Page 1

ITACA Revistă de cultură a scriitorilor de limbă română din afara granițelor țării

Publicație a Centrului de promovare ”Itaca” – Dublin Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


2

ITACA Fondatori: Director: Redactor-șef: Redacția revistei:

Emanuel Pope, Dorina Șișu, Viorel Ploeșteanu Dorina Șișu (Irlanda) Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Emanuel Pope (Anglia) Emanuel Stoica (Suedia) Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Spania) Mihók Tamás (Ungaria/România)

Tehnoredactare computerizată: Corectura: Coperta I și ilustrația revistei: Adresa redacției:

Dorina Șișu (Irlanda) Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

Maria-Liana Chibacu (Irlanda) Centrul de promovare “Itaca” – Dublin 32 Exchange Hall, Belgard Square North, Tallaght, Dublin 24, Ireland E-mail: centruldepromovaredublin@gmail.com revistaitacadublin@gmail.com Persoane de contact: Dorina Șișu sisudorina@yahoo.ie Viorel Ploeșteanu viorel1ploesteanu@yahoo.com ISSN Itaca (Baia Mare): ISSN – 2286 – 3583 ISSN – L 2286 – 3583 Sub licența ”Republica artelor”: Republica artelor by Cititor de Proză is licensed under a Creative Commons Attribution-NonComercial-NoDerivs 3.0 Unported License. Revista Itaca este ne prețuită, așadar, nu se vinde. Atenţie! Răspunderea pentru opiniile exprimate în articole revine în întregime autorilor.

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


3

ITACA Revistă de cultură a scriitorilor de limbă română din afara granițelor țării, a Centrului de promovare ”Itaca” – Dublin

Anul III Nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


4

sumar

Editorial: – Vavila Popovici (SUA) Constanțiu Mara (Suedia) – Proză Cristina Grigorov (Germania) – Poezie Olga Grosu (Germania) – Semnal de carte English corner: Valery Oișteanu (SUA) English corner: Dorina Șișu (Irlanda) Dorina Șișu (Irlanda) – Proză Adrian Grauenfels (Israel) – Poezie Pavel Nedelcu (Italia) – Proză En écrivant français: Angela Nache-Mamier (Franța) Viorel Ploeșteanu (Irlanda) – Proză Irish poet guest: Billy Ramsell (Irlanda, Cork) Dan David (SUA) – Poezie Cristache Gheorghiu (Grecia) – Cronică spectacol Dumitru Ichim (Canada) – Poezie Cristache Gheorghiu (Grecia) – Note de jurnal Paula Lavric (Anglia) – Poezie Valery Oișteanu (SUA) – Articol Claudia Ene (Spania) - Proză Adriana Moscicki (Israel) – Poezie Ioan Silvan (Spania) – Proză Dorina-Brândușa Landen (Suedia) – Poezie Sorin Tunaru (Germania) – Proză Mihók Tamás (Ungaria) - Poezie Sebastian Salmanis (Anglia) – Proză Traduceri: Sofia Rodriguez – Elisabeta Boțan (Spania) Toreo literaria: Elisabeta Boțan (Spania) Eugen Cojocaru (Franța) – Cronică de film Sebastian Salmanis (Anglia) – Poezie Emanuel Pope (Anglia) – Poezie Cristache Gheorghiu (Grecia) – Note de lector Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Spania) – Proză Maria Roibu (Olanda) – Poezie Emanuel Stoica (Suedia) – Proză Manuela Ghiurca (Italia) – Haiku Elvira Popazu-Seffer (Israel) – Proză Anca Elena Balan (Italia) – Poezie Traduceri: Baudelaire de Pavel Nedelcu (Italia) Carmina Harr (Irlanda) – Proză Distincțiile revistei Itaca pentru literatură – diaspora Invitație de colaborare la revista Itaca Galeria autorilor

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015

Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag.

5 8 10 12 15 16 17 19 20 27 29 32 33 34 35 36 39 41 45 46 48 51 53 55 57 60 62 64 65 65 66 68 72 73 80 81 82 83 84 87 88 89


5

editorial

Vina, „bat-o vina”! Vavila Popovici (SUA)

„Caracteristica vinovaților este neliniștea.” – Seneca Abaterea de la ceea ce este considerat a fi drept, bun, se definește ca vină, ea se hotărăște în justiție, implicând și pedeapsa respectivă. Fapta comisă de cel vinovat o numim vinovăție, un sentiment pe care îl încearcă cel vinovat și care poate fi simțit cu intensități diferite, sau poate chiar lipsi. Este o stare emotivă negativă și dureroasă, se manifestă în mai multe feluri, având și cauze diferite: omul simte că a încălcat un cod moral sau anumite valori etice, a rănit pe cineva, nu a făcut ceva ce trebuia făcut etc., se analizează, ajunge la concluzia că este vinovat și se auto-pedepsește, sau este învinuit și pedepsit. Dacă nu-i pasă, adică nu simte îndeajuns, va trece peste aceste emoții și va fi dispus și altădată să treacă tot cu atâta ușurință peste ele. Sau săvârșește o altă vină – minte! Normal ar fi să se pornească de la adevărul că oamenii sunt supuși greșelilor, că se poate învăța ceva din ele, că trebuie să fim moderați în concluzii și acțiuni, deoarece sentimentul de culpabilitate neliniștește sufletul. Ne victimizăm sau suntem victimizați și suferim. Vinovăţia strică echilibrul energetic al organismului, afectează judecata și repercusiunile sunt uneori dramatice. Într-un articol al doctorului și psihologului austriac Alfred Adler (1870-1937) intitulat Vina și sentimentele de vinovăție, se specifică faptul că „vina este atrasă de comiterea unui act interzis de către legile societăţii, legi stabilite pentru a proteja indivizii de acţiunile semenilor lor”, menționând totodată că „ele au fost notate în Cele 10 Porunci, care reglementează punctele esenţiale ale comportamentului dintre oameni. Caracterul de «liber arbitru» imanent în conceptul de responsabilitate, face individul răspunzător pentru alegerea comportamentului său; dacă această alegere contravine legilor traiului în comun, dacă este o alegere antisocială, atunci efectul unei asemenea acţiuni poate

conduce la facerea persoanei vinovată de o infracţiune, delincvenţă sau păcat”. Este momentul de a ne aminti din Decalog, porunca a VI-a – „Să nu ucizi”; porunca a VIII-a – „Să nu furi”; porunca a IX-a – „Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău”; porunca a X-a – „Să nu poftești nimic ce este al aproapelui tău”. Omul trăiește după niște legi, care sunt de două feluri”: legi dumnezeiești și legi omenești. Legile dumnezeiești sunt veșnice, morale și firești, date tuturor făpturilor înzestrate cu judecată și voie liberă. Despre legea veșnică ne vorbește Sfânta Scriptură: „Eu am fost din veac întemeiată de la început, înainte de a se fi făcut pământul” (Pilde 8, 23). Deci, fiecare om are o lege interioară, naturală, universală, nescrisă, dar înscrisă în minte și inimă. Există și legi obligatorii de conduită în societate, ele nefiind veșnice, ci temporare, se schimbă și evoluează odată cu societatea „pentru a-și păstra valoarea practică”. Conștiința morală fiind o componentă existențială a omului, emite judecăți și îl îndeamnă să se conformeze legii morale. „Limitele interioare sunt nespus mai dureroase, ca cele exterioare”, ne spune filozoful român Constantin Noica; și peste ele nu putem trece, fiindcă rănim conștiința. Ea acționează în hotărârile noastre și tot ea ne judecă ulterior. Cu alte cuvinte ne aparţine, ne îndeamnă, dar nu ne obligă. Alegerea este a noastră, cu repercusiunile ei. Opțiunea de a trăi o viață interioară echilibrată poate fi doar o decizie personală, ea însumându-se deciziilor unei societăți. Regele României, Mihai I, a afirmat un mare adevăr: „Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință și fără memorie”. Vinovăţia, se spune, a fost prima emoţie dăunătoare simţită de om, comportamentul lui Adam şi al Evei schimbându-se imediat după comiterea păcatului: „Ei s-au ascuns de Faţa Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină”

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


6

editorial (vers. 8). A fost sentimentul fricii şi al ruşinii. Pe lângă frică şi ruşine, ei au simţit şi tristeţe, mai ales după ce au conştientizat consecinţele neascultării de Dumnezeu. Cauză și efect! Cuvintele folosite de Adam au fost: „Femeia, pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine…”, cele folosite de Eva: „Şarpele m-a amăgit…”. Iată cum vinovăţia generează mecanismul de aruncare a vinei asupra altuia sau de justificare a comportamentului prin aducere de argumente. Învinovăţirea altora nu duce la rezultate bune, vina trebuie asumată și căutată eliberarea de vinovăţie. Psihanalistul vienez Sigmund Freud (1856-1939), întemeietorul psihanalizei, a folosit termenul de „proiecţie” ca un mecanism de apărare, susținând că oamenii pun vinovăţia lor pe seama altora sau găsesc argumente pentru a-şi uşura sentimentul de vină. El a introdus conceptele de Sine - componenta guvernată de principul plăcerii - Ego-ul principiu al realității care înfrânează impulsurile Sinelui și care spune stop! nu acum! și Super ego-ul - instanța supremă, valoarea morală. Deci conştiinţa este o reflectare psihică a realității, păstrând un echilibru între cerinţele etice şi morale. Kant spunea că etica se fondează în jurul răspunsului: „ce trebuie să fac?”, ulterior reformulată ca: „ce trebuie să știu despre ce trebuie să fac”. Conflictul se ivește în cazul egocentrismului și al egoismului, situații în care omul ori se simte a fi centrul universului, și atunci nu simte nici o vină care i se atribuie, ori ascunde vina, mințind, pentru a-și putea satisface în mod egoist plăcerile; are liberul arbitru de a alege atitudinea, comportamentul, relația cu lumea exterioară. Scriitori de seamă ai lumii au scris despre acest sentiment al vinovăției, au analizat stările conflictuale, încercând să facă lumină în înțelegerea sufletului omenesc. Dacă ne gândim la dramaturgul și poetul William Shakespeare (1564-1616), considerat cel mai mare scriitor de literatură engleză, la tragedia Hamlet, în care prințul Danemarcei este pus în fața dovezilor faptului că unchiul său, Claudius, i-a omorât tatăl, în mod egoist, crud și fără remușcări, devine obsedat să dovedească vinovăția unchiului și de a se răzbuna. Având un deosebit simț pentru cinste și corectitudine, este revoltat de purtarea nevrednică a mamei sale, Gertruda, de faptul că nu a simțit îndeajuns durerea pentru moartea tatălui său și a comis rușinoasa căsătorie. Prințul e cuprins de o adâncă tristețe, își pierde toată bucuria, veselia și obișnuința pentru lectură, jocuri și sporturi

potrivite tinereții sale; lumea-i pare o gradină părăginită în care florile sunt năpădite de buruieni. Nu-l frământă faptul că a fost înlăturat de la tron, moștenirea sa de drept, ci faptul că mama sa a uitat așa de repede pe tatăl său, care fusese pentru ea un bărbat bun și iubitor și se măritase cu fratele bărbatului, o căsătorie împotriva legii din pricina înrudirii, precum și graba necuviincioasă cu care se făcuse această căsătorie. Sufletul lui era sfâșiat și mintea întunecată. Shakespeare aduce în prim plan povestea stranie cu fantoma tatălui care apare la miezul nopții, văzută de ostași și de prietenul lui, Horațiu, fapt ce îl determină să dorească să vadă și el apariția spiritului. La întâlnire află cum s-a produs moartea tatălui, trădătorul frate vărsându-i în ureche un suc otrăvitor. Hamlet devine și mai frământat, nemulțumit de situația din propria-i familie, sentimentul rușinii este copleșitor, considerând că imoralitatea se poate repercuta asupra țării sale, asupra unei lumi întregi. Vinovăția unchiului este inacceptabilă, Hamlet acționează grăbit și impulsiv. Este alegerea lui. Iată cum, în funcţie de alegerea personală, pedepsirea vinovăţiei poate avea și partea ei distructivă. Groaza-i cuprinde simțurile, chipul său ia o înfățișare sălbatică, purtare anacronică, dragostea din suflet pentru Ofelia dispare, adoptă un aer de nebun și o dojenește. Tristețea accentuată este vecină cu nebunia reală, plănuiește aflarea adevărului, darea lui în vileag, răzbunarea. Pregătește o piesă cu o acțiune asemănătoare, la care asistă regele, pentru a urmări reacția regelui. Adevărul iese la suprafață, el neputând fi îngropat. Răzbunarea însă aduce numai nenorociri: moartea Ofeliei, moartea reginei, moartea chiar a lui Hamlet, prințul bun, iubitor și care ar fi putut fi un vrednic și desăvârșit rege al Danemarcei. Tragedia pieselor lui Shakespeare te pun pe gânduri, te fac să discerni binele de rău, să dorești o viață morală acestei lumi, pentru a nu strica armonia ei. Despre Feodor Dostoievski (1825-1881), unul dintre cei mai importanți scriitori ruși, veșnic în căutarea armoniei sociale și umane, Deborah Martinsen, profesor de literatura rusă la Universitatea din Columbia, spune: „Scriitorul transmite mesaje nu doar pentru minţile şi inimile noastre, el stârneşte un amalgam de emoţii - de la vinovăţie până la respect şi iubire”. Vorbește de faptul că în scrierile lui există o bază morală profundă, reușind să imprime imagini de neuitat în minţile şi inimile cititorilor: „Ruşinea în opera lui Dostoievski, de exemplu, ţine de experienţa noastră comună a izgonirii din paradis. Cu toţii suntem căzuţi, suntem înstrăinaţi faţă de noi înşine, faţă de ceilalţi şi

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


7

editorial faţă de Dumnezeu. Cu toţii luptăm să înfruntăm acest sentiment de înstrăinare şi să ne întoarcem la starea de comuniune”. În cartea Frații Karamazov, de exemplu, dacă fiecare dintre frați are o personalitate aparte interesantă: Dmitri pasional, senzual, Ivan - lucid, rațional, aparent ateu, Aleoșa – simbol al trăirii spirituale și al apropierii de Dumnezeu, tatăl, în schimb Feodor Pavlovici este un „exponent pur al sadismului karamazovian”, constituind nucleul și simbolul acestei lumi descompuse, om imoral care duce o viață desfrânată, lipsit de ideal, „animalul rapace fără acces la remușcare, ultima expresie a înstrăinării de umanitate”, după cum îl caracterizează scriitorul, eseistul din România Ion Ianoși. Feodor Pavlovici nu face altceva decât să-și savureze viața, într-un un mod animalic, propriu individualismului, eliberat de orice norme și rețineri morale, plăcerea fiind unicul scop al existenței sale, de dragul ei fiind gata să distrugă pe oricine, chiar pe proprii săi copii. El nu-și asumă nici o vină, nu are nici un fel de remușcări. Conform viziunii lui Freud, el rămâne la stadiul sinelui dezvoltat și precumpănitor. Dar, iată, lumea nu este constituită numai din acești indivizi, ci și din aceia pentru care ego-ul și super ego-ul își au intervenția lor binefăcătoare și Dostoievski știe să sară de la o gândire imorală, la una morală îmbrățișată de iubire, precum în romanul Crimă și pedeapsă: diabolicul Raskolnikov are simptome de grandomanie, considerându-se persoană înzestrată cu calități deosebite, își simte justificată decizia de a ucide, după crimă sentimentul remușcării îl macină; este salvat prin dragostea survenită pentru o tânără curată sufletește, obligată să se prostitueze pentru a-și salva familia și care ajutată de credință, găsește energia necesară pentru a-l călăuzi, în ciuda propriei sale suferințe. Este tema preferată a lui Dostoievski, cea a salvării prin suferință. Toate emoțiile negative dăunează organismului fiecăruia în parte, dar și întregii societăți, precum vinovăţia, ura, furia, mânia, răzbunarea, teama, toate sunt sentimente opuse compasiunii, iubirii, acceptării, iertării, încrederii, iubirea fiind sentimentul cel mai puternic pozitiv care poate redresa totul, atât în interiorul nostru cât și în afara noastră. De aceea atât de frumos ne grăiește Biblia: „Dacă iubire nu e, nimic nu e!” și „Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (Ioan 4, 8). Religia care propovăduiește binele acestei lumi, trebuie apreciată. Dar ca să

înțelegem o religie, ea trebuie cunoscută cu adevărat, pentru a-i vedea acel sâmbure de omenie și de iubire, care trebuie găsit, apreciat și nu denaturat. Oamenii au dreptul să aibă credința în religia aleasă de sufletul lor și să respecte valorile ei. Dacă respecți, vei fi la rândul tău respectat. Este ca legea ofertei, cea care exprimă relația dintre ofertă și preț: oferi lipsă de respect, trebuie să prevezi prețul plătit. Din nou spun: fiecare efect are o cauză, iar rațiunea și simțirea este necesar a le cunoaște și a gândi asupra lor! Vinovăția este o stare implantată parcă în mințile oamenilor de astăzi. Valorile morale sunt date la o parte și consecințele sunt dezastruoase. Tineri fără experiență de viață, în absența unor explicații logice a binelui, devin încrâncenați, au o singură idee în cap, un drum ales periculos, nedrept și distrugător al armoniei pentru care ne naștem și pe care trebuie să o cultivăm. Egocentrismul cuprinde ființa, cel din afară este vinovatul, tu ești cel integru, neștiind că remușcarea pândește și că ea poate duce la dărâmarea ființei. O vinovăție imaginară sau reală induce dorința de răzbunare cu cele mai crude mijloace, uitând complet de sentimentele umane, pentru care oamenii s-au străduit atât amar de vreme să și le însușească. Pentru unii oameni politici - fie bărbați, fie femei - cocoțați în funcții de decizie, nu mai contează ce este moral, lăcomia pentru satisfacerea propriilor plăceri, a propriilor interese primează și nu interesează cât de mult îi afectează pe cei din jur atitudinea și acțiunile lor. Când sunt învinuiți, se folosesc de acea „proiecție”, ca mecanism de apărare, în loc să-și recunoască vina. A recunoaște vina însemnă a ține cont, măcar în ultimul ceas, de legile morale, atât cele veșnice cât și cele elaborate la momentul respectiv de către societatea în care trăim, adică a face un pas spre maturizarea conștiinței, a aduce lumină în suflet. A trece peste linia de demarcație a binelui, înseamnă a te înscrie în zona răului, a fi vinovat, iar vinovăția atribuită cuiva trebuie bine cântărită, după aceleași legi, pentru a nu avea vinovați fără vină. Cuvintele poetului latin Plaut (195 i. Cr.) „Homo hominis lupus” (Omul e lup pentru om) au ajuns vestite; ele au arătat lăcomia sălbatică ce îi transformă pe unii oameni în fiare față de semenii lor, egoismul naturii umane. Filozoful roman Seneca (4 i.Hr.-65 d.Hr.) a formulat replica: „Homo res sacra homini” (Omul e ceva sfânt pentru om). Ar trebui să fie!

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


8

proză

Un binevoitor Constanțiu Mara (Suedia)

(labirintul delaţiunii) 1. Definiţie şi cadrul istoric 2. Cum funcţionează 3. Un exemplu minor 4. Efectul generalizat. 1. Nimic mai lesne decât să pui zâzanie între oameni. Suspiciunea, un fel de câmp magnetic al delaţiunii, nu cruţă pe nimeni. Se extinde, aparent din proprii resurse, ca un titirez după un reuşit bobârnac iniţial. Un mecanism străvechi, un fel de perpetuum mobile al istoriei, uns cu doze de invidie, minciună şi laşitate, după reţete celebre sau de invenţie personală. În faza de glorie din comunismul multilateral dictat, fază de glorie care va continua până la o reînnoire morală, aşteptată ca un miracol, fără implicare personală, acest câmp favorabil delaţiunii a atins perfecţiunea prin formele eliptice în vorbire. Vorbire abstractă, fără subiect, fără predicat, doar cu efect. Mai ales efectul de a-l da la o parte, lovit sau nu, pe celălalt. Fie pentru a-i lua locul, fie pentru un cumul de merite apreciate „mai sus”, fie pentru a face exerciţii în câmpul neîncrederii: dacă nu distrugere, măcar izolare. 2. - Ce zici? - Ce să zic... - Atunci? - Atunci ce? - Nu ţi-a zis? - Mi-o fi zis. - Nu suntem noi prieteni? - Şi? - Şi! - Uite ce-i... - Mă ameninţi? - Vezi-ţi dom’le de treabă... - Bine, eu ţi-am spus...

(mai târziu, cu un al treilea) - Păi bine, măi, să zici tu... - Am zis eu? - Ai zis, că altfel... - Şi ce am zis? - Ştiu eu ce ai zis? Destul că ai zis. - Şi tu ai crezut? - Păi... De aici înainte scenariul se dezvoltă singur: prietenul, vecinul, colegul, devine posibil duşman. Urmează partea de monolog, acelaşi pentru fiecare, indiferent de meserie şi poziţie socială: „ce o fi întrebat?, ce a aflat?, de unde ştie?, ce ştie?, ce o fi vrut să afle?” Apoi monologul se adânceşte: „cu cine voi fi vorbit? când? pe cine cunoaşte el şi eu nu ştiu?” Şi fiecare îşi face apoi inventarul: „ actele apartamentului sunt în regulă, butelia de aragaz o am dinaintea legii buteliilor, în străinătate nu am fost, cu americani nu am vorbit, la serviciu nam probleme”... Aici apare îndoiala, ca prima clătinare a unui titirez care se învârte demult: „dacă se fac restructurări?... chiar dacă s-ar face, ei au posturile lor... doar dacă au vreo obligaţie şi trebuie să plaseze pe cineva!” Te poţi gândi şi că l-ai dat naibii pe unul în tramvai fără să ştii cine e. Această perioadă, în care viaţa nu mai are gustul dinainte, dă naştere la soluţii diverse şi istoria devine individuală: fie o ofensivă totală, după cercetarea atentă pe cine are în spate celălalt, fie afişarea nepăsării reci: „ei şi? o să-mi ia boii de la bicicletă?” Sau mai adesea liniştitorul fatalism strămoşesc: „fie ce-o fi, doar n-am omorât pe nimeni.”

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


9

proză de Constanțiu Mara 3 În ce mă priveşte, trecând cu gândul din supoziţie în supoziţie, ajung, cam în preajma „primei trimestriale” din care aş fi vrut să-mi cumpăr pantofi, ajung la întrebarea: oare s-a aflat mai sus de redacţie că eu i-am sugerat poetului dat afară, cel care compunea cuvinte încrucişate pentru careul „Prepoziţii şi prefixe” definiţia „cadou slavizat, cinci litere” cu soluţia „zadar?” Tăiatul de la primă ar fi doar o amânare a cumpărării pantofilor, dar dacă în dosarul meu a apărut un bileţel semnat „un binevoitor”? Mai bine aş fi tăcut...

4 Prin difuzarea la timp a unor şoapte cu ingrediente nocive se obţine un număr nelimitat de suspicioşi şi de speriaţi. Ei vor fi aduşi la tăcere prin arestarea proporţional distribuită la numărul locuitorilor. Se obţine astfel teama generalizată, vorbirea din ochi şi tăcerea. Pe aceste fire slăbite, dar în continuă alertă, ca o reţea de nervi zdruncinaţi, vor aluneca zvonurile ca nişte superstiţii şi dorinţele ca nişte zvonuri, iar adevărul va fi privit ca fumul jocurilor de artificii, de o consistenţă apăsătoare, înecăcios, dăunător. Fără strălucire.

Maria-Liana Chibacu – Mătasea memoriei

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


10

poezie

Cristina Grigorov (Germania)

Neverosimila asemănare

Elbe, ne asemănăm precum două picături de apă degetele noastre sunt totdeauna reci părul nostru totdeauna încâlcit de zbuciumul trecătorilor ce-n brațele noastre dorințe neîmplinite iubiri imaginare mocnesc Elbe, noi nu ne-am născut din aceiași părinți dar avem același pântece de femeie amândouă vom naște eu prunci de hârtie nemuritori

tu de apă veșnic curgătoare Elbe, în valuri transparente și moi mă sufoci celulă cu celulă gând cu gând și atunci sunt cea mai frumoasă femeie! ciurde de cerbi galactici fericiți vor paște poemul meu renăscut în lanuri verzi

Nemurirea doare?

Elbe, nemurirea doare? vezi bine toamna copacii devin tuberculoși hârâie și scuipă sânge în iarba care galben plânge păsările de frig obsesiv pe sol îl scriu pe portativ

ieri am văzut un avion împins de păsări spre ecuator florile bucuriile mele cu tulpini delicate tremură în zdrențengenuncheate într-o strâmbă rugăciune cerului

să nu mai spele cu apă rece morții verii Elbe, nemurirea doare sau numai zborul lui do spre sol?

Simbioză Elbe, și viața și moartea se hrănesc din om precum zooxanthellatele din alge viața din suflet moartea din trup

într-o simbioză trihotomică din care omul ființa parazitată dobândește doar timp

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


11

poezie de Cristina Grigorov Răsărit Elbe, în fiecare zi, din pântecele tău Soarele se înalță și-apoi se coboară – o Pasăre Phoenix amputată, fără memorie, fără cântec, fără aripi. Elbe, n-ai putea, măcar într-o noapte, să-mi faci un culcuș din mușchi și din alge și-n brațele tale să mă legeni precum o floare de lotus alintată de vânt? Elbe, aș fi atât de fericită! somnul l-aș închide într-o scoică aurită, pleoapele mele astfel eliberate s-ar abandona cu voluptate dansului feeric al lebedelor albe. Elbe, doar o șoaptă! când soarele erupe dormitând din apă, brațele-mi să deschid – două aripi, memoria-mi să o vărs în cântec de harpe. Elbe, numai o clipă! inima mea amorțită s-ar zbate cumplit până în moarte, de unde, cu Soarele îngemănată, asemeni Păsării Phoenix va renaște.

Maria-Liana Chibacu - Transhumanța

Timpul trecut Elbe, să-mi fie dor nu mai vreau de timpul pe care nu l-am trăit fiecare răsărit mă condamnă să simt veșnicia ce se întinde înaintea mea un deșert puroiul secundelor ce supură din tălpile-mi suferinde de mers înapoia mea

o mare sângele imemorial ce numai în vis se varsă din venele mele fragile Elbe, de dor țărmurile se pot ruina? marea ar înghiți deșertul iar tălpile mele ar săruta fericite rănile timpului trecut.

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


12

semnal de carte

Poveste de viață Olga Grosu (Germania)

- Citeşti? m-a întrebat într-o discuţie în pauza de la şcoală. - Da, îmi place să citesc, i-am răspuns, privind-o cu un fel de teamă, nedorind să mă întrebe titlul sau autorul ultimei cărţi citite, acestea fiind punctele mele slabe. - O să îți aduc ceva de citit, mâine. Sper să-ţi placă. Și schimbă subiectul. În mintea mea încolţise nedumerirea. De ce oare mă întrebase? În ultimul timp doar unele secte religioase îmi puneau această întrebare. A doua zi misterul a fost dezlegat de cele două cărţi ce mă aşteptau pe bancă și pe care văzusem cu uimire scris numele ei. Era o zi frumoasă de aprilie, când eu şi soţul meu aşteptam nerăbdători într-o clasă începutul cursului de germană. Emigrasem doar de două luni în această ţară, dar suficient de mult să ne dăm seama că, fără să cunoaştem limba, va fi cu neputinţă soluţionarea independentă a situaţiilor cotidiene. Acest curs era speranţa de a depăşi întrun timp scurt obstacolul integrării, a cunoaşterii culturii şi al acestui popor. Eram doar noi doi şi ne întrebam dacă nu cumva greşisem ora sau adresa, având în vedere celebra punctualitate a germanilor. Tocmai atunci îşi făcuse apariţia o doamnă cam de cinzeci de ani, înaltă, îmbrăcată într-o ţinută lejeră, cu blugi şi cămaşă. Șalul de la gât îi dădea o notă de sobrietate. Părul rebel de culoarea spicului, până la umeri, descoperea un chip care păstra încă vie frumuseţea ce altădată îl împodobise din plin, iar ridurile îl brăzdau ca dovada unor trăiri ce-şi lăsaseră amprente de neşters. Ochii de albastrul cerului oglindeau în profunzimea lor multă curiozitate şi cunoaştere, iar zâmbetul discret, pe alocuri ironic, îi lumina obrajii palizi. Ne-a adresat o întrebare în limba germană, pe care însă n-o înţelesesem. Când și-a dat seama că suntem români o bucurie imensă o cuprinse, o

strălucire în privire şi un zâmbet plin de emoţie îi acoperi chipul. - De-aţi şti cât mi-am dorit să cunosc români pe aici, să mai vorbesc în limba mea! Prea puţini dintre cei pe care i-am întâlnit îşi recunosc provenienţa. Am privit-o cu admiraţie, înţelegând că am în faţă un om extraordinar, un om care-mi împărtăşeşte valorile şi credinţele. Într-o societate în care prejudecăţile în cee ace privește originea te pun la zid, să-ţi porţi apartenența naţională cu mândrie este dovada unui patriotism desăvârşit. Scurta discuţie pe care am avut-o m-a făcut să intuiesc patima şi convingerea cu care susţinea unele subiecte ce-i atingeau coarda sensibilă a sufletului. Țara, limba, neamul, personalităţile reprezentative ale României, erau lucrurile sacre despre care vorbea cu un glas tremurând de emoţie. Mă regăseam din acest punct de vedere în ea, dar şi din multe altele. Aflasem deja că vom fi colege de curs, deşi germana pe care o vorbea mă făcea să mă întreb de ce ar mai avea nevoie de şcoală. - Sunt un antitalent. Până la venirea aici nu am vorbit nici o limbă străină, mi-a explicat. Eram la începutul relaţiei şi tatonam terenul, încercând să identificăm lucruri, momente, evenimente, experienţe ce ne-ar fi stârnit interesul, astfel încât să umplem pauzele dintre orele de germană. Așa am început să descopăr spiritul juvenil, idealuri caracteristice tinerilor de vârsta mea, ambiţia şi perseverenţa cu care se lupta cu obstacolele unei ţări străine, urmărind integrarea, iar mintea deschisă şi inteligenţa sclipitoare îmi strecurau admiraţia zi de zi. Totul a culminat cu cărţile semnate cu numele ei: Helene Pflitsch. Scriitoare? Îmi este dat să cunosc o scriitoare în carne şi oase? Era incredibil şi mi se

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


13

semnal de carte Olga Grosu întâmpla tocmai mie, mie care crescusem cu un deosebit respect pentru cărturari şi crezusem că lumea scriitoricească e intangibilă, mie care pe timpul liceului căutam cu disperare în vocabularul meu modest cuvinte alese, să pot exprima o părere despre operele lor. De ce e aici în Germania, când rădăcinile ei sunt atât de înfipte în România în care s-a născut, a crescut, s-a format în jumătatea de secol petrecută acolo? Erau lucruri care ţeseau un voal de mister în jurul ei, însă care se destrăma pe măsură ce înaintăm în lectura primei sale cărţi. *** "Dezrădăcinare sau Un nou început" este povestea extraordinară a unei femei românce, care în pragul celor cinzeci de ani se vede obligată de condiţiile de trai precare, la care se adaugă notele discriminatorii faţă de vârstă sau condiţia omului cu handicap, să-și lase tara, unde se formase şi activase mai bine de douăzeci și cinci de ani, în vederea găsirii unui loc de muncă în Europa de Vest. Conţinutul acestei cărţi relevă unul dintre fenomenele caracteristice perioadei de tranziţie în Europa de Est, când se poate observa o migrare masivă dinspre aceste ţări în curs de dezvoltare a populaţiei apte de muncă şi plasarea acesteia în câmpul muncilor de jos. Firul acţiunii începe prin căsătoria Emmei cu Erich, încheiată cu puţin timp înaintea plecării din ţară, eveniment care venise într-un moment de „convalescenţă” a eroinei, după o căsătorie eşuată de douăzeci și opt de ani. Este momentul care declanşează o serie de decizii şi asumări menite să-i schimbe la 180° traiectoria vieţii. Soarta o supune rând pe rând unor încercări greu de trecut, având în față boala soţului, amputarea piciorului acestuia, dificultăţii de a face faţă societăţii care doar „declarativ accepta un invalid”, problemele financiare, dezrădăcinarea şi noul început într-o ţară străină. Nimic nu părea să poată dărâma „stânca” ce ţinea piept furtunii destinului, însă nesinceritatea, delăsarea şi victimizarea omului de lângă ea, căruia trebuie săi „înghită măgăriile doar pentru că este un om invalid” o fac să se simtă „ca o pată de apă ce se scurge încet pe podea”. Personajul lui Erich conturează prin existenţa sa fundalul de zbucium al eroinei, marcat de lozinca „putea fi şi mai rău”. Câmpul de luptă al acesteia cu un „inamic invizibil” izvorât din neputinţa şi nevoinţa acestuia, raţiunea şi decizia de a-şi forţa limitele dincolo de orizontul conştientului. Scenele din viaţa personală alternează succesiv cu scenele din societate, reliefând

complexitatea personajului principal în raport cu diferitele situaţii apărute. Emma, personajul central, este exponentul unei clase bine pregătite şi cu multă experienţă în domenii în care dacă nu „excelase” fusese cel puţin „bună”, iar însemnările din cartea ei de muncă o supra calificau pentru muncile de jos din ţara ei, determinându-i eşecul în găsirea unui loc de muncă. Drama personajului este anunţată încă din titlul cărţii prin „dezrădăcinare”, aceasta devenind laitmotivul lucrării, care este amplificat şi dezvoltat pe parcurs: „Mă simţeam o plantă ruptă. Rădăcinile mi-au rămas undeva şi nu ştiam dacă voi găsi pământ bun să pot supravieţui.” Desprinderea se face şi mai greu, dată fiind condiţia sa în această ţară străină, unde este determinată să renunţe la eul său şi să intre în rolul personajului docil, tolerant, care trebuie să înţeleagă şi să fie de acord şi cu cei care gândesc altfel decât ea şi să le „danseze dansul”, care execută ordine şi capricii, care nu are capacitatea de a se apăra, pe de o parte pentru că nu cunoaşte limba, iar pe de altă parte pentru că situaţia de imigrant fără cunoaşterea drepturilor nu-i permite: „Îngenunchez să aduc ordinea în dulap şi am impresia că viaţa mă îngenunchează definitiv. Şi asta doar pentru că sunt acuzată într-o limbă în care nu mă pot apăra.” Germania, țara în care şi „în păduri se aspiră”, în care totul este ordonat la milimetru şi îţi dă impresia că nu există colţuri obscure, „în care legile sunt respectate şi amenzile usturătoare” găzduieşte un substrat al minorităţilor guvernate de lupta pentru existenţă, de ambiţia de a-şi câştiga locul, de a se realiza. De la simpli intermediari ai plasărilor persoanelor în câmpul muncii, cum e cazul Lianei, la infirmiere pentru bătrâni, menajere, beneficiari fără drept ai sistemului social, până la afaceri coordonate „fără sentimente şi remuşcări” era o lume străină sistemului rigid din această ţară, o lume care este guvernată de propriile reguli, de multe ori prea dificil să fie verificate de către autorităţi din cauza „unui telefon” care anunţa vizita. Multitudinea de job-uri, prin care se perindă personajul principal, în ideea salvării condiţiei existenţiale, face posibilă interacţiunea cu persoane de diferite naţionalităţi, în aceeaşi situaţie cu ea, şi trasează clar în sufletul ei regulile junglei „Care pe care!” Demnitatea, caracterul şi experienţele din trecutul eroinei o plasează însă la un nivel superior, la acela de a respecta, de a-şi îndeplini obligaţiile cu corectitudine şi dăruire, însuşinduşi rolul de observator pasiv. Priveşte prin prisma „preţului plătit” orice experienţă neplăcută, orice defavorizare, eliminând astfel frustrările şi umilinţa.

