA BANCA TRANSILVANIA TÂRGOVIŞTE RO 54 BTRL 01601201U02393XX - pentru depuneri în LEI RO 04 BTRL EURCRT00U0239301 - pentru depuneri în EURO (SWIFT: BTRLRO22) Adresa redacţiei principale: Aleea Arcaşilor, bl. 36, sc. B, ap. 23, Târgovişte, România Telefoane: 0722 702 578, 0741 732 122 E-mail: ioniancuvale@yahoo.com Web site: http://climate.literare.ro Redacţii asociate - România: Bacău, Bistriţa, Braşov, Cluj-Napoca, Bucureşti, Deva, Focşani, Iaşi, Suceava, Turnu Severin, Hunedoara, Mangalia, Olăneşti, Oradea, Ploieşti); Alte ţări: Anglia, Australia, Belgia, Canada, Danemarca, Elveţia, Franţa, Germania, Gibraltar, Israel, Italia, Macedonia, Portugalia, Republica Moldova, Serbia, Spania, S.U.A., Ucraina.

Redactor-şef: Ion Iancu Vale

Fondatori:

Colegiul redacţional: Grigore Grigore, Gheorghe Palel, Emil Stănescu, Florea Turiac, Lucian Constantin

Ion Iancu Vale Mircea Cotârţă Sebastian Drăgan

Colaboratori principali: Mihai Antonescu, Mihai Ardeleanu, Eugen Axinte, Iulia Barcaroiu, Nicolae Bălaşa, Elena Buică, Roni Căciularu, Luca Cipolla, George Coandă, Mircea Constantinescu, Florian Copcea, Melania Cuc, Emilia Dănescu, Mircea Drăgănescu, Eugen Evu, George Filip, Eugen Florea, Dan Gîju, Dimitrie Grama, Mirel Horodi, Djamal Mahmud, Alexandru Manafu Menuţ Maximinian, Gavril Moisa, Octavian Mihalcea, Monica Mureşan, Ştefan Lucian Mureşanu, Florin Vârlan Neamţu, Emil Persa, George Petrovai, Vavila Popovici, Georgeta Resteman, Puiu Răducanu, George Roca, Viorel Roman, Dorel Schor, Claudia Serea, Delia Stăniloiu, Victor Sterom, Al. Florin Ţene, Ioan Ţepelea , Baki Ymeri, Raqel Weizman.

Răspunderea deontologică a materialelor publicate aparţine exclusiv semnatarilor

Tehnoredactare: Florin-Lucian Dragoş n 0730 863 602 n dragosflorinlucian@gmail.com n Secretariat: Reta Sofronie Iancu Revistă editată de Societatea Cultural-Istorică „ARM” Târgovişte n ISSN 1843-035X

Apare în colaborare cu Societatea Scriitorilor Târgovişteni şi cu Institutul de Cercetare Ştiinţifică şi Tehnologică Multidisciplinară - ICSTM din cadrul Universităţii „Valahia” din Târgovişte. 2

nr. 75 n februarie 2014


Secţia corecţională Prezidentul (către reclamantă): Spune-mi cum s-au petrecut lucrurile... Femeia Caliopa, republicană română: Eu, domnule prezident, vine dumnealui la mine, care venea întotdeauna seara ca amic, încă era şi dumneaei care mi-este amică, şi aţi chemat-o dumneavoastră martoră că a fost acolo şi poate să jure cum s-a-ntâmplat. Prezidentul: Las-o pe dumneaei; nu e aici; dumneaei o să răspunză când o vom chema. Acu spune dta. Reclamanta: Spui. A venit dumnealui. Inculpatul: Dumneata m-ai chemat: am biletul dumitale. Prezidentul: Tăcere. Reclamanta: Dacă ştiam ce stofă eşti, nu te mai chemam... A venit şi zice să nu mai învârtim masa, care vorbeam cu soră-mea, care a murit, şi ne spunea poezii de Iminescu şi de Victor Cucu. (Ilaritate) Prezidentul: Cu sora dumitale care a murit? Reclamanta: Da, la spital, de piept; ieşise din azil şi-i plăcea poeziile... şi eu o iubeam foarte mult, eu o băgasem în azil că aveam o protecţie. (Plânge.) Şi când vorbeam cu ea, apoi toată noaptea o visam. Prezidentul: Cum vorbeai cu ea? Reclamanta: Cu dumnealui: învârtea masa. Mi-a spus că e fericită şi s-a întâlnit acolo cu mama; mă sărută dulce, dar mama nu poate vorbi că e în altă parte. Inculpatul: Am zis că a

Justiţia română de Ion Luca Caragiale

n. 13 februarie 1852 - d. 9 iunie 1912 trecut iar în incarnaţiune. Prezidentul: Tăcere. (Către reclamantă): Şi dumneata credeai? Reclamanta: Cum să nu crez, dacă vorbea masa? Prezidentul: Dar ceasul şi cu inelele cum ţi le-a luat? Inculpatul: Fără să ştiu: eram mediu! Prezidentul: Tăcere, inculpatule, de vrei să nu-ţi agravezi situaţia. (Reclamantei): Spune. Reclamanta: A venit seara şi zice că a învăţat acuma să arate şi persoana, dar nu cu masa, zice că l-a învăţatără nişte profesori de la minister, de unde face acuma pe popi. Zice: „dezbracă-te (senzaţie în auditoriu); scoate tot ce ai ori de metal, ori de imitaţie!” şi eu am scos ceasul şi lanţul, care-l aveam cadou de suvenir de la un... de la o mătuşă a mea şi cu medalionul, cu o şuviţă de păr de la soră mea, şi inelele, şi le-am pus pe masă lângă lampă. Să vă spuie şi Tincuţa că poate să jure. Şi zice dumnealui Tincuţii, zice „tu du-te dincolo", şi a băgat-o în odăiţa ailaltă şi a închis uşa, şi „să nu vii până nu te-om chema!” încă Tincuţa râdea de noi; dar dumnealui, aş! avea alte motive, să vedeţi. Şi după

nr. 75 n februarie 2014

ce am pus ceasul cu lanţul şi inelele pe masă, m-a legat la ochi şi m-a pus să stau într-un picior, şi am stat aşa... am stat... preţ ca la un sfert de ceas, şi zice... Inculpatul: Nu-i adevărat! Reclamanta (izbucnind): Taci, şarlatane, care nu te-am crezut pentru ca să fii până-ntr-atât să râzi de o biată femeie ca mine!... Şi după ce am stat aşa, domnule prezident, de-mi amorţise piciorul şi-mi făcea urechile vuu... vuu..., că mi-era şi frică, că spunea că o să vie soră-mea, dumnealui zice: „ai adormit?” zic: „da”, zice: „bine”, şi mi-a venit aşa un fel de ameţeală; zic: „o să mai ţie mult?” zice: „nu mişca!” şi am auzit odată puf! în lampă, şi uşa buf! şi parcam văzut pe soră-mea, am ţipat şi am căzut jos leşinată. Când m-a deşteptat Tincuţa, ia-l pe domnul de unde nu e; caută ceasul şi inelele în sus, caută-le-n jos — nicăiri. Martora Tincuţa face o mărturisire care confirmă în totul plângerile reclamantei. Avocatul ex-officio al apărării (după o pledoarie de două ore, încheie): Domnilor magistraţi, voi fi scurt. Spiritis-

mul, această sublimă ştiinţă a viitorului, este încă în faşe: ca orice copil în faşe poate face şi greşeli; nu-i mai puţin adevărat că viitorul este al lui. Inculpatul, din greşală, în starea impersonală de mediu, a avut o mişcare de somnambul; a luat ceasul şi celelalte, e adevărat, dar a făcut-o involuntar, era într-o stare de absolută iresponsabilitate. Ştiinţa modernă nea dat destule lumini asupra iresponsabilităţii: toată asieta2 sistemului nostru penal trebuie deci să se schimbe. Iată marele cuvânt al ştiinţei moderne: iresponsabilitatea — impunitate; tutelă da, nu pedeapsă. Eşti iresponsabil? poţi să-ţi permiţi din când în când o greşală de care în urmă ipso facto nu eşti vinovat. Ori, clientul meu nu e responsabil, pentru că na ştiut ce face! Reclamanta: Da de ce le-a pus amanet la cofetărie? Inculpatul: De ruşine! Avocatul: Vedeţi, d-lor magistraţi, de ruşine... Apoi poate avea ruşine un om responsabil? Nu. Eu deci cer achitarea; în orice caz, circumstanţe atenuante. Nu uitaţi că trăim într-o epocă unde nu e rău să menajăm spiritismul şi pe spiritişti. Tribunalul, sub impresia ultimelor cuvinte ale apărării, admite circumstanţe atenuante şi condamnă pe tânărul mediu la şase luni închisoare şi 25 lei cheltuieli de judecată. Reclamanta iese din pretoriu plângând şi sărutând obiectele spiritizate, ce i s-au restituit, reîncarnate, de cătră d. prezident.

3


Vavila Popovici Platon, filozof al Greciei antice, discipol al lui Socrate şi învăţător al lui Aristotel, a elaborat specia literară a dialogului, în care problemele filozofice au fost relatate prin intermediul mai multor interlocutori. Mitul peşterii constituie unul dintre dialoguri, în care s-a folosit o imagine alegorică a lumii şi a modului cum poate fi cunoscută această lume, alegoria fiind: Peştera lumea sensibilă, lumea noastră obişnuită, prizonierii din peşteră – noi oamenii, cărora ni se pare că aceasta este singura lume reală. În Republica - cartea a VII, Platon arată în ce sens trebuie înţeleasă lumea cu ajutorul gândirii logice: prizonierii dintr-o peşteră nu văd niciodată lumina soarelui; ei văd doar umbrele obiectelor din afară, proiectate pe pereţii peşterii de către un foc; între prizonieri sunt unii care disting trecerea umbrelor cu mai multă perspicacitate, fiind mai ageri la minte, memoria ajutându-i să recunoască ordinea în care se perindă obiectele. Lipsiţi de „lumina soarelui”, cunosc numai lucrurile, fără a-şi putea da seama de sensul, de adevărul lor ultim. Putem spune că văd o scurtă peliculă de film ce se derulează în faţa ochilor, fără a-i cunoaşte începutul şi nici sfârşitul, pentru înţelegerea ei. Ca atare, noi nu vedem, în mod obişnuit, decât un aspect superfi-

4

Morala şi democraţia „Democrat înseamnă cineva care vrea să înalţe poporul pe umerii săi, nu cineva care vrea să se înalţe el pe umerii poporului.” (Nicolae Iorga) cial al lucrurilor. Aceste cunoştinţe obişnuite servesc vieţii, dar această cunoaştere nu va da niciodată înţelegerea ultimă, metafizică, a lucrurilor; sensul lucrurilor constând în idei, în esenţă. „Degeaba vom privi acţiunile virtuoase, nu le vom înţelege sensul adânc, până ce nu ne vom ridica la ideea de frumos în sine sau la ideea de dreptate.” Ne despărţim greu din lumea sensibilă pentru a ne ridica la contemplarea ideilor. Un prizonier smuls din peşteră şi adus cu forţa la lumina soarelui, refuză mai întâi să vadă lumina, fiindcă îl dor ochii. Platon pune întrebarea: „Dacă smuls din peşteră cu forţa, dacă este pus să urce urcuşul greu şi prăpăstios şi dacă nu i se dă drumul înainte să fie târât până la lumina soarelui, nu va suferi el mult şi nu se va plânge de aceste maltratări? Şi când va fi ajuns la lumină, va putea el orbit de strălucirea ei, să distingă singur între lucrurile pe care acum le numim adevărate? El va avea nevoie de obişnuinţă pentru a vedea lucrurile din regiunea superioară”. Şi după ce se obişnuieşte, are o re-

velaţie şi nu mai doreşte a se întoarce în „peşteră”. De ce? Pentru că apare profunda înţelegere. Contemplarea ideilor, a esenţelor cere, deci, o obişnuinţă progresivă, dar, odată ce a văzut lumina şi lucrurile adevărate, prizonierul nu mai vrea să se întoarcă în peşteră. Este dialectica ascendentă a spiritului uman. Să ne punem întrebarea, ce s-ar întâmpla dacă ar fi trimis din nou în peşteră să povestească cele văzute (experienţa)? Nu ar putea fi considerat nebun, ideile sale nu ar putea fi considerate periculoase? De către unii – da! De ce? Pentru că cei rămaşi în peşteră s-au obişnuit să vadă numai umbrele, aceleaşi şi aceleaşi umbre, se mulţumesc cu înţelegerea superficială a lucrurilor. Se întâmplă însă, omul să fie pătruns de înţelegere şi a înţelege cu adevărat, înseamnă a da dreptate, a demonstra chiar justeţea acelui lucru şi aceasta înseamnă a găsi că acel lucru este bun, că este pentru binele lui. Intervine deci raţiunea, şi gândirea raţională înseamnă aşezarea în ordine a percepţiilor

asupra lumii exterioare, folosindu-ne, în primul rând, de bunul simţ. Cu el ordonăm, pe cât posibil, haosul. Trebuie amintit faptul că s-a întâmplat ca oamenii să fie ţinuţi cu forţa în „peşteră”. Ei au sfidat întunericul şi au ieşit la lumină, dornici să rămână şi să păstreze această lumină… Dar, „povestea” spune că s-au grăbit alţii să nu le permită, trimiţându-i din nou „în peşteră”, prin crearea unor condiţii de viaţă asemănătoare „peşterii” de altă dată. O altă peşteră!?... Din această luptă a omului cu întunericul, dorind lumina, s-au născut ideile, idei care, pentru Platon, sunt însăşi existenţa. Deşi nu sunt materiale, sunt mai reale decât lucrurile. Lucrurile sunt umbre palide, ideile fiind adevărata realitate. Repet, peştera este lumea sensibilă, prizonierii suntem noi oamenii. Omului îi vine foarte greu să se desprindă de cunoaşterea superficială a lucrurilor şi să se adâncească până la cunoaşterea esenţelor, dar până la urmă, mulţi o fac. Platon porneşte

4

nr. 75 n februarie 2014


că sta4 detul laesteideea un individ

de proporţii mari „un om mare”. Fiecare cetăţean trebuie să-şi îndeplinească doar datoria ce corespunde poziţiei sale. Numai atunci omul va da societăţii ceea ce are mai bun de dat. Statul are nevoie de capete luminate, de legi drepte. Nu oricine, spune el, este capabil să participe la elaborarea legilor şi conducerea statului. Şi dacă cineva care nu are asemenea capacităţi ar încerca să conducă statul sau să elaboreze legi, atunci în stat s-ar instaura haosul (lipsa ordinei, armoniei, înţelepciunii şi frumuseţii), iar oamenii ar fi nefericiţi, fiecare fiind un mic haos. De aceea filosofia, înţelepciunea şi puterea politică trebuie să fie mereu împreună. Oamenii cu adevărat înţelepţi trebuie să se afle la guvernare (conducerea statului), prima lor datorie fiind înlăturarea aventurierilor setoşi de putere cu scopul de a o folosi pentru îmbogăţirea personală şi aducând, în acest mod, prejudicii poporului. Înţelepciunea nu ţine neapărat de vârstă. Pot fi tineri înţelepţi, precum şi bătrâni înţelepţi, adică „persoane înzestrate cu capacitatea de a pătrunde esenţa legilor fundamentale ale naturii şi ale societăţii”- după cum este definit cuvântul „înţelepţi” -, oameni care se comportă moral, dar, pot fi şi tineri şi bătrâni neghiobi sau ipocriţi, care nu au această

capacitate necesară unui conducător, dar au acea sete de putere. Statul fiind alcătuit din oameni, este asemeni oamenilor şi oamenii făcând parte dintr-un stat, sunt asemenea statului. De aceea, omul poate fi cu adevărat moral doar într-un stat bine organizat, în care domneşte ordinea şi legea. Şi vice-versa, un stat în care domneşte ordinea şi legea, omul acţionează în chip moral. S-a ajuns a se dori Democraţia, formă de organizare şi de conducere a unei societăţi, în care poporul îşi exercită (direct sau indirect) puterea. Cuvântul provine din limba greacă, „demos” însemnând popor, iar „kratos” – putere. Filozofii, înţelepţii au atenţionat de-a lungul timpurilor: Întâi morala şi apoi democraţia!, morala fiind fundaţia culturii şi a vieţii politice a unei societăţi, pe ea clădindu-se o societate bună, cu „cărămizi” bune, ţinându-se seama de un adevăr dovedit: „cu cărămizi proaste nu se ridică un edificiu valoros”. Este valabil pentru cele mai mici structuri ale societăţii! Prima civilizaţie europeană a fost cea greacă. Sărăcia pământului muntos i-a orientat spre navigaţie făcând un comerţ intens care asigura aducerea în ţară a materialelor care lipseau din acele locuri. Grecia era împărţită în mici state, oraşele aveau pieţele publice numite „agora”, în

nr. 75 n februarie 2014

care se dezbăteau problemele statului, se ţineau discursuri, se etalau idei. Pericle a fost cel care a instaurat prima democraţie din lume, democraţia ateniană. Cunoscut ca un mare orator, om inteligent, cinstit, patriot, elocvent şi de asemenea un „om politic subtil şi ager al Greciei Antice” după cum îl caracterizează Costas Martin în cartea sa Grecia Partenonului -, conducător al Atenei între 443 - 429 î.Hr., s-a bucurat de autoritate, timp în care Atena a atins o mare dezvoltare. Prin calităţile sale morale, Pericle „a tras” poporul pe drumul cel bun, l-a „înălţat”, dar şi poporul a dorit şi a fost pregătit de a merge pe această cale a democraţiei. A fost şef al partidului democrat, protector al ştiinţelor şi artelor, pe vremea sa construinduse Partenonul, cea mai bogată moştenire arhitectonică şi de artă pe care ne-a lăsat-o Grecia. Pentru strălucirea pe care a dat-o Greciei în secolul în care a trăit, iniţiind numeroase reforme democratice, care au transformat oraşul într-un centru politic, cultural şi artistic al lumii greceşti, perioada a fost supranumită „Secolul lui Pericle”, sau „Epoca de aur a Atenei”. O interesantă caracterizare a lui am găsit-o în revista Historia, inspirată din cartea ziaristului, istoricului italian Indro Montanelli – Istoria grecilor, într-un articol intitulat „Pericle -

omul care a dat numele unei epoci”: „Autentic democrat, dar fără bigotisme, Pericle nu a abuzat de democraţie. Pentru el, cel mai bun regim era acela al unui liberalism luminat, cu un reformism progresiv, care să garanteze cuceririle poporului în ordinea de stat, şi să excludă vulgaritatea demagogică. Este visul pe care îl au toţi oamenii politici înţelepţi”. Cu trecerea anilor, modelul democraţiei greceşti s-a extins, a evoluat, s-a modernizat, având două forme: cea directă în care toţi cetăţenii participau la luarea hotărârilor (societăţi cu un număr restrâns de membri) şi democraţie reprezentativă (societăţi cu numeroşi membri) în care cetăţenii alegeau reprezentanţii lor. În zilele noastre, cu o clasă conducătoare care nu ţine cont de dorinţele poporului şi care încearcă să arate o viziune falsă asupra societăţii, ascunzând petele negre şi inegalităţile, banalizând sau ascunzând conflictele, intervenind violent pentru anularea lor, nu se poate merge pe drumul democraţiei reale, ci a unei false democraţii, a unei false libertăţi. Faptul că s-a creat o pătură de indivizi obsedaţi de îmbogăţire, este în detrimentul poporului şi este „o ameninţare la adresa viitorului fiecăruia dintre noi”. În sprijinul acestei idei citez un fragment dintr-un ar-

4 5


publicat în 4 ticol ziarul DW: „Modificările aduse Codului penal au pus din nou în lumină criza de profunzime a sistemului politic românesc care pendulează între o democraţie fără repere morale şi un autoritarism moralizant. […] Aşa stând lucrurile, România nu are cum să acceadă la o democraţie reală dacă nu e capabilă să instaleze un Parlament cu un simţ nealterat al demnităţii proprii. Dacă nu va reuşi acest lucru, mai devreme sau mai târziu, după crize prelungite, presiunea coexistenţei europene o va împinge din nou pe linia autoritarismului moralizant, cu toată duplicitatea pe care o presupune, dar şi cu avantajul unei minime asanări publice. România este încă liberă să aleagă”. Petre Ţuţea spunea că orice sistem social este „un joc deschis, neterminat”şi că „nu s-a găsit formula de echilibru între individ şi societate care să n-aibă nici un rest”. Este foarte adevărat, însă formulele trebuie căutate şi găsite, pentru a exclude acel „rest” dureros. Să amintim şi afirmaţia politicianului britanic, Sir Winston Churchill: „Democraţia este un sistem politic prost, însă cel mai bun dintre cele pe care omenirea le-a inventat până acum”.

6

Dăruieşte-i garoafe roşii iubirii! Motto: „Prin voi, garoafelor bizare, În funduri roşii de corolă,

Mi-a-ntins iubirea-ntâia oară Otrăvitoarea ei fiolă...”

Claudia Millian „Garoafe”

Corina Diamanta rămas nişte simpli anoLupu nimi, iar Paolo şi FranDe la Adam şi Eva încoace, omenirea a sorbit fără încetare otrăvitoarea fiolă a iubirii, iar clasicul refren „Plaisir d’amour” nu şi-a pierdut niciodată din actualitate. Contemplând chipul seducător al iubirii, oamenii au trăit pasiuni, au ţesut intrigi şi au păstrat taine. Fără alchimia iubirii, viaţa nu şiar fi împlinit rostul, anotimpurile şi-ar fi dăruit în zadar parfumurile, iar singurătatea şi-ar fi purtat înfiorarea pe fiecare amintire. În absenţa iubirii, poeţii nu ar fi suspinat de-a lungul timpului în versuri, îndrăgostiţii nu ar fi cântat serenade, şi luna nu ar fi stat martoră atâtor declaraţii şi jurăminte de amor. Dacă iubirea n-ar fi existat, Parisul nu ar fi devenit oraşul îndrăgostiţilor, Sena ar fi fost un râu oarecare, iar cavalerii nu s-ar fi luptat în turniruri, închinând apoi, cununa de laur a victoriei, celei iubite. Dacă nu ar fi întâlnit iubirea, Dante şi Beatrice ar fi trecut indiferenţi unul pe lângă celălalt, Romeo şi Julieta ar fi

cesca şi-ar fi spus bun-rămas din clipa în care s-au cunoscut.

Dragoste la prima vedere, dragoste oarbă Fiecare pământean a visat să trăiască o dragoste romantică, aşa cum numai în basme se poate afla. Probabil că de aceea s-au urzit nenumărate legende în jurul iubirii. Una dintre ele spune că Afrodita, zeiţa iubirii, şi fiul ei, Eros, îi fac să se îndrăgostească pe muritori. Copilul pribeag al zeiţei rătăceşte prin lume, trimiţând la întâmplare, câte o săgeată fermecată în inima pământenilor. Atinşi de săgeata lui Cupidon, aceştia se îndrăgostesc. Adesea, Cupidon este înfăţişat legat la ochi, pentru că dragostea este oarbă. De obicei, nu alegi de cine te îndrăgosteşti. Cea mai frumoasă metaforă a săgeţii lui Cupidon rămâne dragostea la prima vedere, dragostea romantică. Despre ea au cântat trubadurii din Provence, despre iubirea ce se naşte în ochii unei femei, atunci când întâl-

nesc privirea celui de care se va îndrăgosti. “Iubirea, ... acesta-i adevărul - în inimi nu o poartă, ci mai curând în ochi”, a spus William Shakespeare.

