Issuu on Google+

ITACA Revistă de cultură pentru scriitorii de limbă română din afara granițelor țării Publicație a Centrului de promovare „Itaca” – Dublin

Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


2

ITACA

Fondatori: Director: Redactor-șef: Redacția revistei:

Emanuel Pope, Dorina Șișu, Viorel Ploeșteanu Dorina Șișu (Irlanda) Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Emanuel Pope (Anglia) Emanuel Stoica (Suedia) Gabriela Căluțiu-Sonnenberg (Spania) Dorina-Brândușa Landén (Suedia)

Tehnoredactare computerizată: Dorina Șișu (Irlanda) Corectura: Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Coperta I și ilustrația revistei: Nicu Covaci (Spania) Adresa redacției: Centrul de promovare „Itaca” – Dublin 32 Exchange Hall, Belgard Square North, Tallaght, Dublin 24, Ireland E-mail: centruldepromovaredublin@gmail.com revistaitacadublin@gmail.com Persoane de contact: Dorina Șișu sisudorina@yahoo.ie Viorel Ploeșteanu viorel1ploesteanu@yahoo.com ISSN Itaca: ISSN – 2286 – 3583 ISSN – L 2286 – 3583 www.itaca.ie

Atenţie! Răspunderea pentru opiniile exprimate în articole revine în întregime autorilor.

Editor: Editura SINGUR Târgoviște, Dâmbovița, România

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


3

ITACA Revistă de cultură, pentru scriitorii de limbă română din afara granițelor țării, a Centrului de promovare „Itaca” – Dublin

Anul IV Nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


4

sumar

Editorial: Emanuel Pope (Anglia)

Pag. 5

Maria Frandoș (Anglia) - Proză

Pag. 7

Profiluri subiective: Dorina-Brândușa Landén (Suedia)

Pag. 11

Mădălina Dăncuș (Anglia) - Poezie

Pag. 13

Daniel Onaca (Suedia) - Proză

Pag. 18

Dan David (SUA) – Poezie

Pag. 23

Monica Tonea (Belgia) – Proză

Pag. 24

Irish poet guest: Catherine Ann Cullen (Irlanda)

Pag. 28

Vavila Popovici (SUA) - Eseu

Pag. 30

Dorina-Brândușa Landén (Suedia) – Poezie

Pag. 33

Elena Malec (SUA) – Proză poetică

Pag. 36

Traian Vasilcău (Moldova) – Poezie

Pag. 37

Adrian Grauenfels (Israel) – Proză

Pag. 38

L’umanita in gondole: Luca Cipolla (Italia)

Pag. 41

Slavomir Almăjan (Canada) – Articol

Pag. 42

Constanțiu Mara (Suedia) – Proză

Pag. 44

Emanuel Pope (Anglia) – Poezie

Pag. 46

Emanuel Stoica (Suedia) – Proză

Pag. 47

Cristache Gheorghiu (Grecia) – Articol

Pag. 50

English corner: Diana Horvat (SUA)

Pag. 52

Mariana Zavati Gardner (Anglia) – Proză

Pag. 53

Dezdemona Stan (Irlanda) – Poezie

Pag. 54

Ioan Silvan (Spania) – Proză

Pag. 55

Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Spania) – Eseu

Pag. 60

Viorel Ploeșteanu (Irlanda) – Poezie

Pag. 63

Vavila Popovici (SUA) - Eseu

Pag. 64

Emanuel Pope (Anglia) – Proză

Pag. 68

Vavila Popovici (SUA) - Articol

Pag. 69

Concurs Peregrinări ediția a IX-a, Dublin, 2016

Pag. 71

Concurs Peregrinări – textele căștigătorilor

Pag. 74

Distincțiile revistei Itaca

Pag. 86

Invitație de colaborare la revista Itaca

Pag. 87

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


5

editorial

Cetăți asediate, cetăți învinse

sau despre Michael Jackson, Hitchcock, Freud, vampirese, bani și sex în procesul de desoldificare și intoxicare din politica editorială din România

Emanuel Pope (Anglia)

Acum câteva zile, un prieten din carnea diasporei, ca să zic așa, și pe care îl invidiez pentru stilul îngrijit și inovator în care scrie – fapt recunoscut și de alții – îmi mărturisea, deacum fără mânie, răspunsul primit din partea redacţiei unei edituri destul de bine cotate, căreia îi înaintase spre aprobare manuscrisul unui nou roman: “manuscrisul dumneavoastră nu e bun nici de ținut în calculator, darămite să mai fie și tipărit”. Și, cunoscând practicile din domeniul editorial, dincolo de mojicia răspunsului, pot afirma, fără să fiu maliţios, că prietenul meu e dintre cei norocoși, știut fiind că majoritatea autorilor nu primesc niciun răspuns din partea editurilor pe care le asaltează, nici măcar după un asediu de trei ani. Ne aflăm, deci, aici. Pe câmpul de “intransigență” al unei bătălii pe viaţă și pe moarte, între două armate aflate față în față, cea a scriitorilor şi cea a editorilor, ambele forțe disputându-și o presupusă pasiune: CARTEA. Mai ales, tradiționaliști fiind, cartea în formatul ei clasic și nu digital. Cum e şi firesc într-un război de uzură, asediatorii sunt cu mult mai numeroşi și, lucru ieftin la români, toţi sunt geniali. Unii insistând și spunând că lucrurile ar sta la fel și în ceea ce-i privește pe cei aflaţi în spatele zidurilor inexpugnabile ale redacțiilor de carte. Nu știu, dar văzând cât de greu îmi este și mie să abordez un editor, a fost normal să cred, apoi, că fiecare produs ieșit de sub semnătura lor e musai să fie unul extrem de bun, alegând şi culegând numai “aurul” din toată neghina. Și ca să mă bucur și să mă conving, alături de ei, de pretențioasa și prețioasa lor muncă, am apucat-o, uite-așa, haihui, pe google și le-am vizitat site-urile.

Surpriza a fost maximă! Adică... ce surpriză? Stupoare, mai bine zis! Cu excepția a cinci edituri, e drept toate supracunoscute, fiecare dintre celelalte își aveau țintuite la loc de frunte, printre alte lucruri bune și foarte bune, și așa numitele “deșeuri publicabile”. Nu voi face aici studii de caz, deși ar merita s-o fac. Oricum, e simplu de realizat și o poate face pentru distracția sa fiecare cititor, cu o marjă de eroare destul de mică, însă cu o singură condiție: ca în maldărul de inepții să nu-i fi încăput și propria-i carte, desigur dintr-o evidentă eroare. Dar să vedem cine sunt intrușii de pe lista memorabililor, cei care, mai abili şi mai vajnici decât majoritatea, au reușit să treacă prin furcile caudine ale înțelepților și satrapilor editori. Nu îți trebuie mult şi descoperi că aceștia au următoarele caracteristici - la editurile mai bune: sunt “unioniști” sau sunt tineri (lucru de laudă la o primă vedere). Scriu, în general, despre vampiri și crime în mediul corporatist și, uimitor, la toate secțiunile de “poezie” cei mai mulți dintre ei se dovedesc a fi... femei! Ups! îmi zic, te pomenești că, fiindu-le în mod natural mai aproape o anumită stare de grație, au reușit să dezvolte și un mecanism special de atragere a muzoiului poetic. Dar oare numai pe acesta?! Și citesc, timp de două minute, câteva poeme. Înfuriat, îmi torn de băut ceva sec și trec să răsfoiesc și site-urile editurilor cu un nume mai puțin sonor, dar nu mă refer la cele așa-zise “de nișă” (altă țeapă și astea), să văd dacă și acolo lucrurile stau la fel. Aici, însă, o

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


6

editorial de Emanuel Pope adevărată demență! Nu știu dacă vă mai amintiți Thriller-ul lui Michael Jackson, în care acesta îi mărturisea în parc iubitei sale că e diferit? Ei bine, suspansul pe site-urile acestor ultime edituri e creat cu o altă formulă, de care Hitchcock ar zâmbi, desigur: autorii nu numai că nu sunt diferiți în ce privește vârsta - între 60-70 și, și... mult mai mult - dar seamănă toți într-un mod înfiorător la scris. Și atunci cum să nu se sperie și să nu se baricadeze săracii de editori sub avalanșa acestora! Evident, editurile unde apar aceștia sunt în fapt fortificații cucerite deja de asediatori și deacum acolo se joacă dansul Rusaliilor, iar gustul pentru vampiri și crime - lucru care nu mă miră - e înlocuit cochet cu unul în favoarea unui dacism hilar și a unui patriotism cultural desuet. Între timp, se scrie și se publică la ei masiv, cu disperare, aș putea spune, şi, mai ales, în grupa asta de vârstă, unde îngroziții unei vieți risipite încearcă acum frumușel, pe ultima sută de metri, să-și cârpească cât de cât imaginea publică și să obțină prin orice fel de concesii și mijloace - trădări, sperjur, pile și relații, bani (sexul rămânând moneda forte de acces pentru celelalte edituri mai bune) - o formă de “nemurire”. Și acum mă gândesc, așa, cu sinceritate: în “uniunea sovietelor restante” (vorba unui prieten) nu poci și nici nu vreau să fiu, nici în “liga celorlalți”, pe mâna editurilor lipsite de povești vampirești mai am până să ating vârsta lor de acceptare și nici cu patriotismul ăla al lor de două parale nu mă prea împac. Fiind eu o fire încă dornică de afirmare şi scriind ceva poezici, îmi este clar ca lumina zilei că,

realmente, nu mai pot avea decât aceste două soluţii: ori să-mi fac operație de schimbare de sex, ori să-mi găsesc o femeie editor, ştiut fiind că unui bărbat trecut ușor de 40 de ani îi este greu de-acum să-și mai schimbe atât plăcerile cât și orientările. Am dat şi un anunţ pe facebook în acestă direcție. Până acum, nu am primit niciun răspuns, dar mai aştept. Nu pot să cred că numai bărbații sunt buni afaceriști și editori și că printre aceștia nu există și o femeie, salvatoarea mea, că doar “legile” lui Freud funcționează și la ei, după cum prea bine se vede. Știu, o să spuneți că sunt sexist și macho și că e rușinos, mai ales că trăiesc într-o țară unde trendul te izbește necruțător pentru un asemenea derapaj. Dar sunt eu oare cu adevărat așa? Vă rog, să mă contraziceți! Ah, mai era ceva! și nu vreau să nu spun: se pare că editurilor nici morții nu le mai plac și mă-ntreb de ce?! că sexul… oh, nu! asta e de înțeles că vârsta… da, așa e, nu se mai încadrează și totuși că bani… că nu mai are cine să dea șpaga? …și asta e drept că nu a fost în U.S.R. ...dar oare mai contează acum?! că talentul… dar ăsta e viu; chiar că acum nu mai înțeleg nimic Rămâne, deci, cum am zis: contraziceți-mă! și nu, nu spun ca domnul Nicolae Manolescu “dă-mă în judecată că te-am făcut prost!”, că nu e cazul și apoi, nu eu am inițiat jocul ăsta de-a v-ați ascunselea, cu “proști” și „deștepți”.

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


7

proză

Fotografie cu pescar pe dig Maria Frandoș (Anglia)

Bărbatul şi femeia vin devreme pe plajă, cum se face ziuă. Bărbatul se duce la capătul digului cu uneltele lui de pescuit. Femeia se așează pe un şezlong. E sfârşit de septembrie. Sezonul turistic e şi el pe sfârşite şi sunt dimineţi în care nu mai e nimeni în afară de ei doi. Soarele se înalţă de după dealuri, trimiţând săgeţi luminoase; marea le reflectă întocmai. Până se încălzeşte aerul, femeia se plimbă prin apă de-a lungul ţărmului. Uneori găseşte cochilia unei scoici ori o pietricică şlefuită de ape. Îşi pune mâna streaşină la ochi şi se uită în larg la micile ambarcaţiuni care saltă pe valuri. Cu pânzele lor albe, fluturând în vânt, par nişte corăbioare de hârtie. Silueta solitară a bărbatului se decupează din lumină, din mare, din aer. Când el se mişcă la capătul digului, o vede şi îi face semn cu mâna. Pe la nouă şi jumătate, femeia se îmbracă şi se duce la patiseria din centrul staţiunii. Se întoarce cu cornuri proaspete şi cafea fierbinte. Bărbatul îşi strânge uneltele se pescuit şi vine lângă ea. Mănâncă amândoi cornurile calde, unul simplu, unul cu dulceaţă. El îşi încălzeşte mâinile pe paharul de carton. Mai târziu se duc în apă, să înoate; se usucă la soare şi el se întoarce pe dig. La prânz, se întorc în micul lor apartament. De obicei mănâncă o salată şi o felie de carne sau peşte la grătar. La amiază sunt 28-30 de grade, aşa că până pe la trei se odihnesc, ascultă muzică, moţăie. El nu pescuieşte după-amiezile. Înoată, stau la soare, citesc până târziu, cât este lumină. Seara îşi încropesc cina, dar de cele mai multe ori ies undeva. Se duc de fiecare dată la aceeaşi tavernă, unde majoritatea comesenilor sunt greci. Mănâncă miel sau pui la cuptor, peşte spadă la grătar sau o musaca de vinete şi beau o carafă de vin. După cină, hoinăresc pe străzile staţiunii şi ajung la țărmul mării, pe dig. E aşa de primitoare răcoarea asta după arşiţa zilei! Departe în larg se văd luminile vapoarelor; briza

sărată le mângâie feţele. Dacă se face rece de-a binelea, el îşi descheie haina şi o lipeşte de pieptul lui cald. Ea crede că tot aşa trebuie să fi stat prima pereche de oameni, pe ţărmul unei mări, uimiţi şi înfioraţi. În timp ce se pregătesc de culcare, ascultă muzică grecească, îşi povestesc micile întâmplări ale zilei, ies pe terasă şi se uită îndelung la cerul înstelat. Amândoi cred că partea cea mai frumoasă a zilei e dimineaţa. Nici un răsărit nu seamănă cu celălalt, apoi mai sunt culorile şi liniştea. Se trezesc aproape deodată, pe la ceasurile cinci, şi, până fierbe apa în ibric, se duc amândoi la colţul clădirii să se uite la stele. Aici, în satul ăsta grecesc, se simt la marginea lumii. Nici tu neoane, nici tu maşini, doar câte un ţârâit de greier, foşnetul vântului şi zgomotul valurilor, care spală necontenit ţărmul. Calea laptelui e atât de luminoasă, că pare aurie. Constelaţiile se decupează clare în albastrul adânc al cerului. El le cunoaşte pe toate după numele lor. I le spune şi ei, deşi numele nu e important. O lumină ţâşneşte din înalt, ca să se stingă în clipa următore. - Brrr! exclamă bărbatul. E frig. În casă cu tine! Se întorc în cameră. Ea strânge aşternuturile, aranjează patul; el face cafeaua. Ea ştie că lui îi arde buza după o ţigară, dar ar prefera să nu fumeze pe stomacul gol. Când apa dă în clocot, pune câteva linguriţe de cafea şi o dă în clocot de trei ori. - De ce de trei ori? - Habar n-am! Din obişnuinţă. Pune o farfurioară deasupra, să se aşeze zaţul, şi scoate ceştile. Ei îi pune un cub de zahăr. Lui îi place amară. După ce toarnă cafeaua în ceşti, îşi aprinde o ţigară şi trage cu nesaţ. Femeia iubeşte totul la el şi o dată mai mult felul în care el ţine ţigara între degetul mare şi arătător,

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


8

proză de Maria Frandoș mijindu-şi ochii. El are o sclipire jucăuşă în ochi şi suflă fumul înspre ea. Ei îi place aroma tutunului, fumul care se ridică în fuioare subţiri. Scena aceasta face parte din copilăria ei, unde a rămas definitiv, ca într-un tablou înrămat, chipul tatălui ei. Şi el fuma tot aşa, cu ochii mijiţi, desenând în aer mici rotocoale de fum, cercuri aproape perfecte, unul deasupra celuilalt, pentru ea. Cafeaua grecească are un gust şi o aromă grozavă. Amândoi sunt mari cafegii. Prin chenarul ferestrei intră lumina albastră a dimineţii. Un fulger scurt luminează zarea. - E furtună pe mare? întreabă ea. - Nu, e din pricina căldurii acumulate. Beau a doua ceaşcă de cafea şi parcă el ar mai fuma o ţigară. Renunţă. O să fumeze mai târziu. Până ce se luminează bine de ziuă, citesc. - Mă gândesc (zisese el, uitându-se peste rafturile cu cărţi) să-l citesc pe Platon la el acasă, aşa că și-a adus „Apărarea lui Socrate”. Ea a decis să citească din nou „Caietele timpului”. Le place amândurora Alexandru Dragomir. El îl numeşte afectuos „zălăoanul meu”. - Pe Elytis ar fi trebuit să-l aduc, zice ea, dar cântărea prea mult… Lasă amândoi cărţile şi ies pe terasă. „Se face ziuă/ O presimt/ După albeaţa de argint/ Frust de pe ziduri”, murmură femeia. Stelele se îndepărtează, una câte una, lumina le ia locul. Chiar dacă nu se mai vede nici carul mic, nici carul mare, cloşca cu puii, ea ştie că sunt toate acolo şi asta îi ajunge. Pregăteşte câţiva biscuiţi cu unt şi câte o cană cu lapte, aşa el o să mai poată fuma o ţigară. La răsărit cerul devine roşusângeriu, norii par tiviţi cu aur. - Cuvintele nu sunt pe măsura frumuseţii răsăriturilor, a apusurilor şi a dragostei. - Ce, atunci? Imaginile? - Nimic. Poate tăcerea. Le prive��ti, le trăieşti şi le păstrezi în inimă. Ea se întreabă dacă inima o fi având o memorie a ei, separată de funcţia creierului. El ce crede? El se uită atent la ea, ca de fiecare dată când ea pune întrebări în felul acesta grav, de parcă de răspunsul lui ar atârna ceva hotărâtor. - Nu ştiu, prinţeso, dar mă informez şi-ţi aduc la cunoştinţă. Pufnesc amândoi în râs şi ea îl sărută pe obrazul ţepos. - Te-am prins! Nu te-ai bărbierit. - Mâine dimineaţă. Astăzi e sâmbătă. Mâine dimineaţă au să se ducă în satul acela de munte, vechi de o mie de

ani, unde o mânăstire şi câteva aşezări au rezistat cutremurului din ‘53. Mâine vor fi doisprezece ani de când s-au căsătorit. - Un ciclu perfect rotund, a zis el, ca un cerc. Ei nu-i place ideea. - De ce un cerc? Ceva perfect, e adevărat, dar închis. De ce nu o spirală? - De acord. O spirală, apoi o alta şi încă una, câte au să ni se îngăduie. - Daaa! Peste trei spirale o să avem aproape o sută de ani! Izbucnesc amândoi în râs. S-au căsătorit într-o biserică grecească din Jaffa, unde ”preot român ţine slujbă în limba română”, cum scria pe afişul lipit pe zid, lângă uşa bisericii. Dar data pe care o aveau amândoi la inimă era 19 august când, după calendarul vechi, e „Schimbarea la faţă”. - Atunci, zice el, ne-am schimbat şi noi feţele. Eu cu a ta şi tu cu a mea! - Anul acesta au fost 13 ani, deci cercul a fost anul trecut şi ajungi la vorba mea, anul acesta e o spirală. - Fie mie după cuvântul tău, glumeşte el, pregătindu-şi uneltele de pescuit. Au noroc, marea e aproape la o aruncătură de băţ. O plimbare de zece minute. Ieri, vecinele lor de palier i-au întrebat cum e marea. Ei îi stătea pe limbă să spună „să ştiţi că e udă, doamnă!”. El le-a răspuns politicos că e caldă apa şi nu e adâncă deloc. - Mulțumesc! a zis doamna, vădit uşurată. Între vila lor şi mare e un lac. În dimineţile fără vânt, lacul pare vrăjit, se răsfrâng în el ca într-o oglindă, muntele, casele albe cu acoperişuri roşii, verdele pădurii. Trec pe lângă leandri înfloriţi. Ea miroase toate florile. Cel mai frumos miroase caprifoiul. Plaja e pustie. Aseară a fost „big Friday night”. Câinele care păzeşte cele două bărci albe ale hotelului îi întâmpină cu lătrături vesele. Bărbatul are întotdeauna ceva pentru el, în cel mai rău caz o bucată de pâine. Marea e atât de limpede şi clară! În apa mică de la mal, soarele desenează dantele de lumină tremurătoare. Departe, în largul nesfârşit, marea devine de un albastru adânc, bleumarin, ”mneriu” cum îi place ei s-o numească. În primele luni după ce se cunoscuseră ea îi spusese: - Îţi dai seama ce lucru extraordinar! Bunicii mei care n-au văzut niciodată marea şi nici fotografii color cu ea, îşi zugrăveau casele în mneriu. - Dar de ce n-ar putea fi cerul răsfrânt peste case?