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


14

semnal de carte Olga Grosu Inteligenţa şi buna intuiţie a personajului îi ghidează paşii prin această lume nouă, făcând să dispară barierele de orice natură. Ritualul şi dăruirea cu care pregăteşte casa bătrânilor de Crăciun, scenele care cuprind discuţii despre România, despre istorie, în care închide ochii şi se vede în spatele biroului, îmbrăcată în costum albastru marin, sau în care abordează în discuţii cu Willi o diversitate tematică, lasă să sclipească eul său: „Şi mă simţeam aşa, ca şi cum, odată cu lepădarea șorțului, putusem să revin la mine". Punctul de cotitură pare a fi anunţat de scena adevărului, în care eroina pune piciorul în prag, atât în job-ul de la Imbiss, dar mai ales în viaţa ei, moment căruia îi atribuie simbolic „sfera de plumb” şi pacheţelul de ace cu gămălie, menite să demonstreze că nu există imposibilul. Momentul are ca efect regăsirea sinelui personajului cu multă încredere, speranţă, fără inhibiţii legate de vorbirea şi înţelegerea limbii germane - piesa principală din puzzle-ul vieţii, la care se adaugă cunoscuţii şi ideea unei afaceri cu kurtos-kolacs. Apogeul eşecurilor este atins când afacerea sa, singurul punct de sprijin şi speranţă, este zdruncinată de disfuncţionalitatea motoraşului. „A fost picătură care a umplut paharul... Eram o mică barcă de hârtie prinsă în vârtejul oceanului. Simţeam cum mă dezintegrez. Soarta nu voia să urc munţii, cum nu voia nici măcar să plutesc pe ape line”. Ruga din biserică, ecoul durerii nesfârşite, al umilinţei insuportabile şi al eului prăfuit de greutăţile vieţii, o trimite pe eroina noastră înapoi la valorile fundamentale ale existenţei sale,

imaginate de chipurile celor dragi. Este momentul în care începe deznodământul romanului, momentul în care îşi lasă desagii trecutului, făcând loc viitorului ce nu întârzie să apară. “Un nou început” şi un vis împlinit este marcat de căldura mâinii, calmul unei voci şi ochii „dureros de albaştri”. Ochii sunt oglinda sufletului, şi atunci când sunt înroşiți şi aruncă săgeţi, în cazul Omei, şi atunci când te privesc neputincios, în cazul lui Opa. Ochii sunt cei care te conving să renunţi la tine atunci când îmbracă privirea „căpriorului rănit”, în cazul lui Erich. Ochii exprimă tristeţea şi fericirea, îţi conservă identitatea, atunci când praful suferinţei îţi acoperă chipul, în cazul Emmei. Ochii „dureros de albaştri” pot schimba cursul vieţii, aducând salvarea. „Albastru de Emma” este nuanţa din spectru cu care se identifică personajul principal. Albastrul deschis este calea reveriei, iar când se întunecă, albastrul devine o cale a visului, o cale care nu are vârstă, o cale care nu are limbă sau apartenență naţională, o cale care nu poate fi baricadată de obstacole sociale, o cale care te ghidează întotdeauna către un nou început, cu condiţia să te înarmezi cu credinţă şi speranţă.

*** „O carte este viaţa celui care a scris-o. Şi-a pus în ea sentimentele, gândurile, munca şi iubirea. Cărţile trebuie tratate cu respect, ele reprezentând însuşi sufletul autorului”, este fragmentul ce mi-a rămas în inimă dintr-o carte citită recent şi un adevăr pe care îl descoperim în povestea de viaţă, cu note autobiografice, relatată de Helene Pflitsch în "Dezrădăcinare Un nou început".

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


15

english corner

Valery Oișteanu (SUA)

The Dreamwalker’s Guide to the Sleep Galaxy

The song of a sleepwalker that knows no sleep A daydreamer chant, a frenzy-catcher blues Naked by the rivers and beaches of fantasy Streams of eyeballs and white eggs Cascades of ping-pong balls and blue magma Psychedelic visions sponsored by Timothy Leary Dreams come before I’m fast asleep They comes and go in repetition through my head Open the doors of perception to repressed desires A sexual dance in space, sex underwater, unquiet quiet Bullet holes are slashed through my nightmares Steam vents through the holes Space crumbles, curves fold, disappearances projected Into a deep cave of irretrievable memory Breathing from afar the elixir of love

Seductresses exude vapors of nitrous oxide Sensual obscurity, a shudder of double penetration Refusing at the end to be just a sex toy Bad dreams, wet dreams, abusive SM play Hands are dirty, the train of thought is weak Is dream death different than real death? Suicide as an eternal sleep adventure Why it is considered a mental disorder? Why is it against the law, against nature? To die alone, leaving yourself behind Deliberately singular, knowing no dream At a place of one’s choice, a happy place Life, despair, loneliness are dangerously boring Sleeptalking, tango-jazz sleepwalking Walking-talking, surreal dream rocking.

Toast to Zombie-itis

Cheers for the year of the Metal Snake Bless us Our Lady of Perpetual Inhumanity Give us our apocalyptic nightmarish leftovers From the wars and armed interventions The hot roses melt beneath the burning targets As the moon slithers upon wings of a shiny drone Praise our saints of vulgar medieval brutality Our wizards of rendition and water boarding Unending killing cycles, sky smothered with red Mastering the banality of human cruelty The landscapes of graves, the venom of revenge

While masses of the dead will own the future Laser teeth for the aging dogs of war Bless us oh prophets of caliphate and sharia The sun growls, the clouds bark, the air crumbles The stealth chasing the invisible enemy Darkness evaporates into more darkness Behind nuclear mountains rivers run in reverse The crystal skull exhales chemical storm clouds A toast to a new intelligence, that sleeps among Night-vision goggles and scorpions in flight A toast to Zombie-itis of our times.

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


16

english corner

Dorina Șișu (Irlanda)

roads And winter goes on it’s way Its season is over and it is leaving I trace it to find its house To see its way of sleeping, eating and crying… It goes ill and sad I would say a little hello or maybe a joke to see it laugh But better to watch about my road Well, not quite a road but rather a bitter path I’m climbing descending daily, while crying and laughing. Sometimes I whistle and scream cause I can’t stay silent in my eternal solitude Can’t ever stop not saying a single word

Almost meaningless trivial and hilarious word A world that can mean nothing It goes away but it stays, I do not stay and I leave… I sometimes hide behind trees to smell the green you can’t see To feel that life you can’t feel in the city To hear wolves crying and crying together To lie over a stone with eyes to heaven, I didn’t tell you I caught a gray star by the hearth I wach it wide over each night and I am sad I can’t be it and she laughs that it’s not like me drumuri

se duce și iarna pe drumul ei s-a terminat sezonul și acum pleacă mă țin după ea să-i găsesc casa să văd cum doarme cum mănâncă cum plânge se duce bolnavă și-i tristă i-aș spune un salut ceva sau o glumă poate că o să râdă dar mai bine să-mi văd de drumul meu bine nu e chiar un drum e mai degrabă o potecă amărâtă pe care urc și cobor zilnic prin care plâng și râd uneori fluier și urlu că nu pot să fiu mută în pustiul meu veșnic nu mă opresc niciodată fără să spun măcar un cuvânt

fără sens aproape de banal și aproape de hilar un cuvânt care poate să nu însemne nimic el nu se duce el rămâne eu nu rămân eu mă duc mă ascund după brazi uneori să le miros verdele ăla de nu-l vezi să simt viața aia care nu-i ca la oraș să aud lupii cum plâng și de emoție să plâng împreună cu ei să mă întind peste piatră cu ochii la cer nu ți-am spus că am prins de vatră o stea căruntă o privesc cu poftă în fiecare noapte și mă necăjesc că nu pot să fiu ea iar ea râde că nu e ca mine

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


17

proză

Sabia lui Damocles Dorina Șișu (Irlanda)

Mi-am adus aminte ce-am uitat, dar am uitat ce mi-am adus aminte, că era musai să notez. Știam că nu pot să țin minte măcar un minut. Am riscat. Era o zi în care mă uitam la televizor, iar D se uita la mine. O simțeam. Îi simțeam ochii lipiți de mine și-mi zice: ”de ce miști capul așa?” o întreb: ”cum adică așa?” D îmi arată cum. Nu știu cum a arătat. Am uitat. I-am zis că ”așa vreau să mă mișc”, deși mințeam, pentru că eu știam că nu mă mișc în vreun fel. Continua să mă privească. Mă uitam la televizor și mă concentram la mine, la ce făceam, cum mă mișcam. Adică nu mișcam nimic din mine. Nici măcar ochii. Îmi repetam: picioarele, mâinile sunt moarte; trupul la fel, capul e mort, ochii privesc la TV și nu clipesc. D continua să mă privească și deodată zice: ”uite, vezi, iar ai mișcat așa din cap”! și mă imită oarecum. Hm, cum dracu să mă mișc dacă eu nu fac nimic? Deasupra capului nu am decât cerul. Cerul nu e prins, ca sabia lui Damocles, cu un fir de păr de cal, ci e ca o pictură mișcătoare de culori, susținut de privirea mea. Lirismul ăsta păcătos nu mă lasă. Aici, iarna e iarnă de-a binelea. Timp de câteva luni, mai precis până acum, au trecut trei luni numai cu zăpadă și ger. Soarele nu a lipsit. Dar ce folos? Atunci când e soare este cel mai frig. Brrr, să termin țigara asta și-am să intru să-mi fac un ceai. De-ar veni un turist să mai schimb o vorbă. Nici băieții de la Salvamont nu au mai trecut de-o săptămână. Uite ce nori albi! Parcă-i mai ger ca ieri. Să nu uit să repar ușa de la mansardă, că dacă bate vântul la noapte iar mi-o freacă în creier. Zic așa de-o lună, cred, și tot uit. Uit. De ce era tirania o fericire pentru Dionisos? Nu avea inimă, cu siguranță. Îmi doresc să fiu în oraș. Măcar o zi. Aici, în creierul munților, nu vorbesc decât cu marele meu câine Max. Da’ ce să-mi povestească el? Săracul, Max! Oh, știu că mă înțelege perfect și mai știu că-mi face bine loialitatea lui. Am uitat

cum e să stai de vorbă cu o femeie. La o cafea. Dimineața, în halat sau pijamale. Să sune la ușă și apoi, cocoțate undeva în pat, să stăm de vorbă. Ea, la început amabilă și curtenitoare, mi-ar face probabil câteva complimente, una-două întrebări de încălzire, și apoi ar povesti vrute și nevrute despre ceva ce dorește neapărat să aflu, că așa sunt toate femeile la început, amabile și numai zâmbet, apoi, să te ții bine; urmează invidia, gelozia, ura și apoi săpatul sau înjunghiatul pe la spate. Sunt rele, ce să mai cugeți? Ș-apoi, io acum în prostia mea, de ce naiba să duc dorul de cafea, la oraș? Nu stau bine aici, în creierașul munților? Nu tu vecini, nu tu facturi, nu tu mașini, televizoare și alte alea, care nu fac altceva decât să-ți îmbolnăvească sufletul. Ia uite ce repede trec norii! Vin din spate și se duc în față. Dacă aș scrie prostia asta de gând aș ajunge de râsul curcilor. Ha! Bine că nu scriu. E-he și ce mai scriam într-o vreme! Apăi, a trecut vremea în care încercam să-mi domolesc frământările lumești pe lângă versuri sau mici prozulici lacrimogene. Iaca, acu’s mare! Mare, mare, doar că nu mai știu nimic din ce știam. Să tai niște lemne. Pfua, iar am uitat să merg în pantă după copacii ăia lăsați de pădurar. Pfua, da’ cretină sunt! Pentru la noapte mi-or ajunge. Sau mai bine merg acum? Să-mi iau ghetele și-o iau la vale. M-am făcut o mare leneșă. Stau și cuget toată ziulica. Nu mi-e de folos niciun gând, că imediat le uit, și-apoi? De ce mă mai gândesc la una, la alta? Ba mai tai și firu’n paișpe. Unii încearcă o viață întreagă să fie fericiți, umblând ca nebunii să o găsească, de parcă fericirea asta ar fi în stare solidă, ca bulgărele de sare pentru oi. Găsești așa o bucată de fericire și-o lingi toată viața, dându-te mare și urlând la amărâții jegoși de lână tine, bă, ce fericit sunt io! Amărâții ăia jegoși nu caută decât înțelegere și iertare. Adică ei sunt oamenii buni, care niciodată nu te judecă, nu te ceartă, nu-ți cer nimic. Nu vreau să mă gândesc la asta, mi se

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


18

proză de Dorina Șișu pare un gând cu tăiș nevrednic de mine. Cum să leg bușteanul? Aha, are nodul la capătul gros, așa că-i fac un nod și-l leg de mână, apoi îl mai pun și pe Max. Al naibii ger! Mi-au înghețat toate alea. ”Hai, Max! Hai, băiatule! Trage cu mine, chipeșule!” Mult mă mai ajută, sărăcul de el! ”Cum ajungem la anexă, mâncăm ceva. Ce zici?” El ar mânca toată ziua, că e ditamai câinele. Mare noroc am cu el! Noaptea îl aud cum sforăie pe prag. E-adevărat că sunt mai liniștită să-l știu acolo, dar uneori pleacă cu orele, numai Dumnezeu știe unde. Atunci îmi este frică. Aseară nu a venit puiul de lup, dar nu-i nimic, îi las ceva la barieră, poate nu-i fură Max cadoul. E noaptea în care plâng lupii. Noaptea asta îmi place cel mai mult. Mă prefac că-s lup și urlu.

Max mă privește mișcând capul când în dreapta, când în stânga. Aș plânge împreună cu lupii... și plâng. E cel mai ușor, dar garantez ușurință după. Ușurința asta durează până adormi, că dimineața vin alte griji. Mama ei de ușă, că iar am uitat să o repar! Damocles merita sabia înfiptă în mijlocul inimii. Ei, nu sunt, oare, la fel de rea ca el, gândind astfel? De ce nu sunt ca aceia care știu să ierte, deși nu au ce ierta? Ca aceia care știu să ofere bunătate, deși nu au nimic de oferit decât sărăcia lor totală? Pentru că niciodată un animal sălbatic nu se va domestici, sau dacă da, aceasta nu durează decât până la un clic și apoi instinctul reapare. Omul e la fel. ”Bravo, mă, băiatule, mă!” Deasupra capului nu am decât cerul. Și azi îl susțin cu ochii. Hm, de mi-ar cădea cerul pe inimă, aș muri?

Maria-Liana Chibacu - Vedere de pe munte

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


19

poezie

Adrian Grauenfels (Israel)

După o pildă de Omar Khayyam

În pahar unii găsesc altare Şi vrând să fie oameni, mai blânzi au devenit Stăm visători, gustând cu pai nectarul Şi câştigăm din timpul ce în temple-am irosit. Vom demola ziduri şi case în căutare de comori steaguri negre, de piraţi pe vase scurmăm nispuri unii cad şi mor

ce repede ne uităm copilăria, mama, ţara totul pare estompat doar Nero pe a sa statuie admiră cerul roş-înflăcărat din nou la templu m-am întors vă las la chef… jubilați acest moment eu privesc icoanele şi cerul mă simt bătrân, un pic dement...

The lose-lose situation Eu am tras, şi tu ai tras am gemut şi am îngenuncheat, tu ai căzut lângă mine am văzut brusc cerul, păsări, fum, faţa blândă a mamei tu auzeai muzici, chemarea muezinului, 72 de fecioare suspinau pentru tine ne priveam nu mai era ură, răsuflam liniştiţi, eliberaţi doi pioni într-o băltoacă de sânge copiii mei zburdă în grădină, desenează flori copiii tăi au arme de plastic ei înţeleg totul, totul chiar şi războiul a devenit o joacă regele mişcă nebunul, îl face prizonier regina pune pe obraji fard negru noi aşteptăm culcaţi în ţărâna sfântă cineva să declare Pace.

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


20

proză

Țara maimuțelor Pavel Nedelcu (Italia)

Mark fusese, desigur, mai tânăr (fără barbă și cu părul neîngrijit) însă chiar și atunci când se uita la fotografiile cu el încă un țânc, ochii săi străluceau cu aceeași intensitate, chipul său rămânea fixat în aceleași trăsături. Încerca mereu să își imagineze un nou el, unul mai masiv, mai incisiv, poate cu sprâncenele arcuite nu într-un mod atât de dulce și nevinovat, cu părul lung împletit în dreaduri, iar apoi prins într-o coadă la spate, fără ochelari și cu ochii albaștri. Ar fi fost îmbucurător să și-l poată imagina pe acest nou Mark (poate că și numele ar fi fost nepotrivit pentru acea nouă înfățișare). Ba, chiar încerca din răsputeri să și-l imagineze, însă simțea că această nouă formă nu s-ar fi potrivit cu ceea ce se afla în interiorul ei, chiar pe sub piele, pe sub coastele vizibile la exterior, ce se presupunea că ar fi ascuns un suflet. Această înfățișare, cea pe care o avea și nu cea pe care și-ar fi dorit să o aibă, îl făcea să fie privit ca o persoană specială. Numai că această nuanță de special nu avusese niciodată o încărcătură pozitivă. Ba chiar, de-a lungul timpului, îi crease suficiente probleme încât să își dorească să o repudieze. Astfel că modul în care Mark era special (în măsura în care el se simțea astfel) putea fi exprimat cu un alt sinonim parțial mai nefericit, precum ciudat sau diferit. Se obișnuise, însă, cu acest lucru după douăzeci de ani în care puțini rataseră oportunitatea de a se mira, de a-l compătimi sau de a chicoti, după ce îl cunoșteau sau observau îndelung. Atunci când descoperise pentru prima dată că este diferit, sau, mai bine zis, atunci când ceilalți descoperiseră acest lucru, Mark nu se putuse opri din plâns. Era la școală într-a patra, când o colegă de clasă, cu un caracter ceva mai dinamic, făcuse o remarcă. Îi spusese că e cocoșat și, deși nimeni nu se găsea în preajmă în acel moment, avusese grijă să strige asta în gura mare, învârtindu-se în jurul băncii sale de

câteva ori. Aceasta făcuse ca ceilalți colegi de clasă, care se aflau în acel moment în recreație și își consumau sandvișurile împachetate cu atâta meticulozitate de către părinți, să dea buzna în clasă și să râdă cu gura până la urechi. Ba chiar, de atâta râs, unul dintre ei se înecase cu o bucată de salam, iar apoi, sub privirile tuturor, tușind nevoie mare și bătându-se cu pumnii în piept, catapultase acea bucățică de materie roz amestecată cu o substanță transparentă, spumoasă și lipicioasă, direct pe caietul de matematică al lui Mark. Această precizie uimitoare îi făcu pe ceilalți să izbucnească și mai tare în râs și chiar să arate cu degetele în direcția sa, iar Mark izbucnise și el, numai că nu în râs. Plânsese îndelung și necontrolat, așa încât, atunci când profesoara de matematică îl întrebase ce s-a întâmplat, hohotele nu îl lăsaseră să explice. Mmm... ma... ma... m-au făcut co... co... coșat și... și... și Ma... Ma... Matei a scu.... scu... scui... pat pe caietu... tu... tul meu. Vai de mine, Mark, așa au făcut? Dar tu ce le-ai făcut lor? Ni... ni... nimic! Cum nimic? Au început așa, deodată, să se ia de tine? Dddda! Doamna profesoară de matematică era o femeie înaltă, cu părul lung și blond. Era foarte frumoasă și îi stătea minunat în rochiile multicolore pe care, de obicei, le purta. Pielea ei era albă și mirosea a trandafiri. Mark descoperise asta odată, când se întorcea de la școală, trecând pe lângă o tufă de trandafiri ce atârna în voie peste gardul unor vecini din cartier. Abia ce simți mireasma florilor că și rămase locului stupefiat. Acela era parfumul doamnei profesoare! Însă doamna profesoară era pe atât de severă pe cât era de frumoasă. Așa că, atunci când îl văzu pe Mark plângând și bâlbâindu-se, se înroși

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


21

proză de Pavel Nedelcu deodată și, ridicându-se în grabă de la catedră, strigă: Să vină în față cine a început să râdă primul de Mark. Mark se bucură în sinea sa atunci când o auzi și o văzu pe doamna profesoară atât de supărată și hotărâtă să îi pedepsească pe vinovați, însă își menținu expresia ponosită, temându-se că dânsa nu l-ar mai fi crezut dacă ar fi observat orice urmă de satisfacție pe chipul său. Încetîncet se liniști, la gândul că aceia care îl umiliseră vor fi pedepsiți sau că, cel puțin, vor avea mari probleme fiindcă l-au batjocorit. Copiii obraznici sau neascultători trebuie pedepsiți, așa îi spusese mama sa într-o dimineață, atunci când se hotărâse că nu mai vrea să meargă la școală din cauza frigului pe care ar fi trebuit să îl îndure (era pe la jumătatea lui februarie). Mark era acum perfect de acord cu acest lucru, înțelegând că pedepsele ar fi putut avea rolul de a ține în frâu răutatea oamenilor. Pe la cinciprezece ani Mark o cunoscuse pe ea. De fapt, nu era în totalitate sigur că avea cincisprezece, ci, mai degrabă, șaisprezece ani atunci. Tocmai ce terminase cele opt clase ale școlii din orășel. Mai mult de opt nu se puteau face acolo, așa încât venise vremea pentru Mark să se mute cu studiile într-un oraș mai mare. Nu a fost încântat de idee, ba chiar îi părea rău că trebuia să plece. Și asta nu pentru că se atașase de cineva de la vechea școală. Îi erau indiferenți colegii ce nu făceau decât să îl privească pieziș tot timpul și să râdă atunci când el nu era prezent. Nici profesorii nu îl făceau să regrete plecarea, observase spre sfârșitul ultimului an că purtarea lor în timpul orelor de curs era una superficială și că, în realitate, se comportau cu totul altfel în viața de zi cu zi. Altceva îl îngrijora pe Mark, făcându-l să regrete cei opt ani în care se simțise, într-o oarecare măsură, stăpân pe situație. Îi era teamă de două lucruri. Primul, că nu va ști cum să ajungă la școală (nefiind obișnuit cu un oraș atât de mare, așa cum era Torino), iar al doilea, că în caz de ar fi ajuns, noii colegi (la fel ca și foștii) nu l-ar fi plăcut și nu l-ar fi privit ca pe unul de-al lor, însă în același timp era curios, curios să cunoască noi persoane ce s-ar fi abătut (sau cel puțin așa se gândea că ar fi fost ideal să se întâmple) de la regula generală de a-l batjocori pentru înfățișarea sa. Pe atunci credea că orășelul în care se născuse era de vină, oamenii care îl populau fiind prea puțin educați sau, după cum spunea mama sa, ”nu prea ieșiți prin

lume” pentru a-l privi ca pe un om normal sau măcar ca pe un om. În prima privință se înșelă, descoperind că era în stare să rețină un drum doar parcurgându-l pe jos o singură dată. Era ușor să ajungi de la gară la liceu, trecând exact prin centrul orașului. Pe de o parte și de alta a străzilor mereu aglomerate, buticuri cu haine, bijuterii sau încălțăminte, brutării sau impozante clădiri care adăposteau sedii de bănci. Trebuia să parcurgă nenumărate interecții și pierdea timp considerabil la fiecare semafor. Să încerci să treci pe roșu, la fel ca în orășel, era imposibil fără să fii claxonat sau eventual tamponat de o mașină sau de un scuter. Scuterele erau numeroase în oraș, fiind folosite în special de elevi sau studenți. Îi puteai recunoaște după ghiozdanele agățate de spate și casca de pe cap ce nu lipsea niciodată. Adulții nu purtau întotdeauna cască, iar aceasta era, în opinia lui Mark, o ostentație a maturității lor. Se simțeau incomodați sau rușinați de ea. I-ar fi făcut, probabil, să-și piardă din independență (fie ea în fața celorlalți sau în fața legii). Căștile erau, în definitiv, mai potrivite pentru copii. Adulții aveau de respectat alte standarde. Mark se simțea destul de singur la vârsta aceea. De fapt, se simțise mereu astfel, însă acum, că momentele în care simțea singurătatea deveniseră mai lungi (călătoria cu trenul până la Torino și înapoi, plimbarea între gară și școală, pauza pe care și-o petrecea în bancă sau cel mult plimbându-se în spatele clasei pentru a-și dezmorți picioarele), sentimentul începuse să devină tot mai greu de suportat. Așa că, atunci când a fost sunat de un prieten din orășel care ia spus că e posibil să existe o fată care ar dori să îl cunoască, Mark a spus da înainte ca prietenul să i-o descrie. Atât de disperat era, se gândise atunci. Disperat de singurătatea momentelor sale de singurătate. Avusese noroc, fata era destul de frumoasă. Avea părul șaten, cu șuvițe blonde, ce cădea drept până la jumătatea spatelui. Era frumoasă, slabă sau, în orice caz, avea un corp mlădios și sâni mici, însă potriviți cu restul taliei sale. Sprâncenele armonios arcuite, gene dese și lungi, unghiile înguste și mereu îngrijite la vârfuri. Ceea ce putea fi considerată o trăsătură negative, era poate o lățime neobișnuită a nasului în partea de jos, cea a nărilor, și buze nu foarte pline, însă suficient de atrăgătoare. Era însă prea puțin pentru ca Mark să renege întreaga ei persoană. Se numea Medea și avea un timbru vocal destul de puternic, așa încât Mark o ruga de multe ori să nu mai vorbească atât de tare, mai ales când o invita la el acasă, iar mama sa se afla prin preajmă.

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


22

proză de Pavel Nedelcu În afară de ea, nu avea pe nimeni căruia să îi vorbească deschis și în fața căruia să se deschidă complet, fără să țină ascunse unele lucruri, de teamă ca persoana cealaltă să nu le interpreteze în mod greșit, să le considere banalități ori, chiar mai rău, să le ia în derâdere. Pentru că ele, lucrurile acestea care îl apăsau, se refereau în fapt la o derâdere și veneau din interiorul unei continue derâderi la adresa sa. Deseori ieșeau în parcul din orășel, chiar dacă, după ce Medea a terminat clasa a opta, s-a transferat și ea la Torino (Torino era mult prea aglomerat pentru a te bucura de o clipă de liniște). Aceasta s-a întâmplat la un an distanță de momentul în care s-au cunoscut. Ea avea acum aproape șaisprezece, iar el aproape șaptesprezece ani. Mark o tachina pe Medea, spunându-i că e mai mare decât ea, însă ea îi răspundea mereu că așa trebuie să fie și că nici o prietenă de-a ei nu avea iubit care să fie mai mic. Era o regulă nescrisă a societății, la fel ca și înălțimea, spunea Medea. Înălțimea într-un cuplu trebuia să fie direct proporțională cu vârsta, în cazul în care el era mai în vârstă decât ea. Dacă se întâmpla, însă, prin absurd, ca ea să fie mai în vârstă decât el, atunci era suficient ca măcar el să fie mai înalt decât ea. Se mai putea accepta o diferență de vârstă în favoarea ei, însă o diferență de înălțime era un compromis inimaginabil. Cum altfel s-ar fi simțit femeia protejată, spunea Medea, dacă ar fi ținut de mână un pitic? Cum ar fi putut să arate că e frumoasă purtând tocuri, dacă nu cele mai înalte, atunci măcar de opt-zece centimetri? Însă se întâlneau în Italia la tot pasul cupluri ce nu respectau regula înălțimii, în care Medea credea cu atâta înverșunare, iar Mark nu rata nicio ocazie de a i le indica. Se transforma chiar în avocatul apărării lor, așa încât încerca (mai mult în glumă față de reacția Medeei, care era mereu una cât se poate de serioasă) să demonstreze că iubirea poate exista și între bărbați pitici și femei uriașe. Zeul iubirii însăși era un copil scund. Cât crezi că era de înalt Cupidon? Și care era diferența de înălțime dintre el și Psyche? Imposibil, spunea ea. Erau la fel de înalți, apoi Cupidon nu a fost mereu un copil. A crescut la vremea când s-a îndrăgostit de Psyche. Atunci când Mark se plângea de discriminarea pe care era nevoit să o suporte la școală, nu era nevoie de cuvinte din partea ei. De fapt, în majoritatea timpului, el era cel care vorbea, iar ea cea care îl asculta și îl mângâia pentru a-l compătimi. Era o afecțiune după care

Mark tânjea, iar câteodată îmbogățea discursul și mințea în legătură cu anumite situații, făcându-le să pară mai dramatice decât erau în realitate, doar pentru ca ea să îl strângă în brațe mai mult și să îl sărute mai intens. Îi mărturisise astfel Medeei că deseori se gândește că oamenii nu îl doresc în preajma lor. Că deseori crede că nu ar deranja pe nimeni dacă el ar muri sau ar dispărea într-o zi fără nici o urmă. Îi mai spusese (și i-o spunea mereu) că nu are prieteni în clasă, iar colegii îl privesc și îl tratează mereu cu răceală. Ea a lăsat capul pe umărul său atât de silențios încât nici nu și-a dat seama până când nu a simțit greutatea ei apăsându-l pe piept. Mirosea atât de bine părul moale al Medeei încât îți venea să închizi ochii și să îl inspiri ore întregi, iar Mark făcea asta ori de câte ori avea ocazia să-și petreacă timpul alături de ea. Fără să îl privească în ochi, cu capul încă sprijinit de umărul său, Medeea îi spuse: Știi, uneori nu e bine să crezi că ești singur pe lume, chiar dacă e posibil să fii. Gândește-te în primul rând la părinții tăi, ei îți vor binele în primul rând. În curând vei avea și un frățior. El te va iubi și te va respecta, fiindcă tu vei fi fratele mai mare. Apoi, nu uita că mai sunt și eu, iar eu te iubesc foarte mult! Nimeni nu îndrăzni să se ridice atunci când doamna profesoară ridică tonul. Toți stăteau în băncile lor, cu mutrele resemnate și ochii în pământ. Doar hohotele de plâns ale lui Mark străpungeau liniștea ce se lăsase deodată în clasă. Apoi, Mark trebui să vorbească: Pri... prima a fost Maria, ea a... a (încă nu reușea să se stăpânească, deși se concentra din greu să poată vorbi fără întrerupere) spus că su... sunt cocoșat. Maria? (profesoara păru contrariată sau cel puțin uimită). Maria, așadar, vino în față te rog! Din a doua bancă de pe rândul din mijloc se ridică Maria. Era îmbrăcată într-o fustiță neagră cu pliuri, de sub care se ițeau două piciorușe acoperite de hamleți roșii. La gât avea o fundiță tot roșie, parte a gulerului bluzei albăstrii. Înainta încet, nesigură, vrând parcă să spună ceva, dar în același timp neavând curajul să o facă. Haide, vino aici, lângă mine! îi spuse doamna profesoară, încercând să își mai îmblânzească tonul. Ia spune, de ce crezi tu că Mark e cocoșat? Nu cred asta, doamna! se grăbi Maria să se disculpe. Păi și atunci de ce i-ai spus așa?