Dragoste romantică pe Podul Artelor Privind iubirea în ochi, cei îndrăgostiţi se plimbă la Paris, pe Podul Artelor. Mână în mână, aceştia vin acolo pentru a lăsa ca semn al dragostei lor o cadena d’amour, un lacăt pe care se află gravat un mesaj de iubire, numele celor doi îndrăgostiţi şi data când au ajuns pe Podul Artelor. Vegheaţi de tăcerea sobră şi încărcată de solemnitate a zidurilor Luvrului, aflat în apropiere, ea şi el rostesc „Te iubesc” şi apoi prind lacătul de unul din ochiurile de sârmă ale parapetului podului, împânzit de astfel

4

nr. 75 n februarie 2014


de dragoste. 4 de amulete Urmează momentul când cei doi aruncă în Sena cheia lacătului, în semn al iubirii şi al devotamentului veşnic unul faţă de celălalt. Emoţie, bucurie, speranţe, certitudinea că dragostea lor va dăinui... Unduind, Sena duce cu ea departe, îngânându-şi cântecul, încă o cheie, încă un jurământ, încă o iubire rătăcitoare legănată de valurile sale. Cadena d’amour, o clipă de vrajă prelungită la nesfârşit, ascunzând în căuşul ei speranţe, nostalgii, cuvinte de dragoste spuse cu patimă ori nicicând rostite, aşternute doar în scrisori plăsmuite... Câţi din cei ce îşi jură dragoste eternă pe Podul Artelor sunt la prima iubire şi câţi vor lua iubirea de la capăt? Câţi vor respecta jurământul făcut? Câţi îl vor trăda? De ce iubirile romantice se cheamă una pe cealaltă în lumea roadelor nepârguite, pentru a se stinge prea curând în umbra lunii? În tăcerea senină şi discretă a Podului Artelor, fiecare cadena d’amour spune poezia de dantelă a iubirilor ce şi-au purtat paşii prin acel loc: iubiri de o clipă, iubiri dorite, iubiri venite pe neaşteptate, iubiri mai vechi, păstrate asemenea florilor presate, într-o carte de versuri, iubiri stinse şi prefăcute în cenuşă, iubiri de-o vară, iubiri din argint şi perle, iubiri ca-n filme, iubiri de roman, iubiri trăite între râs şi lacrimi, iubiri scrijelite pe scoarţa copacilor sau în tencuiala unui perete, iubiri tatuate, iubiri tăinuite, iubiri sortite eşecului, iubiri apuse prea devreme, iubiri garoafe roşii, iubiri romantice...

Iubirea şi provocările ei Iubirea se poate întâmpla în orice clipă. Nu ştii cum te îndrăgosteşti şi nu înţelegi de ce la un moment dat, dragostea dispare aşa cum a apărut. Între fiinţa şi

nefiinţa ei, dragostea ascunde câteodată, dezamăgiri, regrete, drumuri care părând încărcate de promisiuni, se închid pe neaşteptate. Între a te îndrăgosti şi a constata că nu mai eşti îndrăgostit, se află provocările pe care le presupune orice relaţie de amor. Şi aceste provocări sunt societatea, experienţa, imaginea de sine, fidelitatea, sentimentul că meriţi ceva mai bun. Trăieşti cu temeri şi anxietăţi, îţi este frică să iubeşti şi te îndoieşti de sentimentele tale. Stai să cumpăneşti dacă nu cumva vei primi o „ofertă” mai bună în dragoste, te ascunzi în spatele unei măşti, pentru că în tine încă mai supravieţuiesc durerile, dezamăgirile şi rănile din dragoste pe care ţi le-a lăsat trecutul. De aceea, îţi este cu atât mai greu să crezi într-o iubire romantică, mai ales în aceste vremuri în care iubirea practică, pragmatică a început să fie totul.

Adu-ţi aminte... Cu toate acestea, de ce să nu alegi să joci pe mai departe şotronul iubirii? De ce ai renunţa să descifrezi runele dragostei? De ce să nu urci de la capăt, treaptă cu treaptă până în vârful minaretului iubirii, vestind-o sub cerul de iluzie şi fum al bucuriei, culegând apoi lumini târzii, ambră, zăpezi albastre? Alege o cadena d’amour pe care să o dedici iubirii! Gravează pe ea garoafe roşii, ce simbolizează dragostea înflăcărată, şi lasă să se ducă de la tine incertitudinile şi ezitările. Nu te îndoi de puterea iubirii! Adu-ţi aminte că dacă nu ar fi întâlnit iubirea, Dante şi Beatrice ar fi trecut indiferenţi unul pe lângă celălalt, Romeo şi Julieta ar fi rămas nişte simpli anonimi, iar Paolo şi Francesca şi-ar fi spus bun-rămas din clipa în care s-au cunoscut. Cu gândul la ei, dăruieşte-i azi şi întotdeauna, garoafe roşii iubirii!

nr. 75 n februarie 2014

Aforisme de viaţă propus de Florentin Smarandache n Să nu faci afaceri cu cel priceput în afa-

ceri. n Ion Barbu a rămas cunoscut ca mate-

matician datorită... poeziilor sale! n Cartea ta de poezie e mai mult hârtie. n Când urci în funcţie ţi se înmulţesc şi

prietenii şi duşmanii. n Te cunoşti atât de mult, că ţi-e scârbă

de tine. n Să-ţi faci datoria faţă de fiul tău, aşa

cum nu şi-a făcut tatăl tău faţă de tine. n Adevărata ţară este la ţară. n Aşa de mică-i ţara noastră şi totuşi asa

de mare! n Să nu te poţi plânge în viaţă că n-ai râs destul. n Mereu crezi că ceea ce n-ai e mai bun decât ceea ce ai. n Sunt câte unii care, lăudând pe alţii, îşi fac de fapt apologie lor înşişi. n Să fim cinstiţi faţă de noi înşine. n Bărbaţii s-ar îneca în ţâţele femeilor. n Munceşte cu-ndrăzneală şi mănâncă cu scuteală. n Să clasăm tot ce nu se poate clasa. n N-ai cui să dai bună ziua că nu merită nimeni bineţea asta. n Poeţii sunt nişte scântei care cum se aprind se şi sting. n Ce-i al său e pus de-o parte în traista altuia. n Orice om tânăr e frumos, chiar dacă e urât; pe când cel bătrân... n Bancu-i vechi, dar prostu-i nou. n Cel mai bun soldat este cel prost - pentru că sare şi-n lac şi-n puţ dacă-i cere ofiţerul. n Femeia este o bombă pe lângă care să umbli uşor ca să nu-ţi explodeze în cap. n Bărbatul e măgarul familiei. n Eu nu mi-am schimbat niciodată nevasta, dar ea m-a schimbat pe mine (de cămaşă). n Există scriitori celebri şi scriitori celebrizaţi. n Sunt împrejurări în viaţă când nu e rău să faci rău. n Dacă eşti prea bun, te iau de prost... n Copiii sunt pietrele care atârnă de călcâiele nevestelor. n Nu întodeauna e bine să fii primul, sunt cazuri în care ultimul e mult mai avantajos. n Decât repede şi bine, mai degrabă încet şi prost!

7


Doru Sicoe Faptul că disidentul şi refugiatul Jaime încearcă un atentat împotriva lui Tuf, pe K’theddion, vine ca un argument al seriozităţii problemei. Cu un escroc care „a luat numele Domnului în deşert”, cum ar spune evlavioşii, Tuf are de gând să intre acum în rolul de Dumnezeu asumat. Pe de altă parte, molimele biblice din vremea lui Moise, aflat în Egiptul faraonilor, constituiau un subiect prea ofertant pentru Martin care, prin Tuf şi Arcă poate acum să le recreeze ştiinţific… Pe scurt, în urma descinderii lui Tuf pe Caritate, din postura de profet (unul mincinos, desigur), Moise va ajunge să fie ridiculizat în faţa comunităţii şi readus la postura de „om umil”, cum observă Jaime Kreen. Moise, chiar înfrânt, îl contestă pe Tuf cu încăpăţânare: – Eşti doar un om! şopti el. – Om, repetă Haviland Tuf indiferent, mângâindu-l pe Dax cu mâna-i enormă, albă. Mam născut om şi am trăit ani îndelungaţi, Moise. Dar apoi am găsit Arca şi am încetat să fiu om. Puterile de care dispun sunt mai mari decât ale multor zei pe care i-au adorat oamenii. Nu există om pe care-l întâlnesc căruia să nu pot săi iau viaţa. Nu există planetă pe care să n-o pot distruge complet sau

8

Peregrinările lui Tuf prima epopee spaţială a lui George R.R. Martin (4)

A fi sau a nu fi Dumnezeu? reface, după bunul plac. Eu sunt Domnul Dumnezeu sau egal cu vreunul pe care l-aţi întâlnit vreodată. Aveţi mare noroc că eu sunt binevoitor şi milostiv, Şi, de asemenea, deseori plictisit. Voi sunteţi doar nişte pioni pentru mine, nimic mai mult – piese şi jucători, în acelaşi timp într-un joc cu care miam pierdut vremea câteva săptămâni”. Episodul de pe Caritate îl va face până la urmă pe Tuf să nu mai stea în cumpănă, ci să aleagă între statutul de Om şi cel de Dumnezeu. În ultimul capitol, pe S’uthlam, chiar recunoaşte către Maica Păianjen: „(…) a trebuit să las deoparte umanitatea din mine şi să acţionez ca un zeu”. Perspectivele sunt clare: „Dumnezeirea e o profesiune mai atrăgătoare chiar decât ecologia, spuse Tuf. Dar trebuie să recunosc însă că-i o muncă foarte riscantă dacă accept povara”.

Care ecologie?... Peregrinările lui Tuf oferă o „ecologie” subordonată total rasei umane, nu legilor fireşti ale naturii – aşa cum cunoaştem noi azi ecologia! Practic, Omul e în

stare să schimbe întregul mediu al unei planete doar pentru a-i fi lui bine, nu şi celorlalte forme de viaţă. Asta nu poate dovedi până la urmă decât ce la început de drum era în anii ’70 mişcarea ecologistă, când Martin şi-a creat personajul şi epopeea. Autorul nu apucase să prindă enormul succes al unor canale TV gen Discovery - Animal Planet, National Geographic Nat Geo Wild, Nature History, care au remodelat opinia publică mondială în direcţia iubirii Naturii şi respectului datorat de noi, fiinţele inteligente, diversităţii vieţii originare – fundamentele esenţiale ale ecologiei contemporane şi-ale mişcării „verzilor”. Dincolo de entuziasmul iniţial al geneticii şi clonării, cohorte întregi ale Omenirii susţin azi, prin votul lor, pe cei care s-au pus sub stindardul ecologiei-partid. Unii dintre ei fac chiar o religie din ecologie! Sunt aspecte care nu fuseseră avute în vedere de „etica protestantă”, al cărui obiect era numai Omul, spre deosebire de budism bunăoară. George R.R. Martin ar putea susţine totuşi, acum, că

ficţiuni literare gen Peregrinările lui Tuf au fost adevărate cărămizi puse întru sensibilizarea ecologistă a Omenirii anilor ’70-’80. Tuf apare ca mare iubitor de pisici, la o adică, pentru care are un suflet aparte, născut mai degrabă din singurătate decât din bucuria de a savura creaţiile naturii. Pentru că dragostea şi respectul afişate în cazul pisicilor sale nu sunt de regăsit în felul în care Tuf manipulează celelalte fiinţe! Pisica, să nu uităm, apare ca element umanizator al călătoriilor interstelare şi într-un film SF de mare succes, Alien (1979). Sigourney Weaver e gata să-şi rişte viaţa numai pentru a-şi recupera animăluţul din calea ferocelui alien, înainte de ejectarea în Spaţiu a capsulei de salvare a imensei nave condamnate. Cum scena seamănă mult cu cea a returnării spectaculoase, de către Maica Păianjen, a pisicii

4

nr. 75 n februarie 2014


putem 4 Distrugere, afirma că Martin

foloseşte idei-fundament în SF-ul american, cum e cazul şi cu T-Rex.

Spaţiu şi Religie Colonizarea Spaţiului în viziunea lui George R.R. Martin are loc, de multe ori, din motive religioase, semănând cu cea a Americii de către sectele Reformei protestante europene. Puritanii sunt printre cei mai cunoscuţi. Planeta Caritate este un astfel de exemplu, ea fiind colonizată de Sfinţii Altruişti, care căutau un loc mai bun pentru Biserica Sfântului Altruism. Ei înfiinţează „arcologii”, un fel de chibuţuri în care tehnologia este un duşman, iar viaţa simplă, apropiată de natură, cu suferinţă şi jertfă de sine, asigură izbăvirea – asta amintindu-ne de sectanţii Amish din SUA. Religia şi îndemnul biblic creştin „creşteţi şi înmulţiţi-vă” este centrul vieţii social-politice pe S’uthlam. Şi această planetă a fost colonizată de o sectă - Biserica Evoluţiei Vieţii - prigonită pe planeta de baştină, Tara. Deşi tehnocraţii care guvernează S’uthlam au găsit până acum soluţii de hrănire a unei planete suprapopulate, ei nu pot diminua religia – un fel de regină-matcă obligatoriu de hrănit şi apărat. Deoarece S’uthlam riscă să nu mai aibă „spaţiu vital” – cum spunea Hitler – colonizările celorlalte planete disponibile fiind demult încheiate, S’uthlam riscă să devină un pericol mi-

litar pentru vecini, pe seama cărora şi-ar putea lepăda excesul de populaţie. Ne gândim la China contemporană, cu excesul ei de 1,3 miliarde de oameni, ce au o „religie” majoritară numită Comunism. Pe S’uthlam, Biserica Evoluţiei Vieţii are ca adepţi peste 80% din populaţie, iar această biserică dominantă refuză orice modernizare a preceptelor sale din vechime. Pe ambele planete Tuf va face pe Dumnezeul, direcţiile stabilite de el fiind de fapt soluţii constructive, care lovesc însă în religiile băştinaşe într-o manieră devastatoare. Prin soluţia radicală de pe S’uthlam, Tuf are toate şansele să devină noul Dumnezeu al unei populaţii planetare „resetate”, care ar trebui să-şi umple golul spiritual comunitar, creat de eşecul învăţăturilor vechii Biserici. După Dumnezeul asumat, din Numiţi-l Moise, avem de-a face acum cu un Dumnezeu revelat. Chiar Maica Păianjen este cea care, adresându-se în final comandantului Wald Ober, afirmă: „Tuf e un geniu. Uneori cred că ar putea să fie un zeu”. Se pare deci că religia nu poate fi eliminată din cadrul Umanităţii, dar ea ar putea fi upgradată la realităţile concrete ale fiecărei planete. Aceasta deducem că este părerea lui George R.R. Martin.

scriitor de SF a lui George R.R. Martin, nu şi pentru maturitatea sa literară. În cele şapte povestiri, ajunse acum capitole, Martin îşi imaginează viitorul speciei umane şi încrederea în expansiunea ei cosmică. Epopeea sa spaţială s-a născut, cum spuneam, din extraordinarul avânt tehnologic american al anilor ’60-’70, soldat cu cucerirea Lunii de către om şi cu apariţia unor noi viziuni despre lumea viitorului. Pe atunci viitorul năvălea peste noi mai tumultuos ca altădată… Multe dintre incertitudinile vieţuirii omului în Spaţiu au dispărut în acea perioadă, lăsând imaginaţia să zburde liberă pe seama gestionării acestei „ultime frontiere”. Despre Calea Omului în Spaţiu s-ar putea naşte chiar o nouă religie, în care credem că ecologia ar avea cu totul alt rol decât cel descris de Martin. Până atunci însă nu ne rămâne decât să cugetăm asupra viitorului religiei şi evoluţiei spirituale a Umanităţii, George R.R. Martin doar jucându-se aici cu acest subiect, neintrând prea

tare în profunzimea lui. Întrebarea pe care autorul pare s-o pună publicului cititor ar fi: „Dacă aţi putea-o face pe Dumnezeul la un moment dat, aţi refuza?”. Oare a accepta ar fi o trufie personală sau o necesitate obiectivă? Răspunsul preferat de Martin pare a fi: „Faceţio, numai să fie cu scop constructiv!”. La o adică în fiecare dintre noi zace un Dumnezeu. I s-a întâmplat şi lui Alexandru Macedon. De la un simplu rege de periferie, tânăr, chipeş, îndrăzneţ, atletic (cam diferit de Tuf…) şi aflat în posesia unei falange redutabile (Arca…), s-a trezit declarat zeu în Egipt, o ţară cu civilizaţie superioară, puternic religioasă (S’uthlam…)! El a răspândit apoi cultura greacă, pe care o asimilase de tânăr cu Aristotel (ea fiind considerată astăzi fundamentul civilizaţiei moderne!), peste tot în întinsul său imperiu tricontinental, din Egipt până în Afganistan, din Babilon până în nordul Indiei, realizând, cum spun specialiştii de azi, prima globalizare economică şi culturală.

După pelerinaj… Peregrinările lui Tuf este o carte reprezentativă pentru devenirea ca

nr. 75 n februarie 2014

9


Sublima armonie sau infinitul substanţei umane de la Dante la Florea Turiac (2) George Toma Veseliu Florea Turiac operează, desigur, cu alte mijloace, şi parţial cu aceste concepte care reies din opera dantescă. Suntem la o distanţă de aproape un mileniu şi o „copiere” de structuri danteşti ar fi fost o denaturare a creaţiei generale a modelului său. Pădurea lui Dante e una. „Pădurea” în care e rătăcit Florea Turiac e o lume globalizată, contemporană, extrem de vagă, lipsită de concreteţe materială. Ea este însă o lume contemporană, extrem de vagă, lipsită chiar de elementele materiale, dar paradoxal, vie şi deloc abstractă. La Florea Turiac, în întregul poem, ideile, conceptele sunt concretsenzoriale, au carnaţie, sunt nişte fiinţe speciale, „un soi de îngeri păzitori” ai cugetului rebel, pragmatic, dedat ipotezelor ce aşteaptă a fi demonstrate ştiinţific împotriva a ceea ce teologicul operează absolutul. Dincolo de aparenţele abstractului „pădurea” lui Florea Turiac e expresia lumii păcătoase, o lume insalubră şi constituie ca şi la Dante, Istoria însăşi a lumii sau misterul Sufletului în care locuieşte această lume. Dante se află rătăcit într-o pădure întunecată, gata să fie doborâtă de asaltul patimilor, figurate printr-o panteră, un leu, o lupoaică etc.

10

Nicidecum, Florea Turiac nu apelează la o astfel de figuraţie, dimpotrivă, metaforic, transformă comentariul, destul de moralist, în sentinţe mai mult sau mai puţin eficace. Cum datele problemelor, relaţiei autor-lector, sunt cu totul altele faţă de epocile de cultură anterioară – comunicarea fiind act participativ la creaţie şi totodată la un anume tip de percepţie, indus de motivaţia demersului, cum autorul, pentru prefaţă şi-a încredinţat, grijuliu, mai multor lectori dactilograma poemului fluviu, din conversaţiile directe, tête-àtête, sau prin telefon, s-a anticipat o anume linie şi direcţie de percepţie şi, prin urmare, consecinţa – un anume tip de comentariu critic. Ne facem cuvenita obligaţie de a mărturisi, fără oprelişti, că, fără menajamente amicale, am supus poetul unui atac de artilerie grea şi, de aceea, ni se pare oportun de a semnala o bună parte din filele nescrise ale unui jurnal care ar trebui să însoţească această carte sub prozaicul titlul „Cum am scris acest poem şi de ce am ales în mileniul al III-lea această temă”. Că, mărturisind cu mâna pe inimă, Florea Turiac, îşi poate permite pentru necititorii avizaţi, că n-ar fi citit „Divina Comedie” şi, sigur, aşa şi este, afirmă ritos el decât după scrierea, deşi e greu de cre-

zut fiindcă trimiterile la Dante sunt de-a dreptul vizibile şi recunoscute de autorul însuşi „prin ceea ce a studiat în liceu”, spune el. O luăm drept o cochetărie a creatorului care are deplina satisfacţie de a se situa în interiorul universului dantesc a cărui actualitate este extrem de convingătoare, iar, în acest sens, e de ajuns să-l cităm pe De Sanctus care spunea: „Cititorul care m-a urmărit înţelege că „Divina Comedie” nu este o idee nouă, nici originală, nici extraordinară, care să fi răsărit în mintea lui Dante şi pe care el s-o fi aruncat în mijlocul unei lumi uimite. Dimpotrivă, valoarea ei este aceea de a fi a tuturor (subl. n.), gândul care se află la baza tuturor formelor literare: reprezentări, legende, viziuni, tratate, comori, grădini, sonete şi cantone. Alegoria sufletului şi Comedia sufletului sunt schemele, categoriile, conturile generale ale acestei idei” (p. 200). Oare creează Florea Turiac în „Rapsodia naturii” un mit al unei lumi, aflată într-un acut proces de transformare, lume redescoperită prin instrumentele cunoaşterii paradoxale, ştiinţa şi teologia, punându-şi sieşi la dispoziţie totodată achiziţii de estetică, dacă şi acest sistem de comunicare poate oferi ceva special, de filosofie, sociologie, cosmogonie, fizică cuantică etc.?

Florea Turiac Desigur, după aproximativ 750 de ani, timp care desparte pe cei doi, nu s-a întâmplat, spre insatisfacţia unora, mare lucru, căci procesul poetic, de regulă, foarte înrudit cu mitul, oricât ar părea că se clarifică, el rămâne în proximitatea obscurului, a misterului. Marile îndoieli cresc poezia, se nasc poeţi care gândesc existenţa potenţială şi virtuală mereu altfel iar o neînţelegere a acestei necesităţi determină ruptura cu lectorul, fie plictisit de evoluţia lentă a proiectului poetic sau, mai grav, de lipsa elementului novator, fie reacţia violentă, fronda acută a autorului suprasaturat de canon, de gustul terifiant intoxicat, de norma unanim admisă, care funcţionează suveran creând impresia de stabilitate. Are ceva din toată această contradicţie Florea Turiac? Evident că răspunsul ni-l dă însăşi opera, un soi de frondă, act ingenuu, de întoarcere la mijloacele retorice clasice, poemul epopeic, structura tradiţională a compartimentării pe cânturi. Deşi de oarecare prolixitate dar de valoare artistică indiscutabilă, poetul Florea Turiac nu face nicicum parte din categoria acelor făcători