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


9

proză de Maria Frandoș - Nu, nu, e altă nuanţă. Nu-ţi aminteşti? - Ba da. Şi la noi tot aşa şi le zugrăveau oamenii. Era un praf pe care-l cumpărau de la cooperativă, îl amestecau cu var şi îl stingeau cu apă. - Exact! Şi totuşi, de ce-şi zugrăveau tăranii noştri casele în culoarea mării? Eu cred că ei ştiau culoarea asta a mărilor şi a depărtărilor prin ceea ce Jung defineşte ca „inconştient colectiv”. El o priveşte cu sprânceana stângă uşor ridicată. - Dacă mă ironizezi pe tema asta, chiar mă supăr! Asta a fost atunci, acum el se duce la capătul digului să pescuiască. Femeia se plimba de-a lungul ţărmului, prin apa călduţă de la mal. - Uite ce glezne subţiri am, i-a arătat ea după câteva zile la mare, de tânără fată! În timpul anului, din cauza muncilor obositoare şi a statului îndelung în picioare, avea gleznele umflate şi dureroase. Se întinde pe şezlong la soare. Atâta lumină, căldură şi frumuseţe! Doamne ce bine îmi e aici! Când se face 9.30 se îmbracă şi se duce după cornuri şi cafea. El e tot pe dig. Femeia îl strigă fluturând punga cu cornuri. - Ai prins ceva? El ţâţâie nemulţumit. - Bate vântul şi marea e agitată. Trage peştele? - Şi încă cum! Mănâncă amândoi cornurile pufoase; ea soarbe două îngiţituri de cafea şi îi dă lui paharul de carton. El îl ţine cu amândouă mâinile. Azi a fost mai rece. - Ar trebui să-ţi pui o flanea dimineaţa. - Ar, zice el monosilabic. Între timp s-a încălzit bine de tot, intră amândoi în apă. Ea se bălăceşte mai mult, deşi el a învăţat-o să înoate. El, în schimb, înoată grozav, toate stilurile. Dar ei tot i se strânge inima când se îndepărtează prea mult de geamandură. Ies din apă şi se întind pe prosoape să se usuce. Încet se animă şi plaja şi ea îl vede pe dig pe bătrânul pescar grec. Scund, slab şi ars de soare, are o traistă mare petrecută pe după gât. Toate uneltele lui de pescuit constau dintr-o undiţă lungă de bambus cu un fir de nylon pe care-l manevrează cu mâna. - Uite-ţi prietenul! spune ea. - L-am văzut. - Face nişte gesturi ciudate. Bătrânul pescar se mişcă de-a lungul digului făcând semne cu mâna cuiva de pe țărm, cineva pe care cei doi nu-l vedeau. Pescarul coboară de pe dig şi intră în apă până la genunchi, trăgând băţul lui caraghios. Se ridică amândoi în picioare şi reuşesc să vadă prada pescarului. Bărbatul fluieră admirativ: - Mamă, ce mare e!

- L-am văzut, l-am văzut, se bucură femeia copilăreşte. Pescarul e acum în apă până la brâu şi continuă să meargă de-a lungul ţărmului. - De ce se duce aşa cu băţul prin apă şi nu scoate peştele? îl întreabă ea. - E prea mare. Dacă-l ridică, s-ar putea să scape. Îl duce aşa prin apă să-l obosească. Peştele se zbate şi cârligul i se înfige mai adânc. - Uite-l pe fiul lui! A venit să-l ajute. Tânărul ia băţul din mâna tatălui său, continuând să înainteze în mare. Bătrânul pescar a ieşit acum la mal. Traista îi atârnă udă şi grea. Desface o plasă de pescuit aranjându-i cu multă îndemânare faldurile. O pune pe braţul drept şi intră iar în apă lângă fiul său. Acesta a apucat firul de nylon lăsând băţul de bambus să plutească pe valuri. Trage uşor de fir, mişcânduse de data asta în direcţia ţărmului. Femeia nu-şi ia ochii de la cei doi, fascinată de gesturile lor. - Acum ce fac? - Îl trag la mal. Bătrânul are să arunce plasa peste el, să nu poată scăpa. S-au îndepărtat, nu le mai distinge feţele, numai gesturile. Pescarul aruncă, cu o mişcare iute şi sigură, năvodul. Se apleacă în apă, alunecă în valuri, se ridică scuturându-şi apa din păr şi de pe faţă, caută ceva cu mâinile pe sub apă. Ridică triumfător cu amândouă mâinile peştele. Solzii argintii sclipesc în soare. Peste faţa femeii trece o umbră. - S-a sfârşit, zice bărbatul. Ea se uită neajutorată la el. - Mă duc să-mi încerc şi eu norocul. - Cred că ai avea nevoie de un băţ de bambus, îl ironizează ea, arătând înspre sofisticata lui undiţă. -Ai putea să-mi cumperi unul. Femeia îi întinde un flacon de apă . - Nu fuma prea mult, te rog! - Da, să trăiţi! Şi o sărută pe obraz. E îngrijorată că el tuşeşte uneori dimineaţa. A fost la medic, i-au radiografiat plămânii. Sunt curaţi. - Atunci, de ce tuşeşti? - Păi, aşa îmi curăţ hornul! Aruncă pluta cât mai departe de dig, valurile lovesc stâncile şi apa se împrăştie în picături luminoase. Se gândeşte să-şi aprindă o ţigară. Renunţă. Inspiră adânc briza sărată. Dacă prind ceva, o aprind, dacă nu, nimic până după prânz. Aerul vibrează şi extremitatea undiţei se apleacă uşor. - Te-am prins, jubilează el! Dă drumul firului şi balansează uşor băţul, care se apleacă şi mai

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


10

proză de Maria Frandoș mult. Învârte rotiţa pe care e înfăşurat firul, înainte, înapoi, firul se întinde. Ea s-a ridicat în picioare şi îi urmăreşte gesturile. Bărbatul poartă undiţa de-a lungul digului aşa cum făcuse bătrânul, scurtând lin firul. Coboară de pe dig şi intră în apă, apoi cu o mişcare precisă, aruncă peştele pe nisip şi îi scoate cârligul din gură, iute, să nu sufere. Îl pune în plasă şi se duce la ea. S-a udat tot, dar nu-i pasă. - Ei, cum ţi se pare? E rândul ei să fluiere admirativ. - Păi, nu e aşa de mare ca al bătrânului, dar e grozav! Ei îi strălucesc ochii când îi spune: - Trebuie să i-l arăţi neapărat. Vreau să văd ce faţă face. - Uite-l! Bărbatul se duce să-l întâmpine şi îi arată peştele. Pescarul se uită neîncrezător. - L-ai prins tu singur, cu undiţa asta? El râde destins acum şi înveselit. Îl întreabă de ce? - Eşti norocos, bravo! Pescarul se aşează lângă ei, pe nisip şi bărbaţii discută despre bărci, mare, năvoade, peşti. Bătrânul se uită la amândoi şi îi spune ceva femeii. Ea nu vorbeşte atât de bine greaca. Îl întreabă ce-a spus. - Ne invită mâine seară la ei la cină. Nevasta lui găteşte grozav. - Efharisto! - Parakalo! Pescarul se întoarce la fiul lui . - Hai să mai intrăm în apă! Până la prânz avem timp să ne uscăm. - Ce faci, nu vii? întreabă el mirat. - Nu! Rămân să păzesc peştele. Dacă ni-l fură cineva? El râde şi o ajută să se ridice. După ce se usucă, se întorc la vila lor „din mijlocul câmpului”. Clădirea e nouă şi e la vreo 300 m de hotel. Hotelul are bar, piscină, internet. Ei au o grădină cu „domnişoare”, măslini, livadă de portocali, capre, vaci. Le e aşa de bine! El are să cureţe peştele, ea intră la duş. S-a înroşit de la soare şi o ustură pielea. Lui îi place să simtă sarea pe piele şi apoi pe el nu-l arde soarele. Ea are să pregătească o salată, îl întreabă dacă vrea cartofi la peşte. - Îl mâncăm aşa, i se simte mai bine gustul. Femeia taie ceapă, castravete, o roşie mare,

cuburi de „feta”, renumita brânză grecească măsline mari, negre. Adaugă ulei de măsline auriu ca mierea, iaurt. - Parcă ar fi smântână iaurtul ăsta, aşa-i de bun! Mănâncă amândoi salata gustoasă cu pâine de casă. - Mai vrei? o întreabă el. Pot s-o termin eu? - Sigur, zâmbeşte femeia, privindu-l cum „curăţă” castronul cu o coajă de pâine. Bărbatul unge peştele cu ulei de măsline şi pe o parte şi pe cealaltă şi îl pune pe grătarul încins. Peştele sfârâie şi scoate mici pocnete. Îl mănâncă cu mâinile, fără tacâmuri. La sfârşit se ling pe degete. Ea are o urmă de sos pe bărbie. El o vede frumoasă în toate anotimpurile, dar vara o dată mai mult. Părul ei se decolorează de la soare şi pielea ei capătă o nuanţă arămie. Aduce din frigider o sticlă de vin cu gâtul înalt, toarnă lichidul gălbui și parfumat în pahare. Femeia strânge tacâmurile şi pune de cafea. Bărbatul îi urmăreşte gesturile. Când ea se apleacă să ia din dulăpiorul de sub chiuvetă ibricul şi ceştile, una din bretelele rochiei îi alunecă de pe umăr; ea o aşează la loc din reflex. Aşa cum vine înspre el, lumina amiezii transpare prin rochia de stambă. Nările lui freamătă, ea nu observă. Se aşează pe scaun cu un picior îndoit sub ea şi soarbe cu înghiţituri mici vinul rece, dulce-acrişor. El îşi mai toarnă un deget de vin. În aer pluteşte mireasma florilor de portocal, ea îşi dă capul pe spate şi inspiră parfumul cu nările dilatate. Bărbatul nu-şi ia privirea de pe chipul ei. Se ridică şi o ia de mînă, ea nu se împotriveşte. Închide obloanele grele de lemn, lăsând geamul deschis, închide aragazul fără să-i dea drumul la mână. Stau unul în faţa celuilalt în penumbra camerei. Femeia îşi pune palmele pe gâtul bărbatului, el îi desface agrafa din păr. Părul ei miroase a sare, a încă ceva ce el nu desluşeşte. În odaie pătrunde murmurul valurilor care spală neostenite ţărmul. O adiere mişcă perdeaua. Afară, vântul ridică într-un vârtej frunzele de pe alei, foşneşte printre ramurile măslinilor, tot mai departe, împrăştie nisipul fierbinte de pe plajă şi se năpusteşte în mare. Valuri înalte cu dantele de spumă albă spală ţărmul, apoi se retrag, suspinând.

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


11

profiluri subiective

Maria Frandoş sau a face mai mult prin a face mai puţin Dorina Brândușa Landén (Suedia)

Prozatoarea şi traducătoarea de limbă italiană Maria Frandoş (Anglia) a publicat relativ puţin şi aş aminti aici prozele sale din revista Cititor de proză (https://revistacititordeproza.wordpress.com): ”Cursa de prins şoareci”, ”Făcătorul de pâine” şi ”Fotografie cu pescar pe dig”, care apare în numărul acesta al revistei Itaca, Dublin. În proza Mariei Frandoş acţiunea este adesea secundară, mai importante sunt timpul, situaţia şi detaliile precise care creează atmosfera. Cea mai mare parte din ceea ce se întâmplă în proza sa pare a avea loc în interiorul personajelor, în ”jocul” interactiv care se creează între acestea sau între acestea şi locul/locurile în care se află: (Fotografie cu pescar pe dig). Prozatoarea reuşeşte, fără să fie condescendentă, să lumineze o lume în care personajele sunt oameni obişnuiţi care ar putea trece uşor neobservaţi. Ea scrie despre aceşti oameni pe care alţi scriitori i-ar trece cu vederea, considerându-i ca neinteresanţi şi îi înfăţişează cu toate nuanţele lor, dându-le viaţă şi o dimensiune reală. Nimic nu este ciudat sau neobişnuit ori spectaculos din ceea ce trăiesc personajele. Aceasta este ceea ce dă valoarea literaturii scrise de Maria Frandoş. Personajele sunt destul de comune dar atunci când ajungi să le cunoşti, poţi să le ghiceşti părţile mai umbrite sau cele interesante despre care nu ai fi crezut că există acolo şi aceasta este ceea ce le face unice: ”Bărbatul se spălă cu migală pe mâini, apoi desfăcu punga de făină şi-i turnă conţinutul în castron; o pulbere albă se ridică o clipă în aer şi coborî cuminte poposind pe marginile castronului. Măsură atent trei ceşti de făină de mălai, patru ceşti de

tărâţe de grâu, trei pahare de apă şi adăugă drojdie, cât o nucă, sare. Îşi suflecă mânecile cămăşii şi, amestecând albul făinii cu auriul mălaiului şi brun-roşcatul tărâţelor, se reîntoarse o clipă cu gândul la vremea când amesteca pe paletă culorile, suspendat pe schele între altar şi cupolă.” (Făcătorul de pâine). În ”Fotografie cu pescar pe dig” personajele principale sunt un bărbat şi o femeie, o pereche, fără nume şi fără o identitate precisă, undeva, pe o plajă din Grecia, la sfârşitul lui septembrie, la sfârşitul sezonului turistic când ”sunt dimineţi în care nu mai e nimeni în afară de ei doi. Soarele se înalţă de după dealuri trimiţând săgeţi luminoase; marea le reflectă întocmai. Până se încălzeşte aerul, femeia se plimbă prin apă de-a lungul ţărmului. Uneori găseşte cochilia unei scoici ori o pietricică şlefuită de ape. Îşi pune mâna streaşină la ochi şi se uită în larg la micile ambarcaţiuni care saltă pe valuri; cu pânzele lor albe, fluturând în vânt, par nişte corăbioare de hârtie.” Bărbatul pescuieşte şi silueta sa ”se decupează din lumină, din mare, din aer.” (Fotografie cu pescar pe dig). Maria Frandoş are rara capacitate de a portretiza scurte momente care dau cititorului posibilitatea să-şi facă o viziune asupra cursului vieţii unui om, a unei perechi ori a unui şoricel prins în cursă: ”Încă n-a aflat nici ce-l menţine în viaţă, nici de ce nu-şi încetineşte goana. Nu cunoaşte nimic în afara cursei nebuneşti, continuă să alerge şi să pipăie pereţii, acum şi o simplă zgârietură i-ar fi fost de ajuns. Coada şi mustăţile i-au albit de tot, are spatele încovoiat şi labele îi sunt pline de noduri de la izbiturile repetate. Se opreşte

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


12

profiluri subiective tot mai des să-şi tragă sufletul, e slăbit şi abia dacă mai e în stare să facă un ocol întreg; uneori adoarme imaginându-şi că încă mai aleargă. Ochii rotunzi şi vii altădată, i-au devenit apoşi, e aproape orb, lăcrimează des, dar poate din pricina bătrâneţii ori a reverberaţiei luminii. E atât de târziu şi abia acum a înţeles că şansele sunt egale: să mori hăituit între pereţii borcanului ori odată liber să te înhaţe pisica…” (Cursa de prins şoareci). Personajele sale nu sunt memorabile ca indivizi, dar, în schimb, de remarcat sunt situaţiile, aparent statice, cu care Maria Frandoş îşi încarcă povestirile. Autoarea dă impresia că are tot timpul din lume pentru a descrie şi a ne povesti, dar când citeşti cu mare atenţie descoperi că prozatoarea şi-a ales cu grijă fiecare cuvânt, iar frazele sunt directe şi clare. “Aici în satul ăsta grecesc se simt la marginea lumii.” Proza Mariei Frandoş vrea să acceseze starea personajelor într-un anume loc şi o anume situaţie aparent neînsemnată, ea nu se sprijină prea mult pe acţiune, dar scrierea este

precis structurată, invitând în acelaşi timp cititorul însuşi să intre în aceste destine, să-şi amintească propriile experienţe, să se reflecte în ceea ce se întâmplă sau… nu se întâmplă. Introducerea unui personaj nou în povestire este făcută cu aceeaşi uşurinţă si dexteritate în descriere şi în mânuirea cuvintelor, puţine de altfel, dar care conturează perfect o tipologie: “ Încet se animă şi plaja şi ea îl vede pe dig, pe bătrânul pescar grec. Scund, slab şi ars de soare, are o traistă mare petrecută pe după gât.Toate uneltele lui de pescuit constau dintro undiţă lungă de bambus cu un fir de nylon pe care-l manevrează cu mâna.” (Fotografie cu pescar pe dig). Ceea ce face proza Mariei Frandoş să fie deosebită este tocmai comunul, normalitatea. Autori care sunt mai puţin siguri de cauza lor vor să creeze mai degrabă personaje de neuitat, povestiri, acţiuni care să iasă în evidenţă, orice care poate să spună că sunt semnificativi. Este foarte uman, dar de multe ori o fundătură. Adesea marea literatură cere gesturi mici. Maria Frandos îndrăzneşte să facă mai mult prin a face mai puţin.