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


23

proză de Pavel Nedelcu Păi, Matei a zis prima dată, eu doar am repetat după el. Era rândul lui Matei să iasă în față. Mai scund decât Maria, cu pantaloni oarecum largi pentru talia sa, acesta înaintă și se opri, cu mâinile încrucișate, în fața catedrei. De ce, Matei, crezi tu că Mark e cocoșat? Matei lăsă capul în jos și rămase imobil pentru mult timp. Și Maria și doamna profesoară așteptau cu cea mai mare răbdare ca el să răspundă, însă Matei se părea că nu își găsește cuvintele sau nu voia să și le găsească. Continuă să rămână cu capul în jos pentru mult timp, iar liniștea din clasă deveni tot mai apăsătoare. Știi măcar ce înseamnă asta, să fii cocoșat? Matei scutură din cap în semn de negație. Înseamnă că un om la fel ca tine, la fel ca mine, are o problemă de sănătate. Este bolnav, înțelegi? Uneori, persoanele înalte așa cum este Mark, au această problem, dar să le spui în față că sunt cocoșate este foarte urât. Și mai urât este să râzi de ele. Nu este frumos să râdem de oamenii bolnavi sau de oamenii cu probleme. Sau de oamenii mai înalți sau mai scunzi decât noi. Ție ți-ar conveni, dacă ai fi bolnav, să râdă cineva de tine? Matei scutură din nou capul a dezaprobare. Avea, într-adevăr, o poziție necorespunzătoare (așa o definise mama lui) a trunchiului. Se apleca prea mult asupra mesei din camera lui, masa la care de obicei studia, sau asupra băncii de la școală. Mai târziu și-au dat seama că făcea asta pentru că era miop, așa că iau făcut ochelari, așteptându-se ca și vechiul obicei să dispară, însă obiceiul a rămas același, la fel ca năravul lupului ce-și schimbă blana. Oricât de mult ar fi încercat Mark să se opună aplecării excesive a trunchiului asupra cărților, mereu uita să se controleze și se trezea cu pieptul sprijinit de masă. Apoi, erau dăți în care mama sa dădea buzna în cameră (Mark ar fi vrut deseori ca ușa de la camera lui să se poată închide cu cheia) și îi spunea cu o voce severă: Mark, nu mai dormi pe masă! Hai, sus, sus! Am să îți leg brațele de o scândură și am să te răstignesc ca pe Iisus într-o zi. Așa nu vei mai uita că trebuie să stai drept. Mark se ridica imediat nu pentru că ar fi crezut că mama lui ar fi fost în stare să îl răstignească, ci pentru că știa că acea poziție nu era cea corectă și că, în viitor, situația spatelui său s-ar fi înrăutățit. Se gândea mereu la viitor,

la cum va arăta în viitor dacă procesul de curbare a coloanei ar fi înaintat nestingherit. Ca un bătrân cu piele tânără, îl ajuta mama sa. De altfel, niciodată mama sa nu îl legase de vreo scândură, așa cum de fiecare dată promisese, însă nu rata nici o ocazie de a-l corecta de fiecare dată când se întâmpla să îl zărească încovoiat. La masă, atunci când spăla vasele după masă, la masa sa de studiu, chiar și mergând, Mark avea tendința să își abandoneze capul înainte. Singurul loc în care se putea ascunde de mustrările (desigur că nu le primea cu răutate și chiar era fericit că exista cineva care să îi amintească să stea drept atunci când el, mereu preocupat cu alte treburi, uita să o facă) mamei sale, era patul din camera lui. Nu putea adormi dacă nu își strângea la piept genunchii și dacă nu se apleca, câtuși de puțin, asupra uneia din cele două perne. Nu putea adormi, așadar, într-o poziție corectă, iar dacă se întâmpla să se forțeze să adoarmă pe spate și fără pernă sub cap, pentru a fi cât mai drept, simțea cum forțe nevăzute îl apasă pe abdomen și îi taie respirația. Crescând, se obișnuise cu ideea că avea, întradevăr, un spate ceva mai curbat decât al altora și nici măcar nu mai băga în seamă orice reproș venit din partea mamei. Ba chiar, îi spusese de câteva ori să tacă, pentru că el nu ar fi putut sta drept nici chiar dacă s-ar fi concentrat și că cine va fi fost să-l iubească îl va fi iubit exact așa cum arăta. Se gândea, însă, de multe ori la primul moment în care spatele său se hotărâse să adopte o poziție necorespunzătoare, la acel moment din copilărie în care se cufundase în lectura unei cărți interesante, uitând de el și de lumea înconjurătoare. Atunci când abia i se forma conștiința în acel creier încă incomplet dezvoltat, dar care fusese complet sedus de o lectură nemaipomenită. În acel moment fusese la înălțime, iar acolo rămăsese pentru toată viața, la înălțimea realității descrise de acel autor, la înălțimea unor personaje diferite de personajele pe care Mark le întâlnea în viața reală, iar o curbare a coloanei vertebrale, acel act de curbare al umerilor, nu reprezenta decât coborârea pentru moment a lui Mark din realitatea unui Olimp, în care zeițele erau mai înalte și mai bătrâne decât zeii. Era doar o aplecare a capului înainte, astfel încât el să străbată cu privirea o realitate mârșavă, fadă, superficială, care se afla sub cerul unor personaje eroice, divine, ireale. Din acel Olimp, de la acea înălțime, Mark cobora din când în când pentru a o saluta pe mama sa, pentru a petrece câteva ore cu Medea, pentru a-l legăna pe picioare pe fratele său mai mic, pentru a

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


24

proză de Pavel Nedelcu rezolva un exercițiu la matematică, apoi se îndrepta, își ținea spatele drept la fel ca trunchiul unui brad și continua să citească aventurile personajelor sale preferate. În realitatea lecturilor sale, Mark nu mai era un cocoșat. În acea realitate, ar fi înconjurat pământul cu picioarele goale și nimeni nu ar fi observat că este diferit, nimeni nu l-ar mai fi putut exclude din acesta sau din alte motive. Prima sa lectură se întâmplase să fie o carte de aventuri. Se întâmplase astfel nu pentru că iar fi căzut acea carte la întâmplare în mâini, ci pentru că el o alesese de pe raftul bibliotecii din orășel. Era pentru prima dată când vedea o bibliotecă și venise cu mama sa de mână până acolo pe o ploaie mocănească și o vreme rece, rece și urâtă. Vremea aceea urâtă ținuse timp de peste o lună, așa încât Mark nu mai putuse să se joace afară cu băieții vecinilor, iar aceștia din urmă nu fuseseră lăsați de către vecinii-părinți (deși fuseseră invitați cu cea mai mare căldură) să se joace cu Mark în camera sa. În fața acelui munte de cărți cu majoritatea cotoarelor negre, amenințătoare prin liniștea pe care o transmiteau, primul instinct a lui Mark fusese acela de a alerga înapoi înspre mama sa și de a o lua de mână. Astfel s-ar fi știut în siguranță. Ea, mama, îl aștepta surâzătoare în pragul ușii, discutând cu bibliotecara despre spectacolul de deschidere al școlii pe care urma să îl pregătească. Mama lui Mark era învățătoare la școala din orășel. Nu învățătoarea lui, pentru că, prin lege, nu ar fi fost, desigur, posibil, ci doar o învățătoare la școala unde se întâmpla să învețe și Mark. Mark citi numele unui autor de pe raftul din mijloc al mobilierului bibliotecii. Doar acolo putea ajunge cu privirea fără ca literele să se încețoșeze, adică drept înaintea sa. Numele autorului îi atrase atenția pentru că îi amintea, sau nu, chiar era la fel ca numele său, Mark. De când îl luase acasă pe Mark Twain, de atunci învățase că, deși cotoarele cărților emanau tăcere și sobrietate, iar cititul era o operațiune silențioasă, în creierul său, în conștiința sa, mii de voci povesteau, mii de culori umpleau contururi ce alcătuiau tot atâtea imagini, iar imaginile acelea, în funcție de dorința lui Mark (autorul), se mișcau încoace și încolo, se transformau în personaje ce nu se comportau la fel ca acelea reale. Numai că acele personaje nu făceau parte din realitatea lui Mark (cititorul), ci dintr-o realitate despre care el nu mai auzise până atunci și pe care o descoperea citind. Era aplecat asupra cărții,

însă, în conștiința sa, stătea drept ca un picior de barză. Realitatea lui Mark (scriitorul) era evadarea din realitatea lui Mark (cititorul), sau ridicarea cititorului la înălțimea scriitorului. Deseori se întrebase care dintre cele două realități era cea reală. Pentru că, dacă ar fi închis ochii, ar fi devenit amicul lui Tom sau al lui Huck, iar dacă i-ar fi lăsat deschiși, ei bine, nu ar mai fi avut niciun prieten. Desigur că prima dintre cele două realități i-ar fi convenit mai mult, însă oricât de adânc ar fi încercat să pătrundă în acea realitate, se lovea mereu de cealaltă, cea în care el stătea aplecat asupra cărții, pe patul din camera sa, în lumea sa neimportantă și chiar, în acele momente de concentrație și reflecție, supărătoare. Și pentru că nu putea nici să se detașeze complet de această lume, dar nici să se transforme în personaje ca Huck sau Tom, protagoniștii aventurilor scrise de Twain, se hotărî să recurgă la un compromis, astfel încât să păstreze ambele variabile ale ecuației într-o unică expresie, așa încât, de atunci, îi chemă pe băieții vecinilor, cei care refuzau (ori părinții lor erau cei care refuzau să le permită?) să îl viziteze acasă, Tom și Huck. Tu, Mirco, ești Tom, iar tu, Marco, ești Huck! Ei nu se arătară deloc uimiți sau contrariați de noile nume, ba chiar se bucurară de ele ca de un neașteptat cadou de Crăciun. Nici nu l-au întrebat vreodată pe Mark de ce îi striga astfel. Voiau doar ca, de cel puțin două ori pe săptămână, el să stea în poartă, pe peluza din fața casei lor și să apere o minge de fotbal, roșie, cu cercuri albe, pe care ei o loveau cu piciorul cât puteau de tare. Mark stătea în poartă și încasa loviturile fără să se ferească. Deseori mingea îl nimerea în față, alteori în piept. Și într-un caz și în celălalt trebuia să se reculeagă de pe jos și să se scuture pentru a-și veni în fire. Apoi se ducea după minge (timp în care cei doi frați se distrau pe seama căzăturii sale) și le-o înapoia. Tom și Huck se certau un răstimp asupra ordinii în care ar fi trebuit să execute loviturile apoi, odată ce ajungeau la o înțelegere, loveau din nou. Într-o seară, tatăl lui Mark s-a întors de la muncă mai supărat ca niciodată. De obicei, atunci când intra în casă striga, din toți rărunchii: Am ajuns, Mark! Monica, sunt acasă! În acea seară intrase fără obișnuitul strigăt, iar mama și-a dat seama că ceva era în neregulă. Ba chiar s-a speriat când l-a văzut, pentru că a intrat în bucătărie atunci când ea era cu spatele, fiind ocupată cu pregătirea cinei. Apăsa cartofii puși la fiert într-o oală cu o furculiță. Cartofii

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


25

proză de Pavel Nedelcu erau gata, însă când mama s-a întors să ia un prosop de care să se ajute pentru a ridica oala de pe aragaz fără să se frigă, a dat cu ochii de tata care se așezase în capul mesei, în costum și cravată. Stătea acolo pur și simplu, ca o statuie pe postament, cu privirea pierdută, fără să spună nimic. Nici măcar nu se descălțase. Ei, Matt, m-ai speriat de moarte (ridicase brațele involuntar și scosese, de fapt, un strigăt înainte de a începe să vorbească)! Tot atunci Mark, care venea de la baie și se îndrepta înspre camera lui, auzi acel strigăt. Se întoarse din drum și o luă spre bucătărie. Recunoscu vocea tatălui său și i se păru neobișnuit ca el să fi intrat în casă fără a anunța, dar se gândi că poate strigase atunci când el trăsese apa. Ar fi dat buzna în bucătărie să îl salute, așa cum făcea de fiecare dată, cu o strângere de mână, dacă nu ar fi auzit o voce pe care, deși părea a tatălui său, nu o mai auzise niciodată până atunci. Era o voce stinsă, ca a unui bătrân, o voce care rostea cuvintele foarte încet și făcea pauze mult prea des. Se părea că tatălui său nu îi mersese prea bine la muncă, ceva îl întristase în decursul zilei. Eu stăteam așa cum stau mereu, la ușa de la intrare (Mark rămase în dosul ușii, pe hol, cu urechea lipită de perete). Vine o doamnă între două vârste, cu ochelari de soare la ochi, blondă, tunsă scurt și foarte cochetă. Intră în bancă, așteaptă răbdătoare la coadă (aici tatăl lui Mark făcu o scurtă pauză). Când ajunge în fața ghișeului, se pare că o cunoștea pe angajată, începe să chicotească și să arate spre mine cu sprâncenele. Eu, deși nu eram întors cu fața înspre ele, le puteam vedea reflexia în geamul fumuriu al ușii de la intrare. Mi-am dat seama că șușoteau ceva pentru că își acopereau gurile cu mâinile și aveau expresia acelor persoane care poartă o discuție privată. Urmă o altă pauză și un oftat al mamei lui Mark, apoi tatăl său continuă. Spunea că își ciulise urechile și se dăduse câțiva pași mai înapoi, fără să fie observat, pentru a încerca să înțeleagă conversația celor două femei. Un client tocmai îi ceruse indicații, iar el trebui să îl însoțească la un ghișeu, trecând chiar prin spatele celor două. Bătrâna îi spunea angajatei, care părea să se prăpădească de râs: ia uite, dragă, unde a ajuns lumea, să îi păzească negrii pe albi! Te și sperie cu fețele alea de gorile. Cred că dacă te întâlnești noaptea cu vreunul, nu apuci să te ferești de el decât dacă ai ochelari speciali, din

ăia cu infraroșu. Negrii să îi păzească pe albi, auzi tu, câte le-am permis noi ăstora! Atunci când Medea a terminat clasa a douăsprezecea, a fost o petrecere la un restaurant din Torino, organizată de părinții ei. Din ce înțelesese Mark, părinții Medeei îi cunoșteau pe patronii restaurantului și astfel petrecăreților li se făcuse o mică reducere. Medea i-a spus că alături de sala de mese exista și o altă sală unde s-ar fi putut dansa. Ei îi plăcea dansul și chiar dansa bine ori de câte ori avea ocazia. Deseori se apuca să danseze pe stradă sau în supermarket, atunci când mergeau împreună să facă cumpărături pentru familia ei sau pentru cea a lui Mark. Era grațioasă în mișcări și foarte dinamică, așa că lui Mark îi plăcea să o privească și să o încurajeze. La acea petrecere, Medea îl rugase pe Mark să o însoțească, iar el desigur că ar fi acceptat, însă, fiindcă părinții săi erau plecați câteva zile în sud pentru înmormântarea unei rude, lui Mark îi revenise responsabilitatea de a avea grijă de fratele său mai mic. Acesta nu era atât de mic încât să trebuiască să fie supravegheat în fiecare moment al zilei, însă nici atât de mare încât să fie lăsat singur acasă (sau să participe la petrecerea de sfârșit de an a Medeei, așa cum aceasta propunea). Dar poți să îl iei și pe fratele tău cu tine! îi spuse Medea, privindu-l cu oarecare iritare. Nu (se opuse Mark răspicat)! Ce să facă Michael printre oamenii mari? Nu m-aș putea bucura nici eu de petrecere și nici el. Are doar cinci ani. Nu e nimeni acolo de aceeași vârstă cu el. Ar începe să plângă, să se trântească în mijlocul sălii, apoi nici nu ar mânca așa cum ar trebui. Aș fi într-un continuu stres. Mama s-ar supăra. Ea mi-a spus să îl țin în casă și să am grijă să adoarmă la timp. Bine, spuse ea, păi adoarme-l și apoi vino la petrecere! Nu, nu se poate. S-ar trezi imediat ce ar auzi ușa închizându-se. Și nu pot să îl las singur acasă. Totul din cauza fratelui tău? (Medea își schimbă expresia într-una de ură). Haide, mă cunoști de dinainte să se fi născut el! Medea se apropie de Michael și, în timp ce se lamenta, îl împinse intenționat (după cum notase Mark) pe micuț, îndeajuns încât acesta să se dezechilibreze și să cadă, producând un zgomot surd la impactul cu pavajul aleii. Odată ajuns pe pământ, după o clipă de liniște totală, Michael izbucni într-un hohot necontrolat de plâns. Pe banca alăturată, două bătrâne începură să șușotească. Doi îndrăgostiți care treceau prin parc se grăbiră să îl ridice de pe jos.

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


26

proză de Pavel Nedelcu La fel făcu și Mark ce, înghețat de ceea ce tocmai văzuse, își luă fratele din brațele acelei femei tinere, fără să îi mulțumească, apoi îi aruncă o privire răutăcioasă Medeei, care rămăsese și ea încremenită. Îl urcă pe Michael (care își murdărise fața de negru, încercând să își șteargă lacrimile cu mâinile prăfuite) în mașină și plecă fără să se uite în urmă. Câte mesaje își trimiseseră și de câte ori nu îl rugase Medea să o ierte pentru reacția sa necontrolată! Mark era de neclintit. Pentru el totul se terminase. Îl tulburase nu doar reacția Medeei, cât și motivul atât de copilăresc al acelei reacții. Realizase că avea o mentalitate de copil răsfățat. Numai un copil răsfățat ar fi adus ca argument pro faptul că relația lor era mai lungă decât relația sa cu fratele mai mic. Dar oare, era la fel de importantă? Și de ce să te răzbuni pe un copil de nici măcar cinci ani și să îl împingi cu atâta cruzime, când el nici măcar nu realizase că reprezintă un impediment? Ar fi trebuit să își ucidă fratele pentru a putea participa la petrecerea Medeei? Acele petreceri, oricum, erau toate la fel. Muzica mult prea tare pentru a te putea înțelege cu cel de lângă tine (trebuia să zbieri lângă urechea acestuia), îmbulzeala nu te lăsa să îți miști mâinile prea mult și mereu primeai câte un cot în stomac sau în coaste, iar dacă voiai să străbați mulțimea cu o băutură la pahar în mână, nu reușeai să mergi nici doi pași fără să o verși pe tine. Medea, luată la dans mereu de alți băieți, părea că se distrează de minune, în timp ce Mark ar fi așteptat pe canapea reîntoarcerea ei (mereu se întorcea, însă niciodată foarte devreme). Acum, fratele său se juca în parc cu o minge săltăreață, când deodată s-a trezit izbit de pământ, cu mingea rostogolindu-i-se alături, cu mâinile zgâriate și dureri la piept. Era imposibil ca Medea să fie atât de egoistă. Și totuși, dacă era astfel de la început, iar el fusese doar orbit de dragoste? Mama sa i-o spusese mereu: Mark, orice ar fi, nu te lăsa orbit de dragoste! Nu avea încredere totală în persoana pe care o iubești. Într-o zi te va dezamăgi și atunci vei suferi întreit. O dată pentru că nu o vei

mai recunoaște, o dată pentru că te-a dezamăgit, iar în final pentru că nu vei ști ce e de făcut. Apoi, într-o altă zi, mama sa a continuat: Să nu crezi niciodată că nu vei găsi o altă persoană. Doar pentru că te-ai obișnuit cu una nu înseamnă că celelalte sunt nevrednice. Ba chiar, uneori persoanele pe care le avem lângă noi sunt mai nevrednice decât alte persoane pe care încă nu le-am cunoscut. Nimeni nu este de neînlocuit! Așa că Medea a fost înlocuită, însă nu cu o altă persoană, ci cu alte activități. Mark realiză că are mai mult timp la dispoziție de când nu mai ieșeau împreună și că îl putea folosi într-un mod mai util. Se putea dedica mai mult facultății de litere și începuse din nou să citească, în afara operelor pe care era obligat să le analizeze la facultate. Citea tot ce își dorise să citească vreodată, însă amânase pentru ziua, luna sau anul următor. Faptul că avea o coloană curbată nu mai conta nici pentru el, nici pentru colegii săi. La litere, toți aveau cel puțin o înfățișare ciudată. Nici faptul că era negru nu mai conta printre oamenii inteligenți, iar pentru ceilalți apăruseră de curând în campionatul italian de fotbal, Pogba sau Balotelli. Tom și Huck nu se mai săturau să vorbească de evoluțiile acestor jucători atunci când îl întâlneau pe Mark prin oraș, de parcă lui i-ar fi păsat vreodată de fotbal sau i-ar fi cunoscut pe cei doi numai pentru că aveau aceeași culoare. Uneori avea impresia că oamenii din jurul său credeau că negrii vin toți din aceeași țară și că vorbesc toți aceeași limbă. În opinia lor, ar fi existat germanii, englezii, italienii și toate celelalte naționalități, apoi națiunea negrilor. Națiunea aceea locuia într-o țară numită Africa. Țara maimuțelor pe care noaptea nu le poți distinge decât cu ochelari speciali, cu infraroșu. Și cam asta era tot ceea ce se știa, în Italia, despre negri. Mark îi asculta scoțând acele sunete și făcând acele gesturi pe care le fac de obicei oamenii atunci când ascultă, însă cuvintele rostite de cei doi frați treceau pe lângă el asemenea vântului în zilele de toamnă. Tresărea atunci când îl salutau și se bucura că își poate continua, în liniște, drumul. Da, Tom, da, Huck, ne mai vedem noi!

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


27

en écrivant français

Angela Nache-Mamier (Franța)

la colline de chlorophylle

colina de clorofilă

la femme tend des longs bras vient de là-haut ouvre des horizons cascades de pensées les mouvements d’étoiles en déséquilibre lèchent et consolent les joues de la fille pas dévâtue collée à la plage froide ouvre la paupière des sens appelle les liqueurs de la nuit des baumes sur les lèvres elle se dit qu’elle ne supporte plus enterrée vivante sous les jupes de la vie en position fœtale déchaussée et droite debout dans la maison de l’air légère un message rouge, incandescent dégringole dans l’immensité d’azur incendie la colline de chlorophylle et la poitrine rouge en argile de la vigne compte transpiré les grappes sucrées de la lumière

femeia întinde brațe lungi vine din zare deschide orizonturi cascade de gânduri, mişcări de stele în dezechilibru ling și consolează obrajii fetei nedezbrăcată lipită de plaja rece deschide pleoapa simțurilor cheamă licorile nopții balsamuri pe buze își spune că nu mai suportă îngropată de vie sub fustele vieții în poziție fetală desculță și dreaptă în picioare în casa aerului ușoară un mesaj roșu, incadescent se rostogolește-n imensitatea de azur incendiază colina de clorofilă și pieptul roșu al argilei din vie numără transpirat ciorchinii dulci ai luminii

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


28

en écrivant français Le figuier le figuier immense et inquiet secoue les merles gourmands parfume l’air lourd et sec de la canicule les racines noueuses éventrent l’argile aux croisement des eaux creuse des chemins des chambres intermédiaires des oiseaux aux becs bleus volent lentement par-dessus le bourg étranger

des vendeurs ambulants sont les voleurs des ailes en vol incendient les maisons sans fenêtres avec des torches dans les mains appellent les nourrissons partis en voyage à leurs noms vendent pour un prix de rien du tout à la foire nos squelettes fluorescents agenouillés sur la planète – mère en cendres

Smochinul smochinul uriaș și neliniștit scutură mierle lacome umbre zemoase parfumează aerul greu și uscat al caniculei rădăcinile noduroase spintecă argila la încrucișări de ape sapă drumuri

camere intermediare păsări cu ciocuri albastre zboară încet peste târgul străin vânzători ambulanți sunt hoții de aripi de zbor incendiază casele fără ferestre cu făclii în mâini strigă pe nume pruncii

plecați în voiaj vând pe un preț de nimic la talcioc scheletele noastre fluorescente îngenuncheate și fardate strident pe planeta-mamă din scrum

Maria-Liana Chibacu – Dansul trunchiurilor

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


29

proză

Nădejde - fragment din romanul în lucru “Nădejde”

Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

Luna se întindea pe luciul mării nesfârșite, de parc-ar fi fost o urmă de untură pe pâine. Un pui de vânt pornise de-a lungul ei, ca un ied ieșit în primăvară, lingând-o de sare. Din adânc țâșniră trei săgeți argintii care speriară vânticelul, gonindu-l, chițăind, peste ape. Erau trei știuci imense și mușcaseră din lună cu boturile lor primitive, rupând-o în trei bucăți și scuipând-o în mare. Veneau spre el rostogolind bucățile de lună, mai clănțănindu-le cu dinții ascuțiți, rotunjindu-le. Speriat de cele trei mingi de foc care veneau spre el, împinse de trei monștri preistorici, începu să înoate disperat spre un mal ce nu se vedea niciunde pe orizontul întunecat. Groaza îi dădea puteri nebănuite și începu să alerge, la început ca un câine, în patru labe, pe deasupra apei, apoi vertical, ca un atlet la olimpiadă. Depăși în goană puiul de vânt, care își pierduse puterile. În depărtare zări o dungă argintie. Trebuie să fie nisipul, își spuse și întoarse capul în urmă. Știucile se ridicaseră, enorme, la suprafața apei și pedalau în șir pe bucățile de lună devenite roți la o bicicletă de concurs. Când să-l apuce cu boturile lor monstruoase, bicicleta s-a împotmolit în mal, iar ele s-au rostogolit pe nisip. Continuă să fugă, intrând în stuful ce-i ajungea până la piept. În urma lui știucile se făcuseră trei dulăi imenși, negri, care îl urmăreau fără ură, însă hotărâți ca și cum asta ar fi fost soarta lor pe pământ, să-l fugărească pe el fără oprire. Ajunse la un râu lat și se aruncă într-o barcă de lemn ce stătea înfiptă cu botul în mal. Câinii nu intrară după el. Uitaseră că au fost, nu de mult, știuci. Atinse malul celălalt odată cu răsăritul soarelui. Ce dimineață blândă și călduroasă! – Scoală, jigodie, din ușa mea! Ai dreacu’ de bagabonți, numai în ușa mea puteți să dormiți! Câteva picioare în coaste îl dezmeticiră total. O rupse la fugă, urmărit de rânjetul întins pe toată fața patronului de magazin. Încă șocat,

traversă strada fără să se asigure. O mașină opri cu greu lângă picioarele lui. Nu apucă să se bucure, pentru că o alta izbi în spate prima mașină, împingând-o târâș peste el. Cei doi șoferi, după înjurăturile de introducere, se luară la bătaie. Unul dintre ei, mai slab, scoase un cuțit și îl înfipse de câteva ori în pieptul celui mai puternic. Văzând că din cauza lui se ajunsese la crimă, omul se ridică de pe asfalt și o luă la fugă, șchiopătând, pierzându-se în mulțimea de gurăcască. Ajuns într-un parc, se așeză pe o bancă săși tragă sufletul. Piciorul nu era rupt. Îl durea numai mușchiul. Se gândea ce dulce îi fusese visul față de ceea ce trăise în numai câteva minute de când se trezise. Să fi avut cam 50 de ani. Părul brunet începuse să îi încărunțească pe la tâmple, deși tenul îi era întins, numai cu câteva riduri subțiri la coada ochilor. Era de statură medie și începuse, probabil de curând, să se îngrașe. Avea ochi de un verde nesigur, poate și din cauza privirii nedumerite, chiar puțin speriate. Totuși, bărbia proeminentă și ușor crestată, nul arăta ca pe un om slab. Trebuie să fi suferit un șoc puternic de era așa nesigur. Doi gardieni publici, unul bătrân, mic și gras, celălalt tânăr, abia de-i mijiseră tuleile în barbă, deșirat și cu o privire tâmpă, îl goniră din parc, spunându-i că el nu are dreptul să strice peisajul. Ei aveau. La ieșirea din parc, un polițist îi ceru actul de identitate. Nedumerit, se căută prin buzunare și dădu din umeri. N-avea. Polițistul îi spuse că, fără acte de identitate, nu are voie să circule pe străzile orașului și îl trimise înapoi în parc. Cei doi gardieni îl așteptau cu rânjete mari pe fețe, gata să-l ia la tăvăleală. Omul, neavând altă soluție, o luă la fugă pe o alee din parc, cu cei doi pe urmele lui. Renunțară la urmărire după

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


30

proză de Viorel Ploeșteanu câteva zeci de metri, zicându-și că „nu se merită”. Oricum nu puteau să-l amendeze. Privirea aceea nesigură și oarecum pierdută începea să-și schimbe expresia, semănând de-a dreptul cu a unui animal hăituit. Câteva pușlamale de 10-12 ani, care spărgeau semințe de floarea soarelui, au observat acest lucru și lau luat la țintă cu pietre și bulgări de pământ. O bătrână n-a avut de lucru și a încercat să-i ia apărarea. Atât i-a trebuit. Toată ceata a tăbărât pe ea, scuipând-o și făcând-o albie de porci. Speriat de ceata de copii, a nimerit pe o stradă cu case înalte și ornamente bogate, probabil construite pe la începutul secolului trecut, însă neîntreținute, cu tencuiala căzută și porțile scoase din țâțâni. Muzica țigănească umplea toată strada și câțiva puradei dădură alarma. Aveau un musafir nepoftit. În câteva clipe fu înconjurat de balaoacheși și pirande, care făceau o gălăgie de nu se mai auzea nici muzica din difuzoare și l-au măscărit, și l-au îmbrâncit, încât l-au scos la celălalt capăt al străzii numai în chiloți. Noroc că era vară și cald. Până-n prânz, orașul îl împinsese către periferie. Aici a dat peste o femeie care avea trei fete măricele și, mai mult de rușinea lor, i-a dat niște haine vechi să-și acopere trupul. A părăsit orașul fără părere de rău, ba chiar cu bucurie, pentru că scăpase de oamenii ăia, care nu știa ce tot aveau cu el. Străbătuse două sate și, chiar dacă nu-l mai bătuse nimeni cu pietre, de înjurături și batjocură tot nu scăpase. Către seară a ajuns la o livadă. A intrat în ea hămesit și norocul lui a fost că paznicul zăcea lângă un pom, rupt de beat. Și-a potolit foamea cu fructe, apoi și-a umplut cămașa cu mere și caise, după care s-a ascuns într-o vie, să se odihnească peste noapte. Privirea nu i se limpezise deloc și nici de teama căpătată în ultimele ore nu scăpase. Își făcuse culcuș din frunze de viță și aștepta, lungit, să-l ia somnul. Ochii i se plimbau mirați pe cerul plin de stele și nu pricepea cum de sunt atât de multe luminițe. Dădu cu mâna peste ele, ca și cum ar fi vrut să apuce un pumn de spice, dar în palmă nu rămase cu nimic. Se întoarse supărat pe o parte, încercând să adoarmă, privind o coropișniță cum săpa la rădăcina unei vițe. De-o parte și de alta a Lunii erau doi copii, care făceau bulgări din stele și îi aruncau peste cercul ei luminos. Luna ridică o sprânceană a mirare, se uită la joaca lor nevinovată și nu-i luă în seamă. Când se plictisiră, copiii înhămară

Capricornul la Carul Mare și porniră hai-hui pe cer. Dădeau ture în jurul Lunii, iar când ajungeau în dreptul Pământului aruncau câte un bulgăre de stele. Dacă nimereau un copac, acesta se umplea de luminițe ca Pomul de Crăciun, iar dacă nimereau în vreun lac, toți peștii se făceau de aur și apa strălucea în mii de cristale. Un bulgăre a nimerit în vie și strugurii s-au transformat în diamante. Din pământ au ieșit puzderie de coropișnițe și, cu cleștii lor, au început să taie boabă cu boabă, iar acestea cădeau grele pe obrajii, pleoapele și buzele vagabondului. Zâmbi prin somn, fericit de spectacolul oferit de coropișnițele vrăjite, când un diamant imens îi turti nasul. Sări speriat în picioare și se trezi înșfăcat de doi vlăjgani înarmați cu bâte. Erau paznicii viei. Fără să-i ceară vreo explicație, îl luară la ciomăgit, îndemnându-se din când în când și cu câte-o înjurătură. Când au mai slăbit ritmul, a luat-o la sănătoasa peste câmp, ridicând praful în urma lui. A început să ocolească așezările locuite de oameni. Prea erau dușmănoși. Mergea pe drumurile dintre câmpuri, iar când vedea în depărtare vreun om, intra de-a dreptul prin lanurile de porumb, floarea-soarelui sau ce se nimerea. În felul ăsta însă, cam răbda de foame și de sete, pentru că pe câmp nu prea găsea cu ce să și le potolească. De sfeclă roșie, semințe de floarea-soarelui și porumb crud se săturase și nici nu prea mai întâlnise în ultimul timp. Într-o seară îi ieși în cale o stână de oi. Câinii îl simțiseră de la distanță și îi ieșiseră în întâmpinare, lătrându-l, dar fără să-l atace. Simțiseră că e vai de viața lui și numai de colții lor nu avea nevoie. Împins de foame și de sete, își luă inima în dinți și se apropie de stână. Ciobanul, om tăcut de felul lui, îl primi în adăpost, îi puse în față un codru de pâine și o bucată de brânză, după care ieși să-și vadă de oi. Omul înghiți lacom mâncarea, bău o cană cu lapte și se întinse pe o rogojină, lângă vatră, adormind fără să mai apuce să se gândească ce pomană i se făcuse. În noaptea asta Luna luase înfățișarea unei fecioare cu păr lung de-i trecea dincolo de călcâie. Nu stătea într-un loc, ci se plimba pe cer și, cu un pămătuf, ștergea stelele de praf și le rearanja, părândui-se că nu sunt la locul lor. Când se plictisi de această treabă, porni în pași de vals printre galaxii, îngânând un cântec de leagăn auzit în copilărie. Trecu în fugă prin Calea laptelui și în păr i se prinse o ceață albă, ca un voal de mireasă. Își aminti de nunta ei cu Soarele, demult, când erau încă niște copii, dar părinții lor nu fuseseră de acord și îi despărțiseră. De atunci se tot caută unul pe

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


31

proză de Viorel Ploeșteanu celălalt, iar Pământul este zidul peste care nici unul dintre ei nu poate trece. Din ochii Lunii căzură lacrimi fierbinți, stele ce sfârâiau pe cerul nopții, stingându-se în adâncul nesfârșit al Universului. Zâna uită repede această suferință, cum uită copiii micile supărări, și se înveseli zărind oglinda unui lac ascuns în inima unui codru bătrân. În fiecare noapte își privea chipul în oglinda apei, se pieptăna și cânta de dragoste și dor. Coborî și acum lângă apă. Pe partea cealată a lacului, un prinț își ștergea, cu șomoioage de iarbă, calul înspumat, iar acesta, însetat, se adăpa din apa limpede a lacului. Zânei îi săltă inima în piept de bucurie, gândind că e prințul Soare și ocoli întro clipă lacul. Neauzită, îl cuprinse pe băiat cu brațele peste piept, lipindu-și obrazul de spatele lui. Îi șoptea un cântec în care își pusese tot dorul de el și suferința căutării. Calul sorbea cu urechile ciulite, pierdut în glasul fermecat al fetei, când, din nebăgare de seamă, odată cu apa sorbi și o broască. O scuipă, speriat, în mijlocul lacului, destrămând vraja ce cuprinsese Universul. O tuse aspră îl trezi pe vagabond. Simțea în ceafă o respirație grea, mirosind a tutun prost. Încleștată peste el, o mână păroasă îi mângâia pieptul. Speriat, înțelese că goliciunea ciobanului se mulase strâns pe corpul lui. Se zbătu să scape, însă dorința celuilalt nu era deloc mică. Prin întuneric, căută ceva să apuce și nimeri un scăunel cu trei picioare, pe care îl izbi în capul ciobanului. Simțind că a slăbit strânsoarea, se smulse din încleștare și fugi, orb, în noapte. Câinii pesemne dormeau, că nu se luă niciunul după el. Alerga peste câmp ca o nălucă, se împiedica, lungindu-se prin buruieni, se ridica și continua să alerge. Epuizat și plin de julituri, se opri în marginea unui cimitir. Se așeză pe pământ și începu să plângă cu disperare, scârbit de viață și de oameni. La ce-i folosea asemenea viață? Nu băgase de seamă când cimitirul se umpluse de luminițe. Îl treziră bocetele femeilor care veniseră să-și plângă morții. Era atâta jale și disperare în vorbele lor, încât nu știai de cine e mai rău, de cei care s-au dus ori de cei care au rămas să se lupte cu greutățile, fără sprijinul celor plecați. Aerul limpede al zorilor înălța bocetul până la cer, iar flăcările lumânărilor

tremurau când, izbindu-se de lumina de sus, se întorcea, ecou, pe pământ. Pe gardul cimitirului, două ciori se căutau de purici, nepăsătoare la jalea femeilor. Începură să iasă din cimitir odată cu lumina dimineții. Pe măsură ce ieșeau în drum, reintrau în viața obișnuită și începeau să vorbească deale lor. Una mai ageră îl văzu pe vagabondul zdrențăros, rezemat de gardul cimitirului și îi dădu împărțanie. Un colac acoperit de colivă, cu o lumânare înfiptă în ea și ce mai avea prin coșniță. ─ Ia, mă, și zi bogdaproste! Omul primi pomana, uitându-se indiferent la femeia din fața lui. ─ Mă, omule, n-auzi să zici bogdaproste? Să fie de sufletul lui bărbată-miu, că altminteri nu e primit! Dar omul tăcea. Părea să nu priceapă nimic din ce îi vorbea femeia. Câteva vecine, curioase, se opriră să vadă ce se întâmplă. Simțind că e privită, femeia se îndârji. ─ Mă, vagabondule, nu zici, ai? Dă colacul înapoi! Se repezi să i-l smulgă, dar omul nu-i mai dădea drumul. Trăgea femeia cu două mâini, ținea și el cu două mâini de colac. ─ Dă, mă, drumul, fir-ai al dracului de golan! Văzând că nu răzbește, se dădu înapoi și, luându-și avânt, începu să-l pocnească cu coșnița în cap. Săreau colacii din coșniță, iar femeia înjura și blestema, uitând cu desăvârșire de cele sfinte. Omul, cu colacul în mâini, se retrase, ferindu-se de lovituri. Atunci prinseră curaj și celelalte cumetre și începură să arunce în el, care cu bulgări de pământ, care cu colacii din coșniță și toate cu huiduieli și vorbe de ocară. Vagabondul ieși din sat însoțit de strigătul femeilor și lătratul câinilor. Ajuns în șosea, izbi de asfalt, scârbit, colacul mânjit de colivă. A pornit din nou la drum, de astă dată trecând drept prin mijlocul localităților, însă fără să se mai uite la oameni. Nu-i vedea și nu-i auzea, de parcă n-ar fi existat. După o vreme, aerul parcă se făcu mai tare, mai curat și parcă simțea și miros de brad. Ridică ochii și în zare văzu, ca prin ceață, umbrele munților. Gândurile i se mai așezară și pentru întâia dată își fixă un obiectiv de la această călătorie. Voia să ajungă în inima munților.

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


32

Iris poet guest

Billy Ramsell (Irlanda)

Billy Ramsell was born in Cork in 1977 and educated at the North Monastery and UCC. He was awarded the Chair of Ireland Bursary for 2013 and has been shortlisted for several other prizes. He edits the Irish section of the Poetry International website and recently judged the Shine Strong award for best first collection by an Irish poet. He has been invited to read his work at many festivals and literary events around the world. He has published two collections with Dedalus Press, Complicated Pleasures in 2007 and The Architect’s Dream of Winter in 2013, which was shortlisted for the Irish Times Poetry Now Award.

www.billyramsell.ie The Architect's Dream of Winter

Code This butterfly is stitched from information, the bright one hovering about your hand. Your skin that wears the green, green dress as you lazily tilt the watering can over the coarse-grained ferns and digitalis is made from information too. The butterfly flutters the digital language that wove its double motif of blue. Remember lover you are made from data and unto bytes you shall return. We’ll go into a city built from water when we die, into flowing computerised terrain: its droplet-towers, its terraces composed like clouds, its temporary gushing boulevards shaped from how many souls colliding, mating, separating, when the frost of each body thaws, its parishes manufactured from the branching electricity that flows and makes you all you are. You will become like rain, like summer water poured and pouring through the summer air.