4

nr. 75 n februarie 2014


şi cărţi 4 decareversuri apar cu duiu-

mul în ediţii minuscule aidoma unui strat gros de plancton deasupra luciului unei ape a realităţii estetice de valoare. Un lucru este cert şi, repetatul în acest poem, nu întâmplător „Rapsodia naturii”, merită şi dă satisfacţii de lectură cu toate întinderea ei. Însuşi poetul argumenta lungimea poemului prin invocarea Caliopei – muza poeziei epice, care, prin structura ei, este prin fapte, întâmplări, conflicte, zona unde momentele trăirii personajelor, a răspunsurilor şi întrebărilor puse lumii şi sieşi alcătuieşte spaţiul temporal, istoric, poetul creează universul care nu poate fi ciuntit (adică necitit). În plus, poetul are sprijinul Uraniei – muza astronomiei, care-l va ţine pe orbită (adică acel cerc de energie) şi-l salvează din excesul teoretizărilor sterile, care, practic, nu duc nicăieri atâta timp cât reproşându-i, poetul nu caută răspunsurile date de filosofii creştini. Cum întreg poemul este o lume plină de contradicţii, într-o desfăşurare fără precedent, o lume a unor idei, teme, pe care sunt constituite cânturile, curgând unele din altele, e cert că Florea Turiac nu aduce în scenă şi nici nu imaginează întâlniri, conversaţii, întâmplări cu personaje de referinţă cum face Dante, creând epicul viguros, alegoric; Florea Turiac transformă discursul poetic într-un lung comentariu contemplativ al ideilor. Concepte, categorii etice se transformă aidoma în personaje vii. Invocarea Polymniei – muza retoricii, dovedeşte capacitatea poetului de a deveni reflexiv printr-o autocontemplare permanentă îndreptând

atenţia spre scriitura care trebuie să devină ea însăşi obiect de reflectare, materia-forma şi conţinutul reprezentărilor şi sensurilor figurate: „Să scriu cu foc de toată nebunia/ Ce, din principiu, cu plăceri mănseamnă!”. În acest sens, o analiză stilistică se impune din capul locului, nu că aşa ar dori poetul, ci pentru că opera impune de la sine un astfel de travaliu. Dacă n-ar fi inserate uneori învăţăminte generale, unele banale, superflue, chiar sintagme-locuri comune, dar parte din ele de înaltă ţinută etică-civică, îmbrăcate în vestmântul moralei creştine, exprimate fără prea mare dificultate de ordin stilistic, poetul ar risca să-şi strice reputaţia bine meritată de poet adevărat, de excelent tehnician al versificaţiei, creator impecabil de metafore şi universuri unice de o frumuseţe inegalabilă alunecând într-un manierism specios ar putea fi socotit de către unii poetul căzut în patima gongorismului. Nici vorbă de patetism, de afectare sau exces metaforic. E o impresie care ţine de reflexul de conservare, fiindcă lectura cânturilor, strofelor luate de sine stătătoare, creează o cu totul altă impresie. Astfel, prin lectura aplicată se poate observa lesne că ideile au format nişte borne, practic elemente introductive care constituie nota muzicală dată de un diapazon; bunăoară strofele încep şi se leagă între ele cu elemente aparent sintactice instrumente introductive: pronume relative, adverbe relative, conjuncţii, prepoziţii, mărci stilistice indubitabile – căci, unde, cum, care, că, doar, cu, de etc. Din altă perspectivă, cartea însăşi o cere, poetul – pe nedrept – ar putea fi

nr. 75 n februarie 2014

supus unui examen riguros de „evaluare” estetică „contemporană” care cere cripti- zare, ori el, în toată opera sa, recunoscută de către critica normală, refuză acest mod de comunicare a poeziei cu lecto- rul, fiindcă, spune domnia sa, fără drept de apel: „Căci umbra doar luminii-i e datoare/ Şi se măreşte sau se micşorează”. Ea trimite expresverbis la „dreptul” absolut al criticii de a nega opera (a se citi lumina). Dacă ar trebui să-l luăm în seamă, tocmai ca pe o carte de utilizare a unei maşinării, spre a nu ne apuca degetele în instalaţia sofisticată, ar trebui să luăm în calcul metoda pe care ne-o propune poetul şi anume de a contempla descriptiv fenomenul creat de el spre a nu greşi drumul. Un argument ar consta în faptul că, dincolo de narcisismul specific, Florea Turiac, poetul incandescent, luminos, policromatic întro poezie de vis – o livadă de maci – este mai mult decât atât tipul lucid, rafinat, raţionalist, creatorul care-şi cenzurează/ subordonează propria-i sensibilitate spre a învedera imaginea ce i se relevă după o analiză strict ştiinţifică. Figurile de stil utilizate ilustrează, de altfel, denotaţii stricte, dar neaşezate într-o ecuaţie specială care să ilumineze partea nevăzută a Lumii. Uneori aceste descrieri au aerul greu al demonstraţiei ştiinţifice gratulată de extazul, greu de înfrânat, în faţa naturii – dulce poezie, dar, şi-n aceste ipostaze de armonie, poetul conflictualizează cât este posibil, o prealabilă cunoaştere a lumii, cunoaştere standardizată, în toate ungherele ei, ţintă permanentă şi mobil al demersului său ontologic avându-i pe neguroşii săi adversari, indi-

vizi naivi şi de tot râsul: „Mai sunt şi unii care-ţi stau în cale,/ Crezând că tot ce zboară se mănâncă,/ Dar nu-şi ştiu pasu-a-şi potrivi la vale,/ Căci coborând, se duc în râpa-adâncă” Plâns, deplâns, revoltă, răsplată pentru nevolnicii firii, spuse direct, răspicat, fără explicaţii şi menajamente afective spre a demonstra teza critică cum că mânia îl muşcă pe Achile şi că, romantic, durerea face versul – sunt elemente care mai pot fi acceptate de o poezie post- post modernistă, unde Eul poetic e vârât într-o firidă obscură şi-mbrăcat cu hainele ţesute de un uriaş păianjen care industrializează veşmintele noii poezii. Poate nici una, poate nici alta. Oare marea lirică, zbuciumată şi tumultoasă ca o apă de ocean, fiinţă care-şi face simţită continuu prezenţa în acel special modus vivendi, anormal al poetului, de care restul se detaşează, trebuie să rămână acea specie aeternitatis doar o invectivă canină, vindicativă sau doar un schelălăit sentimentaloid, atitudine vrednică de tot râsul, mai ales când, încălcând regulile canoanele coercitive, poetul practică nepermis de abundent explicitul ca element al discursului încălcând, cu bună ştiinţă, regulile, poeziei care nu îngăduie poetului explicaţia, demonstraţia nici măcar folosite subtil cu pipeta şi strecurate abil în expresie?! Dar, tale quale, poetul accede spre actul de mutaţie: „Că mintea lor ce este mărginită/ Nu a găsit ce căuta anume/ Cu-atâtea foc, şi-acum dezamăgită/ În ei stă tristă cu întreaga-i lume./ Şi-n loc să plângă toţi de fericire/ Înfrângerea o plâng c-a fost prea mare/ Că n-au-luat seama ce neîmplinire/ O

4 11


când în 4 dă-ndoiala ei apare.” (Cântul

IV, strofa 14) Aşadar, în lumea ca Infern, Răul şi cei Răi, în concepţia poetului afectat până la maladiv, stăpânesc absolut totul. E o lume contemporană, nu una a secolului al XIII-lea, ci una pretins evoluată, civilizată dacă termenul corelativ are aici o încărcătură decentă a normalităţii, a seninătăţii. În atari situaţii conflictuale, poetul este volensnolens, un preot al simţirii umane generale, simţiri cel îndeamnă la gesturi largi, la anateme îndreptate împotriva păcatului general săvârşit conştient/inconştient de cei Răi, rămaşi mereu într-un plan abstract, dar surprinzător de bine, individualizat cu câte o linie aspră, ascuţită a desenului, reamintindu-le eşecul faptelor. Toate aceste argumente, uşor diluate, le regăsim în primele două strofe „descoperite” pe care autorul începe să le introducă în corpul poemului, strofe de care am anunţat deja. Faptul este de bun augur. Strofa introdusă la sfârşitul Cântului al IV-lea face poemul un discurs polifonic, pe două registre, care creează armonie. Apoi, în Cântul V, adaosul dă o rafinată dicţie a ideilor poetice perfect esenţializate de tăioase şi sfredelitoare judecăţi de valoare constituite într-o veritabilă ars-poetică: „C-aşa te-au urgisit cele trei Parce,/ Cum ce e veşnic, tot în veşnic trece,/ Ce-i efemer în efemer se-ntoarce,/ Iar cea fost cald, în timp va fi şi rece!/ Prea multe poate-n ea încă ascunde/ A noastră minte, când gândim la toate,/ Dar la-ntrebări, tot ea ne va răspunde,/ Abia atunci când numai ea socoate!” (Cântul V, strofa 8); „Al vostru sunt – mai alb

12

decât zăpada/ Când peste câmpuri liniştită cade,/ Dar eu, poetul, tot voi scoate spada/ Cuvântului, s-o-nfig între Pleiade,/ Încât substanţa lui convingătoare/ Să se înscrie-n axa cea stelară,/ Cum printre nori pătrunde-o fulgerare/ Şi bezna, cu lumină densă ară...” (Cântul VIII, strofa 12). Contradictoriu, până în ultima consecinţă, poetul e şi nu e ce pare a fi, căci starea lui conflictuală nu admite pura răfuială, ci doar ideea ei, el fiind, în fapt, firea neclintită care nu acceptă târguiala implicând, în ceea ce face, actul strict raţional: „Şi te retragi din ura orbitoare,/ Vărsând din cupă balele otravei,/ Căci eşti lumină-n zi de sărbătoare/ Nălţându-te smerit în cerul slavei!” (Cântul V, strofa 1). Oricum, în această grea încercare a vieţii, unde poetul a risipit „iubire cu grămada”, Dumnezeu este cel care le va înmuia adversarilor glasul printr-o divină ridicare a cecităţii celor ce se opun ca poetul să poată termina cu bine această uriaşă „baladă” închinată, desigur, iubirii Frumosului şi Binelui, categorii estetico-etice universale. Spuneam că poemul „Rapsodia naturii” este în incidenţa supremaţie a ideilor rouseauiste venite, în acelaşi timp, şi din preromantismul german unde Herder, în sistemul său estetic, introducea în mod fericit, alchimia spiritului cu valenţele emoţionale ale naturii, încât, peste timp, Florea Turiac, în spirit modern, cultivă frumosul natural sublimat în creaţia sa. De fapt, Florea Turiac explorează acest corp spiritual-sufletesc ca pe o unitate inseparabilă şi deloc aflată într-un raport pleonastic.

Da, „Rapsodia naturii” sperie pentru că e o construcţie megalitică, un complexus de idei, de trăiri de o factură specială, de momente sublime ale vieţii, ale adevărului şi, totodată, ale păcatului. Uneori se resimte vocaţia poetului de creator de ode, explicaţia rezidă în atingerea demersului său – culmea absolutului – mântuirea. Din acest punct de vedere cartea cade uşor întro extremă periculoasă, fiind, totuşi, o pledoarie a extincţiei demonstraţiei, ce-i drept, dar justificabilă ca fiind însăşi materia sine qua non a discursului ca parte, el însuşi, al universului infinit. Poetul, prin poemul său, se adaugă pe sine îmbogăţind lumea Galaxiilor văzute şi nevăzute. De asemenea, i se poate reproşa, fără doar şi poate, patosul declamaţiei, care uneori poate alimenta, din păcate, un uşor sentimentalism, un narcisism omniprezent. Însă nu i se poate trece cu vederea tehnica prozodiei, structura poematică a oricărei idei exprimate, rafinamentul expresiei poetice, construcţia de anvergură, lumina orbitoare a metaforei, adâncimea gândurilor, elemente care, fără îndoială, îl situează pe Florea Turiac în breasla marilor creatori de poezie din literatura română. De ce este însă stringentă nevoia de a compara actul literar al lui Florea Turiac cu modelul dantesc? Literatura medievală, dar şi basmele româneşti păstrate în oralitatea memoriei colective de aur, ca să limităm numărul exemplelor sunt transmise umanităţii purtând un mesaj clar: triumful Adevărului, al Binelui, al Frumosului. Unde reverberează toate aceste mesaje, Sfântul Augustin spunea limpede că Sufletul este memoria trăirilor, gândurilor, faptelor

umane. Dante Alighieri avea în „Divina Comedie” alegorie a sufletului ca temă, punte spre viitor. Cu ce mijloace opera el asupra acestui complicat al reflecţiei? Oare doctrina creştină e unica sursă a investigaţiei sau cumva Florea Turiac a trecut graniţa spirituală, un pas – doi spre, să zicem, un Martin Heidegger spre a-i răsfoi cartea „Fiinţă şi timp” (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003), un amplu studiu filosofic, evident speculativ, care poate sintetiza un adevăr căruia Florea Turiac îi conferă la altă scară, o carte care cuprinde la rându-i, teza: „substanţa omului este existenţa” (p. 416). Şi cum îngrijitorul ediţiei, filosoful eseist Gabriel Liiceanu considera că, în fond, tocmai aceasta este imensa muză a cărţii lui Heidegger, faptul că ea îşi propune să tălmăcească uimitor fiinţa, a tot ceea ce suntem (şi aceasta înseamnă deopotrivă a tot ceea ce ne înconjoară) fără să ştim că asta suntem. Desigur, avem în faţă două lucrări de facturi diferite, doi autori de valori diferite, greu de comparat şi ineficient lucru, dar uniţi într-o zonă existenţială strict comună care se regăseşte în acel „Sein und Zeit” – Daseimul. Oare Florea Turiac, cu mijloace specifice nu întreprinde, în felul său, liber de orice coerciţiune, un astfel de demers: interesul legitim uman de a afla totul despre Nimicul din spatele Fiinţei? Există însă o ruptură a cunoaşterii şi, deopotrivă, o atracţie complementară a sistemelor. Oare fundamentul poeziei stă musai în filosofie, iar aceasta, fără mijloace specifice, vine furtunoasă spre metaforă afundându-se cât mai mult în speculaţia eseistică?

Va urma

nr. 75 n februarie 2014


Apa morţilor

Din cerul altui mi se face seară. Lasă, perdeaua întunericului trasă, ori tot mai crezi c-o să mai vină cineva să-ţi împrumute trupul?

Poeme de

La cumpăna fântânii nespoveditele ape de seară nici şipotului şi nici vranei! Oare am fost vreodată, în alt drum, lui Dumnezeu vioară şi bordei, sau poate numai spinii mei, lipsiţi de trandafiri, Te sărutară până la sângele coroanei ca-n psalmul de acum?

Dumitru Ichim PANTA RHEI Că totul curge, curge, curge... Tot alte fulgerări pe muchea de smarald şi în aceeaşi apă, de două ori, bătrânul mă opreşte să mă scald. „De Apa Morţii îţi grăia, copilul Meu, şi nu de cea pe-obraz transfigurată o singură privire din doi ochi scăldându-se de două ori o dată” se auzi o rază printre nori. „Bătrânul tău n-a tors luminii niciodată măcar un singur smârc. Cum totul curge, curge, curge... ? Nu e oprire nici atunci când apele din smârc nuntindu-şi bahna din arc aerian de abur în culori, de două ori, îl sorb pe Dumnezeu?” ... din glas a mai rămas răspuns doar un ecou din semnătura Lui, cu litera finală prelungită, apoi întoarsă peste cap de două ori în curcubeu.

DAR DACĂ NU-I POVESTE... ...dar dacă nu-i poveste, şi paltin de am fost, o fi adevărat? Îl simt cum a trecut în trupul de vioară, pe-ascuns, ca prin ningaiuri lupul.

nr. 75 n februarie 2014

PETRU - N-am prins nimic cu mreaja, cu vârşa sau năvodul... - ...se coase mult mai bine la capăt de faci nodul. - De ce e dulce-amarul, dar leacu-i în otravă? - ... cât bobul e în faşă, nu eşti pierdut în pleavă. - Mă iartă c-am fost noapte şi Te-am crezut nălucă. - ... voiam să-ţi dau oglinda ce lacrima usucă. - Mă simt iar întuneric şi marea-i volburată... - ... să nu încerci minunea s-o măsuri c-altădată. - Ba mi-aşi zvârli chiar umbra, nimic să nu mă ţie, ca să alerg spre Tine, urlând de bucurie, mi-ar fi cărarea mării văzduh ce zarea zboară! - ...mă mai iubeşti tu, Petre? te-ntreb a treia oară.

ORFEU MERGEA CU FAŢA ÎNAPOI Floricăi Baţu Ichim la trei ani orfeici ''Eu ştiu, grăi Euridice, un loc ce moartea nu îl ştie. Ascunsul cheii l-am aflat şi-o am chiar eu. Orfeu, nu te opri din cântec, nici - aripei popas,

că numa-n nepătrusul lui rămas-am ce-am rămas eternul sărutându-l pe altoi! Simţi gustul primului sărut?'' Orfeu, care mergea cu faţa înapoi cum moartea-i poruncise: „De-o vrei, opreşte-te până ajungi afară!” Deodată, uitând blestemul se opri în faţa ei şi amândoi setoşi se-mbrăţişară... ...dar s-au pierdut, unul mereu în altul, sorbind lumina tălmăcită de un cântec, sărut după sărut.

POARTA SĂRUTULUI Tot pentru Florica Baţu Ichim. La trei ani. Moise a ajuns la Poarta Rugului Aprins, şi fără să ştie că e ultima, (nu ca număr, ci deschidere tainei) ascultând, s-a descălţat ca dinadins sfinţeniei să-i fie altoi. De ce şi-a luat mai târziu opincile-napoi? Iată-ne, am ajuns amândoi la Ultima Poartă. Ne destrămăm, pe furiş, de umbră şi de vină că dincolo e Rugul Aprins; unul altuia nuntă vom fi şi lumină. „Lăsaţi-vă şi brâncile, sub brazii de alături, zise îngerul, rarefiat de unde cristaline. Incercaţi aceste aripi să vedem dacă-s croite bine. Acum fiind drumului drum, şi focului foc , luaţi cu voi doar modelările lutului. Ultima Poartă de astăzi se va numi după voi Poarta Sărutului”.

13


Magdalena Brătescu Eva a primit un buchet de flori în cabina pe care o împărţea cu alte trei acriţe tinere şi zănatece. Acestea şi-au dat coate şi au pufnit în râs, vorbind tare chiar în prezenţa ei, ştiind că nu înţelegea bine ebraica, deci îşi puteau bate joc de ea fără teamă că le-ar putea răspunde. Avea de rostit în scenă doar două replici. Le visa şi noaptea în somn de frică să nu le uite. Împlinea cincizeci de ani şi gândi că fiul sau fratele îşi amintiseră de aniversarea ei. Zilele bune când aducea acasă florile primite după spectacol cu taxiul erau de domeniul trecutului. Spre surpriza ei, pe inimioara legată cu panglică aurie de ţipla transparentă, scria doar atât: „Cu admiraţie, Leo”. În zadar se străduise Pepita, fosta ei soacră, să împiedice întâlnirea dintre actriţă şi Leo. Inevitabilul se produsese. Jaime nu concepea să-şi încheie călătoria în Israel fără s-o cunoască pe văduva nepotului său, Max, cea care dăduse naştere lui Heni, demn urmaş al familiei Diamant. La inaugurarea apartamentului din Holon dăruit Pepitei şi pentru care plătise o bună parte din preţ, girând restul sumei cu semnătura lui în contul Băncii Diamant&son din Buenos Aires şi lăsând ratele în grija lui Heni, Jaime insistase ca Eva să fie şi ea invitată. Actriţa fu pe punctul să leşine când dăduse cu ochii de Leo. Oare destinul îi juca feste? Exista pe lume un bărbat care să semene cu fostul ei soţ ca un frate geamăn iar

14

Casa diamant cererea în căsătorie

Fragment din roman acum el se afla în faţa ei, venit tocmai de la capătul pământului? Cu aceeaşi ochi cenuşii, pătrunzători şi în aparenţă de gheaţă, cu acelaşi nas în vânt, cu acelaşi păr răzleţ şi parcă acelaşi timbru al vocii... Cum era posibil? Până şi modul cum îi sărutase mâna, apăsându-şi îndelung buzele şi învârtindui degetele în podul palmei lui într-un gest posesiv, care-i răscoli simţurile din prima clipă. Se aşezase la masă în faţa ei şi o privise neîncetat, ca un adolescent fascinat de o vedetă. Eva nu mai era o vedetă, o ştia prea bine. Primea roluri secundare sau făcea figuraţie. Nu o dată fusese chiar pe punctul să renunţe la Teatrul Naţional Habima şi să se întoarcă la marea ei dragoste, teatrul idiş. I se propuseseră de nenumărate ori contracte de câteva luni, cu roluri principale în şuşanele cu cântece şi dansuri, comedioare ieftine, la care ar fi câştigat poate, pe acea perioadă, ceva mai mult decât salariul ei actual, încă plătit de Ministerul Absorbţiei. Totuşi rezistase tentaţiei. Mozes o bombarda cu scrisori încurajând-o să rămână pe baricade, să înveţe limba şi va redeveni actriţa celebră din Bucureşti. “Când? Când, Mozes? Anii trec. Bravo lui că nu s-a dat bătut când l-au scos de la Ministerul Culturii. La ora actuală, în calitatea lui de

coordonator principal la Centrul de Documetare asupra Evreilor din România se afirmase ca o personalitate de necontestat. Ei, da, la el vârsta n-are importanţă, dar la mine, fiecare an în plus îmi îngustează cercul posibilităţilor repertoriale. Când mă uit în oglindă, îmi vine să-mi iau câmpii. Unde e Eva aia după care întorceau bărbaţii capul pe stradă? Acum mă agresează mereu alt boşorog cu insistenţele lui. Unul vrea să-mi dea lecţii de ebraică, altul să mă mă plimbe prin ţară cu maşina. Păi eu am avut maşină, nenicule, nu mă cumperi pe mine cu lanţul ăla de chei pe care-l suceşti pe deget! Ah, ce greşeală am făcut!... Gata, ce să mă mai frământ, s-a terminat cu Teatrul Evreiesc, s-a terminat cu cinematografia românească, s-a terminat totul. Şi acum Leo îmi trimite flori, cică mă admiră. Pentru ce mă admiră? Eu îl admir pe el. Ce bărbat superb, bogat, puternic, aşa cum îmi place mie”. Eva îşi potoli bătăile iuţite ale inimii şi se apropie de ochiul din cortină prin care putea privi în sală. Îl zări în rândul întâi, făcându-şi vânt cu programul. Fugi înapoi în cabină şi se mai pudră o dată, cu seriozitatea protagonistei ce era în adâncul dufletului ei. Talentul îi mustea în fiecare părticică de carne, os şi sânge.

Îşi îndreptă spinarea şi cocul greu de pe ceafă, îşi prinse tivul fustei lungi cu două degete în atitudinea ei caracteristică de dansatoare de flamenco şi aşteptă în culise momentul intrării în scenă. Prin prezenţa ei acolo, între ceilalţi actori, în ciuda puţinelor cuvinte pe care le rosti, scânteie ca un foc de artificii. La sfârşitul spectacolului, înclinânduse în faţa spectatorilor, îl căută din ochi, fericită cum nu-şi mai amintea de când nu mai fusese şi-l zări aplaudând, în picioare, cu statura lui impozantă şi zâmbind cu toată gura numai în direcţia ei. O aşteptă bineînţeles la ieşirea artiştilor, emoţionat, bâlbâindu-se şi amestecând cuvintele româneşti cu cele italiene şi spaniole. - Îţi mulţumesc pentru flori. De unde ai ştiut că e ziua mea? găsi Eva prilejul să-l pună la curent. - E ziua ta? tremură glasul lui Leo. La mulţi ani, frumoasă doamnă, trebuie neapărat să sărbătorim evenimentul. Permite-mi să te invit la restaurantul unui hotel de pe malul mării şi, nemaiaşteptând răspunsul ei, făcu semn unui taxi. Ce-ţi place să mănânci, peşte, carne? - Orice, dacă

4

nr. 75 n februarie 2014


într-o compa4 sunt nie agreabilă, îi

susţinu Eva privirea şi observă cum bărbatul se fâstâcise complet. - Şampanie, comadă el ospătarului care se întoarse imediat cu o sticlă frapată. - Ştii cât de bine semeni cu Max, da? Ţi s-a mai spus? - Tu nu semeni deloc cu soţia mea. Eşti exact contrariul ei. Eşti...eşti...bolborosi Leo, dădu pe gât şampania şişi turnă imediat un alt pahar. N-am vrut să-l însoţesc pe tata în Israel, mai mult decât atât, nici pe el n-am vrut să-l las să vină aici, iar acum, de când te-am întâlnit, te caut şi te privesc într-una, de fiecare dată, cred c-ai observat, ca pe o minune. Azi e ziua ta, te rog, nu te supăra dacă sunt prea... dacă-ţi fac prea multe complimente... dar nu mă pot opri, înţelegi? Iartămă, lipsesc câteva clipe! mai adăugă el şi ieşi. Eva îl urmări cu privirea. La fel şi celelalte femei din restaurant. “Mama voastră de stricate!” le înjură Eva în gând. “ Nu vă ajunge ce aveţi? Vă uitaţi după alţii?” Băuse pe stomacul gol, fiindcă din tinereţe nu mânca înainte de spectacol şi acum îşi simţea obrajii îmbujoraţi. Trase decolteul bluzei câţiva centimetri mai jos şi-şi încrucişă picioarele zvelte în aşa fel încât să fie în prim plan. Leo se întoarse tocmai când li se servea o salată din fructe de mare. Au mâncat cu poftă, neştiind nici unul nici celălalt ce bagă în gură. Eva râdea în trilurile ei studiate, iar el îi urmărea fiecare miş-

care, când se ştergea cu şervetul la gură, când sorbea din pahar, când se ruja. Era atâta concentrare pe chipul lui de parcă ar fi trebuit să semneze un contract bancar important. La desert, scoase din buzunar o cutiuţă şi i-a întinse Evei ceremonios. - L-am cumpărat în goană de jos, de la magazinul hotelului şi vânzătoarea mi-a promis că dacă nu-i pe măsura sau pe gustul tău, îl poţi schimba. La mulţi ani! Eva deschise cu încetinitorul capacul. Ştia că va primi un cadou de când îi spusese că e ziua ei, aştepta numai să vadă în ce moment se va hotărî să i-l ofere. Nu a fost nevoie să joace rolul femeii surprinse de frumuseţea şi bogăţia darului, era întradevăr un cadou cum nu mai primise demult, din vremea când Max o curta. Un inel de platină cu o piatră mare de opal care i se potrivea perfect pe deget. - De ce mi l-a oferit aici? surâse Eva şăgalnic. - Dar unde? întrebă Leo confuz. - În maşină, acolo aş fi putut să te sărut ca să-ţi mulţumesc. - Voi aştepta. Şi până una alta, deoarece emoţiile mi-au trecut, permite-mi să te invit la dans. Voi aştepta, îi şopti din nou la ureche, pe când îi strângea trupul în braţe în ritmul tangoului argentinian. - Ştii cuvintele la cântecul ăsta? - Îmhî, făcu el şi începu să fredoneze cu un glas baritonal “siempre que te pregunto... quizas, quizas, quizas”.

nr. 75 n februarie 2014

- Ce frumos cânţi! exclamă Eva privindu-l încântată. Numai surprize plăcute am cu tine, dar nu-şi putu continua fraza căci buzele lui la început uşoare ca aripile de fluture, iar mai apoi cu pasiunea unui bărbat îndrăgostit, se întâlniră cu ale ei. - Eva, spuse Leo şi ochii cenuşii îi străluciră ca o flacără rece. Ce-ţi doreşti tu cel mai mult în viaţă? - În clipa asta? - Nu, în general... - Să joc pe scena Teatrului Evreiesc. - Ştiam. Să nu crezi că

sunt un bărbat care aruncă vorbe în vânt fără să gândească, crede-mă! - Te cred, şoti visătoare Eva. - Vino cu mine la Buenos Aires peste două zile şi-ţi jur că vei fi vedeta Teatrului Idiş din capitală. Şi directoarea lui, plusă el. - Nu e destul, răspunse Eva, atingându-i picioarele pe sub masă. - Bineînţeles că nu e destul pentru soţia mea. Nimic nu e prea mult şi prea frumos pentru tine, amore mio.