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


13 poezie

Mădălina Dăncuș (Anglia)

desfrâu pe noi ne-a unit sfânta anticăsnicie a celor care trăiesc prea intens am fost împreună în alcool şi în boem la sticla de vin şi la shot-ul de tequila ne-am jurat unul celuilalt în pahare de whisky sec noaptea dintâi cu respiraţia de 54 de grade dublu distilată din care nu ne mai amintim nimic ne-am fost unul altuia o eternă beţie eternă artă, o pornire impulsivă după alta hai în amsterdam, după zece minute eram în maşină şi pe drum hai cu mine în paris madeleine hé madeleine t'es belle t'es trop jolie και σ'αγαπώ μανταλήνα είσαι δική μου (aşa mi-a fost relaţia cu panos de un romantism bipolar gelozie de trântit uşi spart căni (ανάθεμά σε, mă ucizi) şi erotism demn de sofocle sau făceam dragoste morţi de beţi plângând iertându-ne păcatele noastre) (notă: nathan era sărit de pe fix dus cu pluta era artist era mereu un: te vreau acum laşule ignorantule superficialule cu toată fericirea de care radiezi mereu iar ai băut prea mult madeleine hai dormi o să te-arunc afară pe uşă într-una din nopţile astea fără vin în pahare vidul de a te asculta mon dieu j'en ai marre mă exasperezi dormi acolo ai băut madeleine putain d'sa race j'veux craquer dormi hai nu eşti normală de-asta îmi placi mă aduci la disperare iubitule cinci luni cinci vieţi de om pierdute în patul ăsta en fin ţi-au crescut acum două mon amour o să ne înecăm unul pe altul într-o zi de prea mult serios madeleine dormi dă-mi naibii o brichetă care merge îmi pare rău je t'aime dragule dă-mi o brichetă o să-mi treacă mâine) Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


14 poezie de Mădălina Dăncuș

da, ne-au cununat pe noi alcoolul şi arta frica de relaţii şi pasiunea pentru indecenţă nuduri fără regret şi sexul în toalete de club sexul pe o stradă în noaptea aia din amsterdam sexul în faţa turnului şi apoi a notre dame sexul în fine beţi şi vii şi fără idoli de piatră aşa a fost nathan, izbucniri şi porniri demente m-a iubit pentru nestatornicia amândurora cu o încredere imbecilă m-a iubit şi pseudoiubit şi m-a urât apoi cu toată plebea care era şi burghezia de care vorbea cu toată ura franceză faţă de aristocraţie cu laicul care mă transformase în unica-i religie m-a iubit finalmente şi s-a întors apoi în rândurile celor comuni şi flămânzi pe-al căror steag îl renegase un timp o vreme nathan m-a iubit împotriva firii pentru nobleţea care nu-i fusese permisă pentru eleganţa pe care o ura veninos pentru ura istorică şi ereditară împotriva unei marie antoinette pentru decapitarea regelui ultim m-a urât şi iubit simultan

quo vadis nu am destule fire albe cât să te simt povară sunt tânăr doamnă nu a fost vreodată atât de actual suntem fronturi suntem frunze suntem zei doamne cu toată aroganţa şefilor de stat cu sfidarea capilor de revoluţie cu orgoliul artiştilor de pe străzile parisului londrei bucureştiului făcut ţăndări ne-am uitat rugăciunile pe fundul paharelor de vin băute în surdină şi cu încăpăţânare în ani şi ani de suportat impermeabil lumea asta, mamiferele astea ne-am înnebunit aşa-zişi profesori cu ochii noştri seci şi tăcuţi ne-am înnebunit părinţii cu pretenţii de ştiut mai bine nu rămâne nimic în urma noastră, cu excepţia molozului şi scursurilor ce vor perpetua specia (distrugători rataţi impotenţi umanoizi îmbătrâniţi încă din scutece) cine să mai poarte de grijă unor asemenea incapabili quo vadis, Domine, te mai uiţi în direcţia căii lactee măcar cu dezgust măcar cu reproş măcar

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


15 poezie de Mădălina Dăncuș

asediu mă plictisesc oamenii cu micile lor răutăţi şi orgolii ce ironie să mă strecor afară la ţigară dintr-un seminar despre poezia beatnicilor apoi înapoi şi-mi examinez unghiile tavanul cerul gurii cu un profesor în surdină ajutând la pierderea timpului vieţii mele şi-aşa avem prea mult îmi simt celulele strânse ca într-un cleşte mi-am lăsat revolta în pragul casei lui în dulapuri vechi de arţar în crucea tatălui meu oamenii-mi sunt mărunţi şi departe le pot strânge întreaga specie între două conjuncţii şi un substantiv nu-i aşa greu să-i priveşti prin gaura cheii şi să le refuzi intrarea nu-şi permite nimeni să plătească intrarea în mine prea multe secole m-am construit între ziduri de piatră arsă au venit cu tunuri catapulte şi puşti am ridicat mormânt fiecărui vierme nesăbuit care s-a strecurat printre cărămizi sunt un cimitir ambulant, le port cadavrele dintr-o sală de curs în alta au încetat de mult să se mai zvârcolească în groapa comună ei, nevrednicii fără dumnezeu şi fără demoni cei mediocri arizi plictisiţii şi marionetele nu au suflet nici cât să mai zgârie cu unghiile pereţii trupului meu epilog atunci eram mai zadarnici decât scrierile lui cioran acum repetăm inevitabil irevocabil incapabil aceleaşi modele de superficialitate rămân pentru că te-am adus prea aproape pe tine te doboară o pseudoiubire peste mine au trecut ani orgoliul meu sapă adânc în trecut am acoperit veacuri de mizerie mi-am plâns de milă m-am consolat m-am împins de la spate nu-mi amintesc copilul străzii care am fost copilul nimănui “bieţii copii fără tată” mi-au rămas ochii gabriellei şi chipul crunt al tatălui meu mi-a rămas fratele fără de râs teiul din faţa ferestrei cartierul mizer şi refugiul de umanitate de la etajul unu Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


16 poezie de Mădălina Dăncuș

m-aş simţi chiar tristă uneori dar asta se acoperă uşor la început cu droguri, apoi cu sex fără noimă mi-am creat iluzia de bine trecând de la un străin la altul m-am simţit puternică şi în control printre cristalele prăfuite înfăşurate în foiţe de ţigări nu mi-am lăsat timp să ţin cu dinţii de vieţile anterioare nu ştiu exact unde am greşit paşii şi drumul către acasă

răspuns (lui Viorel Ploeşteanu, “prea matură pentru atâta tinereţe”) trăirile umane-ţi sunt absente când atâtea obstacole ţi-au cauterizat pretinsa tinereţe încât în fine trece viaţa peste tine fără de patimi fără de veste te trezeşti într-o dimineaţă un siddharthă bătrân transcenderea distanţei dintre oameni devine utopie basm închipuire într-un sanatoriu vibrează pământul cu tine la o înălţime de icar cum să mai priveşti către muritori când lumea-ntreagă se pliază pe neglijéul unei nopţi fără pic de viu şi tu urmezi unei şeherezade împingi nopţile în zi cu umărul gol de departe priveşti un alt oarecare desfăcându-ţi sutienul aşezată pe pervazul în care mai stingi plictisită o ţigară lumescul nu se mai absoarbe în epidermă de câteva secole începi să înţelegi refuzul imortalităţii micimea unei vieţi de om fascinaţia somnului de veci comunul carnalului sfidând toate reclamele la viagra victoria's secret şi bondage pe aici trec inutile relaţii de convenienţă risipă deşartă născută sub steaua comfortului o lume prea singură împiedicându-se în braţe comode (nimeni nu vrea să moară singur nimeni nu îndrăzneşte să trăiască singur) două vieţi mai târziu ea nu a fost să fie el s-a aruncat în alte obscure paturi iluzia mitologiei greceşti la nesfârşit însă noi numai zei nu suntem Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


17 poezie de Mădălina Dăncuș

neruda tace sfios nu are ecou în secolul douăşunu dar bukowski ah bukowski în el ne îngropăm înecăm închistăm cu o decadenţă pe deplin meritată planetă de alcoolici între care ultimele poduri se surpă ne cresc dumnezei de coltan, ne cresc în artere - prind rădăcini pe celule fumate în întregime alunecă precum şerpii prin vasele de sânge - iar noi păgânii îi reducem la tăcere îi înecăm în hipertensiune cu vin roşu

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


18

proză

Viețile lui Starkander cel Mare Daniel Onaca (Suedia)

1. Destinul lui Starkander În vremuri demult apuse, domnea în nordul Norvegiei regele Vikar, în al cărui regat trăia un viking viteaz pe nume Starkander. Acesta era una dintre căpeteniile de prim rang ale regelui. Nenumărate au fost faptele lui de arme. Nu puține härfärder* au făcut împreună regele și căpitanul său. În timpul unuia dintre acele raiduri, pe mare sa iscat o furtună. Cei doi au ancorat corabia într-un golf mai ferit și au coborât pe țărm. Se hotărâseră să aștepte acolo până în dimineața următoare, când furtuna se va fi domolit. Pe la miezul nopții, Starkander fu trezit de un moșneag, care i-a cerut să-l urmeze. Buimăcit de somn, viteazul s-a luat după el și au mers așa până când au intrat amândoi într-o pădure. Acolo s-au oprit într-o poiană, unde erau așezate douăsprezece jilțuri în cerc. Pe fiecare dintre ele stăteau niște bărbați cu ținută maiestuoasă și îmbrăcați în haine scumpe. Unul dintre ele era gol și tocmai pe acela s-a așezat bătrânul. Cei adunați în poiană și-au plecat capetele cu venerație. Starkander a înțeles atunci că bătrânul pe care-l însoțise nu era altcineva decât însuși Odin, mai marele zeilor scandinavi. Se vede treaba că cei doisprezece nu s-au adunat acolo doar ca să-și laude cinstitele bărbi, ci urmau să ia o hotărâre de mare importanță. Hotărârea îl privea tocmai pe el, Starkander: urma să i se croiască destinul vieții pe pământ și pe ape. - Acestui voinic îi va fi dat să trăiască nu doar o singură dată, ci de trei ori vârsta unui muritor de rând, a grăit Odin. - Da, dar în timpul fiecărei dintre aceste vârste va făptui câte o mare nelegiuire, a adăugat Thor. Zeul Thor îi purta pică lui Starkander din pricina unei vechi întâmplări, când amândoi pețiseră fiica unui rege scandinav, iar fata îl preferase pe tânărul viking. - Va avea cele mai bune arme și va purta cele mai frumoase veșminte, a continuat Odin. - Da, dar nu va avea nici casă nici țară unde să se simtă acasă la el, s-a împotrivit iarăși Thor. - Cuajul și înțelepciunea îl vor călăuzi în lupte, a grăit iar Odin. - Dar din fiecare luptă se va alege cu răni grele, l-a corectat Thor.

- I-am dat harul poetic ca să știe a însăila imnuri despre propriile sale fapte. - În schimb va uita mereu cele spuse despre el însuși. - Va fi cinstit de regi și de voievozi. - Mulți oamenii de rând însă îl vor urî, a adăugat iarăși Thor. Cei doi zei s-au mai încontrat așa o vreme, până când cerul a început să se lumineze. Starkander a luat calea de întoarcere spre locul unde îl aștepta corabia trasă la țărm. De data asta bătrânul a fost cel care l-a însoțit. Pe drum Odin i-a spus: - Ca mulțumire pentru toate darurile pe care le-ai căpătat de la mine și de care te vei bucura în viață, îți cer să-mi dăruieșit în schimb viața tovarășului tău de călătorie, regele Vikar. Mare a fost durerea iscată în sufletul lui Starkander când acesta a aflat prețul pe care trebuie să-l plătească pentru calitățile cu care tocmai fusese înzestrat. După ce i-a promis marelui zeu că îi va îndeplini dorința, Odin i-a mai dat și o rămurică de copac, spunându-i să o poarte la el până când se va dovedi că îi va fi de folos.

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


19

proză de Daniel Onaca În dimineața următoare, oamenii de pe corabie s-a adunat cu toții pe țărm. În preajma lor se afla un copac uriaș. Una din ramurile lui mai apropiate de pământ crescuse ca o mână întinsă deasupra unei buturugi putrede. Tocmai acolo s-au apucat câțiva vikingi să taie un vițel. Starkander a luat atunci mațele animalului, s-a suit pe buturugă și le-a zvârlit peste ramura de copac astfel încât acum atârnau deasupra tuturor precum o funie. Întorcându-se apoi spre ceilalți a rostit în glumă, vorbindu-i regelui: - Bunule stăpân, poftește acum și urcă lângă mine spre a cinsti această minunată spânzurătoare. - De o astfel de spânzurătoare nu mă tem, a răspuns regele Vikar, prinzându-se în joc. Odată urcat pe acel podium improvizat, Starkander a tras spre ei creanga de care încă atârnau intestinele lungi a făcut din ele un laț și l-a trecut pe după gâtul așa-zisului condamnat. Pe urmă a dat drumul crengii care a zvâcnit în sus, cu trupul regelui atârnând la câteva palme deasupra buturugii. În clipa următoare, ramura de copac primită de la Odin s-a transformat într-o lance, cu care viteazul a străpuns trupul ce atârna de creangă. Regele fu ucis deadevărat... acolo, sub privirile împietrite de uimire și groază ale tuturor! Aceasta a fost prima nelegiuire săvârșită în viață de Starkander. Amară i-a fost căința după aceea și atât de mare durerea încât tot restul vieții sale s-a ținut departe de regatul norvegilor.

După această tristă întâmplare, viteazul Starkander a cutreierat multă vreme prin Gårdariket*, după care s-a oploșit la curtea regelui Frode, în Danemarca. Acest rege generos a adunat în preajma sa pe cei mai buni războinici ai Nordului. Oaspetele venit din nord a rămas acolo vreme de mai mulți ani, timp în care a legat strânsă prietenie cu Ale, fratele regelui. Cei doi au întreprins împreună multe härfärder. Cu vremea, Ale a ajuns stăpân peste regatul sveonilor, de peste strâmtoarea de la nord. Bucuros, la început, de succesul fratelui său, Frode a începu mai apoi să se teamă când a văzut că puterea aceluia era în creștere. De aceea s-a hotărât să pună capăt acelei ascensiuni și l-a îmbrobodit pe Starkander să-și ucidă vechiul tovarăș de incursiuni. Viteazul s-a călătorit deci în regatul sveonilor, spre curtea lui Ale. A stat la el mai multe zile, până când a găsit prilejul să-și poată respecta promisiunea făcută în țara danilor. Într-o seară, când acesta a intrat în bastu*, ostenit după o zi de vânătoare, Starkander a intrat după el și i-a înfipt sabia în coaste. Sărmanul rege a trecut spre sala de banchet a lui Odin* cu zâmbetul pe față, căci avusese știință de uneltirile fratelui său. Acest faptă a fost socotită a doua nelegiuire a lui Starkander. Viteazul a regretat-o amarnic și, mai târziu în viață, ori de câte ori cineva amintea de numele lui Ale izbucnea pe dată în lacrimi.

2. Starkander la curtea regelui Ingald În vreme ce Starkander se afla în regatul sveonilor, regele Frode al Danemarcei a fost înlăturat de la putere și înlocuit cu fiul său, Ingald. Acesta s-a dovedit a fi un domn slab și nesigur pe el. La curtea lui mișunau bucătari venetici și tot felul de curteni care în locul sobrelor platoșe, purtau straie împodobite. Masa regelui era încărcată de bucate noi. Hălcilor din carne de porc le-a luat locul fripturile de pui și torturi, nemaivăzute niciodată în Nord, tronau pe farfurii vopsite în culori vii. Mied nu se mai bea din corn, ci din

cupe de argint și, culmea culmilor, în loc să răzbune moartea tatălui său, Ingald a luat-o de nevastă tocmai pe sora unuia din ucigași. Zvonul vieții lui depravate a ajuns în cele din urmă și la Starkander, în regatul sveonilor. Revoltat de cele auzite, viteazul s-a călătorit din nou spre tărâmul danilor, cu gând să-l readucă pe rege la calea dreaptă a strămoșilor săi vikingi. Străduințele sale însă nu au slujit la nimic, fiindcă tânărul rege nu voia să renunțe la noile obiceiuri. Starkander fu nevoit să se întoarcă acasă cu inima plină de mâhnire.

