MM. - Ce ştiu personajele Melaniei despre devenire şi destin? MC. - Mai toate personajele mele de roman, se luptă pentru onoare, pentru demnitate şi chiar dacă uneori le fuge pământul de sub picioare, caută să se redreseze. Desăvârşesc, fie şi numai în parte, un catharsis. Destinul este inevitabil, nu poate fi ocolit, şi în ,,Femeie în faţa lui Dumnezeu”, Dacia Diugan este un exemplu perfect de om care nu poate fugi din faţa sorţii. Dar, tot atât de bine, ea ştie că resursele supravieţuirii pe planuri temporale diferite ţine de felul cum ştie să aleagă între a fi o sclavă sau stăpână a propriului destin. MM. - Ai sentimentul că au rămas cărţi nescrise, că mai ai de transmis lumii încă ceva din tumultul sufletului? MC. - Întotdeuna rămân cărţi nescrise, dar este straniu cum, când ai terminat de scris o carte, aflii pe căi lăturalnice, că cineva, undeva, cândva a mai pedalat pe aceeaşi idee. Şi tu, care te credeai inedit, unic sub soare! Cred că ne hrănim de la o sursă de inspiraţie generală, Akaşa, cum îi spun cei interesaţi de viaţa de dincolo de Viaţă. Personal, aş vrea să pot scrie o carte pe zi! Utopic, nu? Dar, oare nu toţi ne dorim să comunicăm, să ne împărtăşim sentimentele? De când e lumea lume, la focul din grote, oamenii îşi povesteau experienţele personale. Mereu vor rămâne în urma noastră gânduri nemărturisite şi cărţi-mare ce au fost nescrise. MM - Sunt momente din viaţă definitorii pentru devenirea unui om ca scriitor? MC. – Evident! Să fii la locul şi la timpul potrivit. Să ai exemple care să te mobilizeze. Să ai şansa unei etape isotrice interesante şi în care noţiunea de scriitor să fie respectată de societate. MM - Cum s-a ajuns la implicarea în politică? La un moment dat ai fost purtător de cuvânt? MC. - Sunt un om angajat prin ceea ce fac, politic. Nu ţin de un anume partid, fracţiune politică, platformă sau cum li se mai zice. Mă interesează ce se întâmplă cu ţara mea, cu familia mea, cu mine. În general, nu mă las dusă de val şi urăsc fenomenul de ,,turmă” După 1989 am dat buzna pe porţile imobilului unde îşi avea sediul central, în Bucureşti, PNŢCD. Ai mei, în familie, în afară de tata, care a fost social democrat, au fost manişti, ţărănişti. Aşa că, din nostalgie şi pentru că eram ardeleancă într-o mare de răgăţeni, am scris, o perioadă, pentru oficiosul PNŢCD, ziarul Dreptatea. Era în perioada în care Petre Roman, din postul de premier, ne demonstra că România este doar un maldăr de fiare vechi. Am luat atitudine, se poate vedea în arhive, şi am fost printre puţinii jurnalişti de atunci, care am spus ce am gândit cu voce tare. Ţin minte că m-am întâlnit, în Piaţa Lahovari, cu poetul Ion Horea, transilvăneam de- al meu şi fost redactor la România Literară înainte de 1989, unul dintre redactorii
91