Glonţul, cât iubirea Ecaterina Negară Aş vrea să te împuşc! câte nopţi? câte zile!, nervi si sănătate! să te împuşc la prima tragere, precis la ţintă, şi la sorţi să-mi devii rănitul, rana care mă doare, cu bandaje si ustensile să caut in carnea ta - GLONTELE!, mereu glontele ce l-am localizat, ca apoi să te car in spate de pe câmpul de luptă, să nu te rănească alţii în veci! glontele! - să mă lipsesc de el în tine şi de tine nici o dată. Superbă tragere la sorţi, veşmântul sacru, nemurirea unii te-au pus la zero, alţii la zece alţii pe roţi şi blidul gol ţi-au dat şi sărăcia au crezut că aceasta este un glonţ ce vine spre ei dinspre noi să-i sfâşie şi drept răsplată să-i cunune. această tragere, cu glonţ!

15


Semnal

editorial

şi

publicis tic

Ion Marian Croitoru, Ortodoxia şi Apusul în tradiţia spirituală a românilor: unitatea ortodoxiei şi apărarea credinţei ortodoxe în faţa propagandei protestante din secolul al XVII-lea. vol. I şi II, Editura “Cetatea de Scaun”, Târgovişte, 2012... Stelian Gomboş tate academică, culturală, Teologul Ion Marian Croitoru (născut la 29 martie 1968, în localitatea Pietrari, comuna Bărbuleţu, judeţul Dâmboviţa) este conferenţiar universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii Valahia din municipiul Târgovişte. A urmat şcoala generală în comuna Pietrari (judeţul Dâmboviţa), liceul Ienăchiţă Văcărescu la Târgovişte (1982-1985), Seminarul Teologic Ortodox la Bucureşti (19851990). Este licenţiat în teologie ortodoxă al Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii Bucureşti (1994), are titlul de master în teologie sistematică (1995) obţinut la aceeaşi Facultate şi este doctor al Facultăţii de Teologie a Universităţii Kapodistriene din Atena, în cadrul Secţiei de Studii Patristice, Istoria Dogmelor şi Simbolică (2007). Formaţia intelectuală şi-a completat-o în centre universitare din Franţa (Besançon, Paris, Orléans), Anglia (Londra, Birmingham) şi Grecia (Atena). Domnul Ion Marian Croitoru are o frumoasă, bogată şi rodnică activi-

16

ştiinţifică şi publicistică, participând la foarte multe congrese, simpozioane, reuniuni şi manifestări ştiinţifice, interne şi internaţionale; totodată a publicat foarte multe lucrări de specialitate atât în ţară, cât şi în străinătate. A prezentat cititorilor români renumiţi teologi şi profesori greci contemporani, prin traduceri din scrierile lor. Revenind acum la subiectul propriu-zis al prezentării de faţă, vom reţine faptul că, de-a lungul secolului trecut, mai ales în cea de a doua jumătate a acestuia, cercetările românilor privind trecutul lor istoric şi spiritual au fost mai puţin sau mai mult obiective, datorită îngrădirii impuse de ideologia comunistă. Totuşi, în revistele şi periodicele Patriarhiei Române, dar şi în alte publicaţii din ţară sau din străinătate, au fost tipărite numeroase studii documentare, articole şi recenzii, unele aducând lămuriri asupra trecutului spiritual al românilor, fără să fie epuizate, însă, izvoarele privind existenţa neamului românesc. Se cuvenea, aşadar, îndeosebi după decembrie 1989, reluarea mari-

lor teme ale trecutului etnic şi spiritual al poporului român, pe bazele noilor informaţii şi studii, cercetarea lor în sinteză, dar şi în amănunt, pentru ilustrarea rolului neamului românesc de-a lungul veacurilor. O asemenea lucrare este şi teza de doctorat a domnului Ion Marian Croitoru, în prezent conferenţiar universitar al Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii Valahia din municipiul Târgovişte. Susţinută la data de 13 decembrie anul 2007, după o perioadă îndelungată de studii şi cercetări la diferite biblioteci din Grecia, România, Franţa, Anglia, etc., în cadrul Secţiei de Studii Patristice, Istoria Dogmelor şi Simbolică, care face parte din Departamentul Teologic al Facultăţii de Teologie a Universităţii Kapodistriene din Atena, primind calificativul maxim summa cum laude, această teză, al cărei titlu iniţial a fost: Ortodoxia şi Apusul în tradiţia spirituală a României. Disputele teologice protestante din secolul al XVII-lea, vede acum lumina publicităţii şi în limba română, cu titlul schimbat la sfaturile profesorilor referenţi: Ortodoxia şi Apusul în tra-

diţia spirituală a românilor.Unitatea Ortodoxiei şi apărarea credinţei ortodoxe în faţa propagandei protestante din secolul al XVII-lea. Importanţa studiului constă în abordarea istoriei spirituale a neamului românesc de la începuturile lui, arătându-se identitatea zestrei spirituale moştenite de români şi luptele duse de ei atât pentru păstrarea acestei identităţi, care o domină pe cea etnică, cât şi pentru apărarea ţării lor, dar şi a Europei Apusene, de pericolul ocupării otomane, subliniindu-se rolul pe care ei l-au jucat în sprijinirea Ortodoxiei de pretutindeni şi contribuţia lor la apărarea credinţei ortodoxe în faţa propagandei protestante din secolul al XVII-lea, fără să se renunţe la spiritul ecumenic şi de toleranţă religioasă. Desigur, acestea sunt numai câteva teme, pe lângă multe altele, pe care cititorul le poate afla în paginile acestei vaste lucrări, care

4

nr. 75 n februarie 2014


de fapt, 4 prezintă, pagini din istoria

Ortodoxiei trăită în simbioza conlucrării dintre neamurile ortodoxe, dincolo de barierele limitate ale Naţionalismului, care avea să se impună din secolul al XVIII-lea, şi unite prin mărturisirea aceleaşi credinţe apostolice şi patristice, într-o epocă a conflictului dintre Apus şi Răsărit, adică dintre inovaţie şi Tradiţie, cu alte cuvinte, dintre cunoaşterea prin raţiune şi cea prin credinţă. Această teză de doctorat aduce înaintea celor care se apleacă asupra cercetării Ortodoxiei şi a trăitorilor acesteia, dimensiuni şi situaţii ale luptei de apărare a credinţei ortodoxe în faţa momentelor de crize spirituale provocate nu de adepţii acestei credinţe, ci tocmai de aceia care, dintr-un motiv sau altul, se aflau rupţi de Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească. De aceea, apărarea învăţăturii apostolice şi patristice a fost făcută de poporul român de pe poziţia împlinirii scopului pentru care a fost creat omul de către Dumnezeu, Cel în Treime slăvit, adică trăirea în adevăr şi ajungerea la asemănarea cu El, astfel că exemplul celor de atunci să ne fie nouă, celor din acest timp, îndemn şi pildă de urmat. Prin urmare, pentru ca roadele acestei lucrări să fie accesibile şi cititorilor români, mai ales că un alt merit ce revine acestui studiu este şi acela că deschide noi drumuri şi îndemnuri pentru cercetări şi aprofundări ale te-

melor expuse, binecuvântăm tipărirea acestei teze şi în limba română, iar din partea autorului ei se aşteaptă alte studii şi lucrări de aceeaşi valoare şi amploare. În altă ordine de idei, interesul pentru subiectul prezentului studiu s-a născut în timpul anilor de studenţie (1990-1994), în urma întâlnirilor şi a discuţiilor teologice, intelectuale şi spirituale pe care le-a avut domnul Ion Marian Croitoru cu distinsul profesor de vrednică amintire şi pomenire sau evocare - Academicianul Virgil Cândea (19272007). La umbra legăturii de suflet creată atunci şi ancorată pentru veşnicie, una dintre seminţele semănate de iubitul său profesor pe ogorul căutărilor sale spirituale şi intelectuale a fost ecumenicitatea Ortodoxiei, atât de bine ilustrată în secolele anterioare, însă mai puţin trăită în vremurile de acum. Pentru edificarea acestui adevăr, îndemnul lui a fost să pornească la studierea unei file din istoria Ortodoxiei, şi anume, realitatea ei trăită de un neam printre alte neamuri, adică de poporul român. Cercetarea a fost concepută iniţial pentru secolele XVII şi XVIII, având ca obiectiv prezentarea Ortodoxiei aşa cum a fost simţită şi trăită de români în faţa curentelor vremurilor de atunci, într-o relaţie strânsă şi dincolo de barierele strâmte ale Naţionalismului, aşa cum se va şi demonstra de fapt în paginile lucrării, cu alte neamuri de aceeaşi cre-

nr. 75 n februarie 2014

dinţă, dar şi de alte confesiuni. În acel timp, românii au fost expuşi, ca şi întreaga lume ortodoxă, unor intense propagande apusene, iar studiul a fost proiectat să surprindă reacţiile Bisericii Ortodoxe din Ţările Române şi diferitele forme ale luptei de apărare a credinţei, care se vor desfăşura în unitatea deosebit de valoroasă a lumii ortodoxe de atunci (Patriarhiile orientale şi Bisericile Ortodoxe din lumea slavă), în faţa presiunilor propagandei romano-catolice şi a celei protestante, precum şi în faţa inovaţiilor Iluminismului. Însă, datorită bogăţiei materialului documentar strâns şi a masivităţii lucrării ce ar fi rezultat din ducerea la bun sfârşit a proiectului, precum şi datorită timpului limitat de a pune capăt studiului sub forma tezei de doctorat, autorul a fost obligat să se limiteze doar la secolul al XVII-lea şi numai la aspectul legat de propaganda protestantă, de vreme ce aceasta a dominat în acel secol. Despre subiectele şi personajele tratate în acest amplu, consistent şi bogat studiu s-au scris mai multe sau mai puţine, însă, lipsea o lucrare de sinteză, dar şi de analiză, în acelaşi timp, a unor opere teologice în spiritul epocii respective, aspecte care vor constitui şi unicitatea studiului de faţă, menit să atragă atenţia tocmai asupra zestrei spirituale moştenite de români încă de la formarea lor ca popor şi a luptelor de apărare a

acestei moşteniri, sub diferite forme şi cu multe sacrificii, în ecumenicitatea Ortodoxiei care se trăia în acele epoci. Potrivit mărturisirii sale proprii, autorul a avut de întâmpinat multe piedici şi obstacole, pe parcursul redactării acestui studiu, unele de ordin economic, altele de natură administrativă, la care se adaugă şi cele legate de spiritul naţionalist străin Ortodoxiei, dar cultivat, în mod paradoxal, peste tot în lumea ortodoxă de unele cercuri. Toate acestea au fost depăşite prin puterea şi ocrotirea Bunului Dumnezeu Celui în Treime slăvit, prin mijlocirile Maicii Domnului şi rugăciunile Sfinţilor, astfel ca prin încurajarea şi întărirea unor oameni de inimă să purceadă la terminarea lucrului început. “Drept pentru care, pentru scrierea acestei lucrări se cuvine să aduc un omagiu de recunoştinţă multor personalităţi de seamă, laice şi eclesiastice, mai întâi reputatului meu profesor Virgil Cândea şi prinos de alese mulţumiri domnului profesor Constantin Skuteris, coordonatorul tezei de doctorat, pentru îndrumarea timp de mulţi ani şi înţelegerea de care m-am bucurat, sprijinul şi îndemnurile date, încrederea şi răbdarea acordate, interesul şi grija manifestate faţă de persoana mea, amândoi plecaţi, între timp, la veşnicele lăcaşuri. Aceleaşi mulţumiri le aduc şi profesorilor din comisia referenţilor ştiinţifici, domnilor Vasile

4 17


şi Ni4 Iannopulos colae Xexakis, care

mi-au arătat multă înţelegere şi răbdare, dându-mi şi preţioase sfaturi. Pe lângă cei menţionaţi mai sus, mulţumirile mele se îndreaptă şi către distinşii profesori Preacucernicul Părinte Gheorghe Metallinos, Decanul Facultăţii de Teologie, Înaltpreasfinţitul Părinte Hrisostom Savatos - Mitropolit de Mesinia, Preacucernicul Părinte Dumitru Tzerpos, precum şi către domnii Nicolae Tzirakis, Vlasios Fidas, Panaiotis Bumis, Emanuel Constantinidis şi Dumitru Gonis, domnişoara lector Marina Kolovopulu, domnişoara doctor în Teologie Cristina Kolovu şi doamna secretară Panaiota Karahristu, care şi-au arătat faţă de mine şi cercetarea mea ajutorul şi sprijinul lor, sub diverse moduri. Vrednic de amintit este faptul că această lucrare de doctorat se datorează burselor şi ajutoarelor acordate de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Grecia, aducând calde mulţumiri Prea Cuviosului Părinte Arhimandrit Procopie Petridis, pentru înţelegerea şi sprijinul lui; Fundaţia de Stat pentru Burse, amintind cu adâncă recunoştinţă căldura sufletească cu care m-a înconjurat doamna directoare Areti Kalogheropulu, precum şi bunăvoinţa şefei de serviciu doamna Maria MikedakiDrakaki şi a doamnelor Gheorghia Mama şi Ana Hristodulu; Fundaţia Artos Zois, mulţumind din inimă domnilor profesori Savvas Aguridis şi

18

Gheorghe Patronos, precum şi domnului Ioanis Sergopulos, preşedintele Fundaţiei, şi doamnei Areti Alexopulu; Serviciul de Solidaritate Creştină al Arhiepiscopiei Atenei, aducând alese mulţumiri Părintelui Profesor Themistoklis Hristodulu. Un buchet de mulţumiri oferă autorul şi personalului Secretariatului Facultăţii de Teologie din Atena şi al bibliotecilor din Atena, Bucureşti, Paris, Orléans, Londra şi Birmingham, precum şi forurilor care mi-au acordat burse de specializare sau alte forme de sprijin în străinătate: Arhiepiscopiei de Thyatira şi a Marii Britanii, cu recunoştinţă faţă de Înalt Prea Sfinţitul Grigorie, Consiliului Pontifical al Vaticanului pentru Unitate Creştină şi Episcopiei romano-catolice de Orléans, cu mulţumiri pentru episcopul Gérard Daucourt, precum şi Serviciului de Burse al Consiliului Mondial al Bisericilor. Înţelegere deosebită mi-au acordat Înaltpreasfinţitul Părinte Dr. Nifon Mihăiţă - Arhiepiscop şi Mitropolit al Târgoviştei şi Decanul (în două mandate: 2004 – 2012) Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii Valahia din Târgovişte, unde sunt cadru universitar, precum şi Preacucernicul Părinte Profesor Ştefan Florea, Prodecanul aceleaşi Facultăţi, cărora le aduc prinosul meu de recunoştinţă. De asemenea, doresc să mulţumesc fierbinte iubiţilor mei duhovnici, Preacuviosului Părinte Arhimandrit Ar-

senie Papacioc de la Mănăstirea Techirghiol – Constanţa şi Părintelui Profesor Florin Boitan, pentru rugăciunile în care m-au purtat şi folositoarele lor sfaturi, Părintelui Profesor Mihai Aurel, directorul Seminarului Teologic din Bucureşti, degrabă ajutător şi prieten de nădejde, precum şi atâtor oameni deosebiţi, care au pus câte o cărămidă, prin faptă şi cuvânt, la zidirea mea spirituală şi intelectuală. Aşadar, se cuvine să amintesc familiile şi numele unor adevăraţi prieteni, ca Eleni Themeli şi Liviu-Alexandru Andercou, Vasiliki şi Panaiotis Mandelos, Eleni şi Gheorghe Axiotis (trecut la cele veşnice în anul 2001), fraţii Ioan şi Alexandru Batas cu familiile lor, Evripidis şi Elisabeta Moraitakis, Eleni şi Gheorghe Kostopulos, Fani şi Ioan Papadopulos, Aleka Sguraki, Vasiliki Kostopulu, Mariana şi Mihai Stănculeanu, Maria şi Valer-Cristian Tofan, Dumitru Psilodimitrakopulos, Alina Camelia Jurca, Ecaterina Popescu, Alison Landon, Nadia şi Felix Tătaru, Irina şi Nicolae Tinca, Oana şi Alexandru Iftime, Maria şi Gheorghe Barbu, fără să uit vreodată dragostea frăţească a domnului Gheorghe Vasiliadis şi a doamnei Alexandra Ntoka, la care se adaugă dragostea părintească a domnului Gheorghe Btias (†2007) şi a Maicii Teodosia, stareţa mânăstirii Sfânta Treime (Sfântul Nectarie) din Eghina, precum şi a Înaltului Nicolae, mitropolit de Me-

sogheia şi Lavreotiki. Nu aş fi putut să aduc la bun sfârşit acest demers fără ajutorul fraţilor şi al surorii mele, împreună cu familiile lor: Maria şi Constantin Preotul, Nicoleta şi Nicolae, Simona-Elena şi Dumitru; precum şi fără de cel al Preoţilor Gheorghe Kritikos, Vasile Ţimuris şi Dumitru Kaţuros de la biserica Sfinţii Doctori fără de arginţi Cosma şi Damian – Karava; Vasile Vuludakis, Filip Myaris, Ilie Frăcea, de al cărui ajutor duhovnicesc şi intelectual m-am bucurat în mod deosebit, Pashalis Grivas şi Gheorghe Haas de la biserica Sfântul Nicolae – Pefkakia, alături de Părinţii Arhimandriţi Iakovos Bizaurtis, stareţul mânăstirii Sfinţii Îngeri – Petraki, al cărui suport permanent mi-a fost de un mare folos, şi Ieronim Nikopulos de la biserica Sfântul Ioan Vânătorul - Vuliagmenis. Un gând de aleasă şi adâncă recunoştinţă pentru sprijinul şi ajutorul spiritual şi intelectual adresez cu toată inima mea Preacucernicului Părinte Profesor Constantin Karaisaridis, iubitul meu duhovnic care cu atâta dragoste părintească şi deosebită preţuire m-a înconjurat, precum şi Preacucernicilor Părinţi Vasile Vuidaskis, Panaiotis Kurupis şi Dumitru Muţelos de la biserica Sfânta Marina – Ano Ilisia, care cu multă căldură sufletească au fost alături de mine”. (Ion Marian Croitoru). În concluzie, această lucrare merită citită datorită

4

nr. 75 n februarie 2014


Ziceri de Dorel Schor

MAJORITATEA n Succesul unei ziceri depinde de cel care o citeşte, mai mult decât de cel care o scrie. n Tot ce nu este etern e temporar. Dar nimic nu este etern... n Mincinosul nu este crezut nici dacă, întâmplător, spune adevărul. n Punctul salvează virgula. n O fi tâmpit, dar nu chiar de tot! (Vlad Nicolau). n Dacă nu ar exista unii, n-ar ieşi în evidenţă cei deştepţi. n Cine se teme de logică nu se teme de ridicol.

ei, dar 4 actualităţii şi pentru că ea re-

prezintă un veritabil pionierat în cercetarea teologică, dar şi datorită interesantelor referiri istorice, culturale şi mai ales ecleziale. Dincolo de valoarea lui ştiinţifică, culturală şi istorică, tratatul se citeşte cu multă plăcere, graţie

n El spune bancul, el râde primul şi tot el constata că e vechi! n Pe vremuri educaţia se făcea la şcoală... Nu era televiziune. n „Un haos de idei clare...” (Rene Maheu) n Mediul ne influenţează... Rămâne să ne alegem mediul care vrem să ne influenţeze. n Ca să ştii unde-i centrul, trebuie să cunoşti extremele. n Nu există a doua şansă ca să schimbi prima impresie (engleză). n Egoistul e foarte generos în propuneri. n Cine nu bârfeşte, nu trăieşte! (Nae Cernaianu). Bârfesc, deci exist! n Să ai dreptate e destul de riscant... n Preferăm minciună frumos îmbrăcată adevărului gol goluţ. n Când ai uitat de bună creştere, nici nu mai ştii că ea există. n Un lucru bun costă. Unul mai puţin bun costă şi mai târziu. n Aveţi timp să citiţi şi să mai şi credeţi!? (Beatrice Vaisman) n Ministerul Afacerilor Religioase. n Dacă supa n-are sare, mai pune puţin piper!

n Majoritatea oamenilor are o părere proastă despre majoritatea oamenilor.

n Despre kitsch şi modă:

Oamenii au dreptul la prost gust, atâta vreme cât nu încalcă legea. n Duşmanul de clasă nu doarme! (e pe terasa la o bere...) n Multe concesii se fac din lehamite... n Oamenii cinstiţi nu pot fi cumpăraţi. Ei pot fi numai vânduţi. n - Sunteţi vegetarian? - Şi... n Dacă e acceptat de toţi, e mediocru. n Logica dispreţueşte Istoria. Mai grav e că se întâmplă şi invers. n Orice minciună serveşte adevărul cuiva. n Calul înoată, dar nu poate trece oceanul fără să pască (citat). n Cine are de pierdut? Toţi cei care nu au de câştigat. n Nimeni nu e perfect. Cu atât mai puţin eu... Şi, mai ales, tu! n Nu te lasa muşcat de întrebări. Muşcă-le tu pe ele! n Pe vremuri, timpul era ieftin şi ceasurile scumpe. Acum e invers. n Cursa e un concurs de alergări, o călătorie sau o capcană?! n Din atom ne-am născut, în atom ne vom întoarce?!

capacităţii autorului de a construi un discurs, cu argumente, motivaţii, limbaj şi sintagme atent utilizate. Explicaţiile de la subsolul paginilor justifică afirmaţiile argumentative. Prin acest volum, Domnul Ion Marian Croitoru se aşează şi aliniază, cu multă competenţă, probitate intelectuală şi

morală, respect şi onoare, în rândul teologilor români, conţinutul cărţii fiind expresia unui cuget clar şi limpede, a unor convingeri ferme şi a afirmării unor opinii personale dintre cele mai productive, competente şi eficiente Acum, în încheierea acestei umile recenzii, îi

dorim, cu toţii, distinsului autor, pe care-l (re)cunoaştem şi admirăm în mod deosebit, să aibă parte, în continuare, de mult spor şi multe împlinirii, pentru finalizarea, cu real succes, a tuturor proiectelor propuse şi începute!...

nr. 75 n februarie 2014

n Păcat că weekendul e numai la sfârşit de săptămână...

LASĂ-TE PĂCĂLIT n Deasupra intrării în iad, scrie „Paradis". n Dacă eu nu vreau să mănânc şuncă, n-o cumpăr. Dar dacă el nu vrea, cere s-o interzică. n Nu e acelaşi lucru când doi spun acelaşi lucru... n Măiestrie: a face clăbuci din cuvinte. n Merită uneori să te laşi păcălit... Dar nu de oricine. n Savanţii de profesie, în afară de tot, nu ştiu nimic. n Istorie verificată: În anul 878, Wilfred cel Păros l-a învins pe Charles cel Pleşuv, cucerind Barcelona. n Politruc - unul care cunoaşte toate trucurile. (auzită) n Cine nu are acum timp pentru prieteni, când va avea timp nu va avea prieteni... (citat) n E mincinos, da-i vine bine.