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


33

poezie

Dan David (SUA)

Colțul umbrelor (Evangelyn) În pauza de prânz mă retrag în “Lunch Box Gallery”. Sunt singur, e liniște. Ca un bondar scotocind într-o corolă parfumată, Telefonul mormăie satisfacut. Ei… dar visul apare mai târziu. Evangelyn, de ce ești îmbrăcată într-un măr? Ai vrut să mă minți? Cunoșteam povestea. Șarpele era ascuns în colțul umbrelor. Mă fixa tăcut, o privire parșivă. Am înțeles. Fie ce-o fi, am semnat pactul păcatelor. Buzele tale erau fructul promis. Dar atât; n-am apucat mai mult. Mi s-au rupt dinții. În colțul umbrelor parșivul zâmbea de plăcere. Satisfăcut, își număra arginții. Din alte motive De frica ploii, șoarecele încearcă să intre în burlan. Îl urmăresc, nemișcat, din spatele ferestrei. Ochii mi se fixează pe blana cenușie. Mi-e milă, aș vrea să-l opresc. Aș vrea să fiu dumnezeul celor care vor să-și curme viața, Să-i întorc din drumurile lor. O fi bine, n-o fi, cine știe? A reușit. Șuvoaiele îl poartă spre un sfârșit pe care nu l-a dorit. Privesc dezolat. De alături, motanul urmărește și el, Ca o cameră de filmat pe platoul unui film horor. Și el ar vrea să-l oprească; Din alte motive. Mă privește dezolat; Mustățile îi coboară pleoștite. Suntem triști amândoi. Din motive diferite. Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


34

cronică de spectacol

9 decembrie 2014 – Teatrul „Porta”, Atena, „Never ending” spectacol de muzică şi coregrafie Cristache Gheorghiu (Grecia)

Asocierea muzică + dans poate să pară un pleonasm, deoarece dans fără muzică nu se practică, deşi n-ar fi imposibil. Pentru acest spectacol însă, precizarea este necesară, pentru că două dintre cele şase piese din program au fost doar muzicale, interpretate de Radu Vâlcu la chitară şi Ana Chifu la flaut: Tarantela (chitară solo) şi Sonata (chitară + flaut), ambele compuse de Cătălin Ştefănescu-Pătraşcu. Toate celelalte au fost momente coregrafice, pe muzica Mihaelei Vosganian, una programatică, menită să susţină mişcarea dansatorilor, care, cu trupul lor, ca mijloc de exprimare artistică, au încercat să avanseze idei filosofice şi nu doar scene simple sau complexe, ca în baletul clasic. Într-una din schiţe, spre exemplu, dansatoarea a venit cu un şirag de segmente legate între ele. Era drept la început. Mişcând însă segmentele - iniţial din greşeală - a observat că se pot crea diferite figuri geometrice. Unele i s-au părut interesante, astfel că jocul a continuat, „creatorul” a devenit din ce în ce mai pasionat, iar figurile din ce în ce mai complexe. Din nefericire pentru el, a început să se împodobească cu ele şi - începând cu triunghiul, cea mai simplă dintre figuri - aşezate în jurul gâtului, s-au transformat încet-încet în juguri, care - în final - l-au subjugat în întregime. Creatorul a devenit propria sa victimă. Într-o altă schiţă, trei dansatori au apărut sub folii semitransparente din plastic, sugerând prin mişcările lor strădania oamenilor de a descoperi mediul în care se află şi de a ieşi din

îngrădirile ce le sunt impuse. Doar doi dintre ei reuşesc. Al treilea, nereuşind, moare. Înfăşurat în propria-i folie, este scos din scenă - din scena vieţii - ca o mumie egipteană. În sfârşit, trupul dansatoarei sugera, într-un alt moment coregrafic, condiţia celui obligat să cerşească pentru a trăi, dar care - la sfârşit - se erijează în sfânt şi se ridică singur în slavă, asemenea celebrei statui a lui Iisus din Buenos Aires. Am spus „în sfârşit”, pentru că nu-mi amintesc acum celelalte scene. Deşi intitulat „Never ending”, spectacolul s-a sfârşit, permiţându-mi să iau o pauză pentru reflectare. Într-adevăr, ea era necesară, fiindcă încărcătura simbolică a unor asemenea manifestări culturale necesită reflectare şi - eventual revederea lor, pentru o mai bună înţelegere. E drept că şi reciproca este adevărată: realizările artistice valoroase îţi rămân în minte şi peste ani, chiar fără să vrei. Numele dansatorilor sunt: Liliana Iorgulescu, care semnează şi coregrafia, Lucian Martin şi Alexandra Poenaru. Pe parcursul întregului spectacol, pe ecranul din spatele scenei, au fost proiectate imagini - uneori însoţite de proiecţia celui ce tocmai dansa - realizate de Mihai Cucu. Pentru publicul român din Atena - nu foarte numeros, în comparaţie cu mulţimea celor ce locuiesc aici - a fost un prilej de a se bucura la ideea că activitatea culturală din România este dinamică.

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


35

poezie

Dumitru Ichim (Canada)

Întoarcerea lui Prometeu Iubita n-a fost prea impresionată, că-n loc de colan și colier, i-a adus în palmă un tăciune din cer. Seara, în pragul ușii, Prometeu își invita trecătorii la nunta de foc al aurului greu, dar nimeni nu se oprea, nici măcar înțeleptul din poloboc. Numai geambașul de marfă literară, oprindu-se lângă lacrima lui l-a înțeles întrebând: ''Văd că ai foc, n-ai cumva și-o țigară?'' Două drepte paralele...

Discutam tot de-ale școlii, dar tu m-ai întrerupt lângă iazul morii arătându-mi cum norii se sărută în alb de magnolii pe ape...

Eram atât de aproape, iar tu ai ridicat din sprâncene și ai zâmbit... Sărmanele drepte din carte! Mâinile noastre cât s-au strigat una pe alta! Încă puțin și-ar fi fost infinit, dar noi am mers mai departe...

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


36

note de jurnal

Cristache Gheorghiu (Grecia)

Iarna în Atena seamănă cu luna octombrie din România, unde - dacă este o toamnă frumoasă - prima jumătate a lunii este chiar foarte frumoasă, cu acel colorit specific al arborilor, ce dispare odată cu căderea frunzelor, după care încep ploile. Coloritul este oricum frumos, chiar dacă plouă. Ba chiar mai frumos. Asta în România. În Atena, doar ploile îmi amintesc de clima de acasă, fiindcă doar puțini arbori îşi pierd frunzele aici, suficient însă pentru a-mi stârni unele nostalgii, sau să le zicem mai optimist, amintiri. Cea mai pregnantă pentru mine este cea a unei excursii în Ceahlău, într-o zi de octombrie. Plecasem de dimineață de la poalele muntelui, de la o cabană, al cărui nume l-am uitat, şi am urcat pe un traseu identificat de mine după o hartă cum că ar fi interesant şi, totuşi, accesibil pentru un turist ca mine (alpinist devenisem mai târziu). Timpul a fost de partea mea. Când am ajuns însă sus, la cabana Dochia, ploaia tocmai începuse. Ne-am adăpostit, deşi atmosfera era greu de suportat. La umezeala naturală se adăuga cea a aburilor de alcool (împreună cu multe altele), pe care fumul de țigară nu reuşea să-l usuce. Cabanele îşi pierduseră de mult destinația turistică inițială. Majoritatea noilor „turişti” nu îşi doreau o relaxare intelectuală (scuzați termenul), ci doar o excitație cerebrală, oferită cel mai uşor cu ajutorul alcoolului. Când am spus „ne-am”, se înțelege că nu eram singur, dar n-am precizat cine mă însoțea. Era Nicu Florescu (Dumnezeu să-l odihnească), care se „lipise” de mine încă din clasa a zecea. Aici trebuie să fac o mică paranteză. În clasa a noua, împreună cu un grup de prieteni, eu fusesem exclus din U.T.M. (denumirea de atunci a organizației de tineret, apendice al partidului unic, U.T.C.-ul de mai târziu). Nu făcusem nimic cu caracter politic, dar hotărârile de partid din acel timp aveau la bază directiva „băgați spaima

în burghezi”. Aveam să înțeleg asta mai târziu. Pentru moment, însă, clasa noastră - una foarte mare - a fost divizată în două clase paralele. Fostul meu coleg de bancă, State Ioan (conferențiar - câțiva ani mai târziu - la catedra de grafică a Institutului de Arte plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti), era la clasa X-a B. Din clasa mea, a X-a A, nici un coleg nu a vrut să stea în bancă cu un „proscris”, cu excepția lui Nicu. Tatăl lui era contabil la Episcopia Romanului şi a Huşiului şi - chiar dacă nu era preot - nu era agreat de către oamenii partidului. În plus, fratele mai mare al lui Nicu fusese cel mai bun ginmast din generația sa, iar eu îi urmasem. Fapt e că Nicu avea - bănuiesc - o oarecare admirație pentru aptitudinile mele sportive, motiv pentru care mă dorea aproape de el. Din punctul de vedere al situației şcolare, el era cu mult peste mine, motiv pentru care nu mă sfiam să-l copiez. A murit ucis de muncitori. Era şeful serviciului „Organizarea muncii”, de unde nu putea să mulțumească pe toată lumea, fiindcă acolo se stabileau normele de muncă. Fabrica de țevi, unde lucra, era în afara oraşului. Deşi avea maşină (îmi amintesc că o conducea destul de impulsiv (sau poate că se străduia să mă impresioneze pe mine, fiindcă nu ne văzusem de câțiva ani). Cei aproximativ 500 de metri de câmp deschis ce avea să-i străbată pe jos i-au fost fatali, deoarece un muncitor - sau mai mulți - i-au curmat zilele, probabil nemulțumiți că nu au primit ce îşi doreau. Atunci însă, în excursia noastră comună, cu mulți ani mai devreme, eram doar tineri absolvenți, cu puțin peste doi ani vechime în „câmpul muncii”. Din fericire, ploaia nu a durat mult şi am putut pleca, împreună cu doi domni, pe care iam cunoscut ad-hoc. Momentul mi-a rămas în memorie tocmai datorită unuia dintre ei, deosebit de entuziasmat de coloritul pădurii din acel moment.

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


37

note de jurnal Cristache Gheorghiu * Genii şi genii De câţiva ani buni, sărmana mea minte se chinuie să discearnă între adevăratele genii şi cele propulsate din diferite interese şi - în ultimă instanţă - să se întrebe dacă există sau nu cu adevărat genii autentice. Chiar şi asupra lui Rembrandt am avut un semn de întrebare, atunci când am constatat că au existat zeci de pictori contemporani cu el, care au pictat într-o manieră asemănătoare, iar astăzi sunt necunoscuţi marelui public. Poate că el a fost cel mai bun, dar - pentru mine - geniu este cel ce vine cu o idee novatoare şi nu un profesionist oarecare, ceva mai bun decât alţii. Nu dau exemple de genii din ştiinţă, care sar putea să deranjeze. Din punctul meu de vedere, un geniu a fost Toni Seiler. Ştiu că domeniul în care a activat va provoca dispreţul intelectualilor snobi, dar este eroarea lor să gândească îngust. La Olimpiada de iarnă din 1956, el a venit cu un stil ce a revoluţionat lumea schiului alpin de atunci. Acest stil este practicat şi în zilele noastre. M-a surprins de aceea că, de curând, am citit o trecere în revistă a marilor schiori, în care el era abia menţionat. Mulţi dintre cei ce figurau în listă nu reuşiseră nici măcar să-i egaleze performanţa cuceririi tuturor probelor olimpice, fără a mai vorbi despre modul în care el a făcut-o şi - mai ales despre faptul că a venit cu ceva nou, a inovat tehnica cunoscută la timpul lui. Un alt geniu autentic, care mi-a atras atenţia în urmă cu mulţi ani, a fost unul dintr-un domeniu şi mai surprinzător: politica. Este vorba despre George Orwell, cu „Ferma animalelor”. Vor zice unii că domeniul lui Orwell a fost literatura şi nu politica, dar literatura ar trebui mai întâi definită, fiindcă nu este tot una să te referi la romane de dragoste, de „crapă” şi spada, de poveşti pentru copii sau de scrieri cu adevărat inteligente. „Ferma animalelor” este o metaforă excelentă a evoluţiei U.R.S.S. şi în toate ţările acaparate de ruşi, după al doilea război mondial. Este vorba deci despre politică. Presupun că autorul nici nu s-a referit în mod special la ţările socialiste, care nici nu existau şi, poate că nici nu l-ar fi interesat, ci la evoluţia ideilor democratice, care - prost aplicate - pot conduce la dictatură. Ideea era cunoscută încă din antichitate şi magnific evocată în Biblie prin exemplul poporului evreu, care l-a votat pe Barabas şi nu pe Iisus. Orwell însă a dus-o mai departe şi a arătat consecinţele posibile.

Pe scurt, nimic nou sub soare. Şi acum, după această introducere, să intru în subiect. El este mai scurt decât introducerea, fiind vorba de un citat, cel care mi-a stârnit aceste gânduri. Şi poate că nu atât citatul merită, cât datarea lui: 25 aprilie 1760, adică la foarte puţin timp după ce Petru cel Mare al Rusiei a orientat ţara sa către Europa şi i-a trasat sarcinile pentru viitor. Era şi ea la puţin timp după ce Ivan cel Groaznic şi-a anexat Siberia, făcând o mare putere economică din ceea ce, înainte, nu era ceva de luat în seamă pe harta politică a lumii. Textul aparţine ministrului danez al afacerilor străine, contele Bernstorff, şi este adresat ministrul francez de externe, ducele de Choiseul. Iată extrasul ce mi-a atras atenţia: „Rusia e o teroare pentru toate naţiunile civilizate de care se apropie. Ce limite s-ar putea pune vreodată cupidităţii unei naţiuni destul de numeroase, pentru ca pierderea oamenilor să n-o afecteze, şi destul de săracă, pentru a fi obligată să caute la altul ceea ce nu are la ea acasă; unei naţiuni dure şi războinice, care nu are nici moravuri, nici legi, nici plăceri, care să poată s-o îmblânzească, s-o oprească sau s-o reţină; care nu recunoaşte drept regulă decât voinţa unuia singur; care nu se teme de nici o altă putere; care, în sfârşit, poate să-şi cucerească toţi vecinii, încredinţată că nici unul dintre ei nu poate face acelaşi lucru cu ea?.” Citatul l-am găşit în „Civilizaţii şi tipare istorice”, de Neagu Djuvara, la pagina 123. Tot el, Neagu Djuvara, concluzionează: „Scrisoarea contelui de Bernstorff, de o extraordinară luciditate politică, se poate citi după mai bine de 200 de ani ca şi când ar fi vorba de istoria contemporană a Europei”. Într-adevăr, trebuie să recunosc, danezul a fost un geniu în comparaţie cu majoritatea politicienilor occidentali de azi, prinşi în interese meschine, din cauza cărora nu pot avea o privire de ansamblu. * Noi ne bucurăm că românii au votat Iohannis. Ceea ce părea de neconceput în urmă cu 25 de ani, a devenit posibil. Nu este doar un vot împotriva PSD sau Ponta; asta s-a mai întâmplat. De data aceasta, este vorba despre o schimbare de mentalitate. Nu ştiu care vor fi efectele pe plan politic sau economic, dar, din punct de vedere cultural (mă gândesc la cultura politică), saltul a fost - după părerea mea - unul dintre cele mai importante din istoria noastră modernă.

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


38

note de jurnal Cristache Gheorghiu * Pe litoral, în apropiere de casa noastră, aproape în fiecare seară, în special în acest sezon, se adună câţiva greci şi cântă. Majoritatea sunt în vârstă. Nucleul, format din câţiva chitarişti (bărbaţi) şi femei care cred că au voce, se aşează într-un chioşc; restul prin jur, pe bănci sau în picioare. Există chiar şi câteva persoane care dansează (3-4). Aproape toţi bărbaţii ştiu să cânte la chitară şi toată lumea ştie cuvintele la o sumedenie de cântece. Nu este muzică populară, ci muzică diversă, unele cântece de influenţă italiană. Fiecare cântă după cum simte că îl ţin puterile; unii doar mişcă buzele. Atmosfera contează.

Aseară însă s-au întrecut pe ei înşişi: la un moment dat se adunaseră patru chitare, o mandolină, şi un acordeon, iar în momentul culminant a apărut pe bicicletă un tânăr cu o trompetă. Era în trecere prin zonă. La început a scos o chitară minusculă, a cântat puţin la ea şi apoi a cerut voie să se alăture grupului cu o trompetă. A fost acceptat, la început doar din bunăvoinţă, dar apoi cu entuziasm; omul era foarte bun. Pe lângă obişnuiţii casei (chioşcului) se strânseseră cel puţin o sută de persoane. Dragostea grecilor pentru muzică este impresionantă.

* În sfârşit, mi-am găsit locul: m-am mutat pe strada Parthenon. Ştiu că toată lumea se gândeşte la templul de pe Acropole. Mai puţină lume ştie ce înseamnă. Ei bine, tocmai aici este cheia; înseamnă „camera tinerelor femei” sau „camera fetelor”. Explicaţia este simplă: zeiţa Atena, căreia i-a fost dedicat templul, era virgină. Presupun că tocmai din acest motiv i sa ridicat şi templul, deşi mitologii avansează alte

supoziţii, mai puţin credibile. Indiferent de motive, în ceea ce mă priveşte, simpla idee că mă culc în fiecare seară în camera fetelor este un motiv de relaxare. Pare să fie bine, deorece blocul este la intersecţia cu strada Amfitritis, care mă duce cu gândul la amfitrion, cu alte cuvinte la cineva care este bucuros de oaspeţi, noi fiind - totuşi în Atena oaspeţi.

Maria-Liana Chibacu - Reflux Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


39

poezie

Paula Lavric (Anglia)

printre şireturile unui corset cu paiete prăjituri cu cacao uscate sfărâmate ne intrau pe sub haine în piept ca nişte paiete negre sclipitoare strâns încorsetate în gene lungi şi puternice şireturi de corsete de care tragem heirup mereu mereu că nu vor să se termine nu vor să se desfacă nu vor să elibereze privirile negre păstrează prea multă iubire corsete neghioabe nu ştiu că prea multă iubire dăunează prea multă iubire nu rezistă se sfarmă ca fursecurile cu cacao devenind paiete negre sclipitoare care se strecoară şi privesc printre şireturile tari ca nişte zăbrele de fier sudate în trupul tău îmi doream ca întreg trupul tău să fie de fier să fie un corset de fier nu era de fier îi număram zilele împreună cu voce tare sughiţată trupul tău mai avea doar câteva zile plângeam împreună şi trăgeam de el heirup heirup cum se trage de timp nu am titlu pentru iubita mea de la sat s-a întors de la oraş în geantă avea clame de fiecare dată se întorcea de la oraş cu clame multe clame pentru că avea părul lung şi îl lăsa să mai crească avea clame de toate culorile avea clame în păr avea clame în ochi şi la încheietura mâinii avea clame la degetul mic şi clame la discreţie când o întrebam ce şi-a luat de la oraş nici nu îmi răspundea ştia că vreau să văd noile clame

le scotea pe toate din poşeta cu o singură toartă şi mă punea să aleg pe aceea o va purta deseară la masă am întrebat-o ce face cu atâtea voia să îşi lase părul lung i-am zis nu îţi mai lua ai destule clame părul destul de lung o să-ţi cadă i-a căzut părul ea s-a întors de la oraş cu clame am întrebat-o ce face cu ele ea a ridicat din umeri şi a refuzat să mai meargă la oraş

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


40

poezie de Laura Lavric când s-a îmbolnăvit de cancer repeta am părul scurt prea scurt mult prea scurt habar n-am pentru ce era prea scurt îmi dau seama doar că eram tineri prea tineri mult prea tineri pentru fotografii alb negru postasem fotografia pe facebook a vânat cele mai multe aprecieri ce drăguţi sunteţi ce batic frumos porţi parcă ai turban sub batic avea puţin păr prea puţin mult prea puţin oare mai mult păr... habar n-am dacă un păr lung i-ar fi prelungit viaţa diminutive arăta şi mirosea ca o acadea, cu fustiţa dungată pe vertical – alb-roşu – şi parfumelul ei dulceag era în criză de timp cineva o aştepta la semafor un omuleţ verde ba un omuleţ roşu omuleţilor de la semafor nu le mai lipseşte timpul câteodată purta pantofiorii cu toc cui ai naibii de incomozi să mai tragă de timp însă îmbătrânea prematur, cu rujuleţele, fardurile şi faldurile fustiţei de mătase, cu micuţele sale artificii cu tot cu tot cu diminutivele şi dulcegăriile din parfum şi din vorbe aşa-i când eşti bolnav Maria-Liana Chibacu - Brașovul romantic priveghi în fierării miroase-a unghii moarte îmi schimb meseria cea de fierar nu mi s-a potrivit niciodată iubita mea de la sat şi-a schimbat domiciliul aici ar fi trăit mult şi bine acolo nu se ştie câinii urlă la mormântul care i se sapă pe o cruce de marmură se gravează patru versuri pe care i le dedic croitoreasa îi strâmtează rochia de mătase doamne ce puternic miroase a unghii moarte cineva bate cuie nu poate fi bunicul bunicul e în doliu a închis fierăria Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


41

articol

The changing face of bitter memories (70 years since Liberation of Auschwitz-Birkenau) Isaac Friedman (1914-1986) & Rachel (Mandelman) Friedman (1918-2013)

Valery Oișteanu (SUA)

The Polish question and the Jewish problem. How did European nations, particularly Poland, allow the Holocaust to happen? According to Hanna Arendt, people who criminally obeyed the genocidal fascist bureaucracy of the Nazis or willingly collaborated, were banal-evil mediocrities, just cogs in a death-machine, an aberration, and a temporary mass psychosis. Poland and its population was Hitler’s first victim, and Polish Jews were just “statistics of death” for a “JudenFrei Europe.” A tragedy of historical proportion was just beginning and the whole world could not stop it for seven years. Here is the story of my wife’s family, Friedman, Jewish Ashkenazi scholars from Lodz, where pre-war population was composed of 300.000 Poles and 200.000 Jews. Before the war my father-in-law Isaac Friedman was known in Lodz as a familyphotographer, he took pictures of Jewish families and he knew everyone. From his letters I extracted some interesting names that he remembered from Lodz photo-sessions before the war. Such is my quest, for lost names of Jewish artists and writers from Poland who perished with their art, books and memorabilia. An illustrious example is Bruno Shultz a painter and writer whose manuscript Methuselah a full-length absurd novel was lost during the war. In 1939 Isaac Friedman was conscripted into the Polish army and sent to the front and during the German occupation of Poland

became a POW. In the trenches, his own army “buddies” reported to the German guards that he was a Jew. He was then segregated into different quarters, but soon after they were all released. The Jewish POWs, though, were released into the Lodz-ghetto that proved to be, he said, worse than the German POW-camp. Short history of the Lodz-ghetto Ultimately the authorities moved all the Jews into the ghetto and forced them to wear a yellow star with the word“Jude” on it. In the Lodz-ghetto those able to work, and who could find work, were practically slaves working in the German run factories. They were paid only in small rations of food and through the winter of 1944 over 40,000 Jews died of starvation and medical neglect in the Lodzghetto, which was surrounded by barbed wire. Tens of thousands were deported to the camps gradually, first to the Chelmo death camp, then in September of 1942 the Nazis rounded up another 15,000 elderly Jews and children for “Relocation,” but almost everyone realized that it was for the Death Camps. My mother in law Rachel Mandelman came from an orthodox, well to do Jewish family. Meanwhile in the ghetto, in a small room Rachel’s Mandelman mother died of malnutrition and medical neglect and her father was caught in the round-ups and sent to Auschwitz, where he perished. A short note on a long history of the Lodz ghetto

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


42

articol Valery Oișteanu In 1944 the whole Lodz ghetto was liquidated and only a small crew of 700 Jews for cleaning the ghetto streets and building was left behind. The crew was later to be sent to the gas chambers but miraculously survived. Some survivors (16 to date) hid in bunkers, clutching poison in small vials, for more than a week, till advancing Russian forces liberated them. Recently 3000 negatives of photographs surfaced which are a documentation of ghettoinhabitants, buried before the deportation. Some of the photographs are of the so-called elite or the “protected class”. They featured smiling children in neatly pressed clothed and according to Lizette Alvarez-London for the NYT those picture represent the so-called elite. Elite refers to those that worked as ghetto supervisors or police officers or held coveted jobs, among them Chaim Rumkowski the feared and often despised leader of the Lodz’s Ghetto Jewish Council. According to the survivors he used the powers of deportation to the death camps, against those that opposed him and for his own interests. Only 5 % of the entire Jewish population (10.000) of the Lodz inhabitants survived the ordeal of the ghetto and the Holocaust. The infernal history of Auschwitz: In 1939 Hitler annexed the old Polish town of Oswiencim to his Third Reich as Auschwitz, and a year later the Nazis started the conversion of the town’s abandoned barracks into a concentration camp. First inmates, a group of Polish political prisoners, arrived on June 14, 1940. In addition to Poles there were soon imprisoned Soviet POW’s, Gypsies, and other nationals from the rest of German-occupied Europe to suffer and die in hellish conditions. In 1942, notably after the construction of the nearby Birkenau (Auschwitz II) concentration camp, trainloads of European Jews began to arrive. Most of them were immediately put to death in the Birkenau gas chambers. Between June 1941 and January 1945 about one million men, women and children perished in the three concentration camps: Auschwitz proper, Birkenau and Monowitz. At its peak the whole complex was a deadly prison to some 150,000 inmates who were either murdered outright or starved and worked to death. Three names will

live in infamy: Dr Menghele, Robert Mulka Adjutant-Comander and Wilhelm Boger Inernal Security notorius for his torture. When Lodz ghetto Jews arrived in boxed cars, it was a total panic. At the triage Rachel was selected for a labor crew and soon was send by truck to Germany to work in a canon factory that was sewing uniforms for officers. Isaac almost didn’t made it because of his height, so first he was motioned to move to the column selected and destined for gas-chambers, but in the first stages of new arrivals he moved invisibly to the other side selected for the work, sneaking under the arm of a very tall German officer who did not see him change places. Rachel had to walk to work daily barefooted in the snow, because her wooden sabots that she was given accumulated progressively more and more snow on the bottom of the wooden soles till it was impossible to walk on them. Food was very limited, but somehow she managed to have some extra rations and sometimes from the capo that took a liking to her, because she was young and good-looking. To survive in such conditions in the winter one must supplement oneself with enough food. In one of her candid recollections of surviving hunger she tells the tragic story of Jewish girls from her crew sneaking out from the workplace to prostitute for food with prison guards and German officers. .She was rewarded by those girls with food-cans from the take. Isaac was send to a machine factory with others and was loosing weight from the starvation rations. Both recounted that sometimes the cleaning crew for the soldier’s barracks stole some extra-bread or leftover beer Friedman’s were a large family: his father Max Friedman also survived the Holocaust using his remaining possessions a large diamond to bribe an officer not to send him to heavy work detail. After liberation Max got married in a DP (Displaced Persons) camp and was also accepted for American immigration. Here he had a son, called Morris, born in the Bronx. Max’s sister Pearl also came to America in 1949 and was not around for very long. The family also had 5-6 uncles and aunts and each had 6-7 children,all perished in the camps (more than 30) except 3 female cousins that survived.

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


43

articol Valery Oișteanu After the war The long way “home” began from 1945-till April 1949. Isaac Friedman was also interned in a DP (Displaced Persons) camp in Bavaria in Landsburg-Am Lech, (Hitler’s retreat since 1923, Berchtesgaden) waiting for sponsorship and papers for immigration first to Israel and, after changing the plans, to the USA. Meanwhile they underent training to learn language and productive skills. Later he developed a small business called Louloubell with a partner (Oscar), running a factory, that produced children and adult caps on Broadway in Manhattan (before they were universally worn). His wife Rachel (Mandelman) Friedman also survived the camps and was reunited with Isaac through his efforts to find her. In the last days of the war, she was marched from Germany to another camp, Teresienstad in Czechoslovakia. After a while she heard that Isaac was in Landsberg em Lech looking for her and soon after that they were reunited in Czechoslovakia and together they applied first for immigration to Israel and later on to USA. During the waiting time for the visa, a daughter, Ruth, was born, in Landsberg, and she was brought to New York City by Navy ship “USS General W. G. Haan” as a child of nine months old. After settling in Bensonhurst-Brooklyn (176767street) with his wife Rachel and daughter Ruth, seven years later they had another daughter Rita. They subsequently moved to Middle Village Queens where they bought a two family house on the corner of Dry Harbor Road and Penelope Ave. Isaac build, together with his partner Oscar, a small business of producing baseball caps and children's hats in a factory on Broadway called” Lou-Lou-bell”. Rachel also worked in the shop. I met them in 1973 sept 9, with long hair down to my waist, on the floor in Ruth’s apartment (my then fiancé) in Fresh Meadows-Queens. They were so shocked that could not even move or enter through the door. Isaac and Rachel retired to Miami, Florida in 1981 where they lived till he was diagnosed with lung cancer caused by inhalation of tiny textile fibers from cutting the textile material for hats, fibers that settle in the lungs creating a tumor. He died peacefully in his sleep on January 4,1986 in Florida. August 2004 Rachel Friedman and her daughters: Ruth & Rita, her son Isaac, and Henry and

Cathy(cousins) went to Poland to commemorate 60 years since the liquidation of the Lodz Ghetto in 1944. The trip included Warsaw, Krakow, Lodz and the death camps. 600 Jews are still living in the Lodz today. Lodz’s splendid main synagogues were all destroyed. Many of the other synagogues became garages, warehouses or libraries A late nineteen century synagogue is in use for service now on “Revolution 1905” street #28 and a Jewish cemetery called “New cemetery” founded in 1892 is the main tourist attraction in Lodz. Recently a lady friend, Mary Lou Brotherson, interviewed Rachel Friedman for Holocaust archive on video in her apartment in HollandaleFlorida about her personal experience during Holocaust. My wife Ruth taught Holocaust-history at Temple Emanuel and often brought her late mother as a speaker to her classes. I personally have been writing and researching after the war, under communism, the historic cases of survivors and victims. Sometimes with great difficulty, especially in Romania, where the struggle against cultural amnesia concerning the Holocaust still existed. There they had tried to trivialize and marginalize the events of the prewar violent anti-Semitism and till recently did not totally even recognize the existence of Holocaust in my native country Romania. When often asked: where I am from? I say Odessa where my grandfather had a pharmacy, as a lasting representative of Jewish culture, although I was born in Kazakhstan in 1943 in an interment camp for Bassarabian refugees. My maternal grandfather died in combat in Stalingrad, my grandmother, and my mother all fought against fascism from 1934 till 1945 and sacrificed their lives to see the nazis defeated. My late father, a decorated officer in WWII, was instrumental in creating the first free-Romanian army on the allied side. They spoke Russian, Romanian and Yiddish and were often traditional Jews, not very religious ones. Unfortunately Yiddishkeit as a language, a theater and a literature is almost history. Many Jewish artists were killed and their works were destroyed. 120.000 European Jewish musicians were exterminated. The events of the destruction of Jewish European culture and its rich cultural history must be documented and preserved.

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


44

articol Valery Oișteanu What can we do that the memories of Auschwitz do not become a tourist attraction? The site of the Nazi notorious Auschwitz death camp is an hour’s drive from Krakow. Every year some 500,000 visitors come to Oswiencim, an industrial town of 45,000, to see the Auschwitz. Half of them are Poles, and the rest mostly from the USA, Germany, the UK, France, Italy, and Israel. Over 25 million people have already visited the place. Before the Nazis came to Oswiencim and set up their monstrous Auschwitz concentration camp here, a small Jewish community had led peaceful lives there for generations, as in many other Polish towns in the around the country. Several years ago in September 2000 the Auschwitz Jewish Center had opened in the newly renovated Chevra Lomdei Mishnayot Synagogue at 5 Ks. Skarbka Pl. amid the historical quarter of Oswiencim, a twenty minutes’ walk from the Auschwitz Museum. The center both shows and commemorates Unfortunately the house of Rachel Friedman the life and culture of victims of the Holocaust as and her family were demolished by the exemplified in the largely forgotten history of communists and new houses were there in its the Oswiencim Jews. One may see the place. It is possible that the polish authorities synagogue itself, an exhibition on the Jewish were being cautious not to engage in returning everyday life before 1939, and a short film confiscated property from the Jewish Holocaust based on a survivor’s testimony recorded by survivors. Steven Spielberg’s Shoah Foundation. From my wife’s video and photos, I was able to In 2004 Rachel decided the go back to Lodz as again see the horrifying mountains of shoes, part of a large group of survivors to hair, shaving kits, eyeglasses, suitcases and even commemorate the 50 anniversary of the human prosthesis. A monumental horror that liquidation of the ghetto. For three full days the occurred in front of a whole world that turned survivors were honored and commemorated away and many cases helped. Now in January of and many activities organized in their 2015 we commemorate seventy years since the honor. The Friedmans on the trip included liberation of Auschwitz with a few hundred Rachel Friedman, Ruth Oisteanu, Rita Hattem, survivors still alive. The songs and prayers of all Isaac Hattem, Henry Branch (cousin and a child those millions of victims ring in our ears. Do not survivor) and Ketzela (his girlfriend). They all forget 6 million Jewish victims! O god, Never, planted trees and attended official memorials. Never Again!