Au trecut câțiva ani. În regatul danez a sosit într-o bună zi, de pe coastele norvegilor, fiul unui principe de acolo, un tânăr pe nume Helge. Scopul lui era să o pețească pe frumoasa Helga, fiica regelui. Corabia care l-a adus la țărm era una magnifică: avea vele brodate cu fir de aur, catarge Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


20

proză de Daniel Onaca poleite tot cu aur și îmbrăcate în mătase roșie. Helge și oamenii lui au fost primiți cu bunăvoință. Întâmplarea a făcut însă ca, în același timp, să sosească la curtea regelui danez și vestitul Angantyr, un viking care avea opt frați, întotdeauna gata să-l sprijine. Voința lui era aceeași cu a norvegianului, iar când a aflat că Helga acceptase deja cererea tânărului prinț, a amenințat că se va răzbuna crunt pentru afrontul primit. Femeia și-a sfătuit atunci logodnicul să ceară ajutorul lui Starkander. Viteazul din țara sveonilor nu s-a lăsat rugat regelui. Acesta se afla la vânătoare tocmai de două ori. A venit de îndată la nunta lui atunci, iar regina nu l-a recunoscut. L-a pus Helge și Helga, iar în timpul nopții a stat de deci la respect, spunându-i să ia loc pe banca pază la ușa iatacului lor. Acest fapt l-a înfuriat lungă de lângă peretele cu ușă și l-a sfătuit să peste măsură pe Angantyr și frații săi și, ca aibă grijă să nu păteze cumva țolul prețios cu urmare, l-au provocat pe Starkander la luptă. care era acoperită. Starkander s-a întors și s-a Reglarea de conturi urma să se facă în dus acolo unde fusese îndrumat de stăpâna dimineața următoare, devreme. Înainte de a castelului. A stat acolo cuminte până când începe lupta, Angantyr l-a întrebat pe viteaz, Ingald s-a întors de la vânătoare. Acesta l-a dacă vrea să se lupte cu toți frații lui deodată recunoscut numaidecât și l-a chemat să ia loc sau cu fiecare dintre ei, pe rând? la masă, lângă dânsul. Totodată i-a cerut soaței - Când sare pe tine o haită de câini turbați, e sale să facă tot ce poate pentru a domoli furia mai bine să lovești în ei deodată, a spus oaspetelui. Regina s-a străduit în toate Starkander. chipurile să-l îmbuneze, dar eforturile ei nu iCei nouă frați s-au repezit atunci cu furie au fost răsplătite. grozavă asupra lui. Pe trei dintre ei însă i-a La vremea cinei, viteazul a refuzat cu dovedit din primele lovituri. Cu alți trei îndârjire să guste din delicioasele feluri de lucrurile s-au petrecut la fel de ușor, dar ultimii mâncare ce i-au fost servite. S-a înfruptat doar trei i-au dat ceva mai mult de furcă. Până la din afumături și din hălcile sărate din carne urmă i-a dovedit și pe aceia, dar, la rândul lui, porc. Nici de cupa cu mied nu s-a atins. Regina s-a ales cu câteva răni adânci. a chemat atunci un cântăreț de flaut priceput și După această ispravă, viteazul s-a întors în i-a poruncit să-și arate meșteșugul în fața țara sveonilor, nu înainte însă de a-i reaminti marelui Starkander. Abia începuse sărmanul regelui Ingald datoria de a răzbuna moartea om să sufle în instrumentul lui că viteazul a propriului său părinte. Viteazul a stat acasă apucat o ciozvârtă de carne și i-a trântit-o în până când i s-au vindecat rănile, după care iar cap. Perechea regală s-a făcut că nu bagă în s-a pregătit s-o ia spre Danemarca. Gândul că seamă incidentul. Când ospățul fu pe sfârșite, vechiul său prieten, regele Frode, zăcea regina i-a dăruit oaspetelui o brățară prețioasă. nerăzbunat sub glie, în timp ce sora unuia Starkander a luat-o în mână, dar pe urmă i-a dintre ucigașii săi era soața lui Ingald și regina zvârlit-o în față, spunând că un asemenea dar Danemarcei, nu-i dădea pace nicidecum. era menit să arate mai mult dispreț decât cinstire. Pe urmă s-a ridicat în picioare și a Starkander a sosit la castelul regelui rostit o strofă în care i-a amintit regelui toate deghizat în haine de cerșetor, cu o pălărie mare greșelile de care acesta se făcea vinovat față de cu boruri largi și pleoștite în cap. Intrat în sala datinile străbune și bravii strămoși care și-au ospețelor, s-a dus, ca de obicei, și a dat să se vărsat sângele pentru glie și pentru integritatea așeze la masă, pe scaunul de lângă cel al regatului: E trist să lași nerăzbunată moartea tatălui tău și să stai la masă bând bere cu ucigașii lui; e trist să urmezi obiceiuri străine, la curtea ta, și, frivol, să te îmbuibi, în loc să cultivi bunele, vechile noastre virtuți precum eroismul și vitejia. Profund mișcat de cuvintele acestui poem moralizator, Ingald a simțit cum se trezește în el glasul conștiinței adormite. Pe loc s-a repezit atunci, cu sabia scoasă din teacă, asupra cumnaților săi și i-a ucis pe toți. În acest fel și-a spălat el rușinea și a devenit, până la urmă, un demn urmaș al curajoșilor Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


21

proză de Daniel Onaca săi strămoși. Cât despre Starkander, acesta s-a pus imediat pe treabă și a izvodit o nouă odă, în care erau lăudate curajul și determinarea suveranului danez. 3. Înfruntarea dintre regii Harald și Ring Anii s-au scurs. Mulți războinici de ispravă au murit. Stăpânitorii din regatele Nordului sau săvârșit și ei din viață. Noi regi le-au luat locul, apoi au îmbătrânit și aceștia, la rândul lor. Vechile alianțe s-au stricat. Păcii i-a luat locul sfada, iar veselia ospețelor a fost dată pe zăngănitul armelor. La vârsta bătrâneții, regelui Harald al Danemarcei, orb pe jumătate, îi slăbiseră puterile atât de mult că nu mai putea nici să meargă, nici să mănânce. Și pentru că nu era în stare să mestece mâncarea, se obișnuise să sugă hrana dintr-un corn, precum suge pruncul lapte la sânul mamei lui. Cu toate astea, s-a gândit el că n-ar fi rău să ridice armele asupra regatului de la nord, stăpânit de fostul său prieten, regele Ring. A strâns deci toată floarea cea vestită a războinicilor danezi și a îmbarcat-o pe corăbii. Se spune că flota lui era atât de mare încât între țara danilor și regatul de peste strâmtoare războinicii săi puteau trece marea pe un pod de vase. Printre ei puteau fi văzuți atât faimoșii vikingi din Jom* cât și câteva amazoane, vestite pentru curajul lor nemăsurat. Cele mai de vază dintre ele erau Veborg, Visna și Hede, toate trei purtătoare de armuri strălucitoare, săbii lungi și scuturi de nădejde. Starkander a participat și el la bătălie de partea regelui Ring, alături de Viteazul Orvar. Înainte de începerea bătăliei, regele Harald și-a trimis spionii să afle cum era rânduită oastea dușmanului. Aceștia s-au întors cu vestea că unitățile lui Ring erau grupate la fel ca și și cele daneze. - Cine l-a învățat să facă asta? a izbucnit bătrânul rege. Odin m-a învățat asta numai pe mine. Harald n-a mai avut timp să cugete la acest fapt, pentru că dinspre armia dușmanului s-au auzit sunete de goarne ce îndemnau războinicii la atac. Bătălia a fost crâncenă. Se spune că lupta de pe câmpia Brovalla Östergötland a fost cea mai mare înfruntare a vremurilor vechi din Scandinavia. Lăncile și săgețile șuierau prin

aer, cerul se întunecase de norii imenși de praf. Zăngănitul armelor ce se loveau între ele și strigătele de luptă umplură aerul. Torente de sânge au început să curgă pe pământ. Starkander s-a repezit în liniile dușmane și a pătruns adânc printre ele, dar a fost străpuns de o mulțime de săgeți. În ciuda rănilor sale, a atacat-o pe Visna, amazoana care purta steagul de luptă al danezilor. Cu o lovitură aprigă i-a retezat brațul, astfel încât stindardul i-a căzut la picioare. Veborg, tovarășa ei, i-a dat atunci lui Starkandere o lovitură de sabie în obraz atât de năprasnică, încât i-a dezlipit bărbia pe jumătate. Viteazul a trebuit să-și apuce barba cu dinții ca să nu-i cadă de tot și să fie nevoit apoi s-o caute prin iarbă. A fost ultima ispravă a lui Veborg înainte ca și ea să primească lovitura de grație de la un alt războinic. Încleștarea dintre cele două oștiri a continuat până la scăpătatul soarelui, când oamenii lui Harald au început să cedeze. - Văd eu bine că Odin și-a întors fața de la mine, a spus regele. Apoi dacă voința lui este să mă piardă, atunci o voi face în fruntea oștirii mele! Zicând acestea, regele orb a înșfăcat două săbii și, suit pe carul său, s-a avântat în iureșul luptei. A izbit bezmetic în toate direcțiile și nu puțini au fost războinicii vrăjmași care au pierit sub acele lovituri. Până la urmă, a fost și el pălit de ghioaga unui războinic și astfel și-a dat sfârșitul așa cum singur și-a dorit. Luptătorul care l-a trimis pe lumea cealaltă nu a fost altul decât însuși Odin. A doua zi, regele Ring i-a găsit trupul acoperit de răni sub un morman de cadavre. Suveranul l-a ridicat și l-a așezat în carul lui de luptă. Pe urmă a înălțat o movilă de pietre și la pus înăuntru împreună cu caii ce îl purtaseră în luptă, spunând: ”Fratele meu va putea astfel străbate sala cea mare a lui Odin". Pentru ceilalți războinici a fost ridicat un rug înalt prin fața căruia au trecut toți vitejii săi ca să arunce în foc un inel de preț drept semn de prețuire pentru eroii căzuți.

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


22

proză de Daniel Onaca Lupta de pe câmpia Brovalla a fost ultima faptă de arme a lui Starkander. Nedespărțit de sabia sa, bătrânul erou, încovoiat de ani, începu să bată drumurile regatului în căutarea clipei care să-i aducă moartea. Bătrânețea îl presa rău de tot. Vederea îi slăbise, iar ca să meargă trebuia să se sprijine în cârje. La o cotitură de drum s-a trezit, odată, față în față cu un tânăr chipeș. Bărbatul, care nu-l recunoscuse pe Starkander, l-a întrebat dacă nu i-ar fi mai de priință o teleașcă decât sabia ce-i atârna la brâu. Starkander a rostit atunci strofele unei ode, în care își lăuda faptele de vitejie ale tinereții. Junele, pe nume Had, și-a dat seama atunci, cine era străinul. Chiar și Starkander a înțeles cine era junele, fiindcă, cu mulți ani în urmă, îi ucisese tatăl într-o confruntare. - A sosit acum clipa să-ți răzbuni tatăl, așa cum cere legea strămoșească, i-a spus el dându-i propria sabie. Apoi a adăugat: - Când retezi capul și îl vezi rostogolindu-se la pământ, grăbește-te să treci printre el și trupul meu, dacă vrei să devii neînvins în lupte. Had și-a dat seama că, dacă ar fi făcut asta, trupul greu al bătrânului războinic l-ar fi zdrobit. Nici măcar în ceasul morții nu putu Starkander să-și învingă firea sa vicleană.

Tânărul i-a dat deci lovitura mortală, dar în momentul când trupul viteazului s-a prăvălit la pământ s-a ferit într-o parte. Pe urmă l-a tras la marginea drumului și, drept mormânt, a ridicat peste el o movilă de pietroaie, după străvechiul obicei al vikingilor. Acesta fu sfârșitul lui Starkander, viteazul dăruit de Odin cu trei vieți și menit de Thor ca, în răstimpul fiecăreia dintre ele, să comită o faptă abominabilă, pe care să o regrete din adâncul ființei sale.

Note härfärder: incursiuni de jaf de-a lungul coastelor maritime Gårdariket: ținuturile de la răsărit, pe locul unde se află acum Ucraina și vestul Rusiei bastu: saună sala de banchet a lui Odin: locul unde vitejii vikingi își petrec timpul după moarte vikingii din Jom: o confrerie de războinici vestiți pentru vitejia și codul lor de conduită morală

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


23

poezie

Dan David (SUA) De tine Pline de tine sunt nopțile mele. Și zilele îmi sunt pline de tine. Dai seara năvală. Depline sunt orele noastre Cu freamătul ochilor tăi, cu liniștea lor. Sunt stele în negura ascunsă în mine.

Cu stelele ochilor tăi, Cu focul ce ești, Doar tu reușești să împrăștii lumină În tristele mele povești, În umbrele ascunse în mine. De tine, nopțile mele sunt pline. Și zilele mele sunt pline de tine. Eu tac, tu asculți și topești Ghețarul tăcerii din mine.

Pline de tine sunt nopțile mele. Și zilele îmi sunt pline de tine.

E frig La zero grade porțile se închid. Vulturii sunt orbi, viorile-s mute. La zero grade e frig. Timpul însuși, Bătrânul cu pletele albe,

Cu clipele troienite de înghețatele usi, Nu poate s-ajute; Dispare. E o umbră ce moare. E frig.

Doar gândul Străbate pustiul frigid. Îi dă, temporar, un fior, Dar cade și el, istovit. E frig.

Starea de noapte Somnul adânc, Valul, împins de vânturi peste ape, Lumina orizontului la picioarele tale, Sunt starea de noapte. Timpul coboară cu aripile rupte; Barză ostenită de zbor, Să doarmă, de întinderi sătulă.

E starea de noapte. Floarea de mac se dă, ofilită, Unui trântor nebun. Speră să scape de moarte. Nu-i lumea smintită, Cu capul în sac; E starea de noapte.

Universul răsfirându-se lent Aș vrea să mătur găurile negre din Univers; Să le adun într-un cimitir la marginea spațiului, Și să le uit acolo, până la capătul timpului. Cele mai negre să le înghită pe suratele sure, Sterpele să se înfrupte din resturile negrului festin. Să nu am nicio veste despre ele

Până când vor pieri într-o undă subțire. Universul, curat ca o pajiște, Scăpat de teroare, Va îmbătrâni răsfirându-se lent Ca un fum obosit, ca o liniște.

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


24

proză

Șah mat Monica Tonea (Belgia)

I Jade a venit pe lume cu greutate. Aceasta este povestea ei de succes, care atrage întotdeauna noi simpatizanți. Solicitând multe „Oooo-uri” și „Uuuuu-uri”, însoțite fără echivoc de zâmbete suave și priviri blânde. Celebritatea îi mângâie orgoliul, dar nu se regăsește în ea decât arareori... - Aveai 4 kile și nici nu ți se vedeau ochii. Nu își amintește, evident, dar i se repetă consecvent, iar ea încearcă să contureze cât poate de plastic imaginea prezentată. La șase luni era un cap rotund cu două linii în loc de ochi, plus două puncte ce îi percutau obrajii rotofei. O fotografie alb-negru îi confirmă asta. În timp, liniile s-au transformat în doi ochi migdalați, mari, care au pus pe gânduri generații întregi de oameni, după spusele celorlalți. Punctele s-au accentuat în gropițe pronunțate, ce au rămas ca trăsătură definitorie de altfel, contribuind în plus (după spusele altora) la farmecul zâmbetului ei de mai târziu. Privirea verde s-a definitivat. „Oare câți au șansa să aibă un nume predestinat?!” Fotografia alb-negru de la șase luni e întotdeauna însoțită prin viu grai de detalii suplimentare: - Erai toată numai „cute-cute”. Până la doi ani, ai tot fost dolofană. Privește îndelung altă imagine, ce o surprinde la o vârstă diferită. O frapează puțin discrepanța. Nu numai că era ca în descriere, dar îi lipsea delicatețea ce o putea observa la Maya, sora ei mai mare. Când apăreau

împreună, contrastau flagrant. Un copil zdravăn, dintr-o bucată, așa s-ar fi denumit. Unde blondina ei soră cu rochia ca scoasă din cutie și un surâs gingaș de-abia schițat, desena grațios un croisé devant sau derrière, Jade, în pijama, desculță, ciufulită, cu picioare solide, bine înfipte în pământ, se juca la robinetul cișmelei din curte. Poza alb-negru nu avea cum să disimuleze praful de pe haine. - Te schimbam de câteva ori pe zi. Maya putea purta aceeași rochie și ziua următoare... Ce se detașează însă din fotografia veche este sclipirea ochilor vii și zâmbetul șiret din colțul gurii. - Erai de o vitalitate contagioasă. Seara, înainte de culcare, ne adunam toți patru în living. Te întrebam: “Cum face ursul, Jade?” Știi, ursul uriaș de pluș al Mayei. Transpusă în pielea ursului fioros, puneai întreaga gravitate acumulată în vocea ta de copil: “Mor, mor, mooor, moooor!”. După care ne luai de după gât cu mânuțele tale mici, râzând peste lacrimile răzvrătite, îmbrățișându-ne înveselită iar." Cu ochii mari, Jade asimilează poveștile din copilăria fragedă, le asimilează cu aviditate și mirare. I se pare un univers inaccesibil, dar totodată familiar. Trăiește senzația mirobolantă că asistă la el de undeva din afară, ca un simplu spectator. Amintirile îi sunt disparate, dar cele pe care le are le prețuiește, cum în prezentul ambiguu nu se poate ancora.

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


25

proză de Monica Tonea II Jade își amintește acum că a fost pe deplin un copil al străzii. Se străduiește să-și termine editarea unei fotografii stradale în care captase o atmosferă serenă ce se desfășoară undeva la ora amurgului de început de noiembrie: trei copii ce își trec o minge de la unul la altul pe o stradă pustie mărginită de copaci și norii grei încărcați de culori ireale. În șoseaua udă se reflectează, ca într-o oglindă întunecată, coroanele grele și roșiatice ale copacilor. Lucrează la ea de câteva săptămâni întrerupte, fără a se putea hotărî care să-i fie forma definitivă. Când ia o decizie nu mai revine asupra ei. Formatul digital încetează să mai existe după tipărire. Culorile ruginii și lumina hipnotizantă o îmbie să le păstreze, dar ceva îi spune că dacă renunță la ele și editează într-un ton alb-negru contrastant, ar reuși să redea autenticitatea jocului, naturalețea pierdută a copilăriei. Inocența. Indecisă, închise capacul MacBook-ului. „Doamne, dacă până acum țiam dat liber, ar fi momentul să intervii repede!”, îngână ea cu un ultim efort de a glumi. Gând rătăcit, de care se agăță cu disperarea înecatului. Deloc aplecată spre religie, mai degrabă fire dubitativă, se întoarce în ultimă instanță spre o divinitate privită întotdeauna cu scepticism. Cea din urmă resursă. Mintea îi aleargă în toate direcțiile. Dispersarea distorsionată a trăirilor. Revine asupra mirajului clipei din trecut. Zilele lungi de vară le petrecea pe atunci exclusiv afară, cu pauze rare când era obligată să facă o mică siestă, regula casei. În restul timpului, Jade reușea să o amăgească pe buni care veghea asupra lor, în lipsa părinților prinși în preocupări de adulți. O lăsa să adoarmă și evada din pat când aceasta sforăia neperturbată. Dacă nu își găsea pe stradă vreunul dintre prietenii de-o vârstă, asta nu-i ridica nici o îngrijorare. Deși avea o reputație de copil zburdalnic, reușise totodată să capteze atenția uneia dintre surorile mai mari de la numărul 7. În pragul adolescenței, Sofia o îndrăgise, fără a

pleca urechea la vorba susurată a străzii ce făcea aluzii răutăcioase. Introvertită, mai mult contemplativă decât tăcută, nu se găseau deloc în opoziție. Nu aveau nevoie de vorbe multe, împărtășeau în schimb aceeași experiență: studiau împreună lumea înconjurătoare. Prietenia cu Sofia îi conferea un confort de care nu avea parte prea des: să fie ea însăși, fără măștile aferente. Uneori simțea sufletul Sofiei ca pe o oglindire a sufletului ei. Inexplicabil. În momentele fierbinți ale amiezii, cele două fete aveau o stradă întreagă doar a lor. Asfaltul ce iradia căldura dădea ochilor impresia de aer tremurător și le invita parcă să se întindă pe spate, cu privirea îndreptată spre cerul senin. Trupurile lor firave ocupau mijlocul străzii liniștite la acea oră, nemodificând tabloul static toropit de lumina intensă a soarelui de vară. Preocuparea ce le menținea alerte sub fierbințeala zilei, în ciuda moleșelii fizice, era aproape tot timpul aceeași: să studieze norii albi, conturați, de o densitate aparte, ce se deplasau leneși, modelându-și forma în mișcarea lor lentă. Vântul nu adia, briza mării nu prea îndepărtate nu ajungea până la ele, iar respirația le era prea delicată pentru a perturba atmosfera înconjurătoare. Pe atunci Jade nu știa că norii au nume elaborate. Formațiunea densă de Cumulus definea clar albastrul porțiunii de cer spre care privea Jade în acea clipă. Sofia o invita monosilabic și conspirativ să își imagineze diverse forme ce prindeau contur... "Uite acolo forma unui dragon!" Spunea ea, convinsă de ce vedea. "Tu îl vezi, Jade?" Dar în rest, tăcerea le împresura. Din când în când își zâmbeau una alteia cu un sens tainic în ochi. Jade, copila pistruiată cu plete arămii și genunchi zgâriați, încă departe de adolescență, Sofia, brună, cu păr scurt tuns băiețește, adolescentă, dar încă aproape de copilărie. Lipsa dinamismului nu o deranja pe Jade în aceste după-amieze. Convinsă că nimeni nu ar lua-o în serios, păstra acest secret doar pentru ea. Mantaua ei de vreme bună chiar și 30 de ani mai târziu.