19


prof. dr. Gheorghe Valeric\ Cimpoca

O societate poate să stea în întuneric mii de ani, dar, dacă aduci lumină în ea, întunericul va dispărea ca şi cum nici n-ar fi fost. La fel e şi atunci când lumina lui Dumnezeu luminează sufletul. Întunericul dispare într-o clipă. Majoritatea oamenilor trăiesc într-un semiîntuneric din cauză că nu lasă întreaga lumină să pătrundă la ei. Gândurile din sine lasă întunericul amăgirii să existe. Întunericul ca şi Lumina este o energie ce apare natural şi este o parte a realităţii din dualitate. El reprezintă o energie care este, pur şi simplu, care constituie o parte din întreg, dar ajută Lumina să se înţeleagă pe sine. Nu există rău în intuneric. Aceasta reprezinta doar o forţă opusa. De fapt, întunericul lucreaza în armonie cu ceea ce aţi numi Lumină. Spunem că ceea ce numiti rău reprezinta întunericul neechilibrat sau dezechilibrat. Răul apare când duceti energia la o extremă şi, pur şi simplu, încercati să opriţi Lumina. Răul este obsedat de el însusi şi crede doar în sine. Devine foarte centrat în sine şi începe

20

În căutarea Adevărului.

Lumină şi întuneric (10) să deformeze şi să distorsioneze relaţia sa cu Lumina. Într-un sens, el va nega Lumina, cu scopul de a se dilata pe sine. Răul este un întuneric dezechilibrat, în care există prea multă concentrare pe intuneric şi o mare focalizare pe ceea ce aţi numi energii ale mâniei, sau ale urii, sau a golului, a lipsei de iubire... oricum doriti să îl denumiti. Este vorba despre întunericul dezechilibrat, despre concentrarea pe întuneric şi încercarea de a ignora Lumina! . Lumina nu se opune, ea pătrunde în întunericul care locuieşte în inima omului şi în zbuciumul istoriei, se coboară înăuntru, întru totul, pentru a învinge întunericul şi a-l alunga dinlăuntru. Aceasta este strania logică a iubirii, adică slăbiciunea şi lipsa de apărare a atotputerniciei sale. De acum şi pentru totdeauna Lumina răsare din însăşi centrul lumii, în care Hristos a coborât şi a locuit, ca drojdia care dospeşte aluatul, ca sarea care dă gust (cfr. Mc 9, 5-10), ca umilele raze ale unui soare care străluceşte prin neguroasa ceaţă a dimineţi, însă care deja prevesteşte lumina de la miezul zilei. „Dacă întrun timp eraţi întuneric, acum sunteţi lumină în

Domnul” (Ef 5, 8). Ucenicii sunt chemaţi să mărturisească şi să răspândească lumina lui Hristos, deoarece ei însuşi, în El, sunt transformaţi de lumină, în modul lor de a fi, de a gândi şi de a lucra. „A umbla în lumină” înseamnă a fi în comuniune cu Hristos şi în comuniune cu aproapele. (cfr. 1In. 1, 5-7). Această nouă alianţă dintre Dumnezeu şi oameni, în iubirea lui Hristos, este speranţa reînnoirii şi a unităţii noastre. Un nou curcubeu de pace, de dreptate şi de fraternitate care leagă cerul de pământ, „semn al legământului” pe care Dumnezeu îl pune între El şi oameni, şi între oameni şi orice fiinţă vie pentru toate generaţiile ce vor urma (cfr. Gen 9, 12). Legământul este întreaga Creaţie, care cuprinde infinitele nuanţe ale luminii, în formă de curcubeu, în care lumina iubirii se răsfrânge în şapte culori şi nenumărate nuanţe, fiecare culoare proclamă un mod de exprimare şi de concretizare a iubirii, care este lumină, în diferitele forme ale experienţei personale şi sociale, spirituale şi culturale, în relaţia dintre bărbat şi femeie, în relaţiile dintre

popoare, dintre civilizaţii, omenire şi creaţie. Oare nu acest lucru îl doreşte Europa şi lumea întreagă de la Hristos, „lumina adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume” (cfr. In 1, 9)? . Astfel apare un nou mod de a percepe, de a gusta, de a povesti, de a trăi şi de a gândi: Dumnezeu şi omul, Dumnezeu şi creaţia, care se unesc în Hristos cel răstignit şi înviat, care este transformat şi care transformă orice trup în Duhul Sfânt. Apare un mod de gândire şi un mod de a crea artistic şi tehnic, un mod de a acţiona etic şi social, care îşi află împlinirea într-o relaţie vie cu ceilalţi, cu lucrurile, cu Dumnezeu, cu sine. Apare şi un nou simbolism, care nu face referinţă doar la dimensiunea inaccesibilului, ci implică experienţa prezenţei iubirii lui Dumnezeu, care trăieşte prin Hristos în noi: „căci acolo unde doi sau trei se adună în numele meu, Eu sunt acolo, cu ei. ” (Mt 18, 20). Din nou este esenţială mărturisirea comună a ceea ce Irineu de Lyon definea: „Slava lui Dumnezeu este omul viu, iar viaţa omului vederea lui Dumnezeu. ” În Hristos cel înviat, lumina adevărată care luminează tot omul, care vine în lume (cfr. In 1, 9), promisiunea devine realitate. Căutaţi-L în biserică şi în fiecare dintre voi. Căutaţi-L din toată inima şi cu tot sufletul, nu doar cu mintea. Sigur îL veţi găsi!

nr. 75 n februarie 2014


Alina Safta Poet tânăr în trăire şi simţire, Ion Iancu Vale, aduce puterea revelaţiei în micimea cuvintelor. Cartea intitulată simbolic Revelaţii - din deasupra si din dedesupt surprinde etape ale evoluţiei poetice, schimbări în existenţa omului odată cu timpul. Drumul creatorului apare relevat în poezia tăcerile pelerinului (din recurs la hotărâre-I): „În desele şi nepregătitele lui plecări de acasă, / când îi scâncea a drum călcâiul / îşi punea în traista sa de pelerin trei tăceri / o tăcere pentru bunătate, / una pentru iubire şi o alta pentru luptă”. În plan simbolic, pelerinul este căutătorul de valori, poetul, tăcerea este poezia care îmbracă aspecte diferite. Munca de creaţie este asociată cu traista ce ,,devenea tot mai grea,/ grea ca pământul...Cel mai rău era când îi sângera inima şi tăcerile lui nu le auzea nimeni." Metaforic, aceste transformări pot fi asociate cu poezia aşteptarea lui Hristos, (din Percepţie metafizică-II) care defineşte clar evoluţia existenţei sub imperiul timpului nemilos care în trecerea lui diminuează importanţa culturii, lecturii, iubirii de frumos, bucuriei şi trăirii frumosului. Firea umană poate fi relevată prin metafora aparent

Revelaţii, de Ion Iancu Vale

O existenţă prin armonia versurilor (1) Adevărata creaţie este cea care are la bază harul divin

fără o încărcătură profundă: E iarăşi Paşti... Hristos a înviat / ca niciodată mai hulit şi-nsângerat... Poetul face aluzie la schimbările suferite de om de-a lungul timpului. Antiteza dintre bucuria învierii lui Hristos şi răutatea ce pune stăpânire pe unii oameni, atrage atenţia cititorului prin tonul virulent. Revolta poetului atinge cote înalte, dar ponderarea acestei stări vine din repetiţia cu valoare de simbol: „E iarăşi Paşti” ...şi totul se topeşte în spendoarea Sfintei Sărbători. În plan metaforic, aşa se succed versurile poetului, pe de o parte tonul grav, semnalizând aspecte negative ale trăirii care zguduie sufletul

nr. 75 n februarie 2014

sensibil şi pe de altă parte bucuria valorii, frumosului, care triumfă. Este ceva arghezian în poezia poetului, dar adaptat unui alt secol care stă sub semnul neregăsirii identităţii. În poezia percepţie metafizică, se evidenţiază regăsirea sinelui şi percepţia divinităţii care echivalează cu salvarea trăirii. Revolta metafizică de la începutul cărţii apare diminuată de-a lungul creaţiilor, astfel poetul îmbrăcând şi o latură romantică, sub semnul divinului, care pare a fi ultima instanţă. Confesiunile poetului aduc în prim-plan imaginea omului simplu care este îndrăgostit de valori, de oameni, de sat, de vers, ca şi în poezia versul, dragostea şi moartea. Ideea de moar-

te apare de-a lungul creaţiei poetului ca un dat firesc, dar şi imaginea mamei, asociind creaţiile sale cu cele ale lui Cezar Ivănescu. Mama sugerează naşterea, creaţia şi moartea, finalul existenţei şi creaţiei. Arte poetice pot fi considerate mai multe poezii în care se aduce în prim- plan condiţia poetului, a poeziei. Adevăratul poet şi adevărata creaţie este cea care are la bază harul divin, aşa cum se reliefează în marea convingere: „Poetul Adevărat / se naşte rar, foarte rar, / apare numai atunci / când este necesar/a se reaminti oamenilor / şi altfel decât biblic / patimile răstignirii...” Cartea Revelaţii, este o descoperire a sinelui prin timp, o definire a creaţiei, muncii de creaţie şi a luptei interioare şi exterioare ce pune stăpânire pe un suflet iubitor al semnificaţiilor profunde, al frumosului din interior şi din exterior.

Va urma.

21


Gabriela Căluţiu Sonnenberg A spune „castel“ şi „Spania“, obligă parcă la completarea cu sintagma „de nisip“. Aidoma clişeelor despre corrida şi flamenco, şi-n cazul castelelor vehiculăm o expresie-automatism care simplifică imaginea, dar strâmtează panorama, tulburând tabloul general pe care ni-l oferă Spania modernă, complexă şi superbă. Rostit în urechea unui catalan, cuvântul „castellers” provoacă însă cu totul altă asociaţie, trezind emoţie, mândrie şi entuziasm. Un castell catalan nu are nimic în comun cu vremelnicia construcţiilor din pleava plajelor Mediteranei, căci prin oraşele Cataloniei „castelele” sunt piramide din corpuri umane, înălţate de sărbători prin pieţele centrale, sfidând legităţile naturii, adevărate turnuri vii, uimitoare edificii care taie respiraţia miilor de gură-cască, sculptate parcă în sensibila materie a cărnii vii, asezonate cu ingrediente precum tenacitate, voinţă, încredere, curaj. „Sunt harnici şi încrezători, nu contemplativi. Dacă se-ntâmplă să contemple cerul într-o pauză de lucru, îl privesc ca pe un loc de odihnă binemeritată după munca prestată pământului şi nu obişnuiesc să-şi pună întrebări despre stele. Pietatea lor este senină şi optimistă: cred în acel ceva bun care străluceşte cu claritate atât pe pământ cât şi în cer şi îl iu-

22

Sentiment

catalan

besc pe măsura bunăstării intime pe care le-o oferă”. Aşa îi portretiza pe catalani scriitorul Juan Maragall la 1904 în eseul „Alma catalana”. Pasajul descrie perfect modul în care catalanii se definesc ca punte între sol şi văzduh şi - de ce nu? - ca turn sau castel. Ca printr-o minune, piramida acrobatică care încheia pe vremuri numerele de dans cu bastoane şi spade de prin provinciile Nordului Leon, Castilia şi Aragon - a supravieţuit propriului ei pretext. Demult nu se mai practică ritualicele balls de bastons, dar, în schimb au luat un avânt miraculos întrecerile în arta de a construi turnuri de oameni cât mai înalte. Participanţii se caţără pe umerii celorlalţi, compunând un turn din ce în ce mai înalt, care străpunge, semeţ, cerul. După unii avem de-a face cu o acţiune inspirată din creşterea plantelor, un ritual al fertilităţii, omagiu adus zeităţilor recoltei sau spiritului veşnic al pământului. Alţii sunt de părere că e un mod tipic catalan de a introduce în spaţiul eminamente relaxant al ocaziilor festive un element cu totul diferit, anume concurenţa şi

ambiţia, trăsături fără de care poporul lor nici că se poate imagina. Deşi obiceiul de a înălţa castele umane se întâlneşte şi prin unele localităţi din Italia, Maroc şi India, capitala incontestabilă a acestui obicei bizar şi periculos rămâne orăşelul catalan Valls. An de an, cu ocazia Sărbătorilor locale dedicate Sfântului Ioan, cele două cete rivale (colles în limba catalană) deschid oficial aici sezonul „căţărărilor”. Confruntarea are loc până la sfârşitul lunii octombrie, de Sfânta Ursula. Un astfel de „club” are uneori nu mai puţin de şase sute de membri! Majoritatea participanţilor pune umărul, la propriu, consolidând baza piramidei, fundamentul care poartă numele de „pinya”. Marea de oameni se topeşte într-o bază imobilă, om lângă om, mărginită de „pionii” care împing din lateral masa compactată, ca nişte adevăraţi contraforţi de catedrale. Urmează două cercuri solide, aşa numitele „manille”, peste care se construieşte trunchiul propriu zis, „el tronc”. Între bază şi vârf e dispus „el pom de dalt”, cupola întruchipată de regulă din copii. Deasu-

pra ei se dispune „anxenta” adică puştiul din vârf (în catalană enxaneta, termen derivat din veleta, înseamnă giruetă). Pruncul de obicei nu are mai mult de cincişase anişori. Vestimentaţia simplă şi practică, compusă din pantaloni albi, cămaşă în culorile echipei, brâu şi batistă roşie cu buline albe, este aceeaşi de trei sute de ani. Cel mai important accesoriu rămâne însă brâul, care serveşte atât stabilizării zonei lombare, cât şi ca suport pentru mâinile şi picioarele „alpiniştilor” desculţi. De maximă importanţă sunt persoanele din inelele intermediare, fiecare din una până la patru persoane (bărbaţi, femei, adolescenţi). Şi nu, nu e nimeni gimnast profesionist! Sunt cu toţii vecini sau rude, cu constituţii fizice din cele mai diverse. Cu toate astea, fiecare îşi are rolul său şi toţi sunt indispensabili. Nu se fac discriminări de sex sau vârstă. Recordul pe înălţime, de zece etaje e imposibil de suplimentat. În schimb se dezvoltă tot mai mult obiceiul de a imprima miş-

4

nr. 75 n februarie 2014


construcţiilor, 4 care aşa că mai nou se

practică deplasarea pe străzi. În Tarragona există echipe de castellers (mai scunde) care s-au specializat în a urca şi coborâ treptele catedralei în formaţie completă, pe verticală!! Piramidele se clasifică după numărul de etaje şi după cel al persoanelor care compun un nivel. Există un tabel oficial Tabla de Puntuaciones Unificada 2010 - pe baza căruia se notează şi punctează castelele umane în funcţie de nivelul lor de dificultate. Un”trei de şapte” este aşadar un castell cu şapte etaje, fiecare din inele fiind compus din trei persoane. Se zvoneşte că pe la 1870 s-ar fi atins recordul incredibil al unui castel de „patru cu unsprezece” şi al unui „turn de şapte”. Legendă? La fel ca în orice ierarhie socială, funcţia de susţinere e completată şi de cea de amortizare a eventualelor căzături, „posturile” inferioare fiind şi cele mai riscante. Sporadicele accidente soldate cu prăbuşirea edificiului provoacă victime şi ruperi de oase – în special clavicule - cu precădere în rândul susţinătorilor de la bază. Potrivit unei statistici din anul 2005, circa 96 % din castelleri nu au căzut niciodată şi, în general, rata accidentărilor se situează în jurul a 3%. Doar trei cazuri s-au soldat până acum cu moartea unor castelleri. În august 2013, un tânăr de

40 de ani a suferit o fractură cervicală superioară în urma unei astfel de nefericite surpări. Odată la zece ani, cu ocazia decenalelor, pe data de 2 februarie a fiecărui an care se termină în 1 (de exemplu 2001, 2011 etc.), orăşelul Valls se transformă într-o adevărată Mecca pentru toate cetele de „castelani” din Regiunea Catalonia. În astfel de ocazii, piaţeta centrală Plaça del Blat arată ca un cazan clocotitor, capitală incontestabilă a „castelelanilor”, care se-ntrec în a scruta cerul de la egal la egal, ochi în ochi. Începută în anul 1791, tradiţia încă tânără a acestor întâlniri a dus multă vreme o existenţă de nişă, rezumându-se strict la graniţele localităţii Valls. Abia la începutul secolului al XIX-lea, obiceiul de a înălţa turnuri, coloane şi piramide umane a luat avânt şi s-a răspândit în învecinatele regiuni Penedès şi Tarragona. Odată cu dispariţia dictatorului Franco, care nu încurajase defel adunările publice neoficiale, fenomenul a înregistrat un adevărat boom şi s-a extins rapid din zona rurală înspre marile oraşe, culminând cu capitala Barcelona. Începând cu luna noiembrie 2010, tradiţia construirii de turnuri umane a fost inclusă oficial de către UNESCO în patrimoniul cultural al omenirii. La ora actuală castells au devenit un simbol al identităţii catalane, cu importanţă cel

nr. 75 n februarie 2014

puţin egală celei acordate dansului lor naţional sardana (o variantă de horă). Interesant este faptul că atât sardana cât şi castells au la bază acelaşi ideal al autodepăşirii individuale şi colective, solidarităţii şi integrării tururor membrilor comunităţii într-o matrice culturală unitară. Nu este o întâmplare că tocmai catalanii au adoptat aceste forme de folcor cu pronunţat caracter de grup, căci poporul lor dârz este vestit pentru atenţia pe care o acordă forţei şi curajului, dublate de seriozitate şi echilibru. Força, Equilibri, Valor i Seny (forţă, echilibru, curaj şi responsabilitate) este deviza castellerilor, rezumând calităţile de care trebuie să dea dovadă fiecare membru. Ideea centrală a doctrinei catalane este dealtfel aceea că numai împreună se poate răzbi până la cele mai înalte ţeluri. Exprimat prin cuvintele poetului Juan Maragall, catalanii, popor situat la intersecţia dintre Pirinei şi Mediterană, împrumută de la ambele forme de relief deopotrivă uscăciunea rocii cât şi claritatea mării. „Pământul catalan este dur, dar recompensează: astfel, fiii săi învaţă să-l prelucreze din nevoie şi sunt stimulaţi cu recompense: sunt obşnuiţi cu triumful şi cu truda. Munca lor e veselă; lucrează cântând, iar muncind şi cântând coboară la marea care-i atrage cu promisiunea unor noi victorii şi cu ecoul cânte-

celor ei. Astfel, catalanii sunt deopotrivă duri şi expansivi, pentru că iubesc pământul şi marea şi sunt capabili să înmulţească produsele pământului. Nu ştiu nici să slujească, nici să comande pentru că, graţie triumfului muncii directe, se simt egali; fiecare se simte liber, considerându-i liberi şi pe ceilalţi, mândru de libertatea sa. Atât de încântaţi sunt de libertatea lor încât le repugnă ideea de a o ceda, de a renunţa la o parte din ea în favoarea unei organizări sociale superioare. Fiindu-şi suficienţi, nu simt nevoia ei. Sunt cu atât mai sociabili, cu cât se simt mai puţin încorsetaţi de regulile convieţuirii. În fiecare catalan zace un anarhist.” Superb, emoţionant şi, în acelaşi timp surprinzător de dur, aproape grosolan transpare acest portret literar al catalanilor, scăpat de sub condeiul unuia dintre poeţii lor cei mai iubiţi, părintele poeziei catalane moderne. Nici nu era altfel de aşteptat, din moment ce autorul însuşi a fost plămădit din acelaşi aluat contradictoriu! Dar continuarea portretului este parcă şi mai inspirată: „Le place să pătrundă sensul până la punctul la care înţeleg totul exact, dar tot ce e de neînţeles îi tulbură: nu sunt ambiţioşi în a cuprinde absolutul. Obişnuiesc să râdă de tot ce nu pricep.” Şi continuă: „Catalanul îşi simte inima, dar nu-i percepe greu-

4 23


Lansare de carte la New York

Târgovişteanca Claudia Serea, o veche colaboratoare a revistei Climate literare, stabilită de aproape două decenii în S.U.A., a avut bucuria de a-şi lansa noua sa carte de poezie „A Dirt Hangs From the SKY”. Evenimentul sa desfăşurat în data de 27 februarie a.c. la Cornelia Street Cafe. Alături de Claudia Serea a evoluat si poetul american George Held. I.I.V.

4 tatea. motiv

Din acest îl interesează mai mult istoria decât filosofia şi-şi iubeşte mai mult limba decât istoria. Dintre arte, gustă cu precădere muzica şi teatrul, pentru că sunt directe, nu-ncape ambiguitate în ele.” Aşadar, pe cine să mai mire că se simt atraşi de spectacolul acrobatic şi riscant al castelletelor, acea mixtură de dans şi acrobaţie, acompaniată de muzica vivace a instrumentelor de suflat, însufleţite parcă? Acompaniamentul muzical tradiţional, piesa „Toc de Castells” intepretată la fluier sau oboi, subliniază dramatismul evenimentului, punctând sonor fiecare etapă a procesului de „înălţare la cer”. Adesea se fac confuzii între catalanism şi naţionalism catalan. Primul este un curent de gândire născut în secolul al XIX, sub spirit renascentist, orientat spre valorificarea tradiţiilor istorice şi recuperarea unicităţii

24

limbii şi obiceiurilor catalane. Al doilea este o mişcare politică angajată, uneori cu tendinţe extremiste. Cu alte cuvinte, toţi naţionaliştii catalani sunt catalanişti, dar nu toţi catalaniştii sunt şi naţionalişti. În fapt, majoritatea covârşitoare a populaţiei adoptă o poziţie împăciuitoare, privindu-se ca parte intergrantă a Spaniei mari. Revenind la spectaculoasele reprezentaţii cu castele umane, fireşte că ele n-ar fi posibile dacă nu le-ar preceda o lungă serie de antrenamente şi repetiţii tenace, ocazii în care fiecare participant deţine un post unic, clar definit. Totul este conceput sistematic, ca-ntr-o schemă organizatorică de întreprindere, cu fişă tehnică pentru fiecare angajat. La „munca de jos” se cere forţă şi rezistenţă, în timp ce pentru „managementul mijlociu” se caută calităţile de bun coechipier şi mediator. Pentru vârf, fireşte este indispensabilă flexi-

bilitatea, rapiditatea reacţiilor şi echilibrul interior, pe lângă greutatea redusă. Fragedul vlăstar de la nivel înalt, care astăzi poartă caschetă regulamentară de protecţie, pune moţ piramidei, desprinzând pentru câteva secunde unul din braţe şi sprijinind cealaltă mână lejer în şold, într-un gest înrudit cu îmbrăţişarea cerului prin aripile unei păsări imaginare. Interpretat ca simbol al lucrului celui mai preţios, pe care comunitatea îl susţine şi-l arată cu mândrie, „supravieţuitorul” sublimează speranţa şi promisiunea în viitor. La fel de anevoioasă ca înălţarea este şi desfacerea piramidei, când o fracţiune de secundă de neatenţie poate provoca un accident cu efecte devastatoare. Există şi variante inversate de înălţare, când se începe cu vârful şi se ridică inel după inel de la sol. În astfel de cazuri, efortul aproape supraomenesc al celor care ridică într-o

încleştare inelele succesive duce cu gândul la truda şi martiriul purtătorilor de „tronos” de pe la procesiunile de Paşte de prin oraşele Andaluziei. De parcă n-ar fi destul de riscant spectacolul în sine, unele echipe de colles obişnuiesc să paseze din mână-n mână o cană de vin, din care bea fiecare în timp ce susţine edificiul cu braţul celălalt. „Combustibilul” ar fi pasămite numai bun să-i scape de inhibiţii în momentul dezlegării finale. Concluzia şi totodată esenţa sufletului andaluz rămâne aceeaşi, după cum bine zicea Juan Maragall: „Catalanul, sub toate aspectele e un tip direct, care iubeşte francheţea. Este rapid în reacţiile afective, dar nu le exagerează: nici trădător, nici martir. Dragostea sa cea mai durabilă este cea pentru libertate. A învăţat de la mare şi de la piscurile munţilor. Esenţa sufletului catalan: libertatea.”

nr. 75 n februarie 2014


Aproape straniu Mă uit, în zare, la egretele albe, la malul estuarului, nu se anunţă nicio schimbare. Lunile înverşunate trec, încă nu baţi la usă, în streaşină, zăpada persistă, în timp ce eu stau şi-ţi aştept paşii. Sub o lună gotică şi fiecare clipire de stea, prin pădurea de şoapte, uşor confuz, dar rezonant, noapte de noapte, niciun sunet nu se pierde. Încerc să nu mă gândesc la distanţa şi spaţiul dintre noi, dar există momente când eşti atât de aproape, aproape straniu, atât de aproape, mai ales atunci când, spre mine, plutesc, în aer, curbe delicate ca vălurile picăturii, adieri de gânduri, miresme şi brize de umbre dense. Acolo, aproape, atât de aproape, treci, cu mine, pe sub arcada ramurii noastre de măr, precum un cântec, mi-alungi neliniştea din mine, îmbrăţişaţi la marginea timpului, zâmbetele noastre se-ating, fără putere sunt la atingerea ta, două lumini care redobândesc desăvârşirea.

nr. 75 n februarie 2014

Poeme de

şi un alt loc o vei căuta...

