Fac parte din asociaţia naţională a draculiştilor, dar în ultimii ani nu am auzit de nicio acţiune care să ne promoveze pe acest tronson. Mai sunt aduşi, de Halloween turişti creduli, cărora li se serveşte vin roşu şi acru. Nu au parte de mit acasă la el. Deşi susţinem că suntem o naţiune creştină, bisericoasă din cale afară, dacă treci pe stradă, nu se poate să nu auzi oameni de toate vârstele, drăcuind, pomeninându-l în cele mai ciudate circumstanţe pe cel cu ,,corniţe”. Nimeni, absolut nimeni nu se sperie, dar când rostim: Dracula! Ne albim precum hârtia. Ştiu că unii dintre cititori, mă vor contrazice. Eu susţin doar ceea ce am experimentat cu romanul meu ,,Cinând cu Dracula”, a fost singurul meu roman promovat pe două mari canale de televiziune naţională! Pe ei nu îi interesa arta scrisului, doar ideea trăznită! Apoi, în Canada fiind, când eram întrebată de unde vin, le spuneam cu mândrie patriotică: Din România! Apoi, mă simţeam ca naiba, pentru că omul de rând din Lumea Nouă nu ştie unde este România. Atunci, spuneam: Transilvania! Şi li se aprindea ,,beculeţul”. Invariabil exclamau: “Ia, ia, Draculea!!! “ Eu am scris cartea ,,Cinând cu Dracula” în stil occidental, imediat ce am revenit din Canada, unde am văzut un sătuc de pescari cum s-a transformat, în câţiva ani, într-o prosperă staţiune de coastă, datorită unui mit sângeros, inventat de responsabilii cu marketingul zonei. Turiştii veneau acolo şi plăteau preţ bun pentru o noapte în odaia unde, aflaseră dintr-o carte, că înnoptase un vampir cu o femeie frumoasă în braţe. La toate chioşcurile de ziare, în magazinele din jur, se găsea cartea respectivă. La Bistriţa, romanul meu axat exact pe zona asta geografică, nu a prins. Nu am avut marketing. Nu a fost absolut nimeni interesat de folosirea cărţii mele ca instrument, în promovarea turismului zonal. Ba, da. Am fost onorată cu invitaţia de-a fi primită în Societatea Internaţională a Draculiştilor. Am primit însemnele acelea şi de atunci, nimic. Dracula sigur a murit. Mă întreb de ce dăm bani mulţi pentru ,,frunza” cea controversată, care reprezintă loggo-ul de turism românesc, când Dracula nu ne-ar fi costat absolut nimic. Irlanda, cu castelele bântuite de stafii, mai mult sau mai puţin imaginare, nu se sfieşte, le promovează. Şi nu este singurul exemplu. Nu ştiu cum priveşte Biserica această problemă. Cred că nu o întreabă nimeni, sau dacă da, nu se cuvine ca un preot să fie pentru poveştile cu morţi celebri. Ei, cu moaştele sfinţilor purtate în racle de argint este altceva, deşi, cum evoluează lurcurile acolo, tot turism se numeşte. Desigur, până şi eu păstrez proporţiile între un sfânt şi un demon. MM. - Este greu să scrii literatură pentru copii? Să te apropii de lumea lor? MC. - Aşa se spune că după ce am scris romane şi poeme filosofice, a intra în lumea copiilor este dificil. S-ar cădea să confirm, dar nu a fost aşa. Toate cărţile pentru copii le-am scris în anumite etape, atunci când nepoţeii mei erau mici. A fost ca un dar pe care l-am făcut pentru ei. Acolo, în texte, este un joc cu timpul şi cu imaginaţia, cauţi şi ajungi la limbajul nesofisticat la unui puşti de partru, cinci ani. Totul este să reuşeşeti să vezi lumea prin ochii lui. Este fascinant. De fapt, în toate cărţile mele, când scriu din perspectiva unui personaj, mă pun în ,,pielea” lui, folosesc cuvinte din mediul repectiv, simt mirosurile epocii care a fost odată, calc pe duşumele imaginare, pentru că, altminteri, personajul virtual nu ar fi aproape de cel real, nu ar atrage, nu ar hipnotiza. Când am lucrat la placheta ,,Versuri scrise pe zăpadă”, a fost magic. Era iarna. Mă uitam pe geam şi vedeam pădurea Codrişor. Nu mi-a fost greu să-mi imaginez vietăţile care mişunau sau hibernau în scorburi.
61