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


26

proză de Monica Tonea III În acest moment, Jade ar fi dat orice să o regăsească pe micuța roșcată din trecut. Pentru echilibru, pentru siguranță, pentru stabilitate. Dacă pe vremuri avea impresia constantă că merge pe sârmă, numai și numai pentru spectacolul în sine, pentru amuzament, acum trăiește o permanentă temere că va cădea în gol la cel mai mic dezechilibru. Și dacă există un lucru ce o poate speria, este acela de a pierde controlul. Cu mintea orientată undeva spre un moment stabil din viața ei, își aminti fugar că Sofia nu mai făcea parte din universul ei, dar câtă nevoie ar avea acum de o prezență similară. Iar umorul situației, dacă existase vreunul odată, nu îl mai sesiza de mult. „ La ce bun?” - Nici măcar greutatea nu a rămas de partea mea, zâmbi ea amar. Poate ar fi contrabalansat. Axel ridică privirea distrat spre ea. „Ce o vrea să spună?!”, se întrebă el plictisit. Contactul cu verdele întunecat al privirii l-a scuturat neașteptat, ca dintr-o dată să realizeze că Jade face referință la apariția ei pe lume. Într-adevăr, Jade se revela ochilor lui în toată fragilitatea ei, expusă și vulnerabilă. Pentru o secundă uită impasul în care se găseau. Pentru o secundă se luptă cu tendința de a întinde mâna să îi cuprindă palma moale. „Jade!”, o chemă în gând. Nu reușește să articuleze. Întro doară, se felicită de tăria de care dă dovadă. „Tărie?! Mai degrabă lașitate...” Oboseala de a fi absent în permanență, de a-și suprima gândurile ce zboară haotic dar consecvent în altă parte. Ceea ce a fost o vreme un colț suprimat al existenței lui, devenise partea centrală, iar Jade care ocupase suveran locul cel mai important, începuse să pălească treptat. Un fapt. Pistruii adorați odată, acum îl iritau. Pentru că reprezintă slăbiciunea lui. Paloarea figurii ei, căpătată odată cu strania trăire a caruselului de emoții în care se descoperise

Jade într-o dimineață leneșă în aparență, ca din întâmplare, o disprețuiește. - O să îți fie mai bine fără mine, credemă! Axel se miră el însuși de convingerea care nu avea nici o bază. Dar ce să spună în plus? Nu era oare mai bine să se desprindă de el ca un bandaj bine prins de piele, dintr-o singură smulgere? Brutalitatea cuvintelor lui reverberează în întreaga ei ființă. I se făcu greață. „Nu acum, nu acum, Jade, nu e momentul să arăți slăbiciune!”, se admonestează singură. Autosugestia o ajută să își recapete poziția demnă a corpului. - Cu ce drept îmi spui tu mie asta? Ți-ai pierdut orice drept în clipa în care ai abandonat barca! Furia. Furia pune stăpânire pe ea. Știe că e ca un monstru înnegurat atunci când o lasă să câștige teren. Furia câștigă, ea pierde. Ar vrea să fie elocventă, să dea dovadă de tenacitate și rafinament, să își ascundă sufletul beteag de dor, iar fiecare cuvânt rostit să nu își piardă din cadență. În schimb, se ascultă vorbind și dintro dată se rușinează de patetismul sfâșietor din spatele cuvintelor. Reia cu fervoare, emoție ce nu o poate ascunde: - Nu, iartă-mă! Nu ar trebui să mă erijez eu în judecător. Știi cum se spune, ”to each his own”. Cred că am ce mi se cuvine. De fapt, am trecut amândoi printr-o înșiruire întreagă de clișee, lăsând să se instaleze încetișor un modus vivendi care ne-a definit curbura relației noastre fără a avea vreodată putința de a interveni. Dacă am trăit ceva extraordinar vreodată, s-a rătăcit undeva în depărtare. Dragul meu, am fugit amândoi de stereotipuri și iată-ne prinși în tumultul lor. Cineva ar avea mare dreptate dacă ar sugera că ne merităm soarta, îți spun eu!

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


27

proză de Monica Tonea Epilog Trăiește a doua oară în viață sentimentul că nu își aparține. Asistă la derularea evenimentelor din întreaga ei existență fără a participa. Simplu spectator din nou. De data asta, imaginea idilică a unei activități copilărești lasă loc unei drame mature. Drama ei. Iar Jade se revoltă. Ar vrea să nu facă parte integrantă din ea, dar se simte neputincioasă acum. De parcă destinul i se desenează cu pixul cu mină neagră ce îl ține acum în mâna stângă. Simte textura obiectului, i se pare incredibil de rece în contact cu degetele ei firave ce-l frământă absent de câteva minute bune. Neașteptat, râsul ei hohotit răsună între pereții sobru decorați. Întreaga situație i se pare ridicolă, incredibilă. - Maître Jouvot, spuneți-mi vă rog, de ce e necesar pixul cu mina neagră? Ah, nu! Lăsați-mă să ghicesc!, îl întrerupe Jade grăbită să își continue divagația. Da, știu, rămâne întipărit negru pe alb! Poetică finalizare a unei iubiri ce s-a vrut excepțională! Se întoarce spre Axel ce o fixează inexpresiv de ceva clipe bune. Distant? Iraționala senzație că e bună de aruncat o face să vadă totul deformat. Îi susține privirea îndelung și cu o ultimă aroganță, apasă semnătura finală pe hârtia oficială cu antet. Lăsă să îi cadă cu zgomot pixul și se simți vlăguită de acest gest final. Ar fi vrut să iasă din decor cu mai multă grație. În schimb, sub influența amețitoare a deziluziei, crezu că surprinde indiferența lui la scară maximă. ”Axel semnează mecanic de parcă își pune semnătura pe o factură, nu pe hârtia ce îi redă libertatea.” Jade se scufundă în neant. Nici furia, nici teribilismul, nici prestigiul de care ar fi vrut să dea dovadă nu mai erau martori. Doar dezolarea. Axel ridică brusc telefonul ce se odihnește pe biroul notarului. Precipitat, încearcă să formeze un număr revenind asupra lui de câteva ori. - Aș vrea să plasez o comandă, îl auzi rostind în timp ce ieșea din încăperea sufocantă. „Nici nu s-a răcit mortul și el se grăbește să sărbătorească!”, gândi ea confuză. ...... Axel nu s-a deranjat niciodată să corecteze impresia ei despre el. Jade nu a mai privit niciodată înapoi. Agentul ei de vânzări nu i-a spus niciodată că Axel a fost cel care a cumpărat anonim ultima ei fotografie ce reda cele mai ireale culori de amurg pe care le-a surprins Jade într-o seară de noiembrie. Astfel, fotografia nu a mai fost niciodată expusă în mica ei galerie. Pentru prima dată, Axel a simțit că întregul lui univers s-a năruit. Viața i-a dat șah mat dintr-o mutare. Pentru că nu a îndrăznit să se lase angrenat în tumultul emanat de întreaga ei ființă. A preferat să se piardă în obscuritatea unei platitudini...

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


28

Irish poet guest

Catherine Ann Cullen (Irlanda)

Catherine Ann Cullen’s third collection, The Other Now: New and Selected Poems, was published by Dedalus Press in November 2016. It draws from her collections with Doghouse Books, Strange Familiar (2013) and A Bone in My Throat (2007). Her children’s books, Thirsty Baby (2003) and the award-winning The Magical, Mystical, Marvellous Coat (2001), were published by Little, Brown in the US. She is the inaugural (2016-7) A&L Goodbody writer in residence at St Joseph’s School, East Wall, Dublin, and is part of Eastrogen Rising: A Rebel Cabaret about the women of the 1916 Rising. Her work has been anthologised, including in If Ever You Go: A Map of Dublin in Poetry and Song (Dedalus 2014). She is the winner of the Francis Ledwidge International Poetry Award 2016 for her poem “Peculiarly Intimate Act” – she also won the award in 2009 for “Scooter”. She has an M. Phil. In Creative Writing from Trinity College Dublin, where she works part-time on the Trinity Access Programmes. She submitted her PhD thesis in creative writing and ballads at Middlesex University in October 2016. V. Knife edge — Clothing the Naked — You call me Caravaggio, for the town where plague devoured my family. I am on the run for murdering a pimp because of a prostitute and you ask me to paint the seven works of mercy for the church of the incurable? At first I thought to cover seven canvases with God’s grace and man’s charity but time is a slash-hook to my days so I crowd my misshapen pearls onto one shell for the altarpiece of the Pio Monte.

I am the master of tricks of light, the cutting edge of chiaroscuro: don’t think I don’t know what gleams out of my baroque drama. That luminescent blade bedevils me continually.

I killed Ranuccio Tomassoni. I tried to merely sculpt him into shape, pare him down to panderer size, rasp at his jewels. I thought I had him pinned but he moved and the artery in his groin bled his life out. Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


29

Irish poet guest I am the memory of that raised sword so, in a stab at contrition, I wield my painted knife to cut cloth rather than flesh, sharing my cloak with a beggar, not so much clothing the naked as shrouding the wounds that gape at me now from every sprawled frame. All night, propped fully dressed, I grasp the haft of my sword, starting when my grip slackens. I am the master of tricks of light, but jab as I might I cannot pierce this dark. (from “Seven Works of Mercy”, a series of seven poems inspired by Caravaggio’s painting of the same name in the chapel of the Pio Monte della Misericordia in Naples)

A word for love for Harry I want to roll you around on my tongue like a fabulous word, something with a hint of Italian swagger for your Neapolitan blood: Caravaggio, braggadocio, imbroglio; something muscular and supple, hard with a soft centre or vice versa: lascivious, basilica, scintillating; a phrase to make me drunk and sluttish: my uisce beatha, my lilac wine, my coteaux de layon, then tremble on the edge of sobriety: my honeysuckle, my hot posset, my dark chocolate. I want to roll you around on my tongue like a phonetic alphabet: my bilabial fricative, my uvular lateral, my plosive, my glottal stop.

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


30

eseu

Politica, minciuna și oportunismul Vavila Popovici (SUA)

„Eu îmi iubesc țara, dar din iubirea mea face parte și disperarea mea de a vedea ce trăim și cum trăim.” – Octavian Paler Asistăm la spectacolul degradării vieții, datorită, în mare parte, politicienilor și politicii, democrației „originale” oferită de politicieni. Uneori îți vine să râzi, gândul te duce la memorabilul nostru dramaturg Ion Luca Caragiale (1852-1912), la nedumerirea cetățeanului turmentat: „…Eu pentru cine votez?”, vădita consternare a oamenilor simpli în fața proceselor electorale false și orchestrate. În vremurile de atunci oamenii parcă aveau totuși umor, poate o oarecare naivitate, nu erau atât de rafinați, de perverși încât să-și ascundă intențiile. Umorul realizat de Ion Luca Caragiale în scrierile lui, era dovada talentului și a inteligenței sale, reușind să zugrăvească personaje și situații din care se poate vedea că oamenii nu erau proști, fiindcă dacă ar fi fost, nu ne-ar fi făcut să râdem. Acum, ceea ce se petrece în jurul nostru nu este nici umor, nici naivitate, nici prostie chiar, ci este răutate, perfidie, rafinament pervers, inteligență pusă în scopuri de distrugere, versatilitate, șmecherie, lipsă de înțelepciune și bun simț, minciună, oportunism. În două cuvinte – suflete bolnave. Vedem oameni avizi de putere care fac orice numai să-și mențină sau să dobândească puterea râvnită. Și pentru a clarifica deosebirea dintre inteligență și înțelepciune, amintesc că inteligența este capacitatea de a imagina alternative, pe când înțelepciunea e capacitatea de a o alege pe cea mai bună: „Inteligența este ca un roi fără matcă, înțelepciunea este un roi cu matcă”, spunea cineva. În „Banchetul” – dialogul socratic scris de filozoful grec Platon –, Socrate, venit mai târziu, este invitat de Agaton să stea lângă el: „să mă molipsesc și eu cu ceva

de la cel înțelept…”, iar Socrate-i răspunde: „Ce bine-ar fi dacă înțelepciunea ar avea darul să se scurgă ori de câte ori ne atingem unii de alții, de la cel ce are mai multă la cel cu mai puțină…” În altă parte, Socrate mai spune: „A fi înțelept, înțelepciune și cunoștință de sine înseamnă să știi ce știi și ce nu știi”, ceea ce pretinde simțul clarității. Politica – știință și practică de guvernare a unui stat – include acțiunea propriu-zisă a partidelor, grupărilor, exercitată în domeniul guvernării problemelor interne și externe. Totodată poate fi definită ca ideologie ce reflectă o orientare și este procesul prin care sunt luate decizii. Instituțiile politice sunt instituții prin intermediul cărora se exercită puterea, prima instituție politică fiind statul ca instrument social organizat. Putem vorbi și despre o conștiință politică structurată pe mai multe nivele, despre un program politic, parte integrantă a conștiinței politice care vizează direct înfăptuirea concretă a scopurilor fundamentale ale respectivei clase politice. Winston Churchill (1874-1965) – simbolul democrației britanice – semnala că „Politica este aproape la fel de pasionantă ca și un război, și la fel de periculoasă. În război poți fi ucis o singură dată, în politică, de mai multe ori”. Un adevăr crud a fost spus de scriitorul Octavian Paler (1923-2007): „Politica nu are principii. Are numai interese”, ca atare, unii politicieni sunt lipsiți de principii, urmărind în prim plan interesele proprii. Politicianul este o persoană cu un rol important. Nu este ușor să-ți asumi acest rol – este adevărat – dar, tot atât de adevărat este că trebuie să-ți cunoști posibilitățile, energia,

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


31

eseu de Vavila Popovici interesul și dragostea pentru binele celor pe care vrei să-i conduci și să fii, în primul rând, un om inteligent și cinstit. Filozoful, jurnalistul, poetul american Ralph Waldo Emerson (1803-1882) spunea că „imbecilitatea oamenilor este întotdeauna o invitație către nerușinarea puterii”. Să ne amintim fabula lui Esop – „Vulpea și iepurele”, în care un iepure i-a spus cumetrei vulpe: „Se spune că ești tare pricepută și obții adesea mari foloase în lume. Cum știi să aduci norocul de partea ta?” „Dacă îți dorești cu adevărat să afli secretul succeselor mele”, i-a răspuns vulpea, „te invit la mine la masă.” Iepurele a acceptat invitația, a ajuns în casa vulpii și văzând că nu era nimic de mâncare pe masă, a zis: „În cele din urmă, prea târziu din păcate, am înțeles de unde îți vine faima. Nu din pricină că ești cu adevărat pricepută la ceva, ci din cauza șireteniei tale”. Morala: Curiozitatea, pofta… nemăsurată te poate băga în belea… De asemenea este foarte important ca alegătorul să fie bine informat și orientat pentru a ști pe cine „invită” în politică, pentru binele lui și al colectivității. Scriitorul antic grec Esop spunea că obișnuim „pe hoții mărunți să-i trimitem la spânzurătoare, iar pe cei mari îi numim în funcții publice”. S-a dovedit că istoria se mai și repetă! Se întâmplă și invers și tot nu câștigăm nimic! Avem întrebări simple: Cine ne poate reprezenta? Pe cine vom alege? Mă întorc la spusele lui Platon – filozoful modern al Antichității – că cei care sunt prea deștepți pentru a se angaja în politică sunt pedepsiți prin a fi guvernați de către cei proști, și că „Omenirea nu va scăpa niciodată de necazuri până când iubitorii înțelepciunii nu vor ajunge la frâiele puterii politice, sau până când deținătorii puterii nu vor deveni iubitori ai înțelepciunii.” Carl Gustav Jung (1875-1961) în cartea sa „Tipurile psihologice” apelează la remarca poetului, dramaturgului Friedrich von Schiller (1759-1805): „Numai astfel, numai prin faptul că ne adunăm într-un singur focar întreaga energie a spiritului și ne concentrăm întreaga ființă într-o singură forță, izbutim să înaripăm această singură forță și să o conducem mult dincolo de limitele pe care natura pare să i le fi așezat”, făcând referire și la prietenia care s-a legat între Goethe și Schiller, la idealurile lor comune de libertate, armonie și frumusețe, în

perioada cât a locuit la Weimar, oraș care a fost numit „leagănul culturii germane” și unde el, Schiller, a avut funcția de consilier la curtea Ducelui. Este o lecție dată, în sensul că o societate divizată nu poate asigura progresul. Prietenilor, în scrisori le-a exprimat convingerea că nevoile materiale sunt elementele dominatoare care înhamă omenirea la jugul tiraniei, susținând că „numai atunci când se sustrage imperativelor materiei, ființa umană își atinge esența”. Mulți dintre cei care intră în politică folosesc minciuna pentru a avea succes, minciuna fiind o afirmație prin care se denaturează în mod deliberat adevărul; este o afirmație contrazisă de experiență, observație sau bun simț; este oferită de persoana mincinoasă în mod premeditat sau spontan prin contorsionarea totală sau parțială a faptelor și a adevărului sau prin argumentarea selectivă, dar aparent semnificativă, a faptelor. „Minciuna este vacanța adevărului”, spunea filozoful, poetul român Lucian Blaga (18951961). Nu greșim dacă spunem că mințind ucidem adevărul. De la prima minciună ușurăm drumul celorlalte minciuni pe care le vom spune, creând condiții favorabile unor păcate și mai mari, cel al furtului, creării haosului, subdezvoltării. De regulă, minciuna se consideră o acțiune intenționată de declarare a unei stări, pentru a produce confuzie, a oferi false speranțe, a determina o anume acțiune sau a crea o anume stare care servește celui care minte. Deși minciunile premeditate sunt cele care sunt considerate a fi mult mai devastatoare și de neiertat, se pot totuși identifica și minciuni spontane, nepremeditate, posibil determinate de lipsa de informare, de înțelegere corectă și/sau de interpretarea greșită a informațiilor existente în acel moment. Astfel, s-au identificat diferite variante ale minciunii, precum: Minciuna individuală cotidiană, Minciuna individuală politică, Minciuna colectivă, Minciuna politică colectivă, Minciuna economică, Minciuna socială, Minciuna științifică, Minciuna culturală. Ca tipologie, întâlnim: Minciuna mare – minciuna care are ca scop să înșele victima în a o face să creadă informațiile spuse de cel care minte, ceva care va fi contrazis, probabil, de unele informații pe care victima le posedă deja, Cacialmaua (când pretinzi că ai informații pe care nu le ai de fapt), se folosește, de exemplu, la jocul de poker; Minciuna deschisă – o minciună spusă drept și