Irina Lucia Mihalca

Înger nedormit pentru atât de mult timp, zâmbeşte în tăcerea proprie, în timp ce aşteaptă chemarea

Atunci, acolo, atât de aproape, îngerii s-au adunat, precum mâinile tale împreunate cu ale mele. În sunetul acelor aripi uşoare bătea un contrapunct ritmic, în timp ce tu, încet, încet, ai zburat de la acest pământ nins

Chemarea iubirii În arabescuri, cu o linie melodică, o vrajă neîntreruptă se-mprăştie peste tine, asemeni simfoniilor de ciocârlii, o durere imposibil de şters, odată intrată în circuitul sângelui. Din fiecare vis nedescifrat, ca un uriaş magnet, toată speranţa este în aşteptare. Cu o putere de oglindă, pauza dintre cioburile spulberate, de culoare aurie, reduce spaţiul stins în nuanţele dimineţii. Prin liniştea vânturilor, în aceeaşi cameră, două impulsuri-ecou aşteptă o explozie divină. Mereu rupi părţi din tine, uneori crezi că ai găsit cheia manuscrisului, apoi, pe drum, realizezi că ai uitat ceva, pentru că mereu aduce ceva nou, intrând într-o altă lume. Într-un alt timp

În urma noastră Adânc, în lumina lunii şi-a ceţii care curge în valuri, un gând legănat persistă, invadând strălucirea amintirilor, din oglinzile de-argint. Peste ţărmurile mării ecoul cântecului lunecă, interludii romantice ale dansului, lumină aurie în priviri, spirală de zâmbet, tresărire rămasă, urme de paşi şi fiecare clipă de vis constelaţii de stele, fără bariere în inimile noastre. Durerea cercului îşi caută lumina rotundă, blocată în lupta născută din dragoste şi pasiune. Într-o mare de suspine, rochia mea neagră ca noaptea, te bântuie din nou, corabie plutind hieratic, dincolo de orizont, în căutarea unui port unde să-şi ancoreze sufletul. Prin inflexiunile vântului, sunetul dorului tău a pătruns aici, uimitor precum misterul căutării braţelor tale prin mare şi-atingerii mâinilor noastre. În urma noastră, încă vibrează dansul cântecului şi însăşi viaţa. Acesta nu e capătul drumului, doar reîntoarcea la inocenţă

25


Geo Stroe Senatul Academiei DacoRomâne a aflat cu durere despre trecerea la cele veşnice în noaptea de joi spre vineri a realizatoarei TV Mărioara Murărescu – doamna de suflet a folclorului dacoromânesc. A fost de la începuturi alături de acţiunile noastre la recomandarea profesorului Ioan Călin - moţ din Moldoveneşti - Podenii Munţilor Apuseni, ca membră fondatoare a Academiei DacoRomâne, încă din vremea în care funcţiona ca Institut Naţional pentru Românitate şi Românistică. Mărioara Murărescu a fost atrasă de muzica folclorică încă din copilărie, când bunicul ei, care era cioban, cânta la caval. A urmat cursurile Conservatorului din Bucureşti, fiind o studentă eminentă. Nu a reuşit să devină soprană deoarece i s-a schimbat vocea după o operaţie de amigdalită. În timpul studenţiei a fost remarcată de profesorii Emilia Comişel şi Gheorghe Oprea, care au îndrumat-o spre muzica populară. Ea a mărturisit că de la ei a învăţat să privească „folclorul ca pe ceva viu, care ne reprezintă, şi prin care putem să cunoaştem neamul acesta”. Şi-a început carierea la Radioul public din 1971, iar în 1977 s-a angajat la TVR ca realizator de emisiuni folclorice. A fost iniţiatoare, realizatoare şi prezentatoare a emisiunii de televiziune

26

Academia DacoRomână C O M U N I C A T :

Marioara Murărescu Un suflet în sufletul neamului nostru "Tezaur folcloric", difuzată pe TVR. Prima încercare de realizare a celebrei emisiuni "Tezaur Folcloric" a avut loc în 1978, iar din 1982 a primit un spaţiu fix în grila de programe a televiziunii, prilej cu care a stimulat şi promovat generaţii întregi de artişti din toate zonele folclorice ale neamului nostru, ocrotind şi promovînd tinerii creatorii de folclor în spirit neaoş zamolsian spre nemurirea artei specifice înţelepciunii şi frumuseţii creaţiei naţionale. Ea a străbătut chiar ţara în lung şi lat pentru

a căuta piese originale de folclor, pe care le-a adunat într-o arhivă. Este cunoscut faptul că zamolsianismul, ca înţelepciune străveche a cunoaşterii şi a continuităţii tradiţiilor orale prin care tradiţiile şi legile morale dăinuiau prin versuri cîntate prin viu grai de oameni în acompaniament de instrumente ancestrale precum naiul şi fluierul, a statuat din folclor o adevărată academie nemuritoare. Cei cu memoria prodigioasă au adăpostit de prigoanele religioase ale modei în-

tunecatelor vremuri înţelepciunea în folclorul tradiţional, ca într-o biserică de suflet a unor adevăraţi preoţi zamolsieni. Dacă putem afirma cu deplină mîndrie că avem o filozofie orală primordială care a supravieţuit de la Zamolse pînă astăzi, aceasta se află în folclorul unic dacoromânesc – arhiva de suflet a neamului nostru atît de încercat prin vremuri de răstrişte. Doamna cîntecului drag românesc, Mărioara Murărescu a fost o adevărată preoteasă a folclorului de sorginte zamolsiană dacoromânească. De-a lungul carierei sale a organizat numeroase festivaluri de folclor, concerte de colinde, emisiuni duplex cu Televiziunea Moldova, la Bucureşti şi Chişinău. De asemenea, a realizat primul disc de aur "Tezaur folcloric" (1992), prima caseta video "Tezaur folcloric" (2000), lucrarea "Cu ochii lumii" (cuprinzînd diverse opinii despre emisiunea "Tezaur folcloric"). Prin plecarea ei la Zamolse, lumea folclorului – acest uriaş tezaur oral de spiritualitate dacoromânească, unic în Europa, prin care sufletul lui Zamolse a rămas prezent înlăuntrul sufletului fiecărui dacoromân, indiferent de vremuri şi de regimuri politice, naţiunea dacoromână a suferit o grea pierdere. Spiritul ei ocrotitor, felul ei de a fi şi de a evalua şi de a prezenta pe micul ecran stele nepieritoare ale frumo-

4

nr. 75 n februarie 2014


un recitant, esenţă care este, trup, efect în lanţ al infinitei specii.

SUFI

Poeme de

Luca Cipolla OMUL A ÎNVIAT Şi l-am expus pe Kahlil ca un drapel fiindcă înţelepciunea naşte înţelepciune şi ea lunecă din cer, picătură tulburată a cascadei aruncată în clipele fericite, şi apoi s-o simt în păr cu capul plecat în acelea triste Noe şi arca lui, salvat din revărsare.. Vârsta te sapă pe faţă ca o lepră, ce evenimente te lapidează acum, redus la tărâţa de moară şi nu e deja Timpul Visului, leagănul sufletului? Culesei lemne de cedru şi aura care mă înveleşte pe un covor de spini al văii umbroase,

autentic ro4 sului mânesc, într-un

cuvînt zestrea ei de preoteasă, a călăuzit drumul spre afirmare deplină a sute şi mii de creatori şi creatoare de folclor în spiritul nemuritor zamolsian. Prin zâmbetul ei ocrotitor care ascundea durerea unei boli necruţătoare pe care a înfruntat-o cu stoicism, a reuşit să moşească o strălucită

Cerul n-are pereţi şi eu simt securea lunii în valva care transmite vraja; călugărul vorbeşte maghiara şi este grec profilul lui, acum mă aştepţi, trotuarul are gust de sare, eşti pe un fir mistic, ţară uitată unde deschiseră uşile dar şi eu respirai tămâia unei nopţi luminate de dans. Fiecare creatură recitantă.. desprindere...

ASINCRONĂ Dacă într-adevăr aş părăsi linia asta printre fugari un loc l-aş avea cu siguranţă; al meu doar este un mal de piatră dezagregat, uscat de apă de izvor; alunecă sfioase poze din anii '70 ale unui gri frugal opac, cupluri putrezite la câţiva metri sub pământ,

pleiadă de artişti tineri talentaţi înaintemergători ai cetăţii folclorului dacoromânesc. Ea este o adevărată cloşcă cu puii de aur ai tezaurului spiritului dacoromânesc. Marioara Murărescu a primit distincţiile ADR şi titlul de doctor în dacoromânistică al Academiei DacoRomâne devenind o nemuritoare a naţiunii dacoromâne, iar Senatul ADR îi acordă

nr. 75 n februarie 2014

astfel o zi salivele noastre amestecate cu viorele pictate în alb şi negru; va veni timpul când va străluci din nou culoarea.

27/08/1989 Un cor din Basarabia, ziua aceea cerul era întunecat şi în văzduh răsunau deja versurile lui Mateevici, “limba noastră-i foc ce arde, limba noastră-i frunză verde”.. şi caii lui Ştefan în noaptea cocoţată printre stele, tare mugetul unui bour..

LIMBA TA, LIMBA NOASTRĂ O căruţă de la Afumaţi îmi amintea, un focuşor din Chiajna, mirosul cauciucului ars şi idiomul tău, fiul lui Decebal şi al lui Traian, acum l-aud şi acasă, fân şi jandarmul îşi bate joc ci nu de Nichita şi de Tudor. Tot respectul.

post mortem supremul titlu de Doctor Honoris Causa pentru întreaga sa activitate închinată tezaurului folcloric zamolsian, autentic dacoromânesc. Mărioara Murărescu a fost, este şi va rămâne suflet în sufletul folclorului autentic, al cîntecului, portului şi dansului dacoromânesc în cetatea tradiţiilor zamolsiene pentru dacoromânii de

pretutindeni. Un centru de cercetare şi creaţie folclorică al ADR îi va purta numele, iar un premiu Mărioara Murărescu va fi acordat periodic unor continuatori ai strădaniilor sale pe scene şi în studiouri de televiziune în semn de pioasă aducere aminte întru nemurirea folclorului autentic dacoromânesc.

27


Gheorghe Palel Dacă nu aţi aflat încă, unde este rostuit în România locul în care se petrec, cele ce le vom spune şi care au fost relatate întocmai, veţi afla numaidecât: pe drumul naţional a cărei panglică de asfalt se întinde, prin zone pitoreşti, trecând dinspre Braşov, prin străvechiul centru comercial Târgu-Secuiesc, pe la Breţcu şi peste Munţii Oituzului, prin Oneşti şi măgura, la Bacău, potrivit plăcuţelor indicatoare de la intrarea şi ieşirea din localitate, aşezarea se cheamă în limba română Ozun, iar în maghiară Uzon! Inversarea vocalelor marchează ostentativ încăpăţânarea minoritarilor de zgândări o incomodă realitate. Faptul este , în mod aparent lipsit de importanţă, dar menţine o divergenţă, care ar fi de dorit să fie stârpită. S-au stabilit din migraţia lor străveche, câteva grupuri de huni din neamul lui Atilla, iar astăzi urmaşii lui „biciul lui Dumnezeu”, se cred stăpâni de drept pe un teritoriu care nu era al lor. Le-a mers bine „musafirilor” şi s-au înmulţit, încât au ajuns la fel de numeroşi precum românii , considerând că au dreptul să practice o fudulie agresivă şi jignitoare. Maghiarii locuiesc împreună cu valahii. În unele cazuri trecându-se peste prejudecăţi, din dragoste, s-au creat familii mixte realizând o înfrăţire care aplică făţiş povaţa vechiului nostru proverb: „oricât de drag îţi este vecinul, nu desfiinţa gardul”. Loc paşnic cu o majoritate de romano şi greco-catolici mulţi ortodocşi, câţiva protestanţi , fiecare participând „pe partea lui” la ceremonii religioase, ori laice îmbrăcaţi cuviincios în haine de culoare închisă. Privindu-i în asemenea momente par a fi o populaţie urbană. În cimitirul romantic al comunei, odihnesc laolaltă români şi maghiari de toate confesiunile, unii în cavouri dărăpă-

I.

28

OZUNCA (1) O ficţiune bizuită pe câţiva „sâmburi de adevăr” MOTO: „Lovită zburătoarea căzu jos pe pământ Cu-n ţipăt nerostit îşi ia din nou avânt, Dar aripa ciuntită nu mai ascultă-ndemnul Plăpându-i trup recade, însângerând însemnul.” ( Din pomul „zburătorii” de Ion Iancu Vale) nate, alţii străjuiţi de cruci iar alţii numai de pietre funerare mâncate de ploi şi viscole, corodate de vreme. Viaţa merge înainte. Aşezarea este renumită prin funcţionarea unei vechi fabrici de spirt, dar mai ales prin întinderile cultivate cu , cartofi de cea mai bună calitate. Câmpul de producţie al cartofilor, cântaţi de poetul homosexual Ion Sofia Manolescu, se întinde pe suprafeţe largi de pământ rodnic şi bine lucrat. Cartoful, pe numele său academic „solanum tuberosum” se află aici în adevărata lui împărăţie. El constitue pentru cultivatori sursa de asigurare a unui trai decent. Amintitul Ion Sofia Manolescu, devenise vestit pentru cursele lui cu bicicleta, escapade din vremea foametei, când aducea dintr-un sat de lângă Alexandria în capitală, câte un sac de cartofi. Din preţioasa achiziţie de tuberculi hrănitori îşi ospăta, cu generozitate, prietenii, mereu flămânzi şi însetaţi, fireşte. La Ozun firavul poet s-ar fi simţit de-a dreptul în rai, duios putând să recite laudativ: „cartofi blânzi - cartofi buni - cartofi calzi -... Cartoful este aurul locului. Din familiile mixte se nasc prunci, care nu ştiu precis ce origine au, abia dacă învaţă pe la şcoli că sunt, vrând, ne vrând, cetăţeni români. Dacă sunt întrebaţi în legătură cu asta, rîspunsul lor este evaziv, ezitant. Cu privire la aceste mixte căsătorii, cei vârstnici se

II.

menţin indiferent de etnie, la părerea lor clară: „ No, treaba amestecată, n-are cum să fie faină”. Iştvan este capul unei astfel de familie. Are înfăţişare tipic ungurească, chip impozant, împodobit cu mustăţi stufoase, sprâncene bogate, nas puternic, gură frumos arcuită, frunte înaltă, păr castaniu, ochi albaştri. Nevastă-sa, Voica , un trandafir de româncuţă, înaltă şi suplă, faţă perfect ovală, ochi negri, pătrunzători. O femeie de o frumuseţe aproape stranie. E harnică, energică, binevoitoare. Când are cui să se confeseze, Iştvan se laudă satisfăcut: „Nevastă ca al meu, nimeni nu are.” Păi da, îl tachinează interlocutorul, dar când o ţuci, nu zice ioi! Ba să ştii că zice: Ioi, mai vrei o dată!. Au patru copii. Voica îi poartă îngrijit îmbrăcaţi, Iştvan le supraveghează cu autoritate comportarea. Băiatul cel mai mărişor, poartă numele tatălui său, Iştvan, urmează fetiţa cu numele de răsfăţ al maică-sei, Voicuţa, următorul este Traian, iar mezinul Şandor. Primii trei sunt elevi în clase diferite, Şandor merge la grădiniţă. În casă vorbesc amestecat, când româneşte, când în maghiară. S-a văzut că practicarea ambelor graiuri este un avantaj. Iştvan junior îşi secondează tatăl la vânzarea cartofilor, expuşi în saci de diferite dimensiuni şi greutăţi, la poartă în marginea şoselei. Scutesc astfel cheltuielile de transport până la pieţele orăşeneşti. Exprimarea este de o reală utilitate la negocieri .

4

nr. 75 n februarie 2014


4

În zonă cuibăresc multe berze. Îşi aduc aici veacul din primăvară, când vin de prin ţările calde, până toamna când îşi iau zborul în lunga călătorie de întoarcere în acele îndepărtate locuri. Au cuiburi pe acoperişurile caselor mai înalte, ale grajdurilor, pe stâlpii care mărginesc şoseaua. Oamenii le ocrotesc, străduindu-se să nu le îndepărteze, să nu le sperie, să nu le strice cuiburile. Ele aduc pe aripi binecuvântata primăvară, însufleţind aşezarea, malul râului, lunca mlăştinoasă. Toamna iau cu ele ultimele zile senine, spre a le readuce de peste mări şi ţări, în farmecul primăverii viitoare... Uneori instinctul le induce în eroare şi se întorc, în vreme ce primăvara întârzie. Atunci stau triste în cuiburi, în lapoviţă, sau ninsoare, zgribulite, în aşteptarea timpului mai cald şi care, în cele din urmă, vine întotdeauna. Îşi revizuiesc meticuloase şi îşi repară cuiburile. Scot pui, îi îngrijesc, iar când devin apţi îi învaţă să zboare. Pe urmă îi antrenează, să capete rezistenţă . Toamna pleacă în marea călătorie, parcurgând distanţe imense în zbor, traversând parte din Marea Neagră, Mediterana, fără aparate de navigaţie şi fără repere, deasupra apelor. Misteriosul simţ de orientare funcţionează fără greş, chiar în vreme de ceaţă, ori în timpul nopţilor înnorate. Ce repere pot avea, când evoluţia lor aeriană se desfăşoară prin ceaţă, între ape şi cer? După istovitoarele distanţe survolate , ajung la cuiburile pe care le au pe tărâmurile fără de iarnă, în Valea Iordanului, sau Delta Nilului. Acolo nu se mai împerechează şi nu scot pui. Reluându-şi îndeletnicirile, revizuiesc şi repară cuiburile. Pe la sfârşitul lunii februarie, reiau zborul către cuiburile de la Ozun, unde parcă ştiu că sunt aşteptate. În prima decadă a lunii mărţişoarelor sunt iarăşi acasă!

III.

nr. 75 n februarie 2014

Continuă generaţie de generaţie, de mii şi mii de ani, acest dute vino, aducând bucuria primăverilor şi lăsând nostalgiile toamnei. La începutul lunii noiembrie, într-un timp, ploile, lapoviţa, rafalele de vânt rece, s-au oprit. A apărut cerul albastru ca sticla. Soarele arunca fără multă vigoare lumini aurii peste câmpuri. Cuiburile pustii ale berzelor erau îmbrăcate în promoroacă strălucitoare. O brumă groasă închipuia o spuză de argint. Arborii desfrunziţi cu crengile încărcate de zăpadă păreau din porţelan, legănându-se cu graţie la câte o suflare de vânt, venind dinspre munte. Trecând pe câmpul răscolit, după recoltarea cartofilor, lui Iştvan i-a atras atenţia ceva ciudat: Un fel de caer alb, o grămăjoară, care i se păru că se mişcă! S-a apropiat curios şi a văzut că „ grămăjoara” era o barză care, sleită de puteri, se zbătea între viaţă şi moarte. Grozăvenia era că pasărea avea ciocul ars, distrus de foc, până mai sus de nările prin care vietatea, abia mai putea să respire. Vestea despre incredibila mutilare a păsării, s-a răspândit repede. Infirmitatea care i se aduse, a stârnit revoltă şi indignare. Cu siguranţă, spuneau oamenii, aici este mâna blestemată a unui om rău! S-a comentat situaţia la radio şi televiziune, s-a scris şi în ziare. S-a aflat, cum toate se află, până la urmă, că în zonă a staţionat în popas, o după-amiază şi o noapte, convoiul de căruţe cu coviltire al unei şatre nomade. Copiii, zbenguindu-se în dreapta şi-n stânga, au reuşit, în joaca lor, să captureze o barză din marginea mlaştinei, pasărea îşi încurcase picioarele într-o ţesătură de mătasea broaştei şi se străduia să se descurce ca să-şi ia zborul. Dancii au venit fericiţi la căruţe aducând barza cu aripile desfă-

IV.

V.

cute, unul ţinând-o de o aripă, altul de cealaltă. De cum i-a văzut, o bunică i-a pus pe goană: - Haoleo! Fugiţi dracului cu cobea d-a cili-şa, dar-ar dracii în pielea voastră. Huideo! Bulibaşa stătea pe un butuc lângă una dintre căruţe, pufăind dintr-o lulea lungă. Copiii s-au dus la el : Uite bâtule, ce-am prinsără ! Hasta nu-i dă mâncare? Nu , mă! Nu-i . Daţi-i drumul că-i haripată rea! Răzbunătoare! Dacă-i şucăreşti neamu, sau îi paradeşti cuibu, ia flacăre-n cioc şi dă foc la case şi la căruţe. Daţi-i drumu-n luncă şi vedeţi-vă de treabă, până nu e dă rău... Bulibaşa mulţumit de propria înţelepciune, nu a mai urmărit ce au de gând să facă puradeii. Ei nu i-au dat drumul păsării. Au ascuns-o. Seara, după ce au fost strânse ceaunele şi pirostriile şi cei mari s-au retras la somn, sub coviltire jăraticul rămas în bătătură scânteia ademenitor. Copiii au adus barza, să se convingă dacă poate fura „flacăra”. Au imobilizat-o energic şi-au băgat-o cu ciocul în jăratic! Zadarnic s-a zbătut, din toate puterile, biata victimă. Micii călăi aveau forţă şi o ţineau zdravăn. În câteva clipe ciocul cărămiziu s-a carbonizat şi s-a sfărâmat, sfârâind, în ţăndări care continuau să ardă. Dancii râdeau: - Etă bă, a spus unul, bâtu habar n-are... Asta nu poa să şparlească flacăre. Uite că i-a ars ciocu... Convinşi că bulibaşa aiurează crezând că pasărea poa să dea foc, au azvârlit vietatea leşinată în ţărâna câmpului şi s-au îndepărtat hârjonindu-se şi râzând zgomotos: - Hă, hă, hă... Cum să ciordească foc, dacă ciocul ei arde la fel ca o aşchie dă lemn? Nici tetea nu crede că ar putea şparli flacăre. Auzindu-i hărmălăind, bunica i-a luat la rost: - Da treceţi la culcare, beliţilor, că vă ia mama dracului!