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


45

proză

Poate că cineva are nevoie Claudia Ene (Spania)

Dimineață. Frig. Turnurile Madridului, în zori, ca brațe înălțate în rugă, spre cer. Soarele răsare încet și sigur dinspre ele. Luna se pleacă sfios înaintea lui, iar eu încerc să nu mă rup de durere. Merg în grabă către stația de autobuz, ca în fiecare dimineață. Trebuie să ajung înaintea tuturor în stație și să încerc să mă trezesc, fără cafeaua și țigara de fiecare dimineață. Mă așteaptă încă o zi în care alerg prin casa în care îmi câștig existența. Mă mișc continuu, de când intru pe ușă și până plec. Singurele momente în care nu o fac sunt cele zece minute de pauză pe care mi le iau, ca să-mi încarc bateriile cu o cafea și doua țigări. Doar că astăzi o să fie trist. Cu singurul euro pe care îl am în buzunar, pe care îl țin în palmă și care mă arde ca și lacrimile de revoltă de aseară, pot sămi permit luxul de a cumpăra pâine și lapte pentru copii. Așa că astăzi, fără marele și singurul capriciu pe care mi-l asum: să savurez o cafea și o țigară. Deja începe să-mi lipsească nicotina din sânge. Nu mă pot trezi, nu-mi pot intra în ritm. Și exact astăzi femeia care, ca și mine, în fiecare dimineață fumează o țigară și bea cafea dintr-o sticlă până vine autobuzul, exact astăzi nu vine. Probabil a întârziat și a pierdut trenul de la și douăzeci din Principe Pio. Și încep să gândesc, privind asfaltul pe care calc, să găsesc o soluție de a mă trezi altfel. Merg înainte, mă întorc, trec oameni pe lângă mine, dar nici măcar unul nu fumează. Merg mai departe, pe lângă refugiul din stație și, de-odată, ochii mi se împiedică de o țigară fumată pe jumătate. Trec mai departe, fac doi pași și, brusc, am soluția. Mă întorc, trec pe lângă ea. E mai

mult de jumătate. E umedă. Roua dimineții a umezit-o. Cineva a aprins-o, a tras câteva fumuri, a venit autobuzul și a aruncat-o. Asta e rezolvarea trezirii mele. Cafeaua o am în sticlă, în rucsac. Acum, am și nicotina. Doar că mai am o problemă. Trebuie să mă aplec s-o iau, chiar dacă sunt oameni în jur. Să te văd, ești în stare so faci sau nu? Nu, cum s-o fac! Câteva secunde de "nu" și apoi, un mare "da". De ce nu? În fond e o limită de trecut. Poți să fii atât de umilă încât să uiți tot și să te apleci după un tutun jumătate ars, așa cum se bucură cei mai nefericiți oameni atunci când găsesc o bucată de pâine mucegăită în gunoi? Să te văd. Ești în stare să o faci? Poți să admiți că poți să fii atât de jos? Să te pui în pielea cuiva care e așa de jos, așa de lovit de viață? Așa că mă aplec cu grație, o ridic de la pământ, o țin în palmă, o rotunjesc între degete, după care o aprind. Cel mai fin tutun din lume, nu se compară cu asta. E cea mai bună țigară pe care am fumat-o în viață! Tutunul e umed, înțeapă la limbă, îmi zgârie traheea, dar e cel mai bun. Un mare zâmbet îmi umple fața. O senzație de ușurare mă inundă. Îmi dau seama că nu s-a schimbat nimic în mine, că sunt aceeași și că, dimpotrivă, sunt mai puternică pentru că am avut tăria de a face asta. Că am trăit experiența asta și știu ce luptă cu ei înșiși duc oamenii care trebuie să caute mâncare în tomberoane. Din acea dimineață nu am mai strivit sub pantof o țigară nefumată, indiferent că era a mea sau o întâlneam în drum, pe stradă. O ocolesc, așa cum ocolesc insectele, păsările care se intersectează cu pașii mei. Am învățat că, poate, cineva are nevoie de ea.

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


46

poezie

Adriana Moscicki (Israel)

Tunel de iubire 1. Cucu - îţi strig cum stau la capătul tunelului cu toată faţa înăuntru şi râd. Vorbele mele se lovesc în trunchi cu ecou, tu zâmbeşti la capătul celălalt, văd doar sclipirea de o clipă a luminii în irisul tău, dar ştiu privirea aceea din colţul ochiului pe furiş. Uneori vorbele tale ajung târziu la mine, tunelul se face întuneric şi frică, stau cu faţa lipită acolo la capăt, în aşteptare nici nu clipesc, doar ochii mei sunt faruri aşa se-nvârt de jur împrejur în căutare. Apoi se face lumină păsări mici aţipesc în umbra lui uneori capul ascuns sub aripa şi picioarele moi. Ce visează păsările în adormire? Hei, femeie! aud deodată glasul tău şi tresar, Întind mâinile în aer şi simt îmbrăţişarea ta, Tunelul, o poartă caldă spre mine, are aromă de iarbă şi cărbune, si puţin miroase a fum de ţigară, atunci văd cum apleci uşor capul într-o parte si buza ta atinge ţigara. Uneori aş fi vrut să fiu mucul acela de ţigară atât de intim lipit de gura ta dar îl striveşti şi-l arunci şi mă întristez… Vezi, mierlele vin dimineaţă devreme să cânte şi scutură capul dintr-o parte în alta, atunci inima mea răspunde bum bum pînă la tine răsună, tu întinzi o palmă mare şi mi-o pui pe piept eu stau nemişcată şi în mine cald, seminţele plesnesc şi încolţesc lujeri tineri mă invadează şi din mine răsuciţi umplu tot drumul între noi cu verde prospăt de frunze, cu ochi de flori. Aşa stăm noi la capetele tunelului! Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


47

poezie de Adriana Moscicki 2. şi dacă mă ridic în picioare şi merg aşa pe pereţi de jos în sus? sau poate tu în plutire cobori jumătate? este un balansoar la mijloc acolo am stat şi am râs şi ne -am jucat - degeaba am sărit cât sunt de mare să te ridic, corpul meu stătea în aer şi era soare. şi dacă mă caţăr aşa pe pereţi până la tine cu mâinile goale uite cum mirosul meu ajunge primul în nara ta şi zâmbești! apoi mă târăsc şi pun piciorul pe margine mă salt şi-ţi strig de departe: iuuuu-huuuuuu! tu alergi spre mine cu braţele largi ca un cocor şi eu roşesc, mă uit în pământ şi spun - am venit! dar tunelul rămâne cald şi ţine în el amintirea corpului meu poate vreo veveriţă stă acolo aciuită în culcuş poate cuvintele toate scrise şi tăcute ning flori şi plin ochi de iubire se revarsă peste noi, aşa în căpiţe flori ne rostogolim cerul înalt coboară poală de stele cu degetul desenezi în aer constelaţii şi ele lucesc îmi spui poveşti pun capul pe pieptul tău larg şi aţipesc tunelul răsună de cântec şoptit în braţe de noapte mă legeni până am adormit.

Maria-Liana Chibacu - Insula Aran

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


48

proză

Destin cenzurat (5) Ioan Silvan (Spania)

După înmormântarea lui Robert, căpitanul Racheru primi un concediu medical de trei luni. Cercetările privind moartea fiului său stagnau, nici un indiciu dintre cele socotite certe, înainte, neconducându-i pe procurori spre o ţintă precisă. După convalescenţă, unii credeau că Racheru se va înfuria şi va prelua cazul; când colo, el sta tot timpul în cimitir, căra pământ cu sacul din ogor, turna bordură de beton, semăna flori. Lenora Racheru rămase internată pentru o săptămână, dar cum nu-şi revenise, se internă şi se externă la psihiatrie tot a treia zi, şi acum, trebuia să se întoarcă acasă. El o aştepta lângă gardul de cărămidă tencuită, sperând să o vadă păşind singură după ce trebuise să o susţină el, pe coridorul secţiei de neurochirurgie a spitalului municipal, cu o săptămână înainte, îmbrăcată în rochia ei neagră de doliu, ţinându-se şi de pervazele ferestrelor ieşite în afară. Locotenentul Velea îi comunicase că, în urma derogării competenţelor celor de la criminalistică şi a trimiterii dosarului la SEIC, a preluat el ancheta, că a dus bara striată la un laborator din cadrul unui institut specializat din Bucureşti, că au luat amprentele urmelor unui automobil suspect care păreau să pornească din celălalt colţ al străzii, de lângă parc. Câinele ABX îi conduse de la locul crimei până acolo, dar n-au putut depista mai departe traseul, întrucât, după demarare, autmobilul s-a încadrat în trafic. Pe el nu-l interesa, însă, stadiul în care se aflau cercetările, de vreme ce mortul era mort, iar realitatea aceasta nu putea fi schimbată. De aceea, când cu vorbă bună, când prin explozii de furie ori deprimante manifestări fizice, le cerea să îl lase în pace, să se ducă dracului cu preocupările lor. - Am prins destui infractori: hoţi, spioni şi chiar criminali în viaţa mea şi i-am trimis la judecată pentru o coajă de pâine; ce folos! Dacă nu am puterea să redau viaţa fiului meu, restul puterilor sunt deşertăciune. De aceea, mai bine cu

mortul în cimitir, decât cu vitejii pe câmpul de luptă. În scurtul timp care trecuse de la înmormântarea fiului său, căpitanul Racheru, devenise o epavă. Bărbatul falnic, orgolios şi elegant, analistul psihologic şi practicianul invidiat de toată lumea, se transformase într-un bătrânel bărbos şi murdar îmbrăcat, adus de spate, dezordonat, care gemea din greu când ridica pe umăr câte un sac de lut din arătură, ca să înalţe mormântul lăsat un centimetru ori doi, peste noapte. Gândul răzbunării nu îl căuta, spera că odată are să vină o himeră la mormântul lui Robert, că va ieşi un vârtej vorbitor din pământ ori va pluti o inscripţie pe cer care îi va spune: „Acesta este ucigaşul fiului tău, ia-l şi pedepseşte-l!” Iar el va alege dacă are să-l pedepsească sau are să se întoarcă cu spatele, să se îndepărteze, scuipând. Ieşi în bulevard vorbind singur, se opri în faţa magazinului Universal, cerceta o îmbracaminte despre care credea ca l-ar prinde mai bine. Erau doua redingote, una roşie şi una neagra ca un teren arat şi fiindca îi era imposibil sa le obţina, pentru ca nu avea nici un şfanţ prin buzunare, porni mai departe pe strazi, cum umbla mai tot timpul, în ultima vreme, cand nu era în cimitir, legat la cap cu un batic negru, absorbit de lumea lui launtrica în care se consulta mereu cu zeii imaginilor sale bolnave. Se spunea despre el ca se stricase la cap, iar despre femeie ca înnebunise dea binelea. El îi auzea pe unii chicotind în spatele lui şi nu pricepea de fapt cum este, fiindca auzise în mai multe randuri liliacul cantand şi ştia ca este imposibil şi vedea bufniţa cocaind noaptea într-un fel de renunţare categorica la somnul de zi. Inţelese ca şi asta este imposibil şi se lua cu mainile la spate ca un încrezut, traversand parcul pe langa cazinoul abandonat de mulţi ani, prin gradina de vara, spre hintele din Parcul Copiilor. Incepuse sa arunce cu pietre marunte, sa dea cu piciorul în bolovani, evident, încet, ca şi nebunul croitor care umblase pe strazi înaintea lui,

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


49

proză de Ioan Silvan strigand: “Daca va trebuie America... acolo este!” şi arata cu mana spre Palatul Justiţiei razand în hohote, cu gura pana la urechi, ca sa nu se prinda toţi de figura. Era un alienat mintal acceptat de autoritaţi, atins de o grandomanie oarba şi-l lasau în pace. Ştiau ca-i nebun, deşi... spunea numai adevaruri. Il întalni pe capitan pe aleea din parc, banui ca este de-al sau, se opri în faţa lui şi-l privi direct în ochi, asemeni unui caine care ar vrea sa muşte. Racheru se opri şi el şi-l privi încruntat; nebunul îşi încordă capul vrând parcă să se repeadă, căpitanul nu zise nimic dar îşi încordă şi el muşchii gâtului. Se priviră astfel, înfiorător, o bucată de vreme, după care croitorul nebun îl ocoli şi înaintă mai departe, spre bulevard, păşind încet, împodobit cu insigne şi medalii şi începu să cânte, cu pălăria lui de cowboy obosit, în mână: “Don Quijote obisnuia, ca sa fure pupaza: Pu-pu-pu, pu-pu-pu!” Racheru se întoarse sa priveasca o vreme în urma lui; îşi dadu seama ca propria-i slabiciune este sa devina astfel, înţelese catastrofa ce-l pandea, se înfiora, îşi zgalţai spiritul. Ştia ca şi omului aceluia i se întamplase candva, ceva straniu, ceva dramatic, imposibil de depaşit, ca nu reuşise sa învinga atunci forţele hazardului, ale cosmosului demenţei frante deasupra lui, deşi, cu siguranţa ca nu i-ar fi fost imposibila eliberarea de ele, de consecinţele lor. Il compatimi. Il întalnise prin parc şi pe doctorul ce-l trata, e drept ca, în urma cu cateva zile, doctorul îi spusese ca totul este în regula, ca psihicul lui evolueaza bine. “Care totul? zise el. N-ai ochi sa vezi şi de aceea vorbeşti ca un laş care-şi ascunde incompetenţa pentru a-i scapa pe alţii de banuiala ca este un nepriceput.” Il întrecuse odata la fuga, pe doctor, la un concurs de atletism bizantin, care era de fapt tot un atletism obişnuit, dar aşa le placea sa-i spuna, atletism bizantin, cum ai spune fotbal britanic, muzica lombarda, de parca n-ar fi fost totuna asta, fiindca nu se cunoşteau înca genurile universale, de pilda cartofii franţuzeşti sau pizza italiana. “Ce-i cu aiureala asta? gandi în cele din urma, traversand prin buruiana de miresmiţa aproape sadita de cineva acolo. Ce, n-am eu o parte mai buna ramasa acolo, în cimitir? Şi ce daca l-am întrecut pe doctor la un concurs de muzica britanica - învalmaşeala reminiscenţiala - n-are el voie sa-mi spuna ca am facut progrese? Doar deaia este doctor, sa le ştie pe toate!” Calca buruiana ieşita afara din penitenciarul spaţiilor verzi, i se paru o provocare, nici nu greşea, era provocarea talpilor lui, a viziunii lui

despre viaţa plantelor care din suferinţa nu pot nici cel puţin înnebuni. „Vanturile calde ale primaverii vor flutura în florile sadite de mine în cimitir, gandi ca sa-şi justifice barbaria, şi are sa le calce altcineva în picioare şi nu vor avea cui sa planga, pentru asta trebuie îngradit mormantul cu gard de zabrele - eterna închisoare din care nu evadeaza nimic.” De Lenora îşi aminti cum nu voia sa cada pe coridorul cu pereţii înaţi, era întaia oara cand o vizitase, ea se ferea de lumina ţinandu-se de ochi. Toţi ştiau ca este a aluia caruia i-au omorat copilul, dar nu voia sa afle ca tocmai barbatul de alaturi este acela, ca şi ea şi el s-au mototolit în doar cateva saptamani, pierzandu-se cu firea ca nişte slabanogi. Il întalnise în mai multe randuri pe doctorul care o trata, le acorda amandurora asistenţa speciala la domiciliu, fara ca el sa doreasca acest lucru, şefii lui nu puteau accepta sa-l vada nebun pe strazi, era om mare, caruia alţii i se închinasera la picioare şi de fiecare data, cand îi recomanda pastile tranchilizante, îl baga în aia a ma-sii. Dar în ciuda acelui favor, de-al scapa de greutaţile vieţii, doctorul nu intra acolo unde îl trimitea el, ci continua sa-l viziteze la domiciliu şi sa-i prescrie leacuri. Il scotea din sarite cu pisalogeniile lui pentru o chestiune care nu-l privea personal, adica nu era mortul lui cel care provocase suferinţa şi fireşte ca, el putea vorbi detaşat, putea scrie reţete, putea da sfaturi, ca el înca mai era om. „Dar noi, murmura Racheru, noi ce am mai ramas, dupa ce destinul ne-a rupt viaţa pe la mijloc; doua jumataţi bolnave, putrede? N-ar vrea sa ştie el cum e cu moartea în casa, în sanul familiei, în suflet?” Din cand în cand îşi aducea aminte ca doctorul era nevinovat, ca doar scranteala lui îl facea sa se comporte aşa, dar nu-şi putea cere iertare, nici taiat cu barda. Ar fi putut sa-şi ceara scuze, macar din varful limbii, dar ce, ar fi schimbat asta ceva? El intervenea pe langa doctori sa-l lase în pace pe baiat, sa nu-şi mai trimita oamenii sa scotoceasca acolo, prin cimitir, dar n-a fost înţeles. De altfel intervenţiile lui erau inutile, fiindca nu era nimic adevarat în toata povestea. Unde sa-l lase în pace, în pamant? Il lasau fara grija, n-ar fi trebuit sa-şi faca problem. Chestiunea asta nu-i interesa atat de mult încat sa merite sa faca din ea caz, cum i se paruse iniţial. Era numai o alienare provizorie, un fix care i se tiparise în minte, cum ca cineva ar vrea sa-i mai faca copilului o noua autopsie, dar lui sa nu-i spuna. Vorbise odata cu Valeriu Petrache despre asta, cu şeful de la Clinica de Neuropsihiatrie, şi-l asigurase doctorul ca nu-i vor face nimic copilului, dar poate el sa mai stea prin cimitir o vreme, sa se uite în stanga şi în dreapta pana cand va numi un paznic la mormant. Dar n-a avut încredere în cei

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


50

proză de Ioan Silvan doi subofiţeri pe care îi gasise într-o dimineaţa acolo, credea ca tocmai ei sunt cei numiţi sa-i despice copilului sternul pentru a doua oara şi-i alunga dupa numai o zi. Trecu şi pe la colonelul Martin; îşi aminti ca acesta îi spusese într-una din zile sa fie tare şi a fost, un timp. Nu a rezistat mult ca amintirea morţii lui Robert îl ruina psihic, îl îngenunchea în fiecare noapte. Colonelului i se îmbolnavise soţia şi ceruse şi el sa fie trecut în rezerva. Colegii nu-l puteau accepta pe Racheru nebun prin oraş, de aceea i-au cerut medicului garnizoanei sa-l interneze la ordin. Racheru nu se sinchisi însa de ei, îi ştia inferiori din toate punctele de vedere, inclusiv din cel al atitudinii faţa de suferinţa. „Oricum nu ma internez, le spuse la o şedinţa la care participase peste voia lui. Eu trebuie sa ma plimb prin oraş; criminalul are sa

vina singur la mine, într-o zi!” De actul ce-i prevedea internarea nu-l interesa, putea sta acolo mult şi bine. Ofiţerul politic însa, ipocrit, îl provocase încercand sa demonstreze în faţa Adunarii, ca internarea lui Racheru într-un ospiciu era iminenta, de aceea simuland ca face o gafa, îi zise: „Ce, nu-i aşa, Racherule, ca nu-ţi pare rau c-ai pierdut un copil, daca aşa ţi-a fost dat sa fie? Doar tu ştii sa reiei viaţa de la început, cu o putere uluitoare de sacrificiu.” „Taci în aia a ma-ti de tembel ce eşti! se înfurie. Ar trebui sa îţi crap capul şi sa-ţi pun pe steagul de partid un rahat!” îi raspunse. Profita de tacerea creata în jur, lua scrumiera de pe masa ovala de sala de şedinţe şi o zvarli prin fereastra afara. Sticla se sparse, el începu sa tremure, sa umble de colo pana colo nestapanit, ca şi cum toţi cei de faţa ar fi fost vinovaţi de cele întamplate sau cel puţin, pentru ca îl tolerau printre ei pe politic.

Maria-Liana Chibacu - Roata vieții

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


51

poezie

Dorina Brândușa Landén (Suedia)

Tot mai greu Chinuită de insomnii în lăcaşul meu mă trezesc noaptea ţipând conştientă de aerul dens care îmi taie respiraţia de regularitatea coastelor mele şi arterele gata să plesnească sărutul întunericului nu-mi închide gura sunete puternice umplu încăperea se izbesc unele de altele deasupra mea care zac aici obosită după interminabile călătorii scufundată în scurgerea fizică a timpului am luat pământul meu cu mine în mine în miezul substanţei mele furtuni minerale suflă peste faţa mea fac să scrâşnească dinţii sfărâmând resturile cărnoase ale strigătului neamul meu îşi astupă urechile iar braţele mele deschise

în aripi se prefac îmi cufund capul în mâini pândesc şi simt degetele crispându-se unde să-mi construiesc casa gândurilor unde să mă regăsesc în roşul sângelui în rodul copacului şi galbenul spicului ce maree mă vor duce la ţărmul lumii şi unde să-mi împlinesc destinul? eu nu am nume şi nici un chip anumit umbra unei păsări prin aer face mai mult zgomot decât umila mea trecere dar eu văd lumea dinăuntru iar sufletul meu mai pierdut decât nămeţii de zăpadă nu-i decât un copil trezit din somn gata să râdă în hohote călărind metamorfoza unei iluzii.

Umbre Făpturi cu şapte chipuri îmi calcă umbra aşternută pe caldarâm ori de câte ori o calcă se aprinde focul din mine şi locul acesta pe care îl calc pare mormântul unei tragice lupte fără o lumină puternică n-aş vedea aceste umbre tulburătoare de ape zicându-mi: vino nu ne stă în putinţă să lungim timpul durata lucrurilor e cât un bob în pliscul sur al porumbelului iar moartea nu e un lucru care să se termine ea lucrează înăuntrul nostru e trecutul şi viitorul nostru. Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


52

poezie de Dorina Brândușa Landén

Destine individuale

Eu însămi trec în grabă cu aparatul de fotografiat egală cu mine însămi ştiu unde mă aflu am un nume şi o istorie dar imaginile se strâmbă lovesc mantia de zgomot pe care o ţes averse de oameni zbârcindu-se ca nişte frunze uscate cufundându-se în zăpadă păşesc în faţa cortinei ochilor mei privirea-mi se deschide – oglindă în care feţele se măresc şi se înalţă – dau imagini fiecărui eveniment cioplesc lucrurilor o formă eu însămi la fel de fără formă ca aerul lentila aparatului de fotografiat este adevărata mea faţă limba mea cu două tăişuri frăgezeşte carnea cuvintelor le lasă răsunând în surzenia timpului să se scurgă în felul lor liber să-şi descopere sensul ascuns să-şi iasă din minţi ideiile fixe sub poleiala cărora se ascunde o rană purulentă atât de adâncă încât nu-i vom afla niciodată originile dau semne de tulburare încep să pot vedea şi simţi ce înseamnă să fii în locul lor – destine îndurerate sau vesele –

destine individuale mai mici şi neînsemnate decât firele de nisip ale saharelor cât de inocente îmi par vieţile lor mestecate de maxilarele zilelor adierea vântului prin coroanele pinilor le tulbură vocile izbucnirile râsului nămolul întunericului le acoperă chipurile imaginile tinereţii se estompează fără să ştie că primejdia este foarte aproape se află în pielea lor în speranţele nefericiţilor în enorma indiferenţă pe care n-o ascund uneori o dau la o parte ori o trag ca pe o perdea peste un ochi de fereastră între ei şi mediul care intoxică vegetaţia turme sleite oficiază nunţi ciudate – nașterea şi moartea arzând legate – arbore geamăn şi pădure schimbătoare sub greutatea timpului umbre ce coboară cu paşii orbi ai animalelor în furtună migrând mereu în căutarea unui eu vizibil devin dintr-odată imagini ale imposibilului când înţeleg că viitorul va semăna cu prezentul aceasta este lumea noastră însingurată o lume fixă a lucrurilor tot ce te atinge te dă pradă pierzaniei hrană ferigilor subterane paradisul promis e pentru cei slabi o legendă în care important e să-ţi înţelegi locul.

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


53

proză

astă seară (din volumul în pregătire, "Imaginarium") Sorin Tunaru (Germania) Sorin Tunaru - de profesie cercetător ştiinţific, a debutat editorial în 2011, cu volumul "Călătorie înspre mulţimea vidă" la editura Brumar. De atunci, a mai scris câte ceva, iar unele texte au fost acceptate în reviste precum Luceafărul, Liternet, Itaca, şi acum încearcă să publice un volum de proză ce ar include şi acest text.

Ieri seară a ieşit, pentru a câta oară, un scandal monstru în faţa blocului. Înjurăturile, ţipetele şi zgomotul sticlelor sparte au ajuns până sus, la mine în cameră. Curios, am deschis uşa şi am văzut vecinii adunaţi în jurul administratorului care, speriat, încerca de zor să sune la poliţie. Erau trei indivizi, dar nu de la noi! presupuse vecina de la opt, întinzându-şi gâtul în culoarul scării. Nu i-am văzut bine, dar nu mi se păreau cunoscuţi! Completă, scuturându-şi părul ca laţele unui mop. Chiar contează de unde erau? Probabil că de la barbut, aşa fac ăştia! spuse resemnat cineva în pantaloni scurţi şi maiou. Lăsaţi, că-i văd în fiecare seară, stau cu proastele alea şi sparg seminţe chiar la intrare. E posibil aşa ceva? argumentă o voce aspră de femeie. În curând, apărură şi doi sectoriști care, fără niciun chef de lucru, constatară prezenţa unor pete de sânge şi niste cioburi de sticlă, apoi liniştiră lumea, să intre în apartamente că nu se întâmplase nimic serios. Scara se eliberă subit şi locatarii intrară docili, rând pe rând, la locurile lor. Se auziră cheile în broaşte şi comentariile din spatele uşilor. Destul de bine-dispus, am deschis televizorul şi m-am uitat la un film cu trei personaje care se certau de zor şi verificau, speriate, o valiză din piele maro. Filmul se continuă cu o bătaie generală, cele două fiind lipite între ele de o reclamă, apoi sfârşitul, ca un început. Pentru scurt timp, am crezut că a fost cel mai bun film pe care l-am văzut vreodată. Aseară, am reuşit să scriu una din cele mai frumoase poveşti, dar ieşise atât de mare încât acoperise totul în jur şi a trebuit să dau o gaură în hârtia-i lucioasă ca să văd ceva în spatele ei. De durere, a ţipat şi colţul i-a căzut, dezvelindu-

i albul imaculat. Am vrut să-i explic că-mi pare rău, că nu s-a schimbat mare lucru, dar ea, nu-i nimic, asta este, se mai întâmplă! Era un pic bizară, chiar pe gustul meu, despre câteva personaje adunate în jurul unei mese, care vorbeau mai abitir decât un comentator sportiv foarte competent; la un moment dat, plecară de acolo şi lăsară în spatele lor amănunte de toate felurile, fie mai mari, fie mai mici, unele colorate, altele terne, mă rog, o întreagă recuzită. Ieşiră afară şi se urcară într-o maşină verde, toţi îngrămădiţi pe bancheta din spate, apoi demarară în mare grabă, vociferând la săracul şofer, să-i ducă de acolo, că-i aşteaptă nu-ştiucine să le dea ceva-anume şi în urma lor rămâneau detaliile mărunte, unele sugestive, altele plictisitoare, unele mai colorate, altele mai terne, mă rog, ca şi obiectele de unică folosinţă. Cei trei îl atenţionară pe şofer să meargă şi mai repede, că-i aşteaptă unu’ să le dea ceva bani, iar el, speriat de tot, ba accelera, schimbând grăbit benzile, ba frâna brusc, să evite alte maşini - şi parcă tot nu mai ajungeau. În scurt timp, deveniră foarte nervoşi, ba chiar începură se se certe între ei, deh, ca oamenii cu probleme pe cap. Şi lăsară în urma lor tot felul de detalii mărunte, fie mai mari, fie mai mici, colorate sau nu, dispensabile ca şi figuranţii plătiţi cu ziua. La un moment dat, îi strigară şoferului stop tâmpitule, nu ţi-am zis să fii atent? Am ajuns, deja! Săracul şofer apăsă frâna atât brusc, că erau să vină buluc peste el, nu alta. Şi-l înjurară din nou, îl plesniră peste cap, că ei au treabă, căi aşteaptă nu-ştiu-cine să le dea nu-ştiu-ce şi nau timp de prostii, să-i lase exact în faţa casei, iar şoferul, chiar opri pe trotuar şi ei ieşiră pe

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


54

proză de Sorin Tunaru aceeaşi uşă, unul după altul, cu şepcile în mâini, cu hârtiile ieşind din buzunare, enervaţi peste măsură şi nici că-l salutară pe bietul om care-i privea de la volan ca dintr-o cutie ruptă. Intrară într-o clădire, bulucindu-se la uşă şi în urma lor apăreau, din nou, tot felul de detalii şi aproximări, fie mai mari, fie mai mici, unele chiar luându-se la bătaie şi spărgând sticle de nervi, altele mai grăbite, ca actorii în căutarea unui alt rol. Ajunseră la o uşă luminată palid de becul din tavan şi se opriră cu şepcile în mâini, cu hârtiile ieşind din buzunare, ce să facă? Să apese soneria, să bată la uşă, să dea un telefon înainte? Stăteau acolo uitând şi de ce veniseră, până când, unul dintre ei apăsă pe clanţă şi uşa se deschise. Intrară înăuntru învingându-şi teama că vor fi descoperiţi, neştergându-se pe preşul de la uşă, în întunericul ce-i înghiţi pe rând. La sfârşit, uşa se închise pe dinafară, lăsând în urma ei tot felul de detalii, unele exagerate, altele de bun simţ, câteva mai colorate, altele mai puţin, unele certăreţe, altele calme, mă rog, ca şi spectatorii nerăbdători în scaunele lor. Aseară, am scris cea mai frumoasă poveste. Priveam pe geam şi am simţit-o în spate, răsuflând din greu, se apropia, iar eu îmi puneam palmele la urechi să n-o aud. Era chiar acolo, lângă mine şi mă apucă de ceafă, spunându-mi să cobor afară, să mă lipesc de asfaltul rece şi să-i ascult inima, aşa cum o făcuse şi Piedone cândva, cu urechea lipită de şina liniei de tren şi eu am coborât în ea ca întro fântână, am scris-o văzând trotuarul întunecat, potăile lătrând degeaba, tramvaiele lăsând în urma lor rugina, oamenii ca nişte spaţii goale într-o propoziţie şi mi s-a părut atât de

bună încât i-am pus un motto frumos, aproape ca o reclamă, un capac în plus, o şansă pentru tine şi familia ta. I-a plăcut şi ei foarte mult, privinduşi personajele, confundându-se între ele, căutându-şi nume cât mai sonore şi roluri pe măsură, luptându-se să iasă din mizeria unor scene pastişate, iar apoi, de atâta bucurie, m-a întrebat iscoditor: este că a meritat? Aseară, am scris cea mai frumoasă poveste. Zăcând pe canapea şi visând la ea printre scenele unui film de acţiune, am terminat-o odată cu sfârşitul ei ca un început. A fost cea mai frumoasă dintre toate poveştile, iar când s-a terminat, a ieşit din mine, trăgând uşa pe dinafară şi lăsând în urma ei tot felul de detalii colorate, unele mai mari, altele nu, câteva triste, altele de conjunctură, alcătuită din toate străzile oraşului mare cât o coală de hârtie, cu toate personajele aşezate în aşa fel încât să uite că în ea, mâine minus ieri nu are cum să fie acelaşi lucru cu astăzi, o uluitoare povestire scrisă în rugina tramvaielor, lătratul câinilor vagabonzi şi corectată la lumina farurilor maşinilor oprite la stop. Am scris-o şi am fost fericit. Dar, mai târziu, am recitit-o şi nu mi-a mai plăcut atât de mult. Mi s-a părut prea scurtă, foarte anostă şi lipsită de orice acţiune veridică. De supărare, am rupt-o în bucăţele tot mai mărunte, pe care le-aş fi mâncat dacă ar fi fost bune. Am aruncat-o cu dispreţ prin cameră şi în urma ei au rămas doar detaliile, mai mari, mai mici, colorate sau terne, zgomotoase sau nu, şi n-am mai simţit vântul intrând pe geamul larg deschis, împrăştiindumă peste tot, amestecându-mă cu frunzele uscate, chiştoacele de ţigări şi chitanţele mototolite. Vor şti şi trecătorii, a doua zi, că până la urmă, aseară, chiar nu s-a întâmplat nimic.

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


55

poezie

Mihók Tamás (Ungaria)

condormiezi

fetiș de texte tocmeli de două-trei ore pe mămăliga aglajei & ne găsim iar atârnați de-un fir rds în plină iarnă ne-aprindem două cuvinte poate helios și selene poate altele și bufnițăm acum ne putem închide ochii spui să ne închidem deci ochii spun acum suntem condormiezi dar tu zglobie și vastă tu trișezi și deschizi un ochi și hoinărești cu privirea în lung și-n lat tu n-ai frică de înălțime te oprești la polul nord condormiezi (condormiezi condormiezi condormiezi) e constituțional ce facem aici te-ntreb la nebunie îmi spui condormiezi dimineața avioanele de hârtie ale academiei se ciocnesc de pielea noastră reavănă ne trezim sorbim ceva & ne iubim la loc

Maria-Liana Chibacu - Riduri de stâncă pe Aran Island

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


56

poezie de Mihók Tamás i owl you motto: mumford & sons – i will wait pentru că sunt rupt după dvs. pentru că sunteți nordul meu. credeți în extratereștri, iar eu în dvs. cred și mă culc împăcat. sunteți supraselenară am două gravitații de când vă cunosc. sunteți atractivă. numai privirea dvs. visează în sunete ați fi primul meu botez sărbătorit. cerul crapă. felinarele se sting. crengile plouă doar a 7-a simfonie a lui beethoven și dvs. îmi dați curajul să trec peste un cadavru de pisică întins pe carosabil. pentru că îmi povestiți din experiențele americane și-mi ascultați pocăismele și violurile cu blândețe. sunteți sadică întrucât aș putea trăi lângă dvs. fericit întrucât aș putea muri lângă dvs. fericit. să urcăm deci pe-acoperiș întrucât se crapă de-apocalipsă întrucât jocurile pc nu ne vor salva 2943

e dimineață mă trezesc și îți las moștenire lumea mea. strivește tot, joacă-te, bea acolo totul se regenerează. toată noaptea ai scris la eseu toată noaptea ți-am sculptat statuie din cele 2943 de cuvinte ale tale la intrare.

(numai la ochi am folosit câte o mie sunt abisuri, să-mi fie abisuri de-acum încolo.) lumea mea nu are interfon doar îți închizi ochii și te privești. somn lin, lunatico, somn lin.