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


32

eseu de Vavila Popovici confident în față, cu scopul de a fi convingător și, mai sunt altele. Să menționam și Exagerarea care apare atunci când cele mai fundamentale aspecte ale unei afirmații sunt adevărate, dar numai într-o anumită măsură; este văzută ca „întindere a adevărului”. Ar mai fi de menționat Minciuna nobilă care ar crea disconfort dacă adevărul ar ieși la suprafață, dar oferă unele beneficii pentru mincinos făcând un bine societății ceea ce înseamnă că face bine altora, Minciuna Albă – minciună minoră, considerată inofensivă, sau chiar benefică, pe termen lung. O versiune a Minciunii albe este de a spune doar parțial adevărul, pentru a evita întrebările incomode. De asemeni Jurământul fals – un tip minciună sau un tip declarație falsă dată sub jurământ în timpul unui proces juridic la tribunal sau în orice tip de jurământ scris. Jurământul fals este o crimă, pentru că martorul a jurat să spună adevărul. Și în fine, Reclamă exagerată – folosită de obicei în publicitate și anunțuri, afirmații ce sunt puțin probabil să fie adevărate, dar nici nu se poate dovedi că sunt false, deci nu încalcă legea. Despre Moralitatea minciunii s-au exprimat mai mulți filozofi care au condamnat minciunile, argumentând că Minciuna este o perversiune a facultății naturale de vorbire. Cert este că atunci când unul minte și ceilalți depistează minciuna, compromite încrederea în societate. Filozofii utilitariști sprijină minciunile care fac bine – Minciunile albe. În cartea sa „Cum să iei Decizii bune și să ai Dreptate tot timpul”, scriitorul britanic Lain Benjamin King (n. 1971) spune: „Înșală doar dacă poți schimba comportamentul într-un fel care să valoreze mai mult decât încrederea pe care ai să o pierzi, dacă minciuna o să fie descoperită”. Dar, o dată spusă o minciună, pot apărea și consecințele ei nefaste: poate fi descoperită, sau poate rămâne nedescoperită – ceea ce speră mincinosul. Minciuna descoperită poate pune la îndoială alte afirmații spuse de același vorbitor și poate duce

la sancțiuni sociale sau legale împotriva vorbitorului. Detectarea minciunii se poate face urmărind expresia celui care minte – a vorbitorului – sau folosind Poligraful numit și „detectorul de minciuni” care măsoară stresul psihologic pe care subiectul îl îndură când i se pun anumite întrebări. Oportunismul, deoarece caracterizează pe unii politicieni, este atitudinea lipsită de conduită morală, de fermitate și de principialitate a unei persoane care, pentru a-și satisface interesele personale, adoptă și aplică, după împrejurări, principii și păreri potrivite momentului. Mai concret: una zic și alta fac, sau, una cred și alta spun. Nici o funcție nu permite a minți în vreun fel, pentru a te face credibil! Se mai poate numi „Politica celor fără principii”, a celor ce profită de oportunitatea împrejurărilor. Iar omului fără credință în Dumnezeu, orice minciună îi poate servi drept adevăr! „Obrăznicia, oportunismul și șmecheria n-au ce căuta în profilul unui conducător de țară”, era titlul unui articol bistrițean, scris în 2014. Cred că ar fi bine a se repeta acest mesaj și în zilele noastre, pentru toți politicienii care uzează de aceste tertipuri pentru a-și ascunde nelegiuirile, pentru a se menține în politică, sau pentru a intra în politică. „Cum e cârmuitorul, așa îi sunt cârmuiții”, ne vorbește Biblia. Da!, cum ne-a fost cârmuitorul, ne sunt acum cârmuiții. După semințele pe care le-am ales, acum culegem roadele! Să dea Domnul să putem schimba radical totul, alegând, în continuare, semințe bune. Liderul spiritual indian Osho (1931-1990) semnala: „Atunci când te naști, nu ești un copac, ci o sămânță. Trebuie să crești, trebuie să ajungi la o înflorire, iar această înflorire va fi mulțumirea ta. Această înflorire nu are nimic dea face nici cu puterea, nici cu banii, nici cu politica. Nu are legătură decât cu tine, cu evoluția ta personală…”.

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


33

poezie

Dorina Brândușa Landén (Suedia)

trează fiind am visat… (poem pentru Joni) ridică-te înainte ca lupii cei albi să te treacă vămile ridică-te din zăpezile-nalte în care pândesc vânătorii cu arcurile-ntinse priveşte cum gerul ţese pe feţele lor întunericul – celălalt întuneric decât somnul – cum trupurile lor încordate se înalţă umbre mai uşoare ca moaştele păsărilor cum vântul le smulge sucindu-le şi le-mprăştie – pulbere fină – pe oglinda apei negre în care trecutul devine o imagine a lumii contorsionate să simţi cum a trecut clipa simplităţii ca un zmeu uşor şi hoinar peste acoperişuri credinţa curată e bolnavă de nefolosire oamenii deformaţi de-un puls rău nevăzut ori manipulaţi să dea randament să presteze sentimente încredere să se sperie să fie şi mai umili să se izbească de zidul zonelor convenţionale şi-a putredelor înţelesuri crescute din mormântul celor vechi

ridică-te chiar dacă te-a lovit o săgeată nu-ţi încrucişa mâinile să nu simţi rana sângelui să nu-i simţi răsuflarea durerea te face invulnerabil ca focul oţelul adu-ţi aminte chiar orbit până la nebunie poţi să vezi cum dincolo de nopţile ce ne-mpresoară luminează încă milioane de stele munţi şi văi vaste pieţe lunare ape reintrate în matcă mângâiate de soare şi realitatea din toate părţile dar eu trează fiind am visat o pasăre roșie şi aripile sale peste mine s-au întins îţi spun adevărul întotdeauna va veni cineva mai bun cineva care nu seamănă cu nimeni cu mâinile sale rugătoare să deschidă o fereastră în adâncul orizontului tu pune pe chipul tău lumina cea lină ridică-te zideşte şi seamănă şi-ai grijă de om…

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


34

poezie de Dorina Brândușa Landén un alt vis între ceea ce se întâmplă în mintea ta şi ceea ce îţi răneşte pielea cea mai de dinafară nu vei avea clipe de răgaz… jivinele nopţii intră şi ies prin pereţi fiecare gonind când într-un abis verde când într-o baltă de sânge - mai uită de durere şi dor! – mi-au spus, nimic nu e pe măsura nălucirilor tale până la urmă te prăbuşeşti înlăuntrul vreunei forme în care noi ardem mistuindu-te.

albă curată neprihănită prin membrana somnului alunec într-un alt vis care nu există în sine ci numai legat de celelalte tremurând şi urlând nu mai vreau decât să fug din orice loc unde m-aş afla.

…un labirint ce nu duce nicăieri… să rămân pe loc dar oarbă și surdă mai mult decât pot rămâne tăcută să mănânc să beau să respir să împart cu ceilalți ziua în care ard nimicuri să mă culc între cearșafurile reci ale patului să nu vorbesc despre zgomotele întunericului ori sentimentul înfricoșător al înfrângerii să mă închid în casă să mă cred o păcătoasă înnăscută cu pumnii să izbesc pereții și ușile să cred că visele pot fi duse la spital și rezectate complet așa ca tumorile – crește speranța de supraviețuire – (oare de ce se visează numai în somn?) să văd un pește albastru-verzui înotând prin lumina ochilor mei care își tot schimbă culoarea în mediul acesta întunecat (privirea lor – ce străină-mi era! –

vedea fluxul vieții și apele morții) să bat o sută de drumuri ca să ajung în același loc și să înțeleg că primejdia este destul de aproape iar ziua de mâine nu are niciun înțeles (nu te mai gândi mai fumează o țigară – că tot aia-i – și omul acela își retrase mâna iar eu îmi văzui rănile din piept înflorind în roșu) să-mi clocotească sângele prin vine ca vinul într-o vie plină de struguri să mă potopească un val de regrete rușine și durere aici pot să spun că fac parte din cea mai odioasă rasă de pe pământ și încă mă țin în viață.

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


35

poezie de Dorina Brândușa Landén în inimă sabia fără teacă deschide-mi pieptul să vezi inima cum se zbate ea în lăuntru-mi să auzi sunetul pe care îl face lovind bariere noi bariere care cedează să vezi cum fluxul aşteptărilor încordează muşchii rupe zăgazuri

drumeţ fără drum cetăţean fără patrie oriunde m-aş duce lent o desparte de mine o implacabilă spaimă deschide-mi pieptul să vezi cu câtă repeziciune viaţa se scurge cum sângele se-ncununează cu lutul şi într-un loc al morţii curge.

cum o tulbură realitatea – un soi de ordine în afara formei – fără ruperi de pământ ori de ape lumea străină tainică are patru laturi în mine se zbat şapte

numai ţie îţi spun: inima mea e ca un fir de nisip în deşert.

…despre iubire jertfă şi stele căzătoare… aş vrea să-ţi fiu o ploaie caldă esenţială dintr-un nor uriaş să te-nvălui în gândurile mele pe care nu le mai pot privi în oglindă dar nu-ţi ştiu puterea duritatea ori blândeţea şi nici gustul iar eu sunt aşa de mică încât mă rătăcesc uşor pe străzile lumii şi toate stelele căzătoare mă nimeresc

drept în creştetul capului tu acoperă tăcerea dintre cuvinte spune-mi că e aşa cum trebuie să fie iar eu cămaşă interioară ţi-aş fi sufletul meu în sufletul tău s-ar cuibări pământul se va roti sub el şi nu vom şti dacă iubirea sau jertfa ne-ar rămâne de leac.

ce repede a trecut vara… albă eram şi tăcută ca spuma unui gând un umăr gol cădea fără temei darnică doar umbra mă săruta pe stern din gura mea zbura o pasăre ţipând un soare roşu înnopta în mine dar niciun zbor să mă ridice din pământ şi niciun foc să-mi cicatrizeze sufletul ce repede a trecut vara toată zilele scad nopţile dorm vino şi priveşte apa ce curge cu câtă repeziciune viaţa se scurge şi până la urmă dorinţa-n ce se preface scutul se sparge sângele fierbe în zare în sânu-mi stâng un fluture verzui se zbate în inimă-i o risipă de faguri cu miere

iar vinul păstrat pentru tine l-am băut pe jumătate aşteptându-te nu e nici înger nici spirit poate un duh acolo unde noaptea a bătut stelele e cenuşa albă din focul iubirii pe gâtu-mi alb cu lacrimi scurgându-se pe frunze ruginii neclintite albine în iarba cerului e timpul să cânte privighetorile eu să te chem pe limba celor la suflet curaţi vino a venit timpul să ieşim în câmpul toamnei a sosit vremea să punem ploaia şi brumele în cumpăniri fine egale înainte să cădem pe ultima rază a zilei.

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


36

proză poetică

Elena Malec (SUA)

garsoniera am văzut doar un maldăr de cărți, o stropitoare și două mușcate albe, pensule de scris și pensule de pictat, creioane colorate, sticluțe cu ojă, coji de mere răsucite în formă de melc și albul pereților; nicio fotografie, niciun tablou, dintr-o valiză el scotea gărgărițe și le prindea în voalul ei alb de mireasă în care corpul ei nud era înfășurat într-o doară. patul nupțial lipsea, poate era prea devreme pentru a dormi, el o privea desenând o pasăre fără aripi, numai zbor înalt pe un cer de culoarea cercelușilor, ea cu pensula în aer, ca pe gânduri. apoi se apleca lângă el, jos pe peretele imaculat creșteau versuri albe în urma unei pensule de scris ce devora din pereți varul, suiau spre tavan desenele ei cu păsări și gazele sau doar stele multicolore în pâlcuri; când se opreau din scris versuri și desenat se lăsau pe spate cu o carte în mână, în cameră unduia un miros de mere ionatane care venea dintr-o lădiță ivită între cărți, timpul nu suna în vreo pendulă, ci se urca pe pereții albi în versuri și culoare, el adormea cu mâinile căuș pentru pasărea pictată de ea cu ciocul aplecat să soarbă roua, ea nu-i săruta poemele nerimate decât cu ochii de un verde sau albastru metalic, nicio scoică nu ar fi putut să reflecte atâtea luciri sidefii ca ochii ei, o voluptate sălbatică îi ridica tot mai sus pe pereții acoperiți acum pe jumătate cu dorințele care devenau una; când zeama acrișoară a ionatanelor aluneca pe la colțul gurii lăsau pensulele să-și tragă sufletul și se afundau în cărți; pereții pictați aveau crăpături de lumină orbitoare care țâșnea din versuri și stelele multicolore umplând tavanul de păsări fără aripi, numai zbor înalt și gărgărițele din voalul ei întindeau elitrele la unison, caligrafiile se prelingeau pe voal, pe gărgărițele mistuite în zbor, deasupra o singură răsuflare plutea în lumină și ca o șampanie revărsată peste buza paharului, pereții se surpau în ei și erau deodată liberi.

creanga o creangă verde îmi răsărea din piept, urca la cer cu belșug de rămurele, mă priveau copiii și cei mari cu uimire, se strecura lumina printre frunzulițe și muguri, primăvara îmboboceam amețită de zumzetul albinelor, toamna apăreau niște boabe roșcate, rotunde ca măceșele pe care le culegeau trecătorii, grăbiți să-și împlinească cu ele dorințe de bine, peste vară veneau păsări să facă băi de soare, ce bătăi de aripi, triluri, neastâmpăr îmi vedeau ochii și-mi desfătau auzul, până la istovire și seve urcau din vene spre ramuri așa încât iarna nu avea putere să învingă verdele, nu știam de unde veneau vrăbii zgribulite să se încălzească un pic, nu aveam bani de grăunțe și recitam versuri din memorie, uneori desenam un soare pe fiecare ramură fie pe noduri, într-o dimineață m-am trezit cu un pumn de stele în ramurile mai înalte, mergeam prin orașe și oamenii mă întâmpinau mereu cu un zâmbet adevărat, începusem de ceva vreme să-i caut rădăcinile, adormeam cu ochii la pumnul de stele din vârfuri și când frământam pâinea de casă mă gândeam la asta, rădăcinile nu le întâlnisem nicăieri pe pământ, doar dacă atingeam locul acela din piept știam că trebuie să fi ieșit din dor sau, poate, din vis.

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


37

poezie

Traian Vasilcău (Moldova)

Lipsă de curaj M-a văzut... Şi, ruşinat de propria lui existenţă pe pământ, şi-a furişat privirile printre trecătorii grăbiţi — să nu-l pot vedea suferind. O, Patriotul ce vinde seminţe de floarea-soarelui pe bulevardul Decebal din Chişinău, Îl privesc şi, ruşinat de existenţa mea pe pământ, îmi furişez privirile printre copacii grăbiţi, deloc fericiţi — să nu-l pot vedea suferind. O, Patriotul ce vinde seminţe de floarea-soarelui pe bulevardul Decebal din Chişinău, Aş vrea să-i întorc privirile pierdute pe trotuar, dar nu ştiu de cine mă tem.

Cină Un geam întredeschis, O felie de pâine, O felie de tristeţe — Aceeaşi felie de pâine Rămasă din dimineaţa Îngerilor orbi… Puţină, Puţină, sarea pământului.

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


38

microproză

Adrian Grauenfels (Israel)

Zeul Pan în labirintul său În centrul labirintului său Pan fluieră la stelele albastre a mai trecut o zi decise şi făcu un semn cu unghia pe syrinx folosind note mari, optimiste. Este joi în Arcadia deci se va spăla, bărbieri, va îmbrăca haine curate şi va aştepta călătorii buimaci atraşi de trilurile celeste ce străbat toată pădurea ** Trei ore mai târziu: Pe Hermes, ce plictis în jurul meu, zise Pan doar turme şi păstori, pietre, capre, şi iar pietre, asta nu e viaţă bre... ** Deodată ca la o chemare bine regizată apare nimfa Daphnis, rătăcită de surorile ei, decoltată şi visătoare. Pan o ia pe genunchii săi osoşi, cu întrebări despre muzică şi amor Amor? ce-i asta, se înroșește Daphnis, verificându-şi decolteul sumar de cochetă blondă, sexy, după cum se descoperea privind în fântâna lui Apollo şchiopul ** Călătorii s-au aşezat pe ruine să asculte trilurile lui Pan, mâncau sandviciuri cu caşcaval de oaie şi măsline, apoi aruncau sâmburii aiurea în ciuda inscripţiilor "păstraţi curăţenia" scrise în greacă şi turcă. Se făcuse cald, copiii se plictiseau şi se întreceau să scuipe cu precizie statuile labirintului ţintindule direct în gură. ** În altă alee a labirintului cel fără de ieşire alţi fauni de rang inferior jucau şah cu Zeus, într-o pauză de fumat. Şeful îi bătea măr şi le lua banii de soldă, hainele şi permisia de vacanţă plătită reglementar. Erau rumori de răscoală, pe Hermes ziceau, situaţia a devenit insuportabilă. Din labirint Pan falsifică iar câteva imnuri, liniştitoare pentru confraţi, producând confuzie şopârlelor bronzate de pe ziduri. ** Daphnis apăru din nou, frumos pieptănată, decisă să afle ce e aia amor despre care toţi se fereau ca de Hades. Pan evaluă pe loc ocazia ivită şi scoase un tril de încântare care făcu să cadă din pomi papagalii deja amorezaţi sau pe cale. Din păcate se terminase singur puţin înainte, lipsit de vlaga sa notorie, ca să evite ruşinea, se făcu că doarme cu sforăituri animalice spre dezamăgirea fecioarei.