Va urma

29


Tasenţe Tănase Asistând la o discuţie, la care luam şi eu parte, un cetăţean american îl întreabă pe un cetăţean român, doctor în ştiinţe şi conferenţiar universitar la una dintre cele mai mari universităţi din România: "If you are so damn smart, why ain't you rich?". Recunosc, întrebarea m-a luat prin surprindere şi pe mine, simplu observator, iar profesorul - vizibil uimit - s-a fâstâcit câteva zeci de secunde şi a replicat: "Nu sunt inteligent deloc. Ci doar cult. Inteligenţa este doar capacitatea unui individ de a se adapta rapid şi eficient la orice context - favorabil sau nefavorabil. Eu mă bâlbâi când lucrurile iau o întorsătură neaşteptată, mă poticnesc, doar aţi observat cu toţii cât de mult mi-a trebuit să interiorizez această întrebare. Mult mai inteligenţi ca mine sunt copiii din ziua de azi. Nu deştepţi, ci inteligenţi. Ei se adaptează la schimbări mult mai repede, eu nu mă pot obişnui după un an de zile cu smartphone-ul meu. Ei îl învaţă în două secunde după achiziţie. De ce nu sunt şi bogat? Pentru că în România nu ţi se dă voie să fii bogat dacă eşti cult, ci doar dacă eşti inteligent şi faci parte dintr-un gang". Admit că m-am simţit prost. Foarte prost pentru american. Se uita la el şi nu înţelegea nimic. Nu din cauza englezei vorbite de profesor. O vorbea perfect. Din cauză că nu înţelegea sistemul de valori pe care noi, românii, l-am adoptat din 1990 încoace, dar pe care îl considerăm,

30

Dacă tot te crezi aşa inteligent, de ce nu eşti şi bogat? halucinând (desigur), asemănător cu sistemul de valori american. Desigur că noi am încercat să-l copiem, însă ne-a ieşit o replică atât de proastă şi superficială, încât acest sistem românesc pseudoamerican intră în contradicţii crâncene cu cel original (vezi McDonald's - la americani a fost creat pentru a hrăni oamenii săraci, în România a fost creat ca un restaurant de e lux, unde mănânci doar dacă ai bani). Mi-a rămas în minte ultima frază rostită de profesor: "În România nu ţi se dă voie să fii bogat dacă eşti cult, ci doar dacă eşti inteligent şi faci parte dintr-un gang". Atunci mi-am adus aminte de un minunat volum pe care lam citit în adolescenţa mea, intitulat "Conversaţii cu Dumnezeu". Cartea este scrisă de un american, Neale Donald Walsch. La un seminar pe care îl ţinea în faţa unei numeroase audienţe (puteţi vedea secvenţa în filmul Conversations with God), domnul Walsch îşi punea - chiar dacă nu a rostit-o - aceeaşi întrebare "If you are so smart, why ain't you rich?". A închis

ochii, i-a deschis şi a început să întrebe cu voce tare: "Nu vi se pare ciudat că trăim într-o societate care devalorizează cele mai importante slujbe?". "Ce vreţi să spuneţi prin asta?", se aude o voce din sală. El a continuat: "Adică nu avem nicio problemă să-i dăm unui antrenor de fotbal cinci milioane de dolari pe sezon sau să-i dăm unui actor zece milioane pentru un film, dar ni se pare oarecum normal ca acele persoane care au de-a face cu spiritualitatea (n. red sau cultura) trebuie să fie lefteri, celibatari şi abstinenţi. Şi, de preferat, toate trei odată. Nu ştiu de voi, dar eu nu îmi amintesc să fi votat aşa ceva. Deci, imaginaţi-vă o lume în care banii ajung la cei care ne oferă cele mai importante daruri. Profesorii. Artiştii. Infirmierele. Pompierii şi poliţiştii. Scriitorii" şi din sală se aude tare şi hotărât "Şi mamele". A continuat: "Oameni care ne conectează, nu ne despart şi nu ne distrag atenţia. Imaginaţi-vă acea lume şi o putem avea, pentru că, oameni buni, noi suntem aceia. Întotdeauna noi am

fost aceia pe care-i aşteptam". Da, ne-a prezentat un fapt. Revoltător şi frustrant. Îl regăsim şi în România. Poate nu antrenori de fotbal, dar cu siguranţă antrenori de infractori. Poate nu actori de filme, dar cu siguranţă actori ai sfidărilor. La noi, la români, exemplele sunt mult mai bogate şi, de ce nu ar fi?, mult mai revoltătoare pentru omul deştept. În România, bogaţii nici măcar nu sunt inteligenţi. Şi când spun asta mă refer la faptul că aceştia nu au identificat oportunităţi de afaceri adaptându-se la cerinţele pieţei. Au fost doar şmecheri - un cu totul alt concept. Au fost doar mai puţini ocupaţi cu învăţatul şi mai mult ocupaţi cu trişatul. Au fost doar mai tupeişti şi îţi puneau pumnul în gură când le deconspirai intenţiile. Inteligent eşti atunci când te adaptezi unei situaţii noi fără să atragi atenţia. La noi, bogaţii - parveniţii şi oportuniştii - nu numai că sunt proşti făcuţi grămadă, dar sunt şi extrem de vizibili, extrem de voluminoşi. Merg pe frunte cu certificatul de infractor şi nimeni nu se atinge de ei. Procurorii sunt mult prea ocupaţi să vâneze elevi,

4

nr. 75 n februarie 2014


mici co4 profesori, mercianţi şi vedete

decât să se ocupe de infractori care au avut contracte imense cu statul, pe care nu şi le-au onorat, ci doar au încasat bani. Citind toate astea, îţi mai vine să te întrebi: "Dacă tot eşti aşa deştept, de ce nu eşti şi bogat?"

Mihai Batog-Bujeniţă Atunci când vorbim despre creaţiile scriitorilor evrei de limbă română (ar putea fi valabil şi pentru ceilalţi creatori evrei de altă limbă, dar eu nu pot face nici o judecată în acest sens) întâlneşti aproape obsesiv, dar perfect justificat, trei mari teme. Prima, luând în consideraţie factorul cronologic, este cumplita tragedie prin care aceşti oameni au trecut în perioada celui de-al doilea război mondial. Chiar dacă nu personal, deşi sunt şi cazuri de acest gen (ex. scriitorul şi poetul Harry Ross), ci numai părinţii sau rudele lor, amintirea acelor vremuri înfiorătoare şi total de neînţeles acum, a lăsat urme care nu trebuie, în nici un caz, acoperite de praful uitării ci chiar accentuate prin reluări continue deoarece, din păcate, ele se pot repeta. Este aceasta o temă frecventă, dar aşa cum am spus, absolut necesară, pentru că nici un alt popor nu a cunoscut mai tragic decât evreii ce înseamnă dreptul forţei atunci când forţa dreptului este spulberată de propria noastră nebunie

Pentru ca în România nu asta este cheia succesului. Nu deşteptăciunea, nici măcar inteligenţa, ci doar apartenenţa la un grup de infractori care să-ţi faciliteze succesul financiar. Şi până la urmă de ce să mai fii bogat în România? Vorba lui Tudor Chirilă: "Ce-o să faceţi cu milioanele într-un oraş mort?

Ce-o să cumpăraţi, cu banii grămezi? La ce-ţi foloseşte un Lamborghini când n-ai o autostradă? De ce să ai o vilă într-un cartier sufocat de inundaţii? Stau şi mă întreb, bogaţii României ar mai fi fost bogaţi în Franţa? Dar în Marea Britanie? Dar în Germania? Dar în Olanda? Dar în Statele

Unite? Bogaţii în România se diferenţiază de bogaţii din lumea civilizată. Bogaţii occidentului, marea majoritate, au averi, dar şi respectul oamenilor. Dar şi clasă. Dar şi stil. Dar şi cultură. Dar şi rafinament. Bogaţii români au bani şi cam atât.

Poveşti incredibile doar pentru cei de mâine megalomanică. A doua temă importantă este plecarea din ţară. Alia, cum o numesc evreii şi care dincolo de motivaţii, multe şi grave, a reprezentat o traumă, fiindcă în urma ta rămâne o tradiţie seculară, un anumit fel de a fi, rude, prieteni, amintiri şi, de ce să nu recunoaştem, ceea ce strămoşii tăi au construit în acele locuri (este vorba aici mai ales de moştenirea spirituală) din care, la un moment dat, trebuie să pleci. Şi spun, trebuie, chiar dacă hotărârea este liber consimţită şi asumată, deoarece, de cele mai multe ori, acest fapt este singurul care îţi va salva modul tradiţional de existenţă. Aici implicând tradiţiile unei existenţe milenare ale cărei fundamente erau serios zdruncinate de societăţile dictatoriale, chiar dacă această dictatură se numea proletară.

nr. 75 n februarie 2014

Consider că fără acest gen de scrieri, există posibilitatea ca următoarea generaţie să nu mai ştie de ce bunica face încă mămăligă şi sărmăluţe, ba chiar, vorbeşte o limbă ciudată. Ori de ce bunicul nu este deloc evreu dar respectă tradiţiile acestui mare popor. Sau, cine ştie, peste încă o generaţie, va fi uitat chiar şi sacrificiul, la propriu vorbind, al celor dintâi care un pus temeliile statului în care ei trăiesc. Şi ar fi nedrept, nu numai pentru aceşti eroi ci şi în faţa istoriei. Iar a treia temă este una foarte interesantă, mai ales pentru noi cei care poate nu am păşit niciodată, nici măcar ca turişti, în Ţara Sfântă, deşi ea este Sfântă pentru toate marile religii ale lumii. Prin dezvoltarea acestei teme aflăm că ajungerea în Israel, repet, indiferent de motivaţii, a

însemnat în primul rând eforturi uriaşe de acomodare, inclusiv de învăţare a limbii care nu se potrivea mai deloc cu aceea ştiută de acasă, dar şi pentru a înţelege lumea în care ai ajuns, destul de diferită şi aceasta de cea din care ai plecat. Desigur exista un sprijin al statului pentru depăşirea acestor dificultăţi, dar evreii, cu acel umor specific, de genul, am râs ca să nu plâng, abordează lucid şi de multe ori critic, însă întotdeauna corect, problemele integrării. Una deloc uşoară dar care duce până la urmă la succes. Nu uită să spună că sunt şi oameni care nu au reuşit niciodată să se integreze, rămânând la vechile obiceiuri, fie că sunt de provenienţă ruşi, români sau polonezi. Important este că nimeni nu-i acuză pentru asta iar situaţia

4 31


privită ca una 4 este normală, ceea ce

relevă deschiderea şi înţelegerea pe care evreii o au, contrar unor false cutume, faţă de tot ce este omenesc chiar dacă nu este evreiesc. Aş aminti aici un material pe care un bun prieten, doctorul Dorel Schor, mi l-a trimis prin internet şi care prezenta o mulţime de nunţi interconfesionale oficiate în Israel. Unde toţi cântau cu mare bucurie, aşa cum este normal, Hava Naghila. Un lucru de înţeles măcar pentru faptul că această melodie de excepţie a străbătut veacurile. Am simţit nevoia să fac acest cam lung ocol înainte de a prezenta cartea „Ascultând Gershwin pe covor” a scriitorului Ivan Lungu, devenit de puţină vreme unul dintre cei care-mi bucură existenţa cu câte o lectură de foarte bun calitate, deoarece volumul trece, cu scurtele dar foarte suculentele sale istorii, prin toate etapele despre care am vorbit mai înainte. Foarte inspirat, pornit cam de pe la sfârşitul anilor ’50, volumul îl aduce pe autor în faţa cititorului ca fiind proaspăt absolvent al unei facultăţi şi aflat într-un binemeritat prim concediu la Sinaia. Concediu petrecut cu cei doi buni prieteni sudanezi Habib şi fratele său Amin. Acum, am avea tendinţa firească să fim şocaţi. Dar asta numai pentru că acordăm prea mare atenţie ştirilor de la televizor şi am uitat să ne mai uităm şi la oameni. Apoi, tot în acest concediu, ceva mai târziu, vom

32

afla şi cum se naşte o iubire care se transformă într-o căsnicie şi traversează deceniile, ba chiar şi greutăţile vieţii, doar pentru că protagoniştii, autorul şi soţia Puica, au acea educaţie profundă care nu face loc micilor egoisme şi nici nu cedează atunci când ispitele apar. Fiindcă ele chiar apar (povestea cu Sarita Montiel este superbă), dar nu fisurează o iubire curată şi nici acel sentiment al datoriei faţă de familie, un lucru care acum pare, din păcate, desuet. Cu ce rezultate? Vedem în jurul nostru cum problemele familiei ajung în cabinetul psihologilor sau în birourile avocaţilor doar pentru a le mări lor veniturile şi, în nici un caz, pentru o adevărată rezolvare. De ce oare? Doar pentru că am uitat să-i învăţăm pe copii noştri că viaţa este un câmp de luptă iar cel mai fidel aliat (poate fi şi invers!) îţi este cel cu care ai făcut un jurământ, sau poate că sufletul lor este otrăvit de propaganda mincinoasă a micilor ecrane şi a marilor interese. Nu ştiu, însă aş recomanda lectura acestei poveşti tuturor tinerilor care doresc să facă un cuplu trainic, pe viaţă. Dar de ce „Ascultând Gershwin pe covor”? Pentru că una din cele mai frumoase povestiri ale acestui volum face un fel de elogiu, elegant şi plin de simţire, acelui minunat om şi interpret desăvârşit, bine cunoscut nouă românilor şi prin relaţiile pe care le-a avut cu muzicienii autohtoni, Yehudi Menuhin. Aflat cu

Puiu, un prieten la primul Festival George Enescu din anul 1958, autorul, bun vorbitor a şapte limbi, are prilejul să asiste la întâmplări care ni se par de domeniul fantasticului. Marele muzician, om de spirit, îl primeşte pe colegul Puiu, într-o dimineaţă, fiind în chiloţi, şi-l ascunde după o perdea ca să-i împlinească dorinţa acestuia de a asculta o repetiţie a maestrului cu David Oistrah. Comicul situaţiei este completat de amuzamentul lui Menuhin cel care mai apoi le trimite din SUA câteva discuri. Mde, melomanii între ei, au un fel de a fi mai presus de înţelegerea noastră. Iar cei doi stau pe covor aproape toată noaptea ascultând muzică. Cumva spre nedumerirea soţiei lui Puiu, medic aflat de gardă, care vine dimineaţă de la serviciu şi îi întreabă de ce nu au stat pe fotolii, că doar erau. Greu răspuns, dar perfect justificat. Acolo s-au simţit bine. Ivan Lungu are un umor de cea mai bună calitate, fin şi subtil, o ironie de cea mai bună calitate şi un simţ al ineditului din imediata apropiere care-l face absolut special în

acest gen de literatură, proza scurtă, un gen foarte dificil de pus în pagină dacă nu reuşeşti să captezi atenţia cititorului cu eleganţa frazei dar şi cu ascuţimea spiritului. După mine, acest gen de proză în care evreii excelează, justificat, având în vedere cultura dar şi acea fineţe al observaţiei, este perfect ilustrat de autor şi în povestirile despre unchiul Bandi (Pixulpană de gâscă), sau despre o rudă numită Cruciţa, ţigancă din Caransebeş. Vă asigur, dragi cititori, că istoria familiei Lungu (Avem de toate în familie), derivată din motive politice din Lang (flacără, în ungureşte sau lung, în germană) are nu numai haz ci şi profunzimi la care merită să cugetăm îndelung (joc de cuvinte neintenţionat!). Ca să nu mai vorbesc despre călătoria în Europa, despre o nuntă atipică, sau o întâlnire cu prietenii (Steak în pită) Şi în general despre fiecare pagină a acestei cărţi pe care o recomand, îmi asum riscul repetării, din toată inima, oricărui cititor inteligent. Sau care vrea să devină şi, iată că, acum, s-a ivit prilejul!

nr. 75 n februarie 2014


Lucian Gruia Ca să pătrunzi în lumea copiilor trebuie să te uimeşti ca şi ei în faţa lumii. Mirarea aceasta, care stârneşte interesul pentru tot ceea ce ne înconjoară, constituie puncul de plecare al oricărei poezii. Sculptorul Constantin Brâncuşi spunea: „Când nu mai suntem copii, am murit.” Cu alte cuvinte, pentru a ne putea bucura de viaţă trebuie să trăim cu bucurie şi să mai evadăm din cotidianul anost, în basmul reconfortant. La reveria prin rememorarea ingenuozităţii copilăriei, ne invită Viorel Martin în volumul Licuricii, poezii pentru cei mici (Ed. SemnE, Bucureşti, 2011). Volumul se deschide prin prezentarea unui personajul care va face legătura între poezii, şi care este o fărâmă de soare, licuriciul apelat Felinar: „Licuriciul cel hoinar/ (Vreţi să-i spunem Felinar?)/ A zburat prin văi şi lunci,/ S-a împrietenit de-atunci/ Cu fetiţe şi băieţi,/ Veveriţe, ursuleţi.../ După cum o să vede-ţi.” (Bob de soare) El nu este numai un martor ci participă efectiv la jocurile copiilor. Iată-l culegând căpşuni: „Pe sub frunze răsucite,/ Stau căpşunile pitite./ Licurici, băiat isteţ.../ A umplut un coşuleţ!” (Căpşunile) Viorel Martin descrie cu umor şi caldă participare sufletească jocurile copiilor în diverse anotimpuri. Iarna, copii se dau cu săniile pe derdeluş, se bulgăresc, construiesc oameni de zăpadă şi cazemate. Împodobirea omului de

nr. 75 n februarie 2014

Lucian Gruia zăpadă ne face să retrăim propria noastră copilărie: „Dintr-o cratiţă mai veche/ un joben pe o ureche,/ Iar ca mână, mai apoi,/ Un crâmpei de măturoi.” (Omul de zăpadă) În vârful bradului de Crăciun s-a cocoţat Licurici, „Să lumineze veacul!” Şi e atâta nevoie de lumină în epoca noastră întunecată! Primăvara începe cu ghioceii dăruiţi mamei şi cu un carnet cu note bune obţinute de copii ei, la şcoală. Vara e vremea cireşelor şi a vacanţelor petrecute la bunici, ori la mare: „Bună e vacanţa mare!/ Am pitit ghiozdanul bine,/ Până toamna viitoare/ Să nu vină după mine.” (Vacanţa mare). Bunicii se ocupă de educaţia nepoţilor, de la ei se învaţă primele litere: „Ce frumos era pe-afară/ Când bunica mă plimba,/ De la ea întâia oară/ Eu l-am învăţat pe A.” (Bunica) În poeziile dedicate bunicilor factorul biogarfic e autentic. Toamna se culeg fructele spre bucuria copiilor şi începe şcoala. Orelor de dedesen, sport şi muzică li se dedică, în acest volum, câte o poezie. Catalogul e descris astfel: „Cel mai mare carneţel,/ Are notele în el/ Şi îmi ţine socoteală/ Şi la orele de şcoală.” (Catalogul) Volumul se încheie cu poezia Ecoul, care pentru mine reprezintă ecoul copilăriei. Din punct de vedere stilistic, versurile sunt scrise limpede, pe

Viorel Martin

Viorel Martin

Fascinaţia copilăriei

înţelesul tuturor, aşa cum trebuie să fie o carte pentru copii. Rimele şi ritmul adaugă muzicalitate întâmplărilor. Poeziile sunt mici secvenţe cinematografice care bucură ochii şi sufletul. Imaginile au prospeţimea zorilor şi gustul cireşelor coapate. Regretatul prefaţator al cărţii, Nicolae-Paul Mihail, subliniază că: „Licurici (...) este o carte transparentă, luminoasă, plină de candoare şi multă spontaneitate.” Poeziile scrise de Viorel Martin îndeamnă copii la joacă dar nu uită scopul educativ: respectul faţă de părinţi şi bunici, dragostea pentru şcoală. Licuriciul său ar putea lumina camerele cititorilor.

Poveşti virtuale şi clasice Lucian Gruia

Majoritatea autorilor de poveşti pentru copii consideră calculatorul folosit excesiv, un obstacol în calea jocului în societate şi în aer liber pentru tinerii utilizatori. Ei devin insinguraţi, îşi stică ochii şi nu-şi dezvoltă musculatura. Aceşti scriitori, pe care i-aş considera clasici, uzitează de motive cunoscute în poveştile lor: eroismul cavalerilor, întâmplări cu prinţi şi domniţe, animale vorbitoare etc. Viorel Martin, în patru dintre poveştile incluse în volumul pe care îl comentăm, Aventurile lui Tudor (Ed. SemnE, bucureşti, 2012) ne dovedeşte contrarul, devenind unul dintre pionierii acestei direcţii. În Pădurile din Marte, Taina mărilor, Ecranul fermecat şi Tudor şi piraţii din Caraibe copii eroi sunt dotaţi cu

4 33


34

162 de ani de la naştere (de actualitate)

performante. Grupul de prieteni: Tudor, Alexandru, Andreea şi Viorel îşi folosesc oportunităţile pentru a face dreptate. Un programator inspirat ar putea transforma aceste povestiri în atractive jocuri pe calculator. În Pădurile din Marte copiii se teleportează prin tunelul timpului de pe Pământ pe Marte, unde anihilează roboţii cârcâiacilor (denumire ironică prin care se confirmă talentul de epigramist al autorului), nişte extratereştrii haini care distrugeau pădurile planetei. Imaginaţia lui Viorel Martin se relevă nu numai în scenariul epic dar şi în denumirea armelor defensive şi ofensive ale eroilor povestirii: scuturi antigravitaţionale, lasere cu holograme (care distrug farfuriile zburătoare vrăjmaşe), scuturi de credinţă (care-i protejează de armele telepatice), arma speranţei (care propagă o undă ce vălureşte terenul înghiţind roboţii cârcâiacilor) şi scuturi ale iubirii (care întorc rachetele duşmanilor spre sursă). După victorie, copii se întorc în grădina bunicului. În Ecranul fermecat Tudor pătrunde, nici mai mult nici mai puţin prin monitorul laptopului, direct în Poveştile junglei, unde, un grup de crocodili fioroşi tocmai atacaseră zebrele care traversau râul. Actantul nostru, folosind emiţătorul de ultrasunete, pe fregvenţa de alungat crocodilii, salvează zebrele, inclusiv mama şi puiul care fuseseră prinşi de reptilele carnivore. Salvarea Irinei şi a familiei acesteia, din mâinile piraţilor, care capturaseră nava de croazieră Caraibian holiday, ne este rezentată în povestea Tudor şi piraţii din Caraibe. La salvare participă grupul de copii din prima povestire, ca de altfel şi la celelalte întâmplări (cu excepţia celei din Ecranul fermecat). Acum micii noştri eroi utilizează armele de imobilizare care-i împietresc pe

piraţii suficient timp pentru a-i lega fedeleş şi a elibera prizonierii. În final, piraţii sunt predaţi pazei de coastă din Porto Rico. În Tainele mărilor expediţia copiilor cu submarinul Cufundacul 2020 pe fundul Mării negre, devine fabuloasă. Ei descoperă un submarin imens care aparţine atlanţilor. Sunt primiţi la bordul acestuia de regele Tracicus, de marele preot Deceneu şi de Andrada, fiica regelui. Copiii sunt rugaţi să devină mesagerii atlanţilor care se vor întoarce cu rachetele peste 10000 de ani ca să fie primiţi paşnic de pământenii viitorului. Aceştia plecaseră să caute altă planetă locuibilă în urma scufundării Atlantidei lovită de un meteorit. Povestirile Făt Frumos (un pui de căprioară găsit în pădure cu piciorul rupt, crescut de Andreea şi mama acesteia până creşte mare când este eliberat ca să plece în pădure împreună cu mama lui) şi La scăldat (în care sunt prezentate peripeţiile pescăreşti ale copiilor, în apele Gilortului, şi care au ca punct culminant prinderea cu mâna a unui şarpe printre rădăcinile acvatice aale unui copac), ţin de registrul clasic al genlui. Am amintit succint subiectul povestirilor, întrucât acestea evidenţiază fantezia electrică, modernă a autorului, cu ajutorul căreia el construieşte scenarii bine articulate, captivante pentru co-

I.L. CARAGIALE

electronică şi 4 aparatură arme miniaturizate super-

piii utilizatori de calculatoare electronice. Scopul acestor texte este de a-i face pe micii calculatorişti să devină mai sociabili, aşa cum eroii povestirilor lucrează în echipă. Totodată, Viorel Martin le transmite tinerilor cititori cunoştinţe despr de geografie, istorie şi teorii ştiinţifice moderne, cum este teoria relativităţii. Poveştile clasice, sunt scrise cu emoţie, dovedind latura romantică a personalităţii autorului. Toate povestirile urmăresc un înal scop educativ şi moral. Viorel Martin se dovedeşte un pionier al povestirilor bazate pe tehnicile digitale şi cred că acestea vor câştiga dominanţa în viitor. Pentru a scrie poveşti viabile pentru copii, trebuie să te transpui în gândurile lor şi să le detectezi dorinţele. Autorul a trăit împreună cu nepotul său, Tudor-Paul-Martin Stan, căreia i-a dedicat cartea, Aventurile lui Tudor. Cartea se bucură de prefaţa de excepţie a criticului Aureliu Goci din care cităm: „Trebuie să recunosc că dl Viorel Martin este cel mai avansat povestitor din lumea copilăriei, performant în istorii fabuloase, în care vocea electronică şi intrarea în computer se integrează cu poveştile junglei. Prin butonarea tastaturii calculatorului ajungi direct în viaţa virtuală, adică în ficţiune, deci în plină ficţiune.”