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


57

proză

George, U.T.C.-ul și fotbalul Sebastian Salmanis (Anglia)

George avea palmele transpirate şi gâtul uscat. Pe măsură ce timpul trecea, emoţiile deveneau din ce în ce mai mari. Nu îi plăcea să aştepte şi, de asemenea, nu îi plăceau incertitudinile. Orele de clasă treceau greu şi nu primea nici o veste referitoare la şedinţa U.T.C., ce trebuia să aibă loc astăzi. Trebuia să fie prima şedinţă la care participa, în calitate de U.T.C.- ist, iar pe deasupra mai aflase, că în cursul şedinţei de astăzi, o să fie numit în funcţia de casier al organizaţiei pe clasă. Dar asta numai dacă şedinţa se va mai ţine, deoarece secretarul general al organizaţiei, adică tovarăşa profesoară de educaţie fizică, lipsea de la şcoală. Toată lumea o aştepta, pentru că fără dânsa nu se putea face nimic. Aşa gândea un băiat înăltuţ, din clasa a VIIIa B, ce stătea cuminte, aşezat în banca a patra, de pe rândul de la geam. Era deja în timpul celei de-a treia ore din ziua respectivă. Gândul nu îi stătea deloc la ce se întâmpla acolo. Era fericit. În urmă cu aproape două săptămâni într-o ceremonie restrânsă, fusese făcut U.T.C.-ist. Ultimul din clasa lui, probabil pentru că nu avea rădăcini sănătoase. Toţi colegii săi fuseseră acceptaţi în rândurile organizaţiei tineretului comunist încă din clasa a VII-a. El rămăsese singurul pionier din clasă şi, timp de aproape un an, suportase cu stoicism această situaţie stânjenitoare. Acceptul în organizaţie venise ca o eliberare pentru el. Era o intrare în normalitate. Niciunul dintre părinţii săi, şi nici chiar bunicii, nu făceau parte din vreo organizaţie a partidului. Acum, el era singurul din familie ce avea contact cu acesta. Ai lui primiseră vestea cu indiferenţă, ba chiar au fost un pic circumspecţi. Singura care îl felicitase, fusese mama sa. Aceasta, îi recomandase să fie serios şi să facă tot posibilul să stea cât mai mult în organizaţie, fiindcă numai cu sprijinul partidului putea progresa. Altfel, indiferent cât de bine învăţa, tot nu va putea concura cu unul care provenea din rândurile partidului. Îşi

amintea perfect vorbele mamei: - Ehe, Georgică mamă, ascultă bine ce îţi spun, că nu îţi vreau răul. Trebuie să votezi cu cine e la putere, că altfel... te mănâncă lupii. Ţine-te cu dinţii de organizaţie şi încearcă să te faci remarcat, să poţi progresa. Numai aşa poţi avea un viitor. Altfel o să rămâi ca mine şi ca taică-tău, cu vise neîmplinite şi frustrarea că trebuie să asculţi de nişte proşti, puşi în funcţii de partid. Degeaba eşti bun, dacă nu ai şi proptele. Eu şi cu taică-tău, dacă venim din familii de chiaburi, stăm şi ne chinuim. Barem tu să faci altceva, să o duci mai bine. Deodată, uşa clasei se deschise, oprindu-l din visare. Intră tovarăşa secretară şi schimbă câteva vorbe cu tovarăşa profesoară de muzică, aflată la catedră. După care, aceasta din urmă, spuse: - Am primit o veste bună. Tovarăşa Mazilu este în şcoală. Şedinţa U.T.C. va avea loc imediat după terminarea cursurilor, adică la orele 13. Acestea fiind spuse, să continuăm lecţia. George exaltă în sinea lui. Deci, până la urmă, se va întâmpla, iar zvonurile pe care le auzise, se puteau adeveri. Ce mândră şi bucuroasă o să fie mama. După aflarea veştii, timpul a început să treacă cu repeziciune. Ora şedinţei se apropia. Afară era o zi însorită de început de octombrie. Părea că vremea superbă dorea să se bucure, împreună cu el, de realizările sale. Nimic nu putea să-i strice ziua. Deodată, îşi aminti că astăzi, fiind miercuri, este etapă în cupele europene la fotbal. Echipa lui de suflet, Universitatea Craiova, avea meci în Cupa UEFA și începea la ora 14. La numai o oră după ce începea şi şedinţa U.T.C. Spera ca ședința să nu dureze mult, să nu piardă meciul. Şi tot aşa, gândindu-se când la meci când la şedinţă, timpul trecu şi se făcu ora 13. Şedinţa mult aşteptată începu. Era organizată în sala de sport, care fusese special amenajată în acest sens. Erau scaune aşezate ca

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


58

proză de Sebastian Salmanis la teatru. Pe un podium situat în faţa acestora se afla o masă lungă, învelită în catifea roşie, care avea simbolul organizaţiei prins undeva la mijlocul acesteia. Tot pe podium, într-un portdrapel, se găseau două steaguri, tricolorul şi cel roşu al partidului. În spatele mesei, pe nişte suporturi speciale, destul de înalte, se aflau trei tablouri. Unul mai mare, cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu, flancat de alte două mai mici, unde erau reprezentate două steme, una a republicii şi alta a partidului comunist. Toţi cei care erau implicaţi în activitatea U.T.C. din şcoală se aflau în acea sală. La prezidiu, pe lângă tovarăşa Mazilu, mai stăteau tovarăşa directoare, tovarăşul director adjunct şi tovarăşul profesor de Constituţie. Pe scaune, în sală, erau ceilalţi profesori ai şcolii, precum şi toţi elevii din clasele a VIII-a şi cei de-a VII-a, care fuseseră admişi în rândurile organizaţiei. George era emoţionat. Îşi verifică buzunarul interior de la sacou. Carnetul roşu, de membru, se afla acolo. Ordinea de zi a şedinţei fusese citită, iar acum aştepta să înceapă festivitatea de numire în funcţie a preşedinţilor, vicepreşedinţilor şi a casierilor, pentru fiecare clasă în parte. Se ruga în gând ca şi numele său să fie strigat. Au început întâi cu clasele a VII-a. Cei nominalizaţi se ridicau şi se îndreptau spre podium, unde erau felicitaţi de cei din prezidiu şi li se completa în carnetul roşu, noua funcţie. Şi aşa, încet-încet, ajunseră şi la clasa lui. Când îşi auzi numele, o explozie de mândrie şi de împlinire umplu toată fiinţa lui George. Parcă plutea. Ca prin vis, ajunse pe podium şi primi felicitările. Nu îşi încăpea în piele de bucurie. Apoi, după ce toţi colegii din toate clasele au fost nominalizaţi, au trebuit să spună jurământul de învestire în funcţie, după care au fost poftiţi la locurile lor, pentru ca şedinţa să continue. George era hotărât să asculte cu atenţie ce se discută în şedinţă. Au început să ia cuvântul pe rând, tovarăşa directoare, tovarăşul director adjunct, tovarăşii profesori, apoi tovarăşa Mazilu, apoi din nou tovarăşul director adjunct. Nu înţelegea mai nimic din discursurile lungi ale fiecăruia. Timpul trecea, iar el începu să se plictisească. Deodată îşi aminti de meciul din Cupa UEFA. Deja era început. Oare cât era scorul? Gândul nu îi mai putea sta la şedinţă, oricât se chinuia. Discursurile celor de la prezidiu erau parcă din ce în ce mai lungi şi de neînţeles. Încet, George băgă mâna în buzunarul de la sacou, de unde scoase un mic radio portabil. Acesta nu avea difuzor, ci era dotat cu

o cască, cât un dop, pe care o introduse pe furiş în ureche. Dădu drumul la radio şi căută frecvenţa postului care transmitea meciul. După ce o găsi, ascunse aparatul la loc în buzunar şi îşi puse mâna la ureche, ca să mascheze firul şi casca. Ce bine era acum, şedinţa putea dura la nesfârşit. Zâmbetul i se aşternu din nou pe faţă. Crainicul de la radio, vorbea cu o viteză ameţitoare, dovadă că meciul era destul de alert. Era încă egal, dar Universitatea ataca în valuri. George se lăsă prins de visare, închipuindu-şi că trăieşte pe viu acel meci. Deodată, ritmul transmisiunii crescu şi odată cu acesta şi pulsul băiatului. Crainicul ajunsese cumva la un punct culminant, când aproape nu mai avea aer să respire. George se încordă involuntar. Vocea crainicului se eliberă printr-un ţipăt prelung, axat pe litera „o” şi apoi pe „l”, litere componente ale cuvântul gol. George, fără să-şi dea seama, îl imită pe crainic, sărind totodată în picioare şi începând să ţopăie ca un bezmetic. În sala de şedinţe se făcu o linişte mormântală. Toate privirile se îndreptară către el. Tovarăşa Mazilu, care tocmai citea un discurs de pe nişte hârtii, rămase cu vorba în gură şi mâna plină de hârtii, suspendată în aer. După ce se dezmetici din buimăceala momentului, aceasta îşi puse ochelarii mai pe vârful nasului, uitându-se pe deasupra lor în sală. Îl văzu pe George, care rămăsese ruşinat în picioare, neştiind ce atitudine să ia. Tovarăşa Mazilu îl pofti pe băiat pe podium. Acesta se duse, cu inima cât un purice și capul plecat. Dacă mai devreme făcuse drumul acesta ca un învingător, acum se îndrepta spre acelaşi loc ca spre un eşafod. Ajuns acolo, fu întrebat despre pricina bucuriei sale. George, fu sincer. Tovarăşa Mazilu, îi ceru aparatul de radio, pe care i-l confiscă. Apoi, după ce îl privi preţ de câteva secunde fără să zică nimic, timp care pentru George păru interminabil, aceasta îi ceru carnetul roşu. Cu mâna tremurând, George i-l înmână. Întorcându-se spre audienţă şi cu carnetul băiatului ridicat cumva deasupra capului, tovarăşa secretar general al organizaţiei pe şcoală, spuse: - Priviţi stimaţi tovarăşi cum acest tânăr, care de-abia a fost primit în rândurile organizaţiei noastre şi care la insistenţele unora sau ale altora a fost învestit astăzi într-o funcţie de mare responsabilitate pentru tineretul U.T.C.-ist, acest element provenit din rândurile duşmanilor de clasă, cu rădăcini adânci printre cei ce au asuprit poporul, ne-a demonstrat că sângele apă nu se face şi că eram gata să facem o greşeală colosală, pe care puteam să o regretăm mai târziu. Stimaţi

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


59

proză de Sebastian Salmanis tovarăşi, vigilenţa noastră a fost pusă la grea încercare astăzi, iar acest element reacţionar, care se află aici, în faţa dumneavoastră, trebuie dat ca exemplu, în lupta noastră pe toate planurile împotriva duşmanilor poporului şi înaintarea noastră către societatea multilateral dezvoltată, adică intrarea noastră în comunism. De aceea propun excluderea elevului Atodiresei George din rândurile U.T.C.-ului, fără posibilitatea aderării ulterioare. Să ridice mâna sus cine este de acord.

Ca şi cum nişte resorturi nevăzute acţionau mâinile celor prezenţi, acestea se ridicară în aer într-un mod sincron. Unanimitate! Văzând acestea, tovarăşa Mazilu ceru o foarfecă, cu care tăie în două carnetul roşu al lui George. Resturile le aruncă înspre acesta, împreună cu o privire în care se putea citi ura şi dispreţul. George, cu ochii în lacrimi, părăsi sala. Şi uite aşa, în nici două săptămâni, sărmanul băiat trecuse de la extaz la agonie. Şi uite aşa, un sistem obtuz, sfărâma sub cizma ignoranţei şi a doctrinei prost înţelese, inima şi speranţele unui biet adolescent.

Maria-Liana Chibacu - În spatele curții

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


60

traduceri

Sofía Rodríguez García - traducere și prezentare de Elisabeta Boțan (Spania)

Sofía Rodríguez García s-a născut în 1976 în Bucaramanga, Columbia. Poetă, activistă pentru drepturile omului, corespondent al radioului Frecvența Alternativă din Barranquilla - Columbia. A studiat Dreptul și Istoria, iar în prezent studiază Psihologie socială. 1997- Coordonatoare TEPLA (Atelier școală de gândire latino-americană). 1998 - 2001 Profesoară de literatură și coordonatoare POECP (Proiect organizativ de educație și cultură populară). 2000-2003 Profesoară de literatură și ateliere în comunități de neadaptați din cauza violenței în Bucaramanga POECP (Santander- Columbia). 2003-2006 a fost deținută politic. 2003-2005 Președinta Mesei de Lucru, închisoarea Chimitá (Santander). 2006 Coordonatoarea colectivului DDHH Cárcel Chimitá și docent în științe sociale și biologie (Santander). 2008-2012 Poeta (REMES) și Educatoare populară în comunități. Finalistă în numeroase concursuri literare. Poemele sale s-au publicat în mai multe reviste din Chile, Argentina, Portugalia, Spania, România etc. În curs de apariție volumul de poezii ”De fiecare dată când adăpostește focul”. Poemele sale au fost traduse în română, portugheză și catalană. Letal Scapă-mă de râsete absurde săruturi dulci și texte biciuitoare Tâlhărește mușcăturile sufletului. Când vei putea strigă-mi demonii ce îmbrățișăm cu râvnă Trage-mi hainele de mâna a doua copleșește-mă ca să te văd ajută-mă ca pe-o bolnavă terminală acestui bun sfârșit ce vrea să nădăjduiască în tine Fă din lume restul golului porul jăratecului irosirea care ne învăluie toate astea la recurența la care ajungem

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


61

traduceri de Elisabeta Boțan

Furie de poeți Poetul duce dorul departe distanța sufocată. Nu o dorește pe țărmurile sale, bufon în pantofii săi destin cu arome de sare În rugu-i aruncă picioare de rac cu numele ei și repetă cu gingășie: suge sânge insidioasă femeie ce vopsești în vocabula-ți balconul tristeților amăgitoare sirenă, fie ca o aromă-născocire să te aromatizeze cu floarea-soarelui să te ducă departe, blestemată desfătare a ochilor Cu o lacrimă de vene își dă furia poetică cu pumnii strânși își îmbrățișează fluidele căzute poetul îi scrie visând îmbătat de țipetele sale, cu o hienă de râuri în gâtul său, cu umbrela-i de soare de țepi triști așezat în scaunu-i acoperit de ochi Ea nu va sta pe umerii săi cu sânge sedus suicid

Privire Dincolo de logică și aventuri mă poți lua de gât și respira. Fuga de mine într-un triunghi de mâini și îndrăzneala speculantă a trilurilor Privirea ta e la fel din lumină și aici: locul oglinzilor, unde repudierea îți acoperă o parte a chipului

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


62

toreo literaria

Elisabeta Boțan (Spania)

Poetă și traducătoare, s-a născut la 18 mai 1972 în orașul Năsăud, județul Bistrița-Năsăud, România. Șia terminat studiile la Liceul George Coșbuc din orașul Năsăud. Din anul 2002 trăiește în Alcalá de Henares, Madrid, Spania. 2012 - Cartea de poezii în limba spaniolă ”Dimensiones”, editura Seleer, după ce s-a clasat pe locul al treilea la un concurs literar în limba spaniolă, organizat de aceeași editură. 2012 - O carte colectivă în urma unui alt concurs literar de proză scurtă, unde a fost finalistă, ”Selecciòn de Obras del II Premio Imprimátur de Relato Breve 2.0”, editura Fundación Imprimátur. 2013 – Cartea ”Tablou de cenușă”, cu primele cu traduceri făcute cunoscutului scriitor din El Salvador, André Cruchaga, cu care colaborează de câtva timp, care cuprinde și traduceri făcute de alți cunoscuți traducători români. 2013 - I se acordă Premiul Special al Juriului în concursul de proză scurtă în limba spaniolă, organizat de revista digital ”VERSO a VERSO” coordonat de scriitorul Juan Francisco Vásquez și alți trei scriitori de limbă spaniolă. Organizează recitalul bilingv româno-spaniol ”HERMANDANDO LETRAS” la Universidad de Alcala, Facultad de Letras y Literatura, sub patronarea asociației spaniole ”Asociación Eleanor Roosevelt”, pe care îl și prezintă, unde au participat scriitori români și spanioli ale căror scrieri au fost traduse de ea. Reinvención El amargor se deja devorar sólo con el plomo del tiempo. Las palabras salen ahogadas por la cera caliente de los días; cuando la lejanía recoge todos los contornos y les da forma de brumazón. Luego el ocaso cierne su propia ceniza sobre la herida abierta. A veces el final es deseado como la única salida posible. (Nadie sabe lo que hay más allá del punto.) No te engañes, el final no es una forma de clemencia divina, él es parte de lo habitual de la misión y nunca llega antes del tiempo. En desierto el aullido pagano del lobo deja su eco atravesar la niebla. Desde el montón de polvo que has llegado a ser, te levantas la voz a ti mismo: —"¡Antes tienes que morir, y apenas luego te van a crecer las alas!" Reinventare Amărăciunea se lasă devorată doar cu plumb de timp. Cuvintele ies sufocate de ceara fierbinte a zilelelor; când depărtarea adună toate contururile și le dă formă de negură. Apoi, asfințitul își cerne propria-i cenușă peste rana deschisă. Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


63

toreo literaria Elisabeta Boțan Uneori finalul e dorit ca unica scăpare posibilă. (Nimeni nu știe ce e dincolo de punct.) Nu te amăgi, finalul nu e o formă a clemenței divine, el face parte din firescul menirii și nu vine înainte de vreme. În deșert urletul păgân al lupului își lasă ecoul să străpungă ceața. Din grămada de praf care ai ajuns să fii, te răstești la tine însuți: —”Mai întâi trebuie să mori, și abia apoi îți vor crește aripile!” Otra muerte

Otra vez vuelvo de mi propio entierro. Llevo mi piel desollada sobre un hombro imaginario. Del corazón apuñalado han crecido las yerbas; y una flor, que se alimenta con luz Încă o moarte Iar mă întorc de la propria-mi înmormântare. Îmi duc pielea jupuită pe un umăr imaginar. Din inima înjunghiată au răsărit ierburile; și o floare, care se hrănește cu lumină.

Maria-Liana Chibacu - Fresh water for a hot tee Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


64

cronică de film

Vedi India e poi mori – Să vezi India și să mori Eugen Cojocaru (Germania) Filmul Anochece en la India/Noaptea vine în India, în regia spaniolului Chema Rodríguez, a avut premiera în decembrie 2014. Este o coproducție Spania, România, Suedia - 94 de minute, iar scenariul aparține regizorului împreună cu David Planell și Pablo Burgués. Locul ales e Cinema Victoria/Cluj: sala e un ambient elegant, personalul e amabil, espresso mai bun decât la unele cafenele de lux, fotolii comode, plușate și loc generos de întins picioarele. Spaniolul Ricardo (Juan Diego), de 10 ani în scaunul cu rotile, din cauza unei boli degenerative, își dorește să moară pe malul fluviului Gange. El spune, însă, tuturor că vrea doar să o reîntâlnească pe Gadhali, iubirea vieții lui din glorioasa epocă Flower Power. Dana (Clara Vodă), românca ce-l îngrijește de șase luni, îi va fi alături în această călătorie care îi poartă dea lungul Europei, Turciei, Iranului şi Pakistanului, deși el alesese un tânăr spaniol să-l însoțească. Așteptarea unui road-movie clasic și doar distractiv e mare, însă nimic mai fals. Ea intuiește că el vrea să se sinucidă și va încerca totul pentru a-l convinge să renunțe. Cum se întâmplă de multe ori, o călătorie „în exterior” este/devine și una spre „interior/tine însuți” pentru cei doi protagoniști, două personaje foarte dificile, fiecare în parte. El e un cinic ce și-a pierdut orice speranță de la viață și își torturează cu sarcasm cunoscuții și prietenii, ea - o taciturnă ce nu-și poate exprima sentimentele și ascunde un secret dureros. Rolurile, cum am menționat, nu sunt deloc facile, însă cei doi reușesc să le dea viață cu o mare autenticitate și finețe psihică. Filmul, abia apărut, a primit, deja, două premii importante la Festivalul de la Malaga pentru Juan Diego, care reușește un grandios rol memorabil și montaj/José M. G. Moyano, dar suntem siguri că acestea vor fi urmate de altele. „A fost palpitant să filmăm o parte din ”Noaptea vine în India” în București. Astfel am avut ocazia să cunosc foarte multe persoane talentate. Îmi place foarte mult cinematografia română contemporană, admir generația tânără de cineaști români (Cătălin Mitulescu, Florin Șerban, Cristi Puiu, Cristian Mungiu etc.)”, a declarat Chema. E primul lungmetraj de ficţiune al său, după ce a realizat peste 50 de documentare de televiziune şi trei documentare pentru cinema, obținând și câteva premii, cum ar fi Estrellas de la

Línea/The Railroad All-Stars la Berlin International Film Festival/2006. "Când mă întreabă cineva despre genul filmului Noaptea vine în India, nu ştiu ce să răspund. Ar putea fi o aventură dramatică cu accente de comedie sau o comedie dramatică în contextul unei aventuri de iniţiere… Clara Vodă este o actriţă superbă, un om incredibil de sensibil, iar din momentul în care am văzuto în Eu când vreau să fluier, fluier, am ştiut că ea trebuie să fie Dana. La fel cum am vrut ca Juan Diego să fie Ricardo. Interpretarea şi capacitatea ei de a transmite sentimente într-un mod natural, fără a vorbi, folosindu-şi doar ochii şi expresia ei.. Am văzut şi alte pelicule din filmografia ei şi a fost o mare plăcere să lucrez cu ea.”, mărturisește, în continuare, regizorul. Ricardo şi aventurile sale sunt reale: ecranizarea cărții Noaptea vine în Kathmandu, publicată de regizor în 2003, prezintă povestea lui Lorenzo del Amo, care a trăit în India, în anii '70. Filmul are și alte mari calități: un plot mereu imprevizibil datorat unui scenariu îndrăzneț, dar de mare autenticitate, imaginea - Alex Catalán și Juan González - va primi și ea, cu siguranță, câteva premii, fiind de mare originalitate și prospețime. Ne oprimn aici, lăsând plăcerea descoperirii altor valori incentestabile ale filmului celor interesați să-l vizioneze. © Eugen Cojocaru http://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Cojocaru

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


65

poezie

Sebastian Salmanis (Anglia)

Incertitudini Oare dacă o să mă uit în sus voi vedea capătul firului de care mă ţin, să nu cad? Sau poate că dacă mă uit în jos voi vedea picioarele scării pe care urc? Nu ştiu. Mi-e teamă de răspunsuri. De aceea nu mă mai uit niciunde. Doar înăuntrul meu. Şi-mi văd teama… de a mă uita în sus sau în jos. Ţip după ea, o fluier, să stea într-un loc. Nu stă. Îmi potrivesc paşii şi mă arunc în cârca ei. Cade. Mă urc cu genunchii pe pieptul ei. O iau de revere şi mă uit în ochii ei. O întreb ce are cu mine. Nu îmi răspunde. Doar râde, în hohote, care pentru mine se transformă în frisoane.

De frică… Unde sunt? Pe scară? Pe fir? Cine mă ţine? Scara… firul… sau poate amândouă. Încerc să deschid ochii. Nu pot. Oare, dacă nu mă mai ţin de fir, de la ce înălţime voi cădea? Dar poate că nici nu voi cădea. Mă ţine scara. Cât de sus am urcat? Dar am urcat? Poate nu am urcat deloc şi atunci nu am de unde să cad. Iar dacă nu am urcat, înseamnă că nu pot să văd nici picioarele scării şi nici capul firului. Ele nu există. Deci pot să mă uit. Scap şi de teamă.

Emanuel Pope (Anglia) geaca galbenă de fâș viața se anunța radioactivă își îmbrăcase iarăși geaca ei de fâș galbenă dorind să atragă atenția asupra formelor depline nu mă întrebați care bănuiesc că era vorba de cele simple, individuale, purtătoare de bucurie dar cine știe?! când a trecut pe lângă mine ploua teribil eram pe stradă, veneam de la muncă și nu dădeam pe ea niciun ban i-am auzit doar materialul impermeabil trecând pe lângă mine fâș, fâșșș, un sunet pe care îl știam de mult apoi oricât m-am străduit n-am mai auzit nimic

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


66

note de lector

Note de lector Cristache Gheorghiu (Grecia)

Născut la 2 mai 1937 în municipiul Roman. A urmat Liceul „Roman Vodă”, din oraşul natal. Licenţa obţinută la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi (1959). În a doua parte a vieţii, s-a dedicat literaturii şi artei. A avut numeroase expoziţii personale, iar tablourile sale pot fi văzute, în colecţii particulare sau decorând spaţii publice. În literatură este cunoscut în special ca eseist, cărţile sale – note de călătorie, eseuri, dar şi romane – având întotdeauna conotaţii mai profunde decât forma aparentă de redactare. A publicat de asemenea numeroase articole în reviste literare tipărite sau în format electronic. A creat şi întreţinut timp de mai mulţi ani publicaţia electronică „ADVERSA RES – revistă de confluenţe culturale”, în care comenta principalele evenimente culturale ale Braşovului. După pensionare, s-a stabilit în Atena. A publicat peste cincisprezece volume. Shirley MacLaine, Dancing in the Light, Bantam Books, 1986 O carte pe care am citit-o cu plăcere. Trebuie să recunosc că, pe lângă celebritatea autoarei, unul dintre motive a fost şi modul de exprimare. Fiind un vorbitor de engleză mai puțin exersat, mă simt mai apropiat de engleza britanică scrisă şi mai puțin de cea vorbită. Deşi americană, autoarea scrie într-o engleză curată, demonstrând încă o dată că este o perfecționistă. Spun „încă o dată”, fiindcă afirmația o face ea însăşi în cuprinsul cărții, chiar de mai multe ori. Relevant este capitolul în care descrie emoția cu care a debutat pe Broadway, deşi era deja celebră, sigură pe prestația ei şi pe reacția publicului. Doar criticii din New York, prin severitatea lor, îi ridicau unele semne de întrebare, motiv pentru care s-a pregătit în mod deosebit. Cartea este autobiografică. Este de aşteptat deci ca unele aspecte să fie prea subiective sau nu tocmai exacte, dar cititorul le poate trata cu îngăduință. Shirley MacLaine nu se află în situația ridicolă a unor foşti politicieni români, care încearcă să-şi macheze autobiografia. În viața ei nu a avut loc nicio cotitură majoră, iar cartea este doar o etalare a sentimentelor şi gândurilor ei, aşa cum au fost ele, sau cel puțin aşa cum le-a simțit ea. Putem fi sau nu de acord

cu ele şi tocmai acesta este scopul oricărei cărți: să ne pună întrebări. Cum răspundem la ele este problema noastră, a cititorilor. Mai greu de trecut cu vederea este insistența cu care autoarea încearcă să argumenteze credința ei în reîncarnarea sufletelor. În rest însă, cartea este mai mult decât interesantă, nu numai pentru unele detalii biografice, dar mai ales pentru observațiile ei psihologice, uneori aproape filosofice. Da, Shirley MacLaine nu este doar o artistă; este un intelectual de clasă. Primul capitol este dedicat aniversării primilor 50 de ani de viață, pe care i-a împlinit la 24 aprilie 1984. (Poate îi prinde şi pe următorii!) În mod firesc, evenimentul i-a provocat declanşarea unei analize a vieții. Ceea ce o face deosebită este faptul că, pornind de aici, ea a scris o carte cu rezultatele acestei analize. Deosebit de interesantă este partea dedicată relației ei amoroase cu un artist rus. L-a cunoscut întâmplător, dar unele lucruri se leagă. În copilărie, ea a urmat o şcoală de dans, având ca profesoară o rusoaică. Baletul rus era foarte bine cotat la vremea aceea în toată lumea, iar americanii aveau un adevărat cult pentru el. Deşi foarte pasionată de balet - căruia i s-a

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


67

note de lector dedicat cu tot sufletul şi în care a investit toate resursele morale şi fizice - Shirley a trebuit să abandoneze baletul clasic, din cauza înălțimii sale. A îmbrățişat baletul modern, muzica, actoria, filmul şi… literatura. Este de presupus că, datorită acelei profesoare de balet, a cunoscut şi alte persoane de aceeaşi etnie, chiar colegi de breaslă. A avut deci ocazia să cunoască particularitățile sufletului rus, pentru că despre el vorbeşte în capitolul menționat. Relația particulară avută timp de mai bine de un an cu Vassy este suportul pe care îşi clădeşte dizertația. Evită cu măiestrie orice considerație politică şi se limitează la psihologia oamenilor obişnuiți. Ei sunt prezentați ca oameni

pasionali. Vassy însuşi declară: „Ruşii nu vorbesc. Ei simt pasiunea lor. Voi, americanii, vă analizați pasiunea până când nu mai rămâne nimic din ea.” (pg. 243) Americanii au doar respect; ruşii au dragostea. Pentru ruşi „pasiunea momentului este singura care contează. Odată momentul trecut, pasiunea încetează. Viața este doar un joc.” (pg. 277) În acest mod ei justifică lipsa obligației de a-şi respecta cuvântul dat. Sau „Ruşii pot fi sentimentali, dar reci şi cruzi în acelaşi timp. Un rus poate plânge la o poezie într-un minut şi ucide un duşman câteva minute mai târziu. Un rus este jumătate sfânt, jumătate sălbatic.” Citatul este din Dostoievski, ceea ce dovedeşte că Shirley avea lecturi vaste.

Jeffrey Archer, As the Crow Flies, HarperCollins Publishers, 1993

Autorul este englez, a fost membru al Parlamentului, deci un om educat, care nu trebuia să se ostenească să scrie în alt dialect. Aşa am crezut eu. El este însă scriitor profesionist şi s-a străduit să redacteze dialogurile în dialectul personajelor, diferit de la unul la altul. În plus, nu este chiar atât de educat pe cât am crezut. De pe Internet am constatat că biografia lui este plină de semne de întrebare cu privire la şcolile urmate, iar parlamentar a ajuns datorită abilităților lui de comunicare. Tot ele iau permis şi lansarea ca scriitor şi încă unul de succes. Din păcate, acesta este şi defectul romanului: o carte scrisă fără nici un gând propriu, după o rețetă clasică de scris romane.

Subiectul este linear: evoluția unui tânăr ambițios, care pleacă de jos şi ajunge un important om de afaceri. Titlul poate părea surprinzător cititorului român, dar nu este vorba despre nici o cioară şi cu atât mai puțin despre zborul ei. Expresia sugerează tocmai această evoluție rectilinie a eroului principal. Nici ceilalți nu au cotituri în viețile lor. Eroii pozitivi au numai calități, iar cei negativi numai defecte. Caracterele lor nu sunt contagioase. Felicitări merită doar cititorii, inclusiv subsemnatul, pentru parcurgerea celor 734 de pagini. În concluzie, atenție: reclama este sufletul comerțului, dar nu şi cel mai bun sfătuitor.

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


68

proză

Ne cunoaștem din vedere - fragment din volumul în pregătire ”Metoda Pătrățelelor”

Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Spania)

Pe Eleonora am văzut–o pentru prima oară pe când aveam paisprezece ani. Începea anul şcolar în toamna lui 1982 şi eram destul de emoţionate după admiterea la „Treapta I”. Liceul Gheorghe Lazăr avea renumele de a fi cel mai bun din judeţ. Noi, liceenii, ne consideram deopotrivă norocoşi pentru că intrasem, dar şi ghinionişti, ştiind că ne aşteptau patru ani de chinuri grele. „Bastilia”, al doilea nume sub care era cunoscut liceul nostru, nu lăsa loc iluziilor. Generaţia noastră era excesiv de numeroasă. Graţie unui decret emis cu şaisprezece ani în urmă de dictatorul însetat de tineret revoluţionar, rata natalităţii crescuse subit. Noi, „decreţeii”, ne rostogoleam acum ca un tăvălug peste instituţiile de învăţământ din toată ţara. În loc de trei–patru clase paralele, aveam zece. Adeseori, orele se ţineau în încăperi înghesuite, amenajate pe la subsoluri. Cu toată abundenţa de fizionomii proaspete care asaltau retina mea nededată încă la „luminile oraşului”, pe Eleonora am remarcat–o chiar de la prima adunare la careu, în curtea liceului. În paranteză fie spus, reciproca nu e valabilă: de când mă ştiu, n–am prea bătut la ochi decât la a doua vedere, dar când e să mă remarc, sar adesea peste cal. Închid paranteza. Eleonora ieşea din cadru, la propriu şi la figurat. Încă de pe atunci se desenau contururile tăioase ale celei care în anii studenţiei avea să–şi atragă faima de „mustangă clară”. Pentru cine n–a apucat s–o cunoască îndeaproape a rămas în amintire ca „o Afrodită a promoţiei noastre”. O caracterizare vădit nedreaptă, căci fizicul atrăgător era doar o latură a personalităţii ei complexe. De talie neobişnuit de mare pentru o fată de vârsta noastră, suplă până la limita cu asceza, părea că priveşte cumva, peste capetele noastre, cu un fel de indiferenţă dispreţuitoare. Nasul drept, marcant, în uşoară contradicţie cu pielea ei fină ca de bebeluş, ar fi trecut neobservat dacă nu s–ar fi nimerit adesea în compania „cârmei” fără

echivoc a prietenei ei nedespărţite, Mia. Aşa se face că, mai în glumă, mai în serios, gurile rele şuşoteau câteodată pe seama lor, poreclindu–le „năsoasele”. Răceala nedisimulată cu care Eleonora trata tot ce o înconjura, vădea o siguranţă de sine demnă de invidiat. Tocmai siguranţa aceea îmi lipsea mie, aterizată direct din „mediul rural” în mijlocul unei încrengături de clici şi găşti de la oraş, într–un puzzle care îmi tăia, pur şi simplu, respiraţia. Ocupată fiind cu supravieţuirea în hăţişul în care mă regăsisem în clasa mea, am pierdut–o pe Eleonora din vedere în următorii trei ani de liceu. Ne zăream doar sporadic, pe hol sau pe la câte un chef–monstru, unde se reuneau stele şi steluţe din mai multe clase. De ştiut ne ştiam din vedere, aşa cum te cunoşti cu doi–trei colegi de generaţie, mai răsăriţi. Oricum, şi dacă ne–am fi cunoscut mai bine sunt convinsă că nu am fi avut prea multe de împărţit. Felul ei de a fi, direct, uşor arogant şi sarcastic nu era o invitaţie la dialog. Exista, totuşi, la ea un chiţibuş care nu–mi dădea pace. Spre deosebire de restul specimenelor cu aere de superioritate din cercurile noastre, Eleonora impunea distanţa din cu totul alte motive. La ea era un reflex de autoapărare. Era pur şi simplu rezultatul unei plictiseli fără margini. De altfel, se zvonise printre colegi că „gagica” era „beton” la matematică şi îi cam băga în buzunar pe profesori. Nu se sfia să conducă detaşat clasa, fără vreun efort aparent. Era imposibil de ghicit cum reuşea să le ştie pe toate, câştigând premii peste premii pe la olimpiadele şcolare, dar cultivând în paralel un stil de viaţă excesiv de dezordonat. Nimic din ce făcea ea nu era cu jumătate de măsură. Ura mediocritatea. Nu puţini erau băieţii pe care îi băgase sub masă pe la concursurile neoficiale de băutori de bere. Pe tocilari îi ironiza cu un sadism de-a dreptul diabolic, iar din aventura amoroasă cu un coleg deşucheat, dintr-o clasă superioară, nu făcuse niciodată un secret.

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


69

proză Gabriela Căluțiu Sonnenberg Fiecare acţiune, fiecare gest sau cuvânt rostit de ea era un prilej de sfidare, o invitaţie la încălcarea regulilor universului nostru mic-burghez. Câtă vreme îndeplinea exemplar „condiţiile de existenţă” şi „enunţul problemei”, depăşind aşteptările prin rezultatele şcolare, nimeni nu îndrăznea să o critice. Aveam de-a face cu un caz clasic de „prinde orbul, scoate-i ochii”. Dar să ne înţelegem de la bun început: departe de a întruchipa prototipul elevului indisciplinat, sau al adolescentului inobedient, Eleonora se autodepăşea şi în planul rebeliunii. Rolul de delicvent simplu nu era al ei, ci rămânea rezervat altora, căci existau – har Domnului, destui care trăiau periculos, sub ameninţarea exmatriculării, din diverse motive clasice. Ceea ce o individualiza pe Eleonora în tot peisajul acesta nebulos era vastitatea actelor de indisciplină pe care le „colecţiona” şi talentul înnăscut de a se opri de fiecare dată la marginea prăpastiei, înainte de a face pasul fatal. Nu-i de mirare că, mai nimeni nu se încumeta să-i fie tovarăş, de teamă să nu observe prea târziu capcana, alunecând în ea. Ca s-o scurtez: Eleonora avea un „bâzdâc” periculos, îi plăcea riscul evitat în ultima clipă, uzând de inteligenţa ei ieşită din comun. Când mă uit acum înapoi, mă mir şi eu cum noi, cei din jur, am reuşit să supravieţuim urgiei. * Aş minţi dacă aş spune că decizia de a deveni prietena ei mi-ar fi aparţinut, însă înclin să cred că a fost un concurs de împrejurări, ceva involuntar. Cel puţin eu n-am băgat de seamă vreo manipulare. Dar parcă poţi să ştii în ce proporţie s-au amestecat pe atunci întâmplarea şi intuiţia? Ocazia cu care ne-am cunoscut mai îndeaproape a venit în ultimul an de liceu, la o Olimpiadă Naţională. Până la acea dată eu preferasem disciplinele umaniste, participând la concursurile de literatură sau limbi străine, în timp de Eleonora se axase mai mult pe ştiinţele exacte. Odată cu finalizarea studiilor, am fost nevoite să ne ocupăm de disciplinele pentru admiterea la facultate. Independent una de alta, decisesem să atacăm specializarea cea mai râvnită de la ASE, din Bucureşti, Economia Turismului. Aşa că ne-am trezit concurente la geografie. Prompt, ne-am calificat la faza pe ţară şi ne-am zis că nu strică să ne plimbăm puţin pe banii statului. În anul acela, finala se ţinea la Suceava. Nu mai ţin minte cine făcea parte din delegaţia sibiană în afară de noi. Oricum, nu avea importanţă, pentru că noi două nu ne potriveam defel cu restul lumii. Toată tevatura heirupistă specifică mişcărilor de tineret din acea vreme ne provoca greaţă.