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


39

microproză de Adrian Grauenfels ** Aceeaşi zi seara: Autorul nu poate decide finalul acestui mit. Pe un perete un turist a scris cu cretă roşie "Trăiască Anarhia", anticipând ceva secole. Enervat şi frustrat Pan a fost văzut ieşind galop din labirint urlând: nu mai e nimic sfânt pe aici, mă mut la oraş, mama voastră de sfertodocţi. Crima Arhitecturii Azi crima arhitecturii este găsită pretutindeni. De 50 de ani betonul şi sticla au eliminat ornamentele, statuile, coloanele, cariatidele, basoreliefurile care încântau ochii. Arhitecţii au uitat de linia curbă, de elipse şi sfere. Ei trăiesc în linie dreaptă şi în unghiuri drepte. În sterilul vizual numit modern. Linia dreaptă este falsă. Hundertwasser zice că e instrumentul diavolului. Să nu ne mirăm că în lumea civilizată 70% din locuitorii oraşelor au nevoie de psihiatru. În spitale circulă boli incurabile, rezisente la antibiotice. E mai simplu să te sinucizi decât să locuieşte într-un bloc cu igrasie, lift stricat, în ** Ajutam la muncă un ţăran, pământul era negru, iarba verde, aşa am decis să devin pictor. Privindu-mi degetele de la picioare am decis să fac un tablou pe manşeta ciorapului, pe el să crească ciuperci şi melci înaripaţi, religii necunoscute, situaţii ambigue. Parabole pentru viaţă. Nu puteam da forme, nici imagine lui Dumnezeu, în realitate arta este moartă. Devenisem unul dintr-o coloană de oameni întrun marş fără o ţintă colectivă. Mergeam spre Europa dar clipeam Orientului. În faţă erau arhitecţii care plasau bude la echidistanţe judicios alese, alimentate cu apă de ploaie şi sunete de patefon postbelic. Nu era

gaze şi zgomot de maşini. Sistemul nu face nimic, primăriile sunt surde, primarii corupţi corup mai departe. Reaparatia unei ţevi de apă subterană durează cel puţin jumătate de an dacă este mai lungă de 20 m. Arhitecţii lasă să avem acoperişurile înţesate de antene, panouri solare, vechituri stocate de locatari, grafitti, gunoaie pretudindeni. Într-un parc naţional publicul lasă 400 tone de gunoi la sfârşitul unei zile de sărbătoare, barbarii fac gril, urlă cu +120 db, apoi dorm fericiţi la umbră, unii aprind narghilele şi pun muzică orientală ca să gonească muştele verzi.

nimic spiritual, fenomenal sau uman în acest marş tăcut, scrâşnit din dinţi. Tot ce sublinia era incompetenţa liniei cu punctul. A nispului cu planul înclinat. Soluţiile bauhaus abandonate. Arta nouă - veche. Seara era tare frig. Au luat toate planurile, schiţele de la faraon încoace şi au făcut un foc mare vesel până la cerul de plumb. Femeile s-au întins lascive aproape de cărbuni, mângâindu-şi copiii din burtă, erau toate însărcinate cu continuarea speciei arhitectonice. Vitruvius se va naşte curând, a doua oară.

Vals cu mami Nu ştiu dacă mi se potriveşte statura de icoană bizantină răstignit stau, ronţăi seminţe, scuip poveţe istorice pentru cască-gurile satului metropola cu primărie s-a pavoazat cu steaguri căcălău, acvariu cu prisacă şi peşti fosforescenţi, toţi homosexuali. imaginez un dialog cu tine, e vorbit în mongolă ca să nu înţeleagă bărbaţii: eu: ai muls capra mami? tu: da da da eu: ce avem de mâncare? tu: cal uscat eu: adu-mi Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


40

microproză de Adrian Grauenfels tu: ihaaa eu: e bun... şi aşa mai departe într-o apropiere cramponată cu urşi adiacenţi care mârâie a plictis. destinul se scarpină neştiind ce să facă cu noi. stăm deci în sala de aşteptare şi jucăm jocuri preşcolare cu bile, zaruri, şotron, papă lapte, lapte gros, cine zice ăla e, leapşa pe ouate până în zori, când zici vreau acasă la mami. te iau în spate icnind a cartof sac. transpir şi înjur în suedeză, tu mă ghidezi stânga dreapta sus, jos acolo nu, înapoi, vertical, prostule, întoarce-te orizontal, diagonal ca 7, acum trei trepte, am ajuns şi hop… te dai jos pe un scăunel imaginar aflat acolo numai pentru tine, pictat de Pontormo de comandă, în rate, cu pensula sa falic enormă, reprezentând pe piticul Francesco Giannini în clipa în care era înghiţit de o balenă. Ce bine ne-am distrat şi azi şi azi şi azi, mami, spui şi mă săruţi cu poftă te sărut şi eu pipăind dacă ai bani, n-ai, nici chiloţi nu porţi vai de capul tău de fată de oraş cu ochelari +5 şi miopie simulată ca să pari mai sexy. Staţia în care luăm tramvaiul Cred că mă opresc aici dragă colegă de abator am tăiat destule capre culturale, am studiat cu dispreţ frumosul din urât şi nostalgicul din balega interculturală în care ne scufundăm. În timp ce unii se iubesc profund, alţii divorţează cu simplitatea pufăitului unui tractor stalinist stricat în lanul de cânepă. Ce bine e să fii prost plătit, poet la un ziar politic, hidrant între etajul trei şi patru. Până şi bocancul lui Maradona are o viaţă mai paşnică, mai plină de emoţii la gol sau de goluri estetice aflate în verdele gazon. Tu, eu, nu putem seduce nici măcar un sfânt creştin sau porumbiţa păcii eliberată de pe o pânză de Picasso, pusă la uscat sub streaşina cu ciori invidioase. Şi câte nu am încercat, spartul vitraliilor, arsul celuloidului, imitarea soldaţilor invalizi mental şi fizic, răutăţile cu magiun pus în galoşi, sticla pisată în pantofii balerinei, opium pentru muncitorii la macarale, doamne... ce frumos plonjau în gol de la înălţimea vulturilor, mirându-se o clipă cât de mici suntem, câtă nedragoste consumăm în încercarea de a epata publicul de gură cască care strigă un vaaaiii neconvins, sceptici ca sacul de tărâţe şi apoi se urcă în tramvaiul 7, transpiraţi şi neaerisiţi ca într-o grotă altamira închisă pentru lucrări urgente, printre şoapte şi plânsetele unui prunc uitat pe banca din spate, lângă o sacoşă plină ochi cu cartofi încolţiţi. Cercul se închide cercul se închide aerul se termină timpul se termină gările dispar părăsite de trenuri metalice fără suflet. sus dar şi de jos, din canalele pline cu şobolani vapoarele aşteaptă scufundări imininente. elimină poetici deranjaţi. Trec păsări surde cu ochii verzi de timpul şi ai să vezi. în formula cu axa temporală fă la razele gamma. Soarele pare dilatat, prin nori pe t = zero, ce vei capăta? un punct. Infinit sau zero, eliptici cu auroră şi pete reglementare. Colectăm apa egali ca doi baroni la un duel Cehovian. Stau pe în gură, să fie. Pisica stă la geam aşteptând balcon la un hotel în Plaza Major şi privesc în jos. debarcarea. Doar peştii din lac habar nu au prin ce Forfotă, copiii zburdă, mamele împing cărucioare cu trecem, au prins o musculiţă gustoasă cu vederi de dantelă şi umbreluţă. Bărbaţii citesc ziare la răcoarea stânga. Se deschid adăposturi, se mătură intrarea la palmierilor. Repet scena după 50 de ani. Totul e spitalul mascat în casă de toleranţă. Doctorii circulă identic. Alte personaje, alte ziare. Întâmplările la fel. pe cai recrutaţi, mascaţi în cowboy, cu pistolul Hainele nu. Clima o ia razna, politica devine pregătit, flirtând cu surorile-maici-jongleri. E una imposibil de strunit, se vorbeşte de război. Apar care dispare la comandă şi reapare la 2000 km fabricanţi de măşti de gaze, de săpun, conserve distanţă pe post de pompier decorat de regină. Totul pentru foametea iminentă. Te învârţi speriat căutând pare perfect, pregătit pentru apocalipsa din noi, eu partea mai solidă a casei unde să te poţi ascunde. însumi sug mulţumit o caramea cu gust de slănină Bombele de azi sunt totuşi mai sofisticate. Pericolul râncedă, o delicatesă rarisimă din vremurile vine de la sud-vest, de la nord-est, marţea şi joia, de minunate de dinainte de război.

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


41

L’umanita in gondole

Luca Cipolla (Italia)

Magia Piova una lacrima sull'assito ed una magia sleghi le stringhe che c'incatenano al suolo. Siamo assuefatti, lucciole di fuoco che penetrano l'atmosfera ed entrano, escono, si chiedono e perdono il tizzo che lento consuma per poi ridare fiamma.

Magie Să plouă o lacrimă pe pavaj şi o magie să dezlege şireturile care ne înlănțuie de sol. Suntem dependenți, licurici de foc ce pătrund atmosfera şi intră, ies, se caută între ei şi pierd tăciunele care încet se consumă ca apoi să redea flacăra.

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


42

articol

Petru Lascău – Omul pe baricade Slavomir Almăjan (Canada) „Regret că anii care au trecut de atunci, peste treizeci acum, au lăsat patina uitării peste numele și faptele multora. Știu că este imposibil să pomenesc numele și faptele tuturor. Mângâierea mea este că, acolo sus, există mai multe cărți, care se vor deschide la urmă, în care vor fi toate numele și faptele fiecăruia. Dumnezeu are evidențe perfecte și El vine, și răsplata este cu El.” Petru Lascău este, așa cum un titan al poeziei românești, Ioan Alexandru, îl numește, o „conștiință șiroind pe crucea veacului în ranele Mielului răstignit de la începutul lumii pentru izbăvirea neamurilor și fiecăruia dintre noi.” El, Petru Lascău, a vorbit și vorbește încă, cu cerul pe inimă, prin tainicul glas al metaforei în „Semnătura iubirii”, prin umorul senin dezlănțuit în „Între zâmbet și suspin”, prin graiul grav al unui pastor pe baricadele adevărului în „Biserica în asediu” și încă o dată zâmbind prin „Memoriile lui Eutih” sau „Jurnalul lui Ion Pocăitul”... El vorbește în purtare de grijă familiilor, risipitorilor, vorbește în lupta noastră comună în biruirea fiarei din noi pentru ca slobozenia iubirii să ne însoțească în mersul nostru pe care încă ne mai căznim să-l învățăm... El a înțeles că o mână pe umăr și cuvântul rugii se împreunează cu senina înțelegere că noi ne suntem unii altora sprijin. Sau și mai simplu: NOI NE SUNTEM. Nu demult am avut prilejul neașteptat să-l cunosc personal, chiar în casa lui, în arșița Arizonei. Am beneficiat tot atât de neașteptat de ospitalitatea lui și a soției lui, Rodica. Căminul lor era un loc de caldă simplitate, unde doar biblioteca inspira bogăție. Restul era un loc unde „acasă” primea un sens deosebit, accentuat prin deschiderea sufletelor gazdelor mele către oricine era pregătit să observe și să asculte. Puteai vedea revărsarea de viață și optimism contagios în tablourile sorei Rodica, culoarea și contururile din ele erau acolo pentru că aveai impresia că locul unde erau ele era astfel menit încât lipsa lor ar fi fost chiar inacceptabilă. Găseai în toate un început de conversație cu miez, adâncă și domoală, precum inimile ardelenilor. Ceea ce m-a urnit să scriu ceea ce scriu acum este „BETEL - Construcția Casei lui Dumnezeu în timpul comunismului ateu”, pe care am citit-o pe nerăsflate. Nu știu dacă „Istoria Literaturii Creștine”, dacă se va scrie vreuna cu acest titlu, va da spațiul și atenția cuvenită acestui autor către care m-am deschis mai mult prin ecoul gândurilor și simțămintelor lui la gândurile și simțămintele mele. Am avut revelația că ceea ce face autorul în această lucrare este dezvăluirea a ceva ce era ascuns în plina vedere, la lumina zilei. Zâmbeam în sinea mea citind rândurile cărții, nu la gândul a ceva nostim și nou, ci la gândul că cineva a avut bunul simț să ne spună că... Oh, da, gîndiți-vă că circulați pe o autostradă largă cât calea lumii cu o viteză de melc, pentru că semnul și regula de circulație pe care o respectați cerea asta și nu v-ați întrebat ce-i cu toate celelalte semne acoperite cu pungi negre de gunoi? Ei bine, autorul a avut bunul simț să le descopre ca noi să știm că acelea după care circulam până acum erau false. Actul scriitorului, și Petru Lascău știe asta, este deci un act eliberator, un act de iluminare. Și cum să nu fie așa când Dumnezeu însuși nu este văzut, deși se arată în toate lucrurile făcute de El? Scriitorul Petru Lascău știe asta și își înțelege chemarea. El a înțeles că umblarea prin labirintul comunist are un sens și o direcție numai prin lumina înțelepciunii lui Dumnezeu. Există o singură direcție adevărată pentru un om închinat slujbei Împărăției: afară din labirint. Cartea sus amintită este o încondeiere a unui context cuprinzător în ceea ce privește societatea românească a zilelor ceaușiste din punctul de vedere al unui om/scriitor temător de Dumnezeu, liber de paradigmele vremii. El privește de pe înălțimile învingătorilor lupta continuă dintre întuneric și lumină, dintre bunul simț divin și sfidarea acestuia, dintre misiunea Bisericii Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


43

articol de Slavomir Almăjan și impunerea cu violență a dogmelor comuniste. Acum, după ce praful prăbușirii „epocii de aur” s-a așezat, în timp ce alte prafuri de toate felurile se ridică, rămâne flacăra credinței să ardă ca mărturie că atât „lumea și poftele ei” trec, dar ceea ce am clădit prin ea în afară de labirinturile de orice fel vor rămâne. Un alt context încondeiat în această carte este cel al vieții așa cum este cu oamenii pe care autorul atât în text cât și în context îi îmbracă în dragoste prin descrierile vii, presărate cu gravitate și umor deoptrivă. Autorul este conștient că atât idealizarea propriei tabere cât și demonizarea taberei adverse nu țin de meseria unui scriitor care se respectă. Dimpotrivă, cele două tabere sunt de fapt doar una, tabăra condiției umane, unde atât binele cât și răul manifestat prin oameni sunt factorii care fac din om fie un privilegiat fie o victimă. Sursa conflictului de orice natură este dincolo de noi, iar armurile cu care ne echipăm în vederea luptei nu sunt ale noastre. Suntem una în lumina crucii, suntem una în căldura dragostei lui Dumnezeu, suntem una în planul de mântuire al lui Dumnezeu. În lumea reală, surprinsă de autor, sunt lumi paralele, încătușate în matricea paradigmelor, iar cei liberi de ele, credincioșii, sunt datori să întindă mâna dragostei lui Cristos, deseori prin dialoguri prin care lumina Evangheliei răsare ca un liman de libertate. Șeful de birou este o persoană „pragmatică”, etichetează pe credincios drept „anacronic”, fiindcă poate crede Biblia care este „plină de greșeli”. Autorul are o obiectivă privire de dinlăuntru, dar și o regească privire a omului cu perspectivă divină. El navighează cu dezinvoltură printre oameni și macarale, prin sistemul bilanțurilor coapte în brutăria fricii și a minciunii și în cele din urmă iese la mal cu o inimă liberă de poverile revanșelor, dar împovărată cu motivația divină de a trudi cu dăruire de sine în efortul împăcării. Desigur, cicatricele rănilor din luptă vor dăinui, dar o inimă împăcată și binecuvântată cu destinul divin va răspândii mireasma lui Cristos peste cele ce au rămas. „BETEL - Construcția Casei lui Dumnezeu” este o cronică a credinței în lucru, o cronică a zidirii

nu atât a unor ziduri din betoane și fier, din sticlă și lemn, ci a Bisericii ieșită de sub paradigmele comuniste cu oamenii cu defectele și calitățile lor, uniți într-o armonie divină într-un ceva ce aproape că nu poate fi descris în termeni pământești. Cartea este o cronică a miracolelor petrecute în lanț, manifestate atât în ceea ce este tangibil, dar mai ales în ceea ce s-a petrecut înlăuntrul celor implicați direct și mai apoi în inimile celor ca mine care au citit despre asta. Este o cronică scrisă înspre slava lui Dumnezeu extrapolând minunea implicării umane la actul divin printr-o contribuție infinit mai mare decât ceea ce orice om poate da prin entitatea lui pamântească. „Multumesc mereu Domnului pentru această experiență, pentru frații și surorile de atunci care au fost instrumentele lui Dumnezeu pentru plămădirea acestei minuni: Biserica Betel, Oradea.” Cartea scoate la lumină o experiență umană, dar și un act divin de încercare a credinței. Nici zidurile, nici destoinicia constructorilor, nici chiar amintirile nu vor dăinui, dar ceea ce s-a zidit prin pildele de curaj și sacrificiu, prin credința atât de intens exprimată prin fapte vor continua să zidească divina mărturie, o mărturie vașnică pentru viața de biruință pe care suntem chemați s-o trăim. Petru Lascău este un scriitor prolific, neobosit, în ciuda travaliului lui de pastor, mereu în prima linie, mereu prima țintă a atacurilor puterilor întunericului. Din tezaurul experienței lui s-au născut, nu fără durere, pe lângă volumul de față multe alte lucrări dintre care enumerăm: Biserica în Asediu, Între Zâmbet și Suspin, Familia Între Zâmbet și Suspin, Memoriile lui Eutih, Risipitorii, Jurnalui lui Ion Pocăitul, Mâhnit de Împietrirea Inimii Lor, etc.

Aș dori, într-unul din eseurile viitoare, să vă invit să ne adâncim în scrierile poetului Petru Lascău cuprinse în volumul Semnătura Iubirii. Dacă ar fi să reduc la doar câteva cuvinte ceea ce se poate desprinde din Semnătura Iubirii, aș folosi ceea ce atât de cuprinzător a exprimat Ioan Alexandru: „Un mare poet se ridică din Ardealul răstignit de istorie încă odată prin acest fecior de țărani cât munții, biciuit de flăcările teologiei, și pucioasa unor ani amirosind a blestem și ură și apostazie din care Dumnezeul cel viu l-a smuls și azvârlit ca pe Iona în pântecul chitului exilului pustiitor. Vorbește o conștiință șiroind pe crucea veacului în ranele Mielului răstignit de la începutul lumii pentru izbăvirea neamurilor și a fiecăruia dintre noi.” (Ioan Alexandru - Cuvânt înainte la volumul Semnatura Iubirii).