D’ale lui Caragiale „Împărţită-n două bande, ce se numesc cu pretenţie istorice – liberalii şi conservatori – bande mai nesocotite decât nişte seminţii barbare în trecere, fără respect de lege, fără milă de oameni, fără frică de Dumnezeu; această oligarhie legiferează, administrează, calcă astăzi legile pe care le-a făcut ieri, preface mâine legile făcute azi, ca poimâine să le calce şi pe acelea, fără spirit de continuitate şi fără altă sistemă decât numai împăcarea momentană a exclusivelor ei interese“. propus de Al. M.

nr. 75 n februarie 2014


Ieri Constantin P. Popescu Suddenly, I’m not half the man I use to be There’s a shadow hanging over me Oh, yesterday came suddenly. The Beatles - Yesterday Au plecat cu toţii abia când începuse să se lumineze de ziuă, după o distanţă de numai o noapte sau numai de un întuneric, obstacol de neînvins, imposibil de trecut înapoi. După toate cele văzute, Emil se simte mai obosit decât cei care petrecuseră acolo şi nu izbuteşte să se gândească decât la întâmplările vieţii - micile sfârşituri şi începuturi ce îi alcătuiesc dansul - care se înlănţuiseră pentru el cu o seară înainte, când paşii şi gândurile îi fuseseră însoţite pe străzi de liniştea unui cântec fără sunete, neauzit de nimeni. Avea în minte la plecare doar misterul nerostit al ochilor pisicii lui - felul ei de a-i spune la revedere - şi nu se gândea decât la dificila sarcină de a-l cuprinde în cuvinte în seara aceea, ca de altfel şi în multe altele. Călăuzit de vechiul cântec, neinvitaţia la petrecere nu l-a surprins decât prin zarva îndepărtată din colţul de oraş către care fusese atras de zvonul muzicii de dinainte de război, auzindu-l cu întreruperi

printre strigătele de bucurie ale unor bărbaţi şi ale unor femei, de parcă echipa lor favorită ar fi înscris un gol într-un nocturn meci de fotbal. Bine, dar muzica?, se întrebă Emil pe când se apropia, ştiind că nu poate intra, că el trebuie să participe doar din umbra colţului de grădină unde nu ajungea lumina niciunui felinar. Tangoul argentinian părea să nu aibă sfârşit, ca şi ieri, deşi trecuse mult timp; îşi simţi inima bătându-i lin, calm, nu ca în serile când ochii îi deveneau parcă mai strălucitori ascultând măsurile aceluiaşi vechi tango pe care nu-l dansase niciodată. Respira aerul îmbătat de parfumuri amestecate, de trupuri înlănţuite şi diferite feluri de vinuri şi fum de ţigară. Iarba din faţa semeţei reşedinţe fusese tunsă şi puseseră o podea de scânduri curate care răsuna asemenea unei scene sub paşii celor ce dansau. Ritm şi flăcări, rochii albe, roşii şi smochinguri negre, păr lucios şi pieptănat cu cărare perfectă, toată atmosfera asta de bal din anii ’30 îl fascina. Trecea

nr. 75 n februarie 2014

de pe o parte a vieţii lui – cea singură – pe cealaltă parte, ca şi cum ar fi traversat deodată un pod peste vreme şi ocean, înţelegând aproape uimit că acest lucru e cu putinţă: şi mai ales să se simtă în două locuri deodată, ca şi cum ar fi jucat într-o piesă de teatru păstrând încă amintirea de ieri a actorului viu. Şi totuşi, Emil doar asista la petrecerea ce devenea din ce în ce mai zgomotoasă şi mai veselă – în acelaşi timp la fel de mult a altora - pe măsură ce paharele se goleau şi muzica rămânea în albia râului ei de ritmuri. El sar fi vrut mai degrabă într-o cârciumă sărăcăcioasă de periferie, dar se afla deja aici, cu ei, dansatorii, însă nu lângă ei. Şi poate că era mult mai bine aşa. Noaptea era atât de senină încât nu reuşiseră să ascundă stelele de deasupra felinarelor din faţă. Casa era mare, cu o scară în două spirale laterale care conduceau către aceeaşi uşă înaltă. Pe trepte se afla un covor albastru închis, de culoarea mării în nopţile cu lună. Bărbaţi şi femei discutau aprins în grupuri, se desprindeau uneori mână în mână spre ringul de scânduri curate, muzica nu părea să dea semne de oboseală şi Emil şi-ar fi dorit să iasă în lumină şi să danseze alături de ei, să fie vizibil şi viu ca ieri, oricât de mult ar fi ştiut că nu e invitat şi că nu aparţine grupului lor, care sărbătoreau cine ştie ce, doar ei, nu şi el, străinul, ca un agent tri-

mis (încă nu ştia dacă nu dintr-o eroare) în misiune de spionaj. Copleşit de valul altui timp, cuprins de nostalgiile cărţilor amintindu-i Buenos Aires-ul, apoi de toate cele de care trebuise să se despartă din pricina timidităţii lui în faţa valurilor zgomotoase ale vieţii - care îl purtase mai degrabă pe trotuarul trist decât cel vesel - Emil privea sărbătoarea cu ochi strălucind de lumină, de acelaşi mister cuprins în ochii pisicii dar niciodată în cuvinte, prezent şi totuşi lipsind. Putea învinovăţi lămpile aşezate din loc în loc şi mai târziu se temu că va fi surprins şi alungat, mai cu seamă atunci când îmbrăţişările se ascunseră din ce în ce mai des printre tufe de trandafiri şi printre şoapte despre care nu înţelegea decât că sunt acoperite de rumoarea glasurilor, de muzică şi de unda unor iubiri provizorii cât o noapte. Puse totul pe seama tinerilor care se aprinseseră din cauza muzicii, a dansului şi a ritmurilor roşii şi înflăcărate. El, martor tăcut, lăsă totul să curgă, cuprins de uimirea momentului apropiat al zorilor, când lumina dimineţii avea să dezvăluie cântul altor păsări – nu ştia cât de mult dormiseră după atâta zarvă -, când aripa zilei avea să închidă cu totul ziua de ieri şi pleoapele prea ostenite după visul sărbătorii. Ştia că vor fi atât de adormiţi, de ameţiţi de petrecere

4 35


Libertatea cuvântului Sunt liber să gândesc ce vreau, Să spun cuvintele pe şleau. Acum, c-am spus ce mi-a venit, Cei ce-auzeau, au asurzit...

Epigrame şi catrene umoristice

Definiţia epigramei E un arc, sau un resort De-l întinzi, într-o secundă, În trei versuri te înfundă Şi-n al patrulea eşti... „mort”

Responsabili

Lumea literară

Privind stratul de zăpadă Ca viţeii, poarta nouă, Responsabilii cu treaba, S-au făcut din nou ... că plouă

Biata lume literară E-n aceeaşi tevatură. Scriitorii fac cultură, Criticii fac doar ... „gargară”

Nemulţumire

Sticla mea

Veşnic nemulţumit de-a lui consoartă, Bărbatu-i tare supărat pe soartă, Că i-a adus asemenea năpastă. Dar ce vroia să iasă dintr-o... coastă?!

Sticla mea e ca iubitaMă îmbie strop cu strop Dar nu-i place-afurisita, Să mă lase-a-i pune... dop!

nimeni nu-l 4 încât va împiedica să

urce scara spre intrare, pe covorul albastru, cu paşi tăcuţi ca ai pisicii lui, să pătrundă în culisele unui teatru viu şi festiv şi să fie uimit de plânsul tăcut, de legăturile desprinse ale atâtor obiecte risipite peste tot, de îmbrăţişări desfăcute, frânte aproape de zori, la sfârşit. Adierea dimineţii va înviora perdelele albe ale ferestrelor deschise spre noua zi, de pe zidurile bogate va privi resturi fugare de umbre care îşi vor căuta adăpost printre picturi imobile; paharele goale împrăştiate - unele în cioburi vor străluci în primele raze ale soarelui. Muzeul sărbătorii lor e acum trist şi pustiu, au secat oceanul viu al unei singure nopţi. Covoare mototolite, ici-colo o mănuşă albă sau o floare ofilită căzută de la reverul unei haine. Farfurii cu gustări pe jumătate atinse, instrumente muzicale fără solist şi undeva de-

36

de Mihaela Banu

parte, în locul unde Emil ascultase (ori poate visase fără să ştie) toată noaptea, glasul cristalin al unui graur. Rotinduse şi coborând pe ringul de dans, al cărui centru păstra urmele paşilor înflăcăraţi de ritm şi pasiune, un stol de porumbei, ciugulind firimiturile pierdute ale unei nopţi care li s-ar fi părut altora la fel de pierdute. Chemat de un cântec, venind purtat de nicio răzbunare, poate numai de iertări, Emil cunoaşte locul acesta al odihnei tuturor vânturilor dar nu şi al zilei de ieri. Duce alături de el o umbră bogată de tristeţi, unele ale lui, altele nu. Îi sunt singurul sprijin, singurele lumini în noaptea petrecerii celorlalţi. Au plecat, uitându-şi sărbătoarea şi furia voioasă cu care veniseră să muşte din viaţă, din viaţa altora, poate şi a lui, fără să rămână cu nimic altceva decât cu osteneala şi cu amintirea, dar Emil e sigur că undeva trebuie

să trăiască cineva căruia sărbătoarea nu-i fusese permisă, singura lui menire fiind poate aceea de a păstra în echilibru o balanţă cu bucuria pe un taler şi cu tristeţea pe celălalt, deşi încă nu crede că el este acela. Sărbătoarea lui s-a sfârşit încă de ieri, înainte de a începe totul şi nimeni nu vede - poate din pricina oboselii de după petrecere - că nici el nu este deloc odihnit, dimpotrivă, că oboseala lui este aceea a unei vieţi trăite şi pentru ei toţi, sub strania impresie a multiplicării timpului sau poate a simplei lui imaginaţii, care vizitase Buenos Aires-ul odată cu dansatorii de tango fără ca niciunul din cei care nu-l invitaseră la petrecere să-l fi împiedicat. Şi poate că era mult mai bine aşa, să nu contamineze veselia bine programată a petrecerii cu tristeţea lui de ieri, acceptată ca un virus ce putea fi contagios. Durerile vin oricum aici, asta

e sigur. Cândva, demult, cineva a compus un cântec şi secretul lui e doar acela de a-şi fi purtat - ca pe o cruce - melancoliile nopţii până în lumina zilei. De asta poate nu-l invitaseră, nu voiau decât dans, veselie şi o distracţie, o erupţie albă a acestui vulcan de emoţii strălucind în întunericul nopţii, captivi de prea mult timp între ridicările şi căderile unei vieţi ce le devenise rutină. Şi pentru a se reîntoarce mereu acolo, la ţărmul de ieri. Pleoapele îi sunt adânci de insomnii, acoperind vise la fel de adânci, dar nimeni nici măcar pisica tăcută a misterului - n-ar fi fost în stare să spună dacă nu cumva tocmai el îi ajutase pe toţi să trăiască din plin toată nebunia frumoasă a nopţii trecute, ajungând tăcut şi singur până în zori, călător prin sărbătoarea nenumăratelor zile de ieri şi simţind deodată alături un cântec însoţindul credincios ca o umbră.

nr. 75 n februarie 2014


Theodor Codreanu Marele matematician şi umanist deopotrivă, academicianul Solomon Marcus, îmi atrage atenţia asupra unui paradox de care numai noi, românii, suntem parcă în stare: nu ne putem armoniza idealurile şi faptele nici în momente de criză ale istoriei, părăsind minima moralia de care au dat dovadă înaintaşii noştri în momentele de răscruce precum cele de la 1848 sau de la 1918. (A se vedea Solomon Marcus, Un semnal de alarmă: Limba română, în „Contributors.ro”, ediţie online, 15 decembrie 2013). De data aceasta se află în joc supravieţuirea unei reviste care, de peste două decenii, militează, la Chişinău, pentru duhul Limbii Române (scriu cu majuscule aşa cum a făcut-o mereu Grigore Vieru), în condiţiile supremaţiei moldovenismului devenit doctrină de stat imediat ce a fost părăsit spiritul Declaraţiei de Independenţă (27 august 1991), conform căruia limba de stat trebuia să devină Limba Română. Este vorba despre revista omonimă celei de la Bucureşti, Limba română, editată sub egida unei instituţii ea însăşi în veşnică primejdie de a fi agresată de „moldoveniştii” rusofoni (incendiată, acuzată de „fascism românesc” etc.): Casa Limbii Române. Revista a apărut neîntrerupt, din 1991, deşi cu

Încă un semnal de alarmă pentru „limba română” mari sacrificii, datorită iniţiatorilor şi continuatorilor Ion Domeniuc, Nicolae Mătcaş, Alexandru Bantoş, sprijiniţi de spiritul tutelar al lui Eugen Coşeriu, lingvistul de geniu descins din Basarabia. Dar în ce constă paradoxul de la care am pornit? La 5 decembrie 2013, în sfârşit, Curtea Constituţională de la Chişinău a admis că limba oficială a Republicii Moldova trebuie să se numească limba română. Formal, evenimentul a fost salutat şi la Bucureşti, chiar şi în condiţiile lipsei de „coabitare” dintre preşedinţie şi guvern, o maladie care confirmă din nou teoria golului etnic la români elaborată de Mihai Eminescu, maladie care face din ţara noastră una dintre cele mai slabe politic din Europa (cu toate celelalte grave consecinţe, în plan economic, cultural etc.). Discordia şi-a arătat imediat colţii: în faţa retoricii preşedintelui Traian Băsescu, „naţionalist” când are nevoie de susţinere electorală, s-au arătat reticenţi premierii Victor Ponta şi Iurie Leancă. Premierul României a mers chiar mai departe

nr. 75 n februarie 2014

susţinând că Republica Moldova trebuie sprijinită de România, în primul rând, cu fapte, nu cu vorbe din regatul demagogiei. Într-adevăr, e ceea ce trebuie să primeze în relaţiile dintre cele două state. Numai că faptele se tot lasă aşteptate de două decenii încoace! Atrage atenţia d-l acad. Solomon Marcus: „Cultura în limba romană este miza principală a colaborării dintre România si Republica Moldova, ea este garanţia unei solidarităţi de durată, deoarece vine din istorie şi ţine de straturile cele mai profunde ale numitorului comun al celor de la stânga şi de la dreapta Prutului.” De aceea, vin şi fac un apel la guvernul României că e nevoie stringentă de fapte şi-n ce priveşte supravieţuirea financiară a unei revistefanion cu titlul Limba română, aflată acum în primejdie să dispară (ultimul număr fiind 912/219-222 din 2013), paradoxal, tocmai când Curtea Constituţională a admis legitimitatea etnonimului pentru spaţiul basarabean. Ştim că se cheltuiesc uneori zadarnic sume importante în cadrul Departamentului

Politici pentru Relaţia cu Românii de Pretutindeni. Ce-i drept, românii basarabeni nu sunt chiar de… pretutindeni! Dar cu atât mai mult. Pe de altă parte, are perfectă dreptate d-l acad. Solomon Marcus când pune şi întrebarea:: „Dar, în noile condiţii, nu ar trebui ca şi Guvernul de la Chişinău să sprijine această revistă?” Întradevăr. Poate că ar trebui să ne reamintim şi de versurile lui Vasile Alecsandri, ca să punem la treabă cele două guverne în slujba Limbii Române: Unde-s doi, puterea creşte / Şi duşmanul nu sporeşte. Altfel salvarea limbii române la Chişinău, cu atâţia neprieteni confruntându-se, riscă să devină vorbă goală, cu atât mai mult, cu cât pe tarabele cu ziare şi reviste din toată Republica Moldova abia dacă zăreşti câte o publicaţie în limba română. Şi asta după aproape un sfert de veac de când Marea Adunare Naţională de la Chişinău hotărâse încă de la 27 august 1989 asupra voinţei de autodeterminare naţională a românilor basarabeni.

37


Prezentare Crucea Roşie Română Filiala Dâmboviţa Eugen Florea

Crucea Roşie Română s-a înfiinţat prin Înalt Decret Domnesc la 4 iulie 1876, cu filiale pe întreg teritoriul României. Cu aceeaşi dată a luat fiinţă şi Filiala de Cruce Roşie Dâmboviţa, iar din anul 1998 are propriul sediu situat în Str. A.I. Cuza Nr.1 Târgovişte, clădire reabilitată cu fonduri de la Banca Mondială şi Consiliul Judeţean Dâmboviţa . Societatea Natională de Cruce Roşie din Romania este singura organizatie umanitara din tara care, in conformitate cu legea 139/1995 modificata si completata de Legea nr. 524/2004, Statutul SNCRR, Legea 481 din 2004 privind protectia civila, HG 2288 din 2004, are atributii clare ca auxiliara a autoritatilor publice, mai ales in domeniu prevenirii si interventiei in caz de dezastre. Crucea Rosie Damboviţa asistă persoanele vulnerabile in situatii de dezastre si de criza. Prin programele si activitatile sale in beneficiul societatii, contribuie la prevenirea si alinarea suferintei sub toate formele, protejeaza sanatatea si viata, promoveaza respectul fata de demnitatea umana, fara nicio discriminare bazata pe nationalitate, rasa, sex, religie, varsta, apartenenta sociala sau politica. Pentru indeplinirea misiunii sale, Crucea Rosie se bazeaza pe voluntariat, pe sprijinul populatiei. Datorită declinului industriei, a reformei economice în aceşti ani şi în anii următori, cel puţin un sfert din populaţia ţării este afectată de sărăcie. Astfel, ţara noastră, în prag de mileniu trei se află în faţa unor provocări majore, determinate de procesul de globalizare. România va fi nevoită să traverseze încă ani buni perioada de tranziţie, cu întregul său cortegiu de suferinţe, pen-

38

tru o parte din ce în ce mai numeroasă a populaţiei pentru care autorităţile nu sunt şi nu vor fi în măsură să asigure o reală protecţie socială a populaţiei. Agravarea situaţiei ec. Gheorghe Popescu economice şi scăderea ni- Director Crucea Roşie - filiala Damboviţa velului de trai va avea urmări grave asupra stării boviţa este „îmbunătăţirea condide sănătate a populaţiei. La acestea ţiilor de existenţă a persoanelor vulse mai adaugă faptul că România va nerabile”. Prin persoane vulnerafi, în continuare, teatrul producerii bile înţelegem „acele persoane care unor mari catastrofe naturale: inse află în pericol datorită situaţiilor undaţii, alunecări de teren, furtuni care le ameninţă supravieţuirea sau devastatoare, cutremure. posibilităţile lor de a trăi în condiţii Acţiunea colectivă a Crucii Roşii minime de securitate materială şi se concentrează asupra: demnitate umană”. n promovării Principiilor fundaÎn Romania există, din păcate, mentale şi a valorilor umanitare; din ce în ce mai multe categorii de n intervenţia în caz de cataspersoane vulnerabile. trofă; În cursul activităţii Filiala de n pregătirea pentru această inCruce Roşie Dâmboviţa şi-a ghidat tervenţie; activitatea după obiective strategice n sănătatea şi asistenţa persoade dezvoltare după cum urmează: nelor vulnerabile la nivel comuni1. Dezvoltarea de programe tar. concepute în funcţie de vulneÎncepând cu 1990, Filiala Dâmrabilitatea locală şi care să se boviţa a Crucii Roşii Române, a axeze pe domeniile în care căutat să răspundă, în calitatea ei Crucea Roşie Română poate de auxiliar al puterii publice, cerincontribui într-o mare măsură. ţelor celor mai strigente nevoi ale În domeniul planificării şi conpopulaţiei, să se adapteze la proceceperii de proiecte de finanţare sul de schimbări şi evoluţii din ce în există câteva oportunităţi pe care ce mai rapide, adesea imprevizibile, Filiala de Cruce Roşie Dâmboviţa le creând structuri şi programe noi, în poate folosi: funcţie de noile realităţi. n Fondurile Uniunii Europene Programele elaborate la nivel n Un eventual contract cu Agennaţional au fost puse în aplicare în ţii guvernamentale funcţie de priorităţile zonale, astfel n Schimbarea legislaţiei încât Filiala Dâmboviţa a fost în n Interesul statului în contracmăsură să intervină cu operativitate tarea serviciilor de la organizaţiile şi eficienţă ori de câte ori situaţia a neguvernamentale cerut-o. Asfel de situaţii au fost n Concurenţa din domeniul somulte: cutremure, inundaţii, incen- cial dii, starea materială precară a poÎn acest sens am urmărit şi urmărim în continuare: pulaţiei. n Dezvoltarea mijloacelor vaÎn concordanţă cu Strategia Federaţiei Internationale, misiunea riate de generare de venituri fundamentală a Crucii Roşii şi im- pentru beneficiari şi organiplicit a Filialei de Cruce Roşie Dâm- zaţie

4

nr. 75 n februarie 2014


n Crearea unui centru na4 ţional de pregătire a volunta-

rilor în diferite domenii n Dezvoltarea, instruirea personalului şi a voluntarilor n Având în vedere statutul nostru de organizaţie de utilitate publică dorim accesarea surselor statului pentru finaţarea unor servicii socio-medicale sau educative n Diversificarea fondurilor atrase de la alte SN donatoare n Implicarea oamenilor de afaceri - evenimente de strângere de fonduri n Îmbunătăţirea şi utilizarea eficientă a unui fond de rezervă n Oferirea unor servicii plătite pentru organizaţii de stat sau neguvernametale ori persoane fizice precum: instruire, asistenţă tehnică, consultanţă 2. Promovarea misiunii şi activităţilor Crucii Roşii Române şi a Principiilor Fundamentale şi valorilor umanitare ale Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie. În baza art. 8 din legea 139/1995 care arată că "Societatea Naţională de Cruce Roşie din România fiind o instituţie de utilitate publică, are în această calitate dreptul de a cere

concursul tuturor autorităţilor publice, iar acestea au obligaţia de a le acorda", biroul şi în mod expres preşedintele şi directorul Filialei Crucii Roşii Dâmboviţa au avut în vedere aceste precizări şi alături de ceilalţi membri ai biroului şi de voluntari activi s-au implicat serios în rezolvarea problemelor operative ale Filialei. 3. Consolidarea elementelor unei SN care să funcţioneze bine, care să-şi mobilizeze sprijinul şi să îşi îndeplinească misiunea umanitară, contribuind la ameliorarea situaţiei celor mai vulnerabile categorii ale populaţiei. În cursul anilor am urmărit dezvoltarea următoarelor tipuri de servicii sociale:

Servicii de informare n Serviciul de informare despre activităţile CR; n Serviciul de informare cu privire la drepturile şi obligaţiile beneficiarilor; n Acţiuni de conştientizare, sensibilizare socială cu privire la dezastre, problematică socială şi acţiuni de strângere de fonduri

Servicii de educaţie n Educaţie informală extracurriculară cu privire la măsurile specifice de prevenire a dezastrelor, precum şi referitoare la acţiunile recomandate în caz de dezastre pentru limitare consecinţelor acestora; n Educaţie pentru sănătate n Educaţie pentru viaţa de familie

Servicii de consiliere

Alte servicii de support

n Serviciul de identificare şi evaluare a nevoilor persoanelor vulnerabile; n Serviciul de acordare de consiliere psihologică în situaţii de criză (primul ajutor psihosocial); n Serviciul de consiliere socială; n Serviciul de dezvoltare participativă a comunităţii pentru rezolvarea problemelor persoanelor vulnerabile, advocacy

Acestea au drept scop prevenirea sau limitarea unor situaţii de dificultate ori vulnerabilitate, care pot duce la marginalizare sau excluziune socială n Serviciul de prim ajutor premedical n Servicii specializate de asistenţă socială n Servicii de acordare de ajutor material

Cu ocazia Sărbătorilor lunii Martie, urăm tuturor doamnelor şi domnişoarelor, colaboratoare şi cititoare ale revistei Climate literare, căldură în suflet, lumină în gând şi viaţă lungă cu sănătate şi împliniri.

nr. 75 n februarie 2014

39


Cトビナ」i noi テョn biblioteca revistei Climate literare

40

nr. 75 n februarie 2014

Climate 75  

Climate 75

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you