Probabil că şi alţi colegi simţeau la fel, dar majoritatea se aranjau cu situaţia, după puteri. Sub pretextul unei indispoziţii închipuite, pe care Eleonora a mimat-o convingător, ne-am prefăcut că rămânem în dormitor în ziua în care era planificată excursia prin împrejurimile oraşului. Nu plecaseră bine autocarele cu elevi, şi noi deja ne aşternuserăm la drum spre oraş. Eleonora avea un plan destul de clar cu locurile pe care voia să le vadă. Pentru început, ruinele cetăţii lui Ştefan cel Mare, apoi centrul oraşului, în special monumentele sacrale şi, nu în ultimul rând, avea „poruncă” de la Sandu să mănânce o tochitură moldovenească. Aveam să aflu mai târziu că Sandu, un maramureşean zvelt cu apucături vesele, nu era nimeni altcineva decât tatăl ei. Fidelă motoului libertin după care se ghida în viaţă, Eleonora îşi trata părinţii de la egal la egal, numindu-i pe numele mici, Sandu şi Mărioara. După ce am fumat câte o ţigară lângă ruinele de pe dealul de deasupra oraşului, am purces cătinel spre centru. Era o zi însorită, aveam timp berechet şi parcă toată lumea ne râdea în faţă. Pentru mine era prima zi de relativă seninătate, după o îndelungă perioadă de tristeţe. Traversam cea dintâi şi cea mai zguduitoare criză sentimentală din viaţa mea. Lăsată în voia sorţii de băiatul de care mă ataşasem nepermis de tare, nu reuşeam să înţeleg cum de un-mi furnizase niciun fel de explicaţie logică la plecare, nici măcar una ticluită din mers. Din perspectiva deja consumată a primei dezamăgiri în dragoste, după aventura cu al ei Călin, Eleonora părea că înţelege foarte bine frământarea mea. Rolul protector, de „mamă de albine” cum obişnuiam noi să ne alintăm pe atunci, o prindea bine. În anii care au urmat m-am regăsit adesea în postura asta de copil protejat sub aripa ei. Poate că şi statura mea mai scundă şi nesiguranţa caracteristică au contribuit la distribuţia rolurilor noastre după acest tipic. Obişnuită cu stilul sictirit al ardelenilor, care iau în derâdere mofturile unora legate de „măreţia istorică a poporului român”, sau exaltarea religioasă a altora, nu mică mi-a fost mirarea să constat că tocmai Eleonora cultiva smerenia faţă de cultul voievozilor apuşi, respectiv evlavie prin bisericile din oraş. De parcă cineva ar fi apăsat la ea pe un comutator imaginar, stările de reverie şi de concentrare maximă alternau cu fazele sprinţare, pline de veselie zburdalnică. Plutea în aer o undă abia perceptibilă de instabilitate periculoasă. Spre finalul zilei ne-am comandat la o terasă obligatoria tochitură şi câte o bere, încununândule cu o ţigară Snagov. Fumatul era o meteahnă unanim răspândită în rândurile generaţiei noastre de adolescenţi teribilişti, dar o practicam cu

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


70

proză Gabriela Căluțiu Sonnenberg fereală faţă de părinţi şi profesori. Oferta de tutun de pe piaţă era mai mult decât modestă. Eram încă în faza ţigărilor cu filtru, de regulă Snagov sau Cişmigiu, care semănau cu țigările Kent şi nu îngălbeneau degetele precum Carpaţi-ul proletar. După ziua petrecută împreună, am revenit la dormitoarele comune şi am participat, normal, la proba scrisă. Eleonora a luat o menţiune iar eu mam clasat cu chiu cu vai undeva pe la „şi alţii”. * – La ce te gândeşti? o întrebă Jake la micul dejun, în timp ce-şi beau cafeau. Mia trase cu nesaţ din ţigara Kent şi contemplă o clipă firicelul de fum care i se prelingea printre degete. – Cum ţi se pare nasul meu? îl întrebă ea într-o doară, ignorându-i întrebarea. – Un năsturel drăgălaş. Finuţ, micuţ, se potriveşte perfect cu tine, deşi, dacă mă gândesc bine, din fire eşti mai hotărâtă decât pari la prima vedere. Îmi place, ca tot ce e al tău, fireşte. Dar de ce mă-ntrebi? – Şi dacă ţi-aş zice că nu e al meu? – Cum adică? Doar n-o fi din gumă de mestecat, glumi el, aplecându-se peste masă, cu gând s-o necăjească, gâdilând-o. – Jake, dacă ţi-aş spune că până la şaisprezece ani am avut un nas coroiat, absolut imposibil, mare cât o roată de car şi că mi-am făcut o operaţie estetică pe când eram la liceu, ce-ai zice? – Ha, ha, ha! – izbucni Jake în hohote. Scuză-mă, icni printre lacrimi, doar pentru o clipă am încercat să-mi imaginez ce faţă ai avea şi viziunea a fost aşa de hidoasă. Iartă-mă, te rog, n-am vrut să te supăr. Dacă e adevărat, ei bine, aş zice că maş mira un pic, pentru că nu-mi închipui că în România cenuşie se putea face aşa operație cu pretenții. Chiar vorbeşti serios? – Pe cuvântul meu, îl săgetă ea, acră. Ce, n-ai mai auzit de deviaţie de sept? – Păi dacă-i aşa, mă gândesc că bine-ai făcut, își recăpătă Jake seriozitatea. Sper că nu te-au tachinat prea tare colegii după aceea. – Ba bine că nu, îi răspunse ea cu năduf. De ce crezi că m-am făcut aşa bătăioasă? – În tot răul e şi-un bine. Nu-i rău să fii brav. Ţio spun eu, pe cuvântul meu de pompier, râse irlandezul chipeş, îndreptându-şi arătătorul spre insigna de pe buzunarul stâng al uniformei. Ce Dumnezeu, iubito? Suntem în plin mileniu trei! Trăim în Big Apple; cum dai pasul, vezi peste tot botox, lifting şi silicon, fără restricţii! Jos pălăria, operaţia a reuşit perfect! – Ştiu, dar mă interesează ce gândeşti tu. – Honey, sunt nebun după năsucul tău, zău! Te văd fericită, asta-i perfect. Ce vrei mai mult?

– OK. Am vrut doar să ştii. Îmi pare rău că nu ţiam spus mai devreme. – Nicio problemă, iubire. Nici eu, să fi fost în locul tău, nu cred că aş fi forţat nota, confesândumă. Ştii că numai prezentul contează! În fond, trecutul nostru nu-i de nasul nimănui. Apropo, cum de ţi-a venit acum, netam-nesam, să deschizi subiectul ăsta? Nu cumva te-ai hotărât să citeşti jurnalul? – L-am răsfoit un pic. Nu-i redactat rău, ai avut dreptate. La câte mizerii citesc zilnic, manuscrisul ăsta e chiar destul de bun. Subiectul e prăfuit şi din altă lume, nu interesează pe nimeni aici şi acum, dar pentru mine are valoare aproape documentară. Dar, dacă am vreme, o să-l parcurg, din curiozitate ştiinţifică. Deşi, e foarte subiectiv, fireşte. – Aha, „valoare documentară”, zici tu. Păcat că nu-nţeleg limba voastră. Nu ştiu de ce, dar am impresia că m-ar interesa unele amănunte „documentare”, râse el încă o dată, şugubăţ, trăgându-se ostentativ de vârful nasului. – Clown ce eşti, îl dojeni ea zâmbitoare şi-l împinse spre uşă. Vezi că ajungi prea târziu la lucru şi-ţi pleacă gaşca fără pompier-şef! * – E liber scaunul acesta? La auzul întrebării, Mia ridică privirea, trezită cam brusc din reverie. – Sigur că da. Ia loc, te rog, îi răspunse fetei brunete care se postase în faţa ei, cu tava de cantină în mâini. – Cred că ne cunoaştem din vedere, deschise nou-venita conversaţia, în timp ce se aşeză pe scaunul de lângă ea. Eu sunt Eliza, continuă întinzându-i mâna. – Mia. Încântată de cunoştinţă, Eli... ăăm, Eliza, îi răspunse Mia. Da, ai dreptate, ne-am văzut pe coridor. Tu lucrezi la Marketing, nu-i aşa? – Da, iar tu la machetare, nu? – Îhîm, aprobă Mia din cap, cu gura plină. Sunt tehnoredactor de mai bine de zece ani. După o pauză de câteva minute, în care fiecare îşi văzu de mâncare, Eliza deschise din nou vorba: – Eu sunt nou angajată şi-mi place mult aici. Te invidiez că ai acumulat atâta vreme la editură. Sper să pot spune şi eu la fel peste zece ani. Apropo, după program am de gând să dau o mică petrecere, ca să ne cunoaștem mai bine, între colegi. Ce zici, ai chef să vii? – De ce nu? Unde se ține? – Am vorbit cu șeful și-a zis că, dacă e doar un pahar de vorbă și niște fursecuri, putem rămâne în sala de conferințe. Ne vedem acolo la cinci? – E-n regulă, Eliza. Pe curând! – Abia aștept! Ciao! Mia se miră de propria ei spontaneitate. N-avea obiceiul să accepte așa ușor invitații mondene, la

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


71

proză Gabriela Căluțiu Sonnenberg small talk. De fapt, chiar o enervau strădaniile penibile ale unora dintre noii colegi care se căzneau, vizibil stresați, să se integreze cu orice preț. Însă fata asta o impresionase, cumva plăcut, nici ea nu știa exact de ce. Poate din cauza accentului ei est-european – avea să afle mai târziu că era grecoaică la origine – sau poate din cauza cerceilor ei cocheți, care atârnau ca două perluțe sub lobul urechii.

Mai târziu, în sala de seminar, în timp ce conversau într-un cerc de colege, avea să o studieze de la distanță, constatând că o fascinau mișcările ei agile, degetele lungi și fine, o anumită duritate disimulată în dosul fragilității de ființă suplă, dar osoasă. Obosită și oarecum confuză, Mia ajunse acasă, seara, ceva mai târziu decât de obicei. Cum Jake era de serviciu și peste noapte - lucra 12 cu 24 - își luă un sandviș și un pahar de vin, se așeză pe canapeaua din sufragerie și se așternu mai departe pe citit.

Maria-Liana Chibacu - Joc bărbătesc

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


72

poezie

Maria Roibu (Olanda)

De veghe la poarta luminii Tandrețea este momentul acela în care ochii-mi închiși deschid brațele dimineții să cuprindă privirea-ți ce alunecă pe genele mele lungi. Dacă ai ști că sub pleoapa mea stângă nemărginirea joacă șotron precum o copilă învăluită de extazul libertații. Lanțul elementelor

Sunt tot ce nu sunt și lamă și scut o formă din lut un ochi nevăzut. Sunt aerul tău un strop de parfum sunt tot ce nu ești și apă și fum. Sunt mâna ce-ți scrie cu litere mari puținul din mine pe-o foaie de var. Sunt iarnă și vară

vulcan și ghețar sunt soclu-ți stabil la propriul altar. Sunt înger și demon copil și femeie țin munții în palmă și-i fac mici crâmpeie. Îmi ești de când sunt și-ți sunt de atunci și soață și fiică inel prins de stânci. Îți sunt și îmi ești un tot dăruit îmi ești și îți sunt un râu șerpuit.

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


73

proză

Interviu cu o știucă - fragment (1)

Emanuel Stoica (Suedia)

Pretenţiosul complex hotelier Pisicile Savante avea onoarea găzduirii penultimei întruniri. Restaurantul era plin. Sala de conferinţe, pustie. Nu se apropiase nimeni de ea. Ziua abia începea, aveau timp. Mai întâi, pentru nimic în lume, nu ar fi ratat cineva ocazia de a se delecta cu faimoasele preparate din peşte ale exclusivistei companii. Asta, după ce, cu o zi mai devreme, peştele fusese unul dintre cele mai importante subiecte aflate pe agenda discuţiilor. Nu ştiu cine venise cu ideea de a lega ciocul raţelor, gâştelor, lebedelor şi tuturor suratelor lor, astfel încât doar peştii cei mai mici să le mai ajungă în guşă. Ce tablou minunat! Animalul cu solzi privind boulean peste umărul pescarului, atârnând din cârlig, însă recunoscător unei situaţii care îi flatează, totuşi, orgoliul, zâmbind prietenos celor care găsesc plină de înţelepciuine minunata măsură de protecţie a naturii. Ce bine că nu a ajuns în guşa unui pelican! Aceasta urma să fie şi interpretarea artistică a propunerii. Ea ar fi trebuit concretizată vizual, cu avizul unui specialist în heraldică, într-un blazon care să se alăture celor agăţate deja pe pereţii sediului celor de la Internaţionala Îngrijoraţilor. Frank Ukulele fusese printre primii, dacă nu cumva chiar primul care mirosise că aici se întâmplă ceva demn de atenţie. Asta, trecând peste faptul că orice lucru pe care îl investiga Frank devenea important. Altfel, dacă l-ai fi întâlnit pe stradă fără să-l cunoşti, îţi venea să-i dai de pomană. Publicul lui era mai degrabă amator de lecturi despre găini care fată pui vii, dar asta nu-l deranja. Ukulele însuşi era altfel decât restul lumii. Cu acest individ îmi fusese scris în stele să mă intersectez, în zilele acelea în care li se năzărise Îngrijoraţilor să fie purtătorii de grijă ai peştilor mai mari de-o palmă. O grijă atât de selectivă, încât trecuse de uşile închise în spatele cărora se dezbătuse subiectul.

Ca şi când aş fi păcătuit grav într-o viaţă anterioară, zvonul ajunsese cu viteză la urechile omului de la care primeam sarcini de serviciu. Se obişnuise toată lumea cu ideea că el află lucruri importante, înaintea tuturor. Îl suspectam de legături dubioase în medii mai puţin frecventabile pentru un om cu poziţia lui, de redactor-şef. Să zicem că amănuntul era lipsit de importanţă, în acel moment, pentru un băiat bun, dar care începuse, de la o vreme, să bea cam multă apă când se trezeşte. Cum să scapi repede de o depresie după ce ţi-ai pierdut două săptămâni, căutând subiecte, la dispeceratul ambulanţei pentru animale? Îmi petrecusem jumătate din noapte la Urletul Cocostârcului, una dintre cele mai deocheate cârciumi din oraş. Soneria telefonului este, în dimineţi ca aceea, ultimul zgomot pe care îţi doreşti să-l auzi. Cu ochii închişi, dau să răspund, dar nu mă pot mişca. Sunt captivul unei perechi de picioare interminabile. Un minim efort îmi dezvăluie faptul că sânii aceia care ţâşnesc prin cearşaf sunt cel mai acceptabil model pentru definiţia noţiunii de linie a orizontului. Probabil, le-am cântat o odă a bucuriei din care nu-mi mai amintesc nici măcar o notă. Mi s-a rupt filmul. N-am mai păţit aşa ceva. Adică, să uit. Sigur, nu trebuie să-mi fac griji. E doar din cauză că ieri am pupat prea multe sticle. - Dromberg, mergi imediat la Pisicile Savante. Vezi că a pus şi Ukulele ochii pe Îngrijoraţi. E o chestiune legată de peşti, mă scoate din reverie un glas metalic. Îmi inundă universul prin difuzorul unui aparat pe care îl urăsc. Am halucinaţii. Lumina cade ciudat pe formele telefonului, al cărui contur, combinat cu sunetul vocii, începe să semene cu moaca şefului. Încerc să scap: - Bună dimineaţa! Bine, dar tocmai am dat de ceva interesant... - Dimineaţă a fost atunci când m-am trezit eu. Prioritatea este ceea ce ţi-am spus. Aştept şi restul, după.

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


74

proză Emanuel Stoica I-aş zice vreo două... Nu acum. Cu asemenea oameni, calea de urmat e alta. Lucrurile erau mai bine aşezate la Bazaconia Press, înainte să fi apărut el. Încă de la prima şedinţă, simţisem că nu-i sunt simpatic. Mark Dromberg, tu te vei ocupa, zilnic, de evoluţia preţurilor la legume şi fructe, îi sunase verdictul. Decretase asta cu un gest de imperator, ca şi cum m-ar fi trimis într-o misiune importantă. Ignorasem, cu greu, zâmbetele câtorva colegi. Practic, eram expediat în piaţa locală de zarzavaturi. Mă luase prin surprindere. Îmi plăcea munca mea. Nu găsesc altă explicaţie pentru care, în clipa aceea, mi-am pierdut simţul ridicolului. Mimasem atât de bine entuziasmul... Îi sunt antipatic doar pentru că nu mă cunoaşte, am tras o concluzie provizorie, încercând să-mi păstrez calmul. Aşa se face că iam pus pe masă, după scurt timp, o investigaţie despre traficul de morcovi cu rădăcină pătrată. De unde să fi ştiut el că lucram la subiect de vreo jumătate de an ? Nu am scăpat de conversaţiile zilnice cu zarzavagiii. Strategia fusese inutilă. Mă gândeam chiar că învăţasem destul de mult despre tainele acestui comerţ. La nevoie, pot să-mi permit o schimbare de carieră... Mi-e dificil să înţeleg de ce mă gândesc la lucrurile astea, tocmai acum, când îmi trece viaţa prin faţa ochilor. Cine şi-ar fi închipuit că ţi se pot zugrăvi chestiuni profesionale într-un asemena moment? În timp ce bâjbâi, căutând vreun reper despre ce trebuie făcut în lumea de dincolo, amazoana care mi-a prilejuit viziunea apocalipsei personale dovedeşte un acut simţ al proprietăţii. Proprietatea sunt eu. Îşi foloseşte cu abilitate coapsele şi, fără efort, mă imobilizează într-o poziţie pentru care cred că trebuie inventat un nume în artele marţiale. Nu cunosc vreun bărbat care ar sta pe gânduri dacă ar fi în locul meu. Sunt idiotul etern. Cu vreo zece secunde mai devreme, nu intrasem în panică. Adevărat, nu era prima dată când trezirea de dimineaţă mi se părea o misiune potrivită mai curând unor eroi bine antrenaţi. Nu-mi explicam, însă, de ce mă încearcă un sentiment de alarmă. Răspunsul nu era departe. Undeva, într-un colţ, atenţia mea îşi dădea singură şuturi în dos. Simţise ceva prevestitor în şuviţa aceea roşcată care se iţea de sub pernă. Chipul zeiţei templului lângă ale cărui coloane adormisem se ascunde tot pe acolo, pe undeva... Un fel de mieunat răsfăţat îi însoţeşte arătarea la faţă. Privesc făptura minunată şi mă trezesc,

brusc, din mahmureală. Reacţionez ca un imbecil. Împietresc, stomacul mi se urcă în gât. Am o mare problemă. Femeia care mi-a sfinţit patul azinoapte are chipul Adei! Ada e iubita Karlei. Karla e şefa pazei de la Urletul Cocostârcului. Are bicepşii mai mari decât circumferinţa gâtului şi flutură pe sub nasul clienţilor pe care-i ia valul băuturii, cel mai mare pistol pe care l-am văzut vreodată. Probabil, mi se citeşte pe chip şocul. Cine naiba ar vrea să ajungă în mâinile Karlei? Am văzut-o la un antrenament, ridică cincizeci de kilograme cu o singură mână. Lucrurile sunt, aşadar, extrem de complicate. - Eroule, şopteşte Ada ciufulindu-mi părul. Mi se pare că simt o urmă de ironie în vocea ei? Sunt paranoic. Fac pe cocoşul, deşi memoria mea e varză: - Nici nu se putea altfel, cu tine. - Ştiu. Acum, dacă tot eşti învingător, ieşim şi noi undeva să mâncâm? Cred că ţi-a jefuit cineva frigiderul. Ţinând cont de situaţia nou creată, ideea de a mă afişa public cu ea îmi stimulează imaginaţia într-un fel ciudat, născând o fotografie pe care nu pot să o alung din minte: pistolul Karlei fumegând şi o gaură mare, în capul subsemnatului. Nu pot lăsa să se întâmple aşa ceva. Găsesc o soluţie, până la urmă. Între timp, îi împrospătez memoria cu ultimele zece minute din viaţa mea: - Tocmai am aflat că am întârziat la un eveniment. La telefon era şeful. Voiam să comand o pizza, să continuăm bătălia... Pizza o să vină doar pentru tine. Mă priveşte zâmbind, fără să scoată o vorbă. E semn bun, îmi spun, pregătindu-mă de plecare. - E bine să ştii că uşa se închide automat, fără cheie. Nu depinde doar de mine la ce oră mă întorc. Cuminţenia zâmbetului ei mă face şi mai curajos: - Nu ştiu cum stau lucrurile între voi, însă nu văd niciun motiv să afle şi Karla despre povestea asta, arunc peste umăr în timp ce ies. Zâmbetul i se transformă în râsul acela al cărui sunet mă însoţeşte mult timp după ce pornesc, cu paşi hotărâţi, către Pisicile Savante. Nu mă grăbesc. Îmi place mersul pe jos, din mai multe motive. Unul, pe care nu l-aş divulga oricui, este că în felul ăsta am reuşit să mă cunosc mai bine. Aşa am aflat că, probabil, ceva din fiinţa mea are o apetenţă ascunsă pentru delict. Altfel, nu îmi explic de ce mă mănâncă nasul, ori de câte ori ajung pe Bulevardul Betonului Înmiresmat. Cert este că am o bucurie transformată într-un zâmbet tâmp, după ce dau satisfacţie nevoii imperioase care, brusc, îşi face sălaş în vârful acestei ciudate şi nărăvaşe excrescenţe cartilaginoase.

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


75

proză Emanuel Stoica Nu îmi amintesc exact când a fost impusă interdicţia gestului, firesc de altfel şi autorizat în alte locuri. Cred că eram copil pe atunci. Ori, pe la vârsta adolescenţei. Autorităţile luaseră act de scandalul apărut după ce un trecător îşi scărpinase nasul sub privirile unei bufniţe care clipise cu un singur ochi. Diareea acută, lovindu-i preţ de o lună de zile pe fandosiţii ce-şi plimbau câinii prin vecinătatea zonei rezidenţiale de lux, unul dintre locurile unde e interesant să fii văzut, căzuse pe seama acestei coincidenţe. Un fel de deochi cuantic, explicabil ştiinţific prin asumpţii de ultimă oră ale teoreticienilor fizicii avangardiste, susţinuse avocatul rafinaţilor cu izmenele pătate, în pledoaria din faţa reprezentanţilor comunităţii. Astfel, pe lângă avertismentul cu litere de-o şchioapă care interzice bufniţelor să clipească defazat, apăruse şi interdicţia scărpinatului nasului. Încalc reglementarea, discret dar cu perseverenţă, de câte ori am ocazia. Ce-o fi fost în mintea lor? Personal, nu mă preocupă foarte mult acea relaţie de cauzalitate. În plus, mi se pare normal ca bufniţele să tragă cu ochiul, mai ales dacă le-a prins ziua cocoţate prin locuri în care nuşi pot face siesta liniştite. Cred, mai degrabă, că e ceva necurat la mijloc. Convingerea mi s-a întărit după ce, încercând să investighez situaţia, mă lovisem de un foarte suspect zid al tăcerii. Nu mai vorbesc de faptul că, de când mă ştiu, nu am văzut nici măcar o singură dată vreo bufninţă, pe Bulevardul Betonului Înmiresmat. Nici măcar una împăiată. Aşadar, strategia mea delictuală e una destul de simplă. După ce mă asigur că mă aflu la o distanţă sigură de eventuale priviri indiscrete, mimez că îmi leg şireturile pantofilor. În acelaşi timp, aplic o corecţie straşnică mâncărimii care mi-a cuprins nasul. Astăzi, nu mi-am luat suficiente măsuri de precauţie. La distanţă de câţiva paşi, mă urmăreşte un individ purtând un imens sombrero portocaliu. S-a oprit. Pare că îşi studiază cu atenţie încălţămintea. Intuiţia mă face să cred că sub pălăria lui gigantică s-a petrecut ceva ilegal. Mă liniştesc. E de-al meu! Să-i vezi faţa? Sub pavăza borurilor largi ale ligheanului de pâslă care-i şade pe creştet, nici o şansă! Desigur, nu cred că sunt singurul care face gesturi rebele pe strada asta. Ideea pălăriei uriaşe mi se pare excelentă. Poate că ar trebui să-mi completez garderoba cu un costum de mariachos... Ce-ar zice Ada, dacă m-ar vedea aşa? Nu e bine să mă gândesc la ea. Nu e bine. Nici măcar nu ştiu

dacă o găsesc la întoarcere. Dacă iese din casă, la revedere! Am lăsat-o, intenţionat, fără cheie. Să hotărască. În cele din urmă, un fel de loterie. Femeia e întotdeauna cea care alege. Bărbatul doar se minte că a cucerit-o. Cred că aş vrea să rămână. Nu am avut curaj să-i spun. În cazul în care ajunge vreun zvon la Karla, trebuie să mă mut pe altă planetă, iar perspectiva cea mai pesimistă, încep să cred, este doar o chestiune de timp. Aproape uit de Pisicile Savante. Numai instinctul mă ţine pe drumul cel bun. Realizez că am ajuns la destinaţie, în clipa în care o voce mă ia la rost: - Dacă aud că populaţia are probleme cu digestia, să ştii că te afli pe lista mea de suspecţi. Eşti al optulea individ care a ieşit de pe bulevard, cu nasul roşu şi gura până la urechi, în ultima jumătate de oră. Nu mă uit chiorâş doar pentru că soarele bate din direcţia vocii. Profilul celui care mi se adresează e inconfundabil. Rezemat de clădire, Frank Ukulele pare că aşteaptă pe cineva. Râde singur, în timp ce răsfoieşte o agendă. Nimic anormal. Nici faptul că poartă saboţi de lemn şi pulover de lână în toiul verii, nu mă miră. Pipa de care nu se desparte niciodată, îmi inspiră mai multă încredere. Concurenţa, pe naiba! Trebuie să fii un număr cu valenţe speciale în matematica probabilistică, dacă aşa arată reperul profesional de care-ţi pomeneşte şeful, trezindu-te cu noaptea-n cap. Nu înţeleg de ce îl întâlnesc tocmai acum, dar am o bănuială. Nu-mi place coincidenţa asta. Orgoliul mă face să presupun că nici el nu e prea fericit să mă vadă. Tocmai de aceea, îi administrez, fără ezitare, o doză din medicamentul cu care m-a întâmpinat: - Frank, ce mică e lumea! Credeam că e doar un zvon... Te-ai făcut agent de ordine publică ? Pe mine mă poţi şterge de pe lista aceea. De fapt, e inutilă. Vinde-o şi ia-ţi un fâş! - Nu s-a anunţat nicăieri că te-ai fi emancipat, Mark. Lista mea rămâne în picioare, iar tu eşti un argument să nu renunţ la ea. Ar trebui să te bucuri că îţi acord atât de multă atenţie. - Dacă te uitai în oglindă, înţelegeai mai bine de ce se hlizeşte lumea când trece pe lângă tine, îi întorc complimentul. Mi se pare că l-am adus cu picioarele pe pământ. Uneori, nu ai de ales, chiar dacă nu-ţi place tipul acesta de confruntări. Ştiu că Frank profită de notorietatea ciudată pe care o are, folosind-o ca pe un avantaj. Cu mine nu-i merge, tocmai pentru că am înţeles cum şi-a construit un fel de strategie în care calităţile sunt amestecate intenţionat cu nesăbuinţa, la limita patologicului. Nu văd foarte mulţi curajoşi care s-ar băga în situaţiile, uneori, de-a dreptul jenante, în care s-a

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


76

proză Emanuel Stoica pus el. Totuşi, de cele mai multe ori, reuşeşte să-şi impună punctul de vedere. Are şi nişte condamnări. Cea mai dură, aceea în care trebuia să stea îngropat până la brâu în găinaţ de pinguin, recitând poezii de dragoste, de trei ori pe zi. Am privit o înregistrare cu el în postura asta dar, întotdeauna, mi-a fost jenă să-i amintesc. Îl acuzase, fără dovezi, pe directorul grădinii zoologice, că ascunde un pinguin care face ouă de aur. Pierduse procesul. Chiar şi aşa, nu s-a potolit. Imediat, a realizat o serie de reportaje în care vorbea despre nişte experienţe mistico-extatice ca efect secundar al acestor băi neobişnuite. Zicea el, atunci, că materiile în care se scăldase declamând, ar fi fost contaminate cu intenţii revanşarde ale râmelor din apropierea locului unde îşi ispăşise pedeapsa. Nu le-ar fi plăcut versurile din care fusese obligat să recite... Timpul aleargă. Niciunul dintre noi nu e suficient de prost astfel încât să nu-şi dea seama că, după o linişte mai lungă de cinci secunde, e inutil să ne mai ascundem după deget. Grăbesc inevitabilul şi sparg gheaţa: - Nu ştiu cât mai ai de gând să sprijini pereţii clădirii, dar eu o să intru. Ştiu că şi pe tine te interesează discuţiile Îngrijoraţilor. Dacă vrei, mergem împreună. Cu un zâmbet ironic, îmi confirmă că se gândea la acelaşi lucru. - Văd că eşti bine informat. Aproape îmi vine să cred că ai crescut mare. Dacă tot nu am de ales, o să mergi cu mine. Nu s-a putut abţine. Chiar dacă mă enervează, realitatea mă obligă să recunosc că are dreptate. Din nu ştiu ce motiv misterios, i se deschid toate uşile. În acelaşi timp, eu trebuie să-mi declin identitatea când vreun mărunt băgător de seamă îmi adresează priviri întrebătoare, iar asta se întâmplă cam des aici, motiv pentru care sunt cel puţin contrariat. - Bine aţi venit domnu’ Ukulele! se linguşeşte un individ de la intrare, ignorându-mă. Mi-am agăţat legitimaţia la vedere, dar e clar că trebuie să i-o traduc. Mormăi nemulţumit, Bazaconia Press, fără să-mi ascund iritarea. Omul e idiot, priveşte prin mine ca prin sticlă. În replică, mă uit la el pe sub sprâncene. Degeaba. - Băiatul e cu mine, salvează Frank situaţia, din câte îmi dau seama după zâmbetul care se întinde ca o plăcintă pe figura păzitorului de uşi. Las deoparte faptul că mi-ar fi fost rănit amorul propriu. Situaţia e bizară. Nu mi s-a mai întâmplat, în timpul unor evenimente la care nu se anunţă cine ştie ce chestiuni importante, să întâlnesc o atmosferă atât de precaută.

- Îmi eşti dator, mă calcă Ukulele şi mai apăsat pe nervi. Aşa cum spuneam, tu ai venit cu mine. - Îţi faci singur prea multe complimente. Pentru că m-ai prins într-o dispoziţie bună, dau o bere, la plecare, îi temperez elanul. M-am descurcat singur în situaţii mult mai complicate. În mod normal, accesul nu putea fi restricţionat, dar... Nu s-au anunţat măsuri speciale, nu a cerut nimeni acreditare, nu se fac declaraţii. Până acum, la toate congresele Internaţionalei Îngrijoraţilor, a fost plictiseală. Mă tem că ne cam pierdem timpul aici. Frank e mai optimist. Nu crede nici că ne-am fi grăbit. Sunt sătul de autosuficienţa pe care o afişează. De aceea, îl ajut puţin să se apropie de realitate. Organizatorii stau cam prost cu protocolul, i-au luat prin surprindere musafirii de calibrul tău, îi fac semn către salonul învecinat, restaurantul în care Îngrijoraţii sunt ocupaţi cu îndeletniciri mult mai plăcute, în preambului şedinţei. Aşteptarea în sala de conferinţe ni se pare, amândorura, cea mai bună soluţie. Noroc că avem la ce să căscăm gura. Acvariile care decorează încăperea ne ajută să scăpăm de plictiseală. Deja, îmi vin idei. Nu simt nevoia să vorbesc cu Frank despre ele. Mă fascinează roiurile de peştişori mici, viu coloraţi. El s-a îndreptat spre exemplarele mari, solitare. Mormăie ceva neinteligibil, privindu-le din mai multe direcţii. - Crezi că au legătură cu subiectul nostru, îl întreb. - Nu ştiu, tu ce crezi? - Ne-ar fi de ajutor. Până acum, e singurul detaliu de care pot să mă agăţ. - Auzi, dar tu, de fapt, pentru ce subiect ai venit? Noi nu am discutat despre asta. Te aud, aşa, deodată, că vorbeşti despre subiectul nostru. Nu e ciudat ? - Las-o mai moale, nu e nevoie să faci pe deşteptul cu mine. Mă interesează peştii, dar nu cei din acvarii. Cel puţin, nu deocamdată. Ştiu că te uiţi în aceeaşi direcţie. Situaţia e fără alternativă, dacă e ceva suficient de interesant, va trebui să colaborăm. Instinctul îmi spune că nu e posibil altfel. Tu nu vezi ce atmosferă e aici? Cu alte cuvinte, dacă presupunerile mele sunt corecte şi dacă ne înţelegem, niciunul dintre noi nu dă drumul subiectului înaintea celuilalt. - Adică, după ce că te-am ajutat să intri, mai vrei o favoare şi încă ce favoare !? - În loc să apreciezi că ţi-am acordat privilegiul de a discuta sincer... - Relaxează-te, răspunde, cu un zâmbet ciudat, din celălalt colţ al sălii.

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


77

proză Emanuel Stoica Hotărăsc să-l ignor. Încerc să moţăi pe un scaun. Cel puţin o jumătate de oră, voi fi obligat să-i aud saboţii bocănind dintr-o parte în alta a încăperii. Plonjonul în lumea viselor e atât de intens, încât îmi trece prin minte că abia acum m-am deşteptat. Totul se petrece cu o viteză incredibilă. Ada are chef de joacă, mă muşcă de ureche, tandreţea devine exces, rezist cu bărbăţie, gluma se îngroaşă, ţip de durere, mă trezesc. O chestie ciudată s-a agăţat de mine. E o floare carnivoră artificială, descopăr morocănos, în timp ce încerc să mă eliberez. Niciodată nu mi-au plăcut obiectele de felul acesta. Sunt croite să producă un amuzament de prost gust. N-am observat-o, lângă scaun, când mam aşezat. Prezenţa căldurii în apropiere, mai mult de câteva minute, i-a activat senzorii. S-a repezit la mine ca şi când ar fi vrut să mă înfulece. Pipăi ghiveciul, încerc să o scot din priză. Niciun cablu! Aha, e cu baterii. Caut un întrerupător, ceva... Nimic! E naturală! Adevărul mi se înfăţişează dezgustător. Cineva din apropiere îmi vede grimasa şi râde ca un posedat. Privirea îi străluceşte diabolic, nu are nevoie de bliţ. În timp ce lupt să-mi eliberez urechea din gura plantei, Ukulele continuă să facă poze. Nici măcar nu pot să mă enervez. Situaţia mă obligă să amân timpul răfuielilor. Primii Îngrijoraţi au început să între în sală şi îmi aruncă priviri ciudate. Neliniştea ai putea-o găsi oriunde altundeva decât în ochii lor. Dacă ar şti ce-mi trece prin minte şi-ar schimba atitudinea. Până unaalta, reuşesc să-i trimit nesuferitului fotograf un semn sugestiv, peste trei rânduri de scaune. Pentru o secundă, mi s-a părut că e... îngrijorat. Mă priveşte cu gura căscată. Să se fi speriat de furia mea? Pare-se că nu. Se face că strănută, strivinduşi râsul în pumni, să nu scandalizeze asistenţa. Cred că a înnebunit. Îmi mai face o poză! Nu pricep nimic. În schimb, după vreo douăzeci de minute, încep să înţeleg de ce, chiar dacă toată lumea ştie că au loc, despre reuniunile Îngrijoraţilor nu vezi ştiri nici măcar la rubricile de fapt divers. Remarcabil, cum pot aceşti oameni să păstreze un interes sporit pentru cele mai plictisitoare dizertaţii imaginate vreodată. Tot ce pot să fac e să privesc în jur, intrigat de figurile, caraghioase în astfel de circumstanţe, ale indivizilor care par, altfel, foarte serioşi. Un amalgam de personalităţi originale. Unii, nu puţini, extrem de înstăriţi. Ai putea crede că eşti la sindicatul dirijorilor. Toţi, cu frac şi mănuşi albe. Mereu, ţinuta asta m-a dus cu gândul la pinguini. Aceştia sunt însă nişte pinguini cu mănuşi, din tagma celor care susţin că toate

problemele importante pe care le ridică trebuie manevrate cu delicateţe. Ori, pur şi simplu, chestiunile sunt atât de aspre încât, altfel, mâinile lor sensibile ar face bătături. Mă întreb, mai degrabă, dacă nu cumva au găsit un pretext ca să scape de neveste. Femeile nu au îngrijorări? De ce nu e niciuna prin preajmă? Îmi notez conştiincios în carneţel această constatare interesantă. Uite că mai sunt şi momente care te scot din amorţeală! E rumoare în sală, tocmai s-a pronunţat o ingrijorare legată de problematica fondului fără formă. Nimic despre peşti. Am tot mai multe motive să mă întreb ce caut aici. Nu era mai bine să mă fi concentrat pe lucrul la cazul acela spectaculos, al gospodinei atacate de canarii roşii? - Stimaţi colegi, înainte de o pauză binevenită, trebuie să facem un anunţ, ia cuvântul cineva de la prezidiu. Vocea mi se pare cunoscută. Nu mă înşel, e una dintre cunoştinţele mele mai vechi, Aristotel N’Keke! Mă surprinde prezenţa lui, credeam că savanţii nu au astfel de preocupări. Evident, este Îngrijorat, unul din generaţia tânără. Îmi amintesc cu plăcere interviul acela spectaculos, prilejuit de ieşirea lui pe scena internaţională, cu o formulă revoluţionară pentru felul în care poate fi demonstrat faptul că unu plus unu este întotdeauna egal cu doi. - Vă rog să mă scuzaţi, e vorba despre două anunţuri, revine N’Keke. Primul ar fi legat de faptul că, aşa cum unii dintre noi au observat, avem musafiri, o situaţie puţin neobişnuită în tradiţia congreselor Internaţionalei Îngrijoraţilor. Sunt doi formatori de opinie prestigioşi, să-i salutăm! Simt că e momentul să mă ridic în picioare. Frank reacţionează identic. Domnul cu pulovăr albastru este Frank Ukulele, iar domnul cu ureche uriaşă este Mark Dromberg, adaugă vorbitorul de la tribună. Stai puţin, cel cu ureche uriaşă ? Mâinile mele fac un gest reflex, ajungând la constatarea care îmi înmoaie picioarele. Probabil, arăt ca un elefant. Urechea stângă mi-a crescut, fără veste. Acum e cât capul. - M-a muşcat o floare, bâigui, ca şi cum precizarea ar fi de vreun folos. - Rezoluţia privind dimensiunile deschiderii pliscului zburătoarelor ihtiofage va fi supusă mâine votului secret, mai reuşesc să disting printre murmure. E tocmai detaliul care mă face să sper că nu am venit aici în zadar. Nu am timp de pierdut, îi fac semn lui Frank, în momentul de respiro decretat de organizatori. Rămâne stabilit că ne auzim mai târziu.

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


78

proză Emanuel Stoica Merg direct la ţintă şi, cum mă aşteptam, vechea mea cunoştinţă pare încântată de întâlnire. Aristotel N’Keke acceptă cu uşurinţă conversaţia la o cafea. - Era să nu te recunosc, am crezut că e o proteză care te ajută să auzi mai bine, mărturiseşte aruncând o privire albastră spre podoaba cu care m-am pricopsit. Ţi-ai făcut operaţie estetică ? Sper că nu-şi bate joc de mine. Despre junele acesta genial n-am avut vreodată impresia că i-ar face plăcere să se distreze pe seama altora. În cele din urmă e om de ştiinţă, nu-i aşa, are preocupări mult mai serioase. Îi spun adevărul, gândindu-mă că urmează întrebările mele şi aştept aceeaşi sinceritate. Ascultă fascinat. Aflu că are o pasiune pentru plantele exotice. Mai bine tăceam. Ascult, preţ de o jumătate de oră, descrierea celor mai ciudate exemplare din regnul vegetal, despre care aş crede că sunt rodul imaginaţiei dacă nu mi-aş cunoaşte interlocutorul. - Sper că eşti conştient de faptul că pot să apară efecte secundare, mă priveşte cu subînţeles. - Desigur, pretind că am un dram de cunoaştere, încercând să îmblânzesc ridicolul situaţiei în care mă găsesc. Habar nu am despre ce vorbeşte. Îi face plăcere că l-am ascultat cu răbdare: - Prezenţa voastră aici este o surpriză. Pot să-ţi fiu de folos cu ceva? - Fără îndoială. Sunt interesat de problema peştilor. - Ai fost de faţă la discuţii, se va vota mâine. E simplu. - Speram la mai multă sinceritate din partea ta. Atât eu, cât şi Ukulele, avem indicii că se ascunde ceva, lucrurile sunt foarte amestecate. La rândul vostru, nu cred că vă faceţi iluzii în legătură cu motivele care i-au adus aici pe nişte indivizi ca noi. Sunt sigur că mă poţi ajuta cu nişte detalii mai clare. Ştii că îmi fac bine meseria. - Ţi-am apreciat întotdeauna profesionalismul. Totuşi, din anumite puncte de vedere, subiectul e sensibil... Zvonul că anumite instituţii au în dotare insecte cu care efectueză controale şi înregistrări biologice, pe ascuns, mai ales în restaurante, persistă de multă vreme, motiv pentru care nu mă mir că tonul vocii lui coboară brusc: - Aş prefera să purtăm discuţia asta în altă parte. Deşi nu-i înţeleg în totalitate reţinerea, nici eu nu sunt prea entuziasmat de locurile în care muştele pot să tragă cu urechea. Caut repede o

idee şi o arunc pe masă, fără să ştiu dacă are sorţi de izbândă: - Pot să-ţi fac o vizită, dacă vrei, acasă, în a doua parte a zilei. - Bine. Sper să fie o idee bună. Am avut uneori probleme. În câteva ocazii, vizitatorii mi s-au părut deranjaţi de faptul că locuiesc împreună cu părinţii, răspunde, după o scurtă ezitare. Ce naiba o fi în capul snobilor ăstora, numai ei ştiu. Dacă aş fi avut casa aceea, probabil că şi eu aş fi stat cu părinţii. Privisem, de multe ori, cu destulă curiozitate şi oarecare invidie spre vila somptuoasă în care avea culcuş. Nu-mi imaginam că voi avea prilejul să o vizitez. Mă pregătesc, aşadar, protocolar. Ştiu că, în categoria celor cărora le voi fi musafir, există aşteptări lipsite de înţelegere, dacă nu faci faţă chiar şi amănuntului celui mai mic. O sticlă de şampanie, o cutie cu cele mai scumpe trabucuri pentru taică-su şi flori pentru doamna N’Keke, mi-au înjumătăţit bugetul pentru timp liber cel puţin o lună de acum încolo. E o investiţie, sper să merite. Îmi deschide un individ în livrea, chel şi cu mustaţă răsucită. Sunt condus într-un salon imens, în mijlocul căruia se află două fotolii şi o măsuţă de mahon, pe care presupun că ni se va servi ceaiul. Presupun bine. Revine destul de repede şi, în timp ce-mi umple ceaşca, îmi dă asigurări că domnul soseşte peste câteva clipe. Până atunci, nu găsesc altceva mai bun de făcut decât să casc gura la cărţile din rafturile uriaşei biblioteci care îmbracă pereţii. Nu am auzit de majoritatea dintre ele, în viaţa mea. Nici nu aveam cum. Cele mai multe au titluri în limbi ciudate. Îmi atrage atenţia ghidul de conversaţie funcţionăresc - leonin. Tocmai când încerc să pricep cum poate un agent al Fiscului să explice unei feline feroce procedura de calcul a impozitelor, simt o lovitură puternică la picioare. Cartea îmi e smulsă din mâini. În cădere, observ că sunt agresat de o gorilă. Nu am timp să înţeleg ce se petrece. Sunetele pe care le scoate atacatorul nu sunt deloc prietenoase şi se transformă într-un coşmar, împletite cu priveliştea unor canini impresionanţi. Animalul se propteşte într-o postură care-mi sugerează că vrea să mă nimicească dar, salutar, în clipa aceea, îşi face apariţia gazda. Prea târziu, mi-a pierit cheful de amabilităţi! Mă ciupesc, înainte de a încerca să mă ridic, să fug. Ar trebui să scap. Cred că, de fapt, visez. Vocea amfitrionului îmi opreşte goana: - Vai, te rog frumos să scuzi această neînţelegere. Tatăl meu simte nevoia să fie extrem de protector cu biblioteca. Iubeşte cărţile.

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


79

proză Emanuel Stoica Se îndreaptă, apoi, către bestia care m-a atacat: Tată, dânsul este musafirul nostru. Doresc să ţi-l prezint şi te rog să-l saluţi cu toată prietenia. Încă nu m-am dezmeticit bine dar, dintr-o dată, într-un colţişor rămas limpede în mintea mea, se face lumină. Mă bâlbâi, încercând să salvez aparenţele: - Te tragi din maimuţe! Nu aveam de unde să ştiu, îmi cer scuze. - Da. Nu-mi place să mă laud, sunt discret în privinţa detaliilor din viaţa personală. Îmi corectez ţinuta şifonată şi ating cu precauţie laba întinsă a gorilei. - Mă bucur să vă cunosc, domnule, reuşesc să spun cu vocea gâtuită. Mi-e teamă să nu-mi smulgă mâna, chiar dacă, acum, pare că s-a potolit. Maimuţa mă priveşte cu un fel de curiozitate, amestecată cu surprindere. Mă plesneşte peste degete. Decide să se retragă în patru labe. Se opreşte într-un colţ, scărpinându-şi şezutul şi

aruncându-mi o uitătură morocănoasă. I-am stricat buna dispoziţie! Hotărăsc să mă retrag, înainte să mi se întâmple ceva iremediabil. Chiar în secunda în care vreau să-mi exprim gândurile, sunetul unui clopoţel face să apară majordomul cu mustaţă răsucită. Mă întreb de ce nu a apărut şi în timp ce N’Keke Senior deretica prin casă, folosindu-mă în loc de mătură. - Viktor, am fost martorul unui incident neplăcut, câteva clipe mai devreme. Presupun că ai fost în apropiere... Aha! Nu sunt singurul curios. Să vedem ce explicaţie ai... Viktor, gândesc ranchiunos, fără a putea să-mi stăpânesc mirarea că veşmântul intendentului e impecabil, neatins de capriciile genitorilor gazdei mele. - Regret, domnule, vin de la bucătărie. Pot doar să presupun că uşa de la iatac nu a fost bine închisă. E o zi a marilor încercări. Universul a conspirat astfel încât spusele lui să se confirme printr-o nouă revelaţie, menită să-mi sporească neliniştea.

Maria-Liana Chibacu - Behind the gate

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


80

haiku

Manuela Ghiurca (Italia)

Ţurţuri de gheaţă: Policandru de cristal Atârnând rebel.

Picur de rouă: Lacrima dimineţii Ştearsă de soare.

Casa bunicii: Parfumul incocenţei Pe floarea vremii.

Marea albastră: Refren etern de jale Doinit de valuri.

Ploaie de polen: Poveste de dragoste Spusă de bondari.

Casa melcului: Imaginea femeii Arta cucuteni.

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


81

proză

Costul unui vis împlinit Elvira Popazu-Seffer (Israel)

Printre noroacele pe care le-am avut în copilăria mea, a fost şi acela de a avea un frate mai mare. La vremea respectivă, şi asta înseamnă acum mai bine de 70 de ani, un frate mai mare, pentru o fată însemna un însoţitor de încredere la cinema sau la teatru. Aşa se face că am putut vedea mai toate filmele vremii. Unul dintre cele mai celebre din epocă a fost „Serenadă în Valea Soarelui“ cu Sonja Henie. În afară de faptul că aceasta era frumoasă, era şi campioană mondială la patinaj. Bineînțeles că ţinutele ei elegant-sportive îţi luau ochii, dar ceea ce mi-a plăcut mie cel mai mult a fost fesul ei tricotat, cu ciucuri pe spate. Fesul acela a devenit pentru mine un vis. A fost prima dată când mi-am dorit ceva anume pentru garderoba mea. La dorinţa mea, mama a încercat să-mi facă un fes din câteva culori de lâneturi pe care le avea prin casă. La rândul meu, am încercat şi eu, deoarece mă pricepeam la tricotat. Dar nicio încercare nu a avut aspectul dorit. Când mi se întâmpla să văd pe stradă pe cineva cu fes, deoarece se lansase deja moda Sonja Henie, niciunul nu reuşea să mă încânte în masura în care să-l pot compara cu fesul Sonjei. Există o zicală: „Fii atent ce-ţi doreşti, că sar putea să ţi se împlinească“. În vremea aceea nu aveam habar de asta, dar, chiar dacă aş fi auzit-o, nu cred că s-ar fi schimbat ceva din ceea ce urma să se întâmple. Eram în plină iarnă şi în plin război. Înainte de Crăciun. Urmam cursul primar în clasa a patra şi intram în vacanţa de iarnă. Ca în fiecare an, urma serbarea școlii. Cu brad frumos împodobit şi plin de daruri. Daruri ce urmau să fie împărţite elevilor, în funcţie de rezultatele la învăţătură, nota la purtare şi situaţia materială a fiecăruia. În ceea ce mă privea, mă puteam aştepta la ce era mai bun. Sa întâmplat ca în anul acela şcoala noastră să beneficieze de un ajutor substanţial din partea unei societăţi de binefacere. Şi astfel, în prima zi de vacanţă a venit mult aşteptata serbare. În

mijlocul scenei trona bradul şi lângă el erau stivuite o mulţime de pachete, fiecare având o etichetă cu numele destinatarului. După programul artistic a început împărţirea darurilor. Darul meu a fost unul foarte frumos şi mai ales bine venit: un palton nou, sport, în carouri. Fericită, emoţionată, l-am luat în braţe, am mulţumit şi m-am aşezat la locul meu. La un moment dat, este strigată vecina şi colega mea de clasă, Elena. Am urmărit-o cu privirea curioasă, să văd ce dar va primi. Şi când am văzut, mi s-a tăiat respiraţia: era fesul meu mult dorit. Nu era al meu, dar ar fi putut fi! Şi la vremea respectivă nefiind în circulaţie încă verbul a negocia, m-am gândit că singura soluţie ar fi fost un schimb. Eu îi dădeam paltonul nounouţ, ea îmi dădea fesul. S-ar fi putut totuşi să nu cadă la învoială, deoarece avea părinţi croitori şi drept urmare câte un palton nou în fiecare an. Oricum, voi încerca. Şi am încercat! În drumul nostru spre casă i-am făcut propunerea şi spre marea mea bucurie a acceptat-o imediat. Când am ajuns acasă cu fesul pe cap, foarte bucuroasă, mama m-a întrebat: Da’, n-ai primit un palton? Mie aşa mi-a spus profesoara ta. Cu capul plecat, i-am mărturisit despre schimbul făcut. Mama nu m-a certat dar mi-a spus: „Nu te pedepsesc, fiindcă te-ai pedepsit singură. Vei umbla toată iarna cu un palton care ţi-a rămas mic. Să sperăm că la anul vei avea unul nou... dacă s-o putea“. Depăşisem momentul critic şi mă bucuram de visul meu împlinit. Dar, eram conştientă că sar putea să plătesc pentru el şi iarna viitoare. Ceea ce s-a şi întâmplat. Dar, având în vedere că era primul meu vis împlinit, merita. Unii îşi numără banii, alţii... visele. Fiecare cum îi vine la îndemână sau cum îi îngăduie soarta. Şi soarta asta, nu prea le îngăduie pe amândouă la un loc. Asta o înţelege fiecare cu timpul.

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


82

poezie

Anca Elena Balan (Italia)

Cântec trist

Încercam să te îmbrățișez, însă mâinile Mi se opreau la jumate, tu îmi alunecai, Printre liniile palmei fugeai ușor, furnicător, Rămâneam clipindu-ți ochii, bătându-ți inima, Nu-mi mai opreai visele... Tu ai încercat să mă prinzi de tivul unghiilor, Dar erau mai scurte decât degetele, mi le rosesem De teamă, panică, era totul al meu, totul, Eu în tine nu voiam nimic, deși credeam că te aveam Pe obrajii curățați de lacrimi... Noi încercaserăm să ne iubim, ca la lecția de la școală, Ieșind în fața lumii, recitând cu intonație spuma mării, Ecourile erau false. Munții nu ne voiau vocile, Ne întorceau silabele stâlcite, vorbeam pe limba greșită, Nu era aia iubirea...

Inimă frântă

Ți-am lăsat moștenire conducerea lumii, Răsăritul soarelui și apusul pe umerii curbați de lumină, Stelele în pupilă îngropate adânc, Marea și nisipul prinse sub unghii, Picioarele îți înotau în asfaltul orașelor, Erau toate ale tale, trebuia doar să mă aștepți, Să îmi întunec propria lumină și apoi să mă iei.

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


83

traduceri

din Charles Baudelaire Pavel Nedelcu (Italia)

Correspondances La Nature est un temple où de vivants piliers Laissent parfois sortir de confuses paroles; L'homme y passe à travers des forêts de symboles Qui l'observent avec des regards familiers. Comme de longs échos qui de loin se confondent Dans une ténébreuse et profonde unité, Vaste comme la nuit et comme la clarté, Les parfums, les couleurs et les sons se répondent. II est des parfums frais comme des chairs d'enfants, Doux comme les hautbois, verts comme les prairies, — Et d'autres, corrompus, riches et triomphants, Ayant l'expansion des choses infinies, Comme l'ambre, le musc, le benjoin et l'encens, Qui chantent les transports de l'esprit et des sens. Corespondențe Natura e un templu, pilaștrii săi trăiesc Cuvinte fără noimă îndrugă uneori; Străbate omu-n viață doar codri de simboluri Ce îl privesc într-una cu ochi prietenesc. Precum lungi ecouri îmbinate profund Într-o tenebroasă, profundă unitate, Întinsă ca o noapte, ca mândra claritate, Parfumuri, culori și sunete-și răspund. Dăinuie parfumuri de crudă tinerețe, Dulci precum oboaie, verzi precum scuaruri, – iar altele corupte, bogate și mărețe, Fiind atât de-ntinse cât infinite lucruri, Ca ambra, moscul, smirna și tămâia, Poartă-n simțiri și-n spirit frenezia.

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


84

proză

Responsabilitatea -

fragment din volumul “Your inner God. Who is the real you?”

Carmina Harr (Irlanda)

“E mai uşor să arunci responsabilitatea pe altcineva, pe circumstanţe, pe ţară, pe lume, pe întregul univers, decât să începi să îţi asumi responsabilitatea pentru modul în care trăieşti. În momentul când îţi dai seama că toată lumea din afara ta este creată din interior spre exterior, începi să înţelegi că, pentru a trăi alte circumstanţe exterioare, e nevoie să te transformi la nivel interior. Fără scuze şi fără acuze că nu ai posibilitatea. Întotdeauna ai de ales!” De cele mai multe ori, oamenii se plâng de faptul că, din cauza situaţiei economice nefavorabile din ţara lor, trăiesc atât de greu şi sunt plini de frustrări, deoarece nu au reuşit să realizeze ceea ce şi-au dorit în viaţă. Printre aceşti oameni, foarte mult timp, m-am numărat şi eu. Aşa că vorbesc din pură experienţă. Mereu am dat vina pe oameni pentru că m-au determinat să ajung în situaţia în care să pierd absolut tot ceea ce acumulasem la un moment dat. Am dat vina pe ei pentru că nu mi-au dat şansa să fiu ceea ce mi-am dorit să devin. I-am judecat şi criticat pe oamenii corupţi şi fără integritate personală, deoarece s-au pus în calea mea, tocmai pentru că nu eram ca ei. Zeci de întrebări la care aveam deja răspuns, însă nu aveam niciun gând să aleg să fiu responsabilă pentru ceea ce se întâmplă. Până într-o zi când am spus: “Stop! Până aici! Până când am de gând să mai dau vina pe cei din exterioriul meu de felul cum mă simt? Până când mai am de gând să joc rolul de victimă şi să mă plâng necontenit situaţia mea?” Am avut curajul să recunosc faţă de mine că mă aflam într-un haos interior şi era firesc ca exteriorul să reflecte exact ceea ce era în sufletul meu. Frustrările mele interioare, neîncrederea în mine aveau aceste rezultate care răspundeau, de fapt, la ceea ce simţeam eu. Eram convinsă de faptul că România este o ţară care nu oferă prea multe şanse celor care, cu adevărat, merită. Asta se întâmplă din cauză că oamenii nu vor să înveţe câteva lucruri de

bază: corectitudine faţă de tine, mai întâi, apoi faţă de ceilalţi, respectul faţă de propria ta persoană, care se reflectă inevitabil în exterior, bunătatea din suflet, care se vede pe chipul tău. Însă am constatat că România nu este vinovată pentru situaţia oamenilor din această ţară. Pur şi simplu, ceea ce se întâmplă în România reflectă starea interioară a oamenilor care o locuiesc. Când ei se vor schimba cu adevărat, vor începe să apară primele schimbări majore la nivel de ţară şi încet, încet, se va reglementa totul aşa cum e şi în alte ţări civilizate şi dezvoltate. Este timpul să începi schimbarea mai întâi cu tine însuţi. Să te eliberezi de acele credinţe care ţi-au condus viaţa, să le înlocuieşti cu altele noi, tocmai pentru a-ţi crea o altă realitate. Crezi că este imposibil acest lucru? Nici vorbă! Orice este posibil dacă tu crezi cu adevărat asta. Îţi doreşti să te schimbi, să devii cea mai bună variantă a ta? Atunci încetează să mai dai vina pe foştii iubiţi, pe membrii familiei tale sau pe situaţia economică a ţării. Începe cu schimbarea modului în care priveşti viaţa. Ştiu că nu este uşor să te schimbi într-un mediu care este total diferit faţă de ceea ce îţi doreşti cu adevărat, însă nu este imposibil. Dacă apare ceva în viaţa ta care nu îţi place, opreşte-te o secundă şi întreabă-te de ce ai parte de această experienţă? Pentru că trebuie să înveţi să accepţi situaţia ca atare, fără să o judeci în vreun fel. Dacă începi să critici ceea ce nu-ţi place, inevitabil atragi în viaţa ta mai mult din ceea ce nu-ţi doreşti, de fapt. La un moment dat, viaţa mi-a oferit oportunitatea să vin în Anglia. Nici prin gând nu mi-a trecut că am să ajung aici. Însă, se pare că absolut nimic nu este întâmplător. Îmi plac foarte mult oamenii de aici, felul de a trăi şi modul în care privesc ei viaţa. Sunt foarte veseli şi se bucură de fiecare clipă pe care o trăiesc în momentul prezent. Într-un cuvânt: oamenii sunt fantastici! Poţi vedea toate aceste lucruri doar

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


85

proză Carmina Harr dacă atragi astfel de oameni, în funcţie de vibraţia ta. În fiecare ţară există tot felul de oameni. Eu, personal, am avut norocul să-i întâlnesc pe cei mai buni. Din acest motiv, am o imagine de ansamblu foarte bună despre celelalte ţări din Europa. În această nouă experienţă pe care am ales-o, apare în calea mea o nouă provocare. Niciodată nu mi-a trecut prin minte că o să am parte de aşa ceva. Provocarea constă într-un loc de muncă pe care l-am găsit întâmplător în momentul în care am venit aici. Am acceptat din prima secundă oferta, deoarece ştiam că se ascunde un dar frumos în spatele acesteia. Cu mare bucurie şi entuziasm am învăţat să spăl maşini, să le curăţ şi să le polisez. Nu am ţinut cont de vremea de afară sau de hainele mele foarte haioase cu care eram îmbrăcată. Totul era foarte amuzant pentru mine. De ce? Niciodată nu am fost pasionată de maşini, ca dovadă a faptului că nu mi-a plăcut niciodată să conduc, deşi primisem la un moment dat o maşină roşie, superbă, cadou de la părinţii mei. Acest loc de muncă mia oferit oportunitatea să fac cunoştinţă cu cele mai frumoase şi mai scumpe maşini de la diverse reprezentanţe. Am fost foarte fericită, pentru că m-am descurcat foarte bine şi am reuşit să-mi depăşesc limitele. Nu este o muncă grea, însă nici uşoară, dacă vremea de afară este una nefavorabilă. Am fost foarte mândră de mine că am avut curaj să-mi dau la o parte temerile şi fricile. Am învăţat să-mi asum responsabilitatea cu privire la tot ceea ce apare în viaţa mea. Nimic nu e atât de greu precum pare, nimic nu e imposibil, aşa cum pare la prima vedere. Încearcă să te eliberezi de acele idei şi concepţii care te limitează, ca să descoperi frumuseţea din spatele experienţelor. Să accepţi tot ce vine din exterior înseamnă, de fapt, să accepţi acele părţi din tine care nu-ţi plac sau pe care nu voiai să recunoşti că-ţi aparţin. Confruntă-te cu realitatea din jur, deoarece ea este reflecţia clară a interiorului tău. Tratează cu iubire şi cu bucurie tot ce vine în calea ta, pentru că, în acest mod, te schimbi pe tine însuţi. Cu răbdare şi perseverenţă, ajungi să devii ceea ce îţi doreşti cu adevărat. Este foarte important să înveţi să ai răbdare. A avea răbdare înseamnă că ai încredere totală în tine, că totul este perfect, exact aşa cum este în acest moment. Nu trebuie să te grăbeşti undeva, pentru că nu este un loc în care trebuie să ajungi. În momentul în care ai încredere

totală în tine, nu mai ai tendinţa de a te grăbi, deoarece ştii că perseverenţa este cheia succesului cu privire la schimbarea ta interioară. Când vei ajunge în faza să accepţi tot ceea ce nu-ţi place în jurul tău, înseamnă că te-ai acceptat în totalitate pe tine. Din acest moment, realitatea ta se va schimba prin apariţia altor oameni şi a altor oportunităţi. Va veni ceva nou în viaţa ta, conform noii tale trăiri interioare. Învaţă să gândeşti prin inimă. Este responsabilitatea ta. Inima ta este inteligentă şi comunică cu fiecare inimă de pe pământ. Toate inimile comunică între ele. Ce am spus acum nu este o idee filozofică sau o metaforă. Inima ta comunică acum prin intermediul impulsurilor electromagnetice. Fiecare bătaie a inimii trimite în exterior o sferă electromagnetică, un impuls electromagnetic cu viteza luminii, 300.000 de km pe secundă! Acest lucru înseamnă că fiecare dintre aceste sfere vibrează instant în fiecare colţ al planetei, fiind trimise de fiecare om. Eşti cufundat în bătăile de inimă ale fiecărei persoane. Atunci când începi să vorbeşti cu propria ta inimă, vei începe să vorbeşti cu inimile celorlalţi, uneori nerostind vreun cuvânt sau gândind. Este responsabilitatea ta să-ţi creezi viaţa pe care ţi-o doreşti, care să rezoneze cu ceea ce eşti tu în esenţa ta, ca fiinţă autentică şi să nu permiţi factorilor externi să îţi dicteze cum să trăieşti. Pentru a putea deţine controlul propriei vieţi, indiferent de circumstanţe, este extrem de important să nu te mai laşi afectat şi influenţat de ceea ce se întâmplă în jurul tău. Viaţa ta se va schimba în clipa în care vei accepta că “lumea” trăieşte în tine, şi nu tu în lume. Tu eşti responsabilă de lumea întreagă. Ciudată afirmaţie, aşa e? Însă când vei conştientiza că toţi cei din jurul tău sunt oglinzile tale, vei ajunge să înţelegi profunzimea acestei fraze, dincolo de cuvinte. Tu eşti responsabil de felul cum reacţionezi în faţa lumii. Nu ei sunt responsabili de viaţa ta, de ceea ce simţi şi de ceea ce gândeşti. Din punctul meu de vedere, există două categorii de oameni: cei care luptă din răsputeri şi ies învingători şi cei care se declară învinşi înainte de a începe bătălia. Diferenţa este vizibilă la nivelul gândurilor, al sentimentelor, al acţiunilor şi al rezultatelor. Dacă eşti mulţumit de viaţa ta, atunci probabil că faci parte din categoria celor care au descoperit secretul fericirii. Felicitări! Înseamnă că nu ai nevoie de informaţiile din această carte. Poţi scrie tu o carte în care să dezvălui lumii modalitatea prin care ai reuşit să fii fericit şi împlinit pe toate planurile. Fiecare om este

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


86

proză Carmina Harr responsabil să-şi găsească o cale spre propria fericire. De ce este posibil să reuşeşti în proporţie de 100% cu informaţiile din această carte? 1. Pentru că tu eşti unic. Nimeni nu poate gândi şi simţi ca tine. 2. Tu îţi doreşti cu adevărat marea schimbare. 3. Motivaţia că şi alţii au reuşit te poate determina să încerci şi tu să-ţi asumi responsabilitatea vieţii tale, pentru a încerca să

fii cu adevărat fericit. Dacă alţii au reuşit, vei reuşi şi tu, cu siguranţă. 4. Totul depinde doar de tine. Nimeni nu poate decide în locul tău. Ştiu că ţi-ar fi fost mult mai simplu dacă cineva din exterior ţi-ar oferi elixirul fericirii, dar, din păcate, el nu există sub această formă. Secretul fericirii se află în interiorul tău, iar cheia este la tine. Când ai de gând să o foloseşti, este doar alegerea ta! Cea mai înaltă formă de energie este cea nemanifestată, unde există un infinit număr de posibilităţi. Depinde doar de tine ce aduci în manifestare, depinde de tine ce creezi.

Maria-Liana Chibacu - Abandon

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


87

Cartea anului 2015

Distincțiile revistei Itaca pentru literatură - diaspora pentru anul 2015 Organizator Centrul de promovare “ITACA” – Dublin

Începând cu anul 2015, revista Itaca acordă distincția pentru Cartea anului la două secțiuni, poezie și proză (literatură), pentru scriitorii de limbă română stabiliți în afara granițelor României. Juriul va fi format din redactorii revistei Itaca (Dorina Șișu – Irlanda, Gabriela Căluțiu Sonnenberg – Spania, Emanuel Pope – Anglia, Mihók Tamás – Ungaria/România, Emanuel Stoica – Suedia și Viorel Ploeșteanu – Irlanda). Condiții de participare: -

-

Autorii vor trimite pe adresa revistaitacadublin@gmail.com pdf-ul cărții pe care doresc să o introducă în concurs și un exemplar tipărit la adresa 32 Exchange Hall, Belgard Square North, Tallaght, Dublin 24, Ireland, carte apărută obligatoriu în anul 2015, la orice editură din țară sau străinătate, în limba română. Nu pot participa volumele apărute la edituri online. Un autor poate trimite numai un volum de proză și/sau unul de poezie. Participanții vor trimite și o scurtă prezentare de autor, incluzând adresa de reședință. Trimiterea pdf-urilor și a exemplarelor tipărite se încheie pe data de 31 decembrie 2015, câștigătorii fiind anunțați pe data de 25 martie 2016.

Jurizarea se face în două etape. În prima etapă sunt evaluate toate cărțile primite, cu valori de la 5 la 10, urmând ca în finală să intre, în urma punctajelor obținute, câte trei volume pentru fiecare secțiune. Finalistele vor fi anunțate public cu două săptămâni înainte de stabilirea câștigătorilor, care se vor desemna prin acordarea de către fiecare membru al juriului a următoarelor punctaje: 5 puncte pentru prima preferință, 3 puncte pentru cea de-a doua și 1 punct pentru cea de-a treia. Distincțiile câștigătorilor: -

-

Câștigătorilor li se va publica, în cursul anului 2016, câte un volum de proză, respectiv poezie, cu sprijinul Centrului de promovare “Itaca” - Dublin. Pe lângă recunoașterea valorii scrierilor, câștigătorii vor primi diplome care să ateste acest fapt și articole de impresii și prezentare a volumelor (din partea membrilor juriului), publicate în revista Itaca, precum și în alte reviste de cultură din România. Alte premii oferite: cărți ale membrilor juriului, o monedă din argint de un dolar SUA, din anul 1922 (la proză), o colecție de monede vechi de peste o sută de ani, irlandeze (la poezie) etc.

Vom face public frecvent, prin toate mijloacele media de care dispunem, numărul și numele volumelor participante.

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


88

invitație de colaborare

După cum mulți dintre dumneavoastră știți, Itaca este o revistă de cultură, care publică numai scriitori de limbă română, trăitori în afara granițelor țării. Este o revistă cu apariție trimestrială (martie, iunie, septembrie și decembrie), atât online cât și pe suport de hârtie. Este editată de către Centrul de promovare "Itaca" - Dublin, din fonduri proprii și nu se comercializează, fapt pentru care nu ne permitem să remunerăm colaboratorii și nici să oferim exemplare tipărite. Există posibilitatea de a se comanda, însă, revista, prețul reflectând numai cheltuielile de tipar și expediere. Toți scriitorii de limbă română sunt invitați să propună texte spre publicare (1-5 pagini A4

de

proză

scurtă

sau

3-5

poezii),

trimițându-le

pe

adresa

de

e-mail

revistaitacadublin@gmail.com într-un document word, Times New Roman, obligatoriu cu diacritice, însoțite de o fotografie personală în format jpg și un scurt CV literar (cu adresa de reședință). Toate materialele sunt introduse în redacția revistei, sub anonimat, unde sunt evaluate de către redactori, primind sau nu acceptul de publicare. Recomandarea noastră este să nu trimiteți materiale care au fost publicate anterior sau pe care le-ați propus spre publicare și altor reviste. Așteptăm propunerile dumneavoastră până pe data de 25 a lunii premergătoare apariției fiecărui număr. În speranța că veți fi alături de noi la realizarea unei reviste de calitate, care să reflecte cât mai real nivelul la care se găsește literatura română în comunitățile de români din diferite țări ale lumii, vă mulțumim și vă dorim să scrieți și să citiți temeinic! Toate materialele trimise spre publicare vor respecta regulile impuse de către Academia Română, folosindu-se astfel forma de scriere cu “â” și “sunt”.

Comenzi pentru revista Itaca tipărită: revistaitacadublin@gmail.com

REVISTA ITACA Revistă de cultură a scriitorilor de limbă română din afara granițelor țării HTTPS://WWW.FACEBOOK.COM/REVISTAITACADUBLIN?FREF=TS

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


89

galeria autorilor

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015


90

Revistă de cultură a scriitorilor de limbă română din afara granițelor țării, a Centrului de promovare ”Itaca” – Dublin http://hopernicus.falezedepiatra.net/CentruldePromovareaCulturiiDUBLIN/

Parte a Proiectului Cititor de Proză – Republica artelor

http://cititordeproza.ning.com/

Itaca Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015

Itaca nr 9 Anul III / nr. 9 ianuarie, februarie, martie 2015  

Revistă de cultură a scriitorilor de limbă română din afara granițelor țării, a Centrului de promovare ”Itaca” – Dublin

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you