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


44

proză

Lucişor, şoricelul cel isteţ Constanțiu Mara (Suedia) Lucişor, şoricelul cel isteţ, după ce a ros toate colţurile „Istoriei Lumii” în cincisprezece volume, se hotărî să-şi dea importanţa ce i se cuvine şi se duse la Împărăţie, chiar la Marele Motan, să-i ceară o favoare. Ajunse destul de repede, nu degeaba cunoştea toate scurtăturile şi avu răgaz să-şi tragă sufletul, să revadă discursul şi să studieze momentul prielnic de intrare, când aghiotantul de serviciu va sări după vrăbii. Astfel s-a făcut aproape ora zece şi câteva raze de soare treceau prin crăpăturile din acoperiş, dând o atmosferă oarecum solemnă acestei îndrăzneli, fiindcă e cazul să spunem că era o îndrăzneală încă necuprinsă în Istoria Lumii. Împăratul Motan stătea tolănit pe divan, în siesta micului dejun, a strâmbat puţin din nas, parcă ar fi trecut o mireasmă nouă, şi privindu-l cu ochiul drept (era tolănit pe partea stângă) îl întrebă: Ce doreşti?! Luminăţia Voastră, am fost lovit de o idee luminoasă şi doresc să o prezint... Zii, până nu ne apucă seara! Am înţeles, ştiu bine că seara plecaţi la vânătoare... Ştii bine. Spune! (şi închise ochiul pe care-l deschisese, privind acum, ceva mai atent, cu celălalt ochi). M-am gândit că, trăind noi într-un teritoriu atât de vast în cuprinsul Imperiului Vostru, încât anual dăm pierduţi, fie prin derapare fie din motive necunoscute nouă (aici micşoră vocea pentru a nu se înţelege că ar putea fi de vină vreo divină pisică) dăm pierduţi între 50-60 de neamuri ale noastre. Mă întreb dacă nu s-ar putea declara un teritoriu, bine marcat, fie republică, fie regat, bine păzit de grănicerii Luminăţiei Voastre (aici micşoră din nou vocea dându-şi prea tîrziu seama că Motanul roşcovan cu dungi albe s-ar putea simţi jignit, aluzia la culori fiind tot mai periculoasă) Vă promit că voi mări importul... Şi?! (îl grăbi Motanul ridicând vârful cozii, ca un început de pierdere a răbdării). Şi va fi foarte frumos. Vom avea steag, imn naţional şi fanfară. Când vin în vizită voi primi onorul, când veţi veni în vizită, veţi primi onorul... Mi-a spus Miaulina că a dispărut tot caşcavalul din depozitele noastre. Ştii ceva? Poţi să vezi şi în ziar, dacă nu cumva a fost roasă tomai pagina aia... Înălţimea Voastră ştie prea bine cum un adevăr mic se umflă într-o minciună mare (îndrăzni să spună o observaţie care se aplică oriunde, acum mai mult ca oricând). Poate nişte şoricei, încă needucaţi să-l fi rotunjit niţel, dar să dispară un caşcaval întreg?! n –am auzit. Bine, lăsăm asta (şi cu greu îşi stăpâni tremurul mustăţilor). Cum va fi cu teritoriul tău şi supuşii mei? În republica mea poate veni oricine din împărăţie. La intrare vor primi mănuşi şi ghete, pentru a îndepărta orice tentaţie ori bănuială. Asta vom mai vedea. Şi cum îţi vor spune supuşii? Înălţimea Voastră ar părea ridicol (zise Marele Motan uitânduse în jos, cu ochii mijiţi, spre şoricel). M-am gândit şi la asta, mai ales că astfel se spune Înălţimei Voastre (zise şoricelul, înclinându-se profund, dar fericit că a sesizat la timp capcana ce-i fusese întinsă şi continuă): fiindcă aveam de când eram mic o blăniţă îngrijită şi lucioasă, de cel mai frumos gri, mi s-a spus Lucişor (aici îşi mângâie discret pieptul şi coapsele) ...de altfel, marii croitori au Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


45

proză de Constanțiu Mara recomandat întotdeauna pentru eleganţă nuanţa gris-souris. Aşadar, mi s-a spus Lucişor, (zise adăugând un surâs). Atunci? Desigur, Lucişor îmi vor spune doar cei apropiaţi, familia, prietenii. Public mi s-ar spune Lucioşenia Voastră, sau chiar Strălucioşenia Voastră (şi i se lumină chipul, fiindcă ideea asta tocmai îi venise). Să spunem că toate astea s-ar aranja. Mai ai şi alte dorinţe? Aş dori, la inaugurare, să-mi faceţi cadou un avion... Un avion?! La ce-ţi trebuie un avion? Ştiţi, şefii de stat, când merg în vizită merg cu avionul, iar roşul covorului roşu ar pune în evidenţă griul superb al blăniţei mele, cum v-am spus, nuanţa gris souris. (încheie Lucişor cu un surâs, luminos). Vom vedea, poate un helicopter. Ce bine! Ce bine! Zise Lucişor îndreptându-şi privirea spre cer, ceea ce făcu să-şi amintească o doleanţă mai veche a întregului neam, viitorii săi supuşi, şi adăugă, mieros: Dacă s-ar putea, din câţi nori sunt pe cer să-mi daţi şi mie un nor, un nor numai al meu... Asta-i bună! Un nor, la ce ţi-ar folosi un nor? Te-ai apucat de grădinărit? (şi Marele Motan râse de propria sa glumă) În unele nopţi, (reluă şoricelul, prudent) nu pot spune că în toate nopţile, se aud mieunături teribile de pe acoperişuri şi mă trezesc speriat de groază. Atunci aş lua norul meu, l-aş pune să plouă peste capetele trubadurilor... să se ducă acasă... Trubaduri, zici?! (şi dungile alb-roşii începură a se zbârli dinspre coadă spre cap, întocmai rândurilor de valuri pe o mare încă liniştită, dar, stăpânindu-se, spuse laconic, fără a-i tremura urechile). Norii nu ţin de împărăţia mea (şi se întoarse pe cealaltă parte, semn că audienţa s-a încheiat). * În suplimentul ziarului local, îndată ce s-a aflat de celebra vizită a apărut cu titlul Înregistrare secretă, noi date Lucişor – Marele Motan. Și unde ai vrea să fie această republică imperială? Nu la munte, nu la mare, în loc întins, la margine de Bărăgan, unde a trecut şi Alexandru Machedon, înainte de a se pierde în Indii, un loc cum ar fi enigmatica Lipia, unde s-au făcut lipii pentru oastea lui Vladimirescu. Se zice că şi strămoşii mei au ajutat să fie lipiile rotunde. Se zice (Lucişor notă ca pe o victorie folosirea de către Marele Motan a limbajului său, dar chipul nu-i trădă satisfacţia, doar un mic tremur al mustăţilor), se zice că ai neamuri în toată lumea. Desigur, la Lipia ar fi capitala şi câteva moşioare împrejur, unde am primi musafiri din toată lumea. Acolo, în capitală, am pune şi statuia Înălţimii Voastre, încă pe o dată atât de înaltă. Am vorbit cu echipa sculptorilor mei, dacă ne daţi un bloc de parmigiano de Carrara, foarte repede ar îndepărta surplusul şi s-ar ivi Înălţimea Voastră tolănită majestuos, sub baldachinul frunzelor de nuc! Soclul poate fi din caşcaval dobrogean. (descrierea asta însufleţită trezi oarecum interesul-curiozitatea Motanului şi acesta întrebă) De strămoşii voştri ce ştii? Aa, despre noi a scris, mi se pare, şi Herodot, că suntem dintre cele mai vechi seminţii de pe pământ... De unde până unde? Tocmai, fiind foarte mulţi s-au răspândit peste tot (în avântul descrierii a făcut o piruetă, continuând), rezistăm în orice climă, ne-au luat colaboratori cei mai distinşi doctori, ar fi tocmai bine să avem o republică, un regat, ceva, să nu se spună mereu că suntem vagabonzi. Istoria va ţine cont de voi, zise Motanul cu aerul de a rosti un dicton celebru... (Lucişor se simţi încurajat şi zise cu emoţie): Desigur am fost prezenţi în preistorie, în istorie şi postistoria ne aşteaptă! Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


46

poezie

Emanuel Pope (Anglia) Andalucia

Ah! Andalucia, cât de bogat am fost și cât de sărac sfârșesc acum, la picioarele tale... Pe marea ascunsă din ceasul tău din turn atâtea veliere am pierdut cum numai un nabab ar fi risipit purtându-și bogăția zilelor sale prin vâltoarea apelor tale cu tot atâta turbată și dezlănțuită pasiune cum am făcut-o eu. Sute de galioane și goelete, zeci de slupuri și brigantine, toate, pântecoase corăbii, numai de nestemate pline s-au dus. și nimic n-au însemnat pentru mine cât te-am iubit. . De-acum, însă, gata grei pașii mei de insomnie plâmbându-i pe caldarâmul străzilor tale de voci, de melancolie și frică numai nopțile îmi mai visează singure. …și când pe lângă mine, - ca briza unui port ce nu a existat vreodată trece voaleta unei femei spaniole, deși, încă, tot mă mai cutremur repede îmi ascund fața în umbra portocalilor tăi și printre suspine trag cu năduf din țigară. . Ah! văduvele mele gitane, umbritele mele de doliu și băutură, Malaga, Granada, Cadiz și Cordoba degeaba prin piețe mai sună chitare, degeaba poeții îngână flamenco, degeaba del sangre, degeaba del torro corida mea pentru voi a murit și odată cu ea și tovarășii mei de lumină. ...iar în iarba mormintelor lor de sub lună degeaba mai vin și presar și lacrimi și rime. . din seria nouă ''Elegii de la capătul lumii''

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


47

proză

Interviu cu o știucă -fragmentcontinuare din numărul 15

Emanuel Stoica (Suedia) *** Nimeni nu a fost vreodată mai motivat decât Navid Pasternak să fie mândru de bicicleta lui. Doamne, ce bicicletă! Bicicleta bicicletelor, Miss Bicicleta, regina roților cu spițe. Nu mai există dezbateri în privința aceasta. De obicei, când vine vorba despre biciclete, chinuri când el înșfăca al treilea mănunchi de mulți se gândesc doar la cele cu schimbător și ardei. Mușcase din ei ca dintr-un măr. Erou! multe viteze, cu scaun ergonomic ori la biciclete De atunci, Navid Pasternak nu mai mănâncă cu motor, cu suspensii speciale, cadru din cine nimic condimentat și iată, efortul nu i-a fost știe ce aliaj și alte minunății bune de pus între zadarnic. Nici zeii nu au bicicletă ca a lui, pedale. Se poate mai mult decât atât. Un ochi bicicletă cu cuc! atent vede, dincolo de aspectul tehnic, La început, îl ocolise gândul că noua lui jucărie personalitatea bicicletei. Desigur, fiecare ar fi fost adevăratul motiv pentru care, peste posesor al unui asemenea obiect special poate să- noapte, toate cochetele din împrejurimi dădeau și mângâie orgoliul lăudându-se cu detaliul care semne că i-ar fi sărit în brațe. Ochii i s-au deschis îl face să creadă că are un vehicul pe două roți destul de repede însă, grație curiozității, trăsătură ieșit din comun. Clar, există pe lumea asta pe care părinții i-au cultivat-o cu grijă, din biciclete și biciclete. Cu alte cuvinte, unele copilărie. De la tatăl său, Navid primise multe biciclete sunt mai biciclete decât suratele lor. sfaturi pe care le respecta cu sfințenie. Printre ele Cea care s-a lipit de numele lui Navid are o se număra și cel care îl ajutase să înțeleagă că va poveste condimentată, ea însăși - povestea - un veni o vreme când nu se va mai putea bucura de accesoriu care îi ridică valoarea. A câștigat-o la mersul pe două roți. Pedalezi, nu pedalezi, un concurs de mâncat ardei iuți. În timpul lui, vremea bicicletei trece, îl atenționase Pasternak douăzeci de temerari mestecaseră jăratec, Senior. Ascultător, Navid pedala. Pedala ziua, înghițiseră flăcări și lăcrimaseră voinicește, pedala noaptea, pedala pe vreme cu soare ori încercând să încalece suveran minunăția cu când era ploaie și vânt, pedala atunci când pedale, marele premiu. nimeni altcineva nu ar fi pedalat. Intrase într-o Navid era cel de-al douăzecișiunulea cutezător cursă împotriva timpului, ca și când ar fi vrut săînscris în competiție. Vezi bine, cifră cu noroc l oprească. Obsesia lui pentru punctualitate arăta pentru el, în ziua aceea. Trecuse cu bine de în direcția aceea. Nici consecințele nu au pârjolul pe care i-l adusese în gură primul snop întârziat să apară. de ardei iuți. Nici măcar o sprânceană nu Nu te mai lua după cucul lui Navid, au început să ridicase. Mai contează că ochii i se făcuseră se audă aluzii la precizia junelui Pasternak în izvoare? Aproape de victorie, nu-i mai păsa de relația cu trecerea timpului. Tot pe seama lui, ultimii doi rivali cu fețe schimonosite, încă în multe alte vorbe fără noimă. S-au îndrăgostit picioare, alături. Nici nu-i vedea. Cu gândul la damele de cucul lui Navid, spuneau unii. Cucul bicicletă, el apucase și cea de-a doua legătură. O lui Navid a sucit mințile fetelor, bârfeau alții. Te înghițise fără să creadă că fructul acelei plante uiți la hainele scumpe ca la cucul lui Navid, îi ciudate i-ar putea sfâșia simțurile mai mult decât mai reproșa câte unul consoartei. Oameni o făcuse deja. Ceilalți curajoși se zvârcoleau în răutăcioși.

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


48

proză de Emanuel Stoica Zicerile acelea s-au înmulțit până la urări de tot felul, având ca finalitate un eveniment legat de biata pasăre. Cânta-i-ar cucul lui Navid, mai lesne de reprodus pentru unii cărora vorbele tari nu le prea stau la îndemână, se transformă într-un verdict foarte aspru dacă vorbitorul pomenește și de vreun concert al zburătoarei pe mormântul inamicilor. Uite-așa, a intrat Navid în gura lumii. Acestea erau performanțe pe care tânărul nu și le dorise. Obiectivul lui fusese unul modest sau, cel puțin, așa credea la început. Prinzând de veste despre nemaiîntâlnita zestre a trofeului său abia după momentul victoriei, complexitatea situațiilor care derivaseră din această stare de fapt îl pusese, uneori, în încurcătură. Nici măcar nu știuse, de la început, dacă are vreo îndatorire față de originalul claxon care-l însoțea, zburându-i alături, de îndată ce încăleca șaua bicicletei. Bravo, băiete! Fii atent pe unde mergi, grijă la frâne! Ai o sonerie specială. Uite-o colo, cocoțată pe creanga din salcâm. O să-i anunțe pe cei careți stau în cale să se ferească. Drum bun! Atât. Tot ce putuse afla de la individul grăbit care îi înmânase premiul nu-i folosea, mai mult îl tulburase. Noroc că, băiat isteț, atent la ceea ce i se întâmplă, Navid desluși pas cu pas rosturile noii stări de fapt. De la început, ce-i drept, și zburătoarea dovedi că are ceva special, pe lângă o ciudată cunoaștere a situației căreia i se supunea din mers. Cum și-o fi însușit deprinderile pe care le dovedea fără preget de îndată ce-și vedea camaradul încălecând bicicleta? Cu neputință de înțeles, nici nu-și bătuse nimeni prea mult capul cu astfel de amănunte. Fără îndoială, însă, felul în care își făcea datoria, dacă nu cumva aceasta era vreo sminteală păsărească, se înfățișa ca un spectacol. Din pomul în care își făcuse sălaș, un păr aflat peste drum de locuința lui Navid, parcă pândind clipa în care omul găsea de cuviință să plece la drum, neobișnuitul porumbel își lua zborul, poposind mai întâi între coarnele bicicletei. Aici, dintr-o dată, țintind înainte cu privire care parcă s-ar fi vrut vulturească, guguștiucul scruta calea cu atitudine țeapănă, ca și cum ar fi vrut să spună că el e stăpânul, nu doar al omului care pedala și al bicicletei dar, și al împrejurimilor. Nu mult după ce bifa acest tabiet, se repezea spre vreun trecător aflat în față, pe care-l mâna spre marginea drumului cu fâlfăit de aripi și zăpăcindu-l cu monotonul cântec al neamului său. Mai pe șleau, ca și când cineva ar fi apăsat pe un buton ori ar fi tras de o sfoară să-i facă semn, pasărea începea să-și strige numele, de

fiecare dată când cineva apărea în drumul ciclistului ei preferat. În primele zile, acestea erau faptele care stârneau mirare și multă zarvă. Ierarhia s-a schimbat. Cea mai demnă de atenție reprezentație a cucului, lucru recunoscut de toată lumea, este acum prilejuită de situațiile în care pe cadrul bicicletei lui Navid își face loc vreo tânără domniță. Iată, un privilegiu care nu se obține ușor. Urzelile competitoarelor, justificările găsite pentru a escamota motivul real al târcoalelor date locurilor prin care trag nădejde că-l pot întâlni dar și argumentele jocului în mrejele căruia Pasternak Junior se preface că nu știe cum a căzut ar putea fi provocări pentru multe minți mobilate. Capete de bărbați, desigur. Spre deosebire de ei, pentru entuziastele noului curent, în cel mai optimist scenariu, misterele de acest fel ar merita mirarea provocată de constatarea că apa e udă. Opinia lor este însă la capătul opus primei, când vine vorba despre popularul tandem om-pasăre. Unele voci poartă în șoaptă stindardul potrivit căruia ar putea să discute cu îndreptățire despre acest subiect din altă perspectivă, folosind o denominație potrivită noii viziuni, Navidul cucului. Nici una, nici alta, a decis soarta. Și a avut dreptate. Simpla întâmplare a așezat în ramă atât omul cât și pasărea. Fără celălalt, poate că niciunul dintre ei nu ar fi fost privit în felul acesta. În chip misterios, frumoasele orașului intuind cum stau lucrurile, conversațiile dintre ele au început să păstreze, aparent, ca standard de bun gust, ocolirea felului în care ar face referire la cuc în combinație cu numele lui Navid. Dacă tot au chef de balamuții pe seama vreuneia mai norocoase dintre ele, își varsă năduful spre postura în care și-a găsit loc pe cadrul bicicletei ori spre chipul ei îmbujorat, mergând până la subtilități estetice din categoria celor referitoare la detaliile vestimentare care se asortează sau ba, cu penajul păsării însoțitoare ori cu anotimpul, cu strada pe care au fost văzute și chiar cu bănuita stare de spirit a lui Navid în ziua aceea. Și ce n-ar mai da fiecare dintre ele să fi fost în locul celei bârfite!

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


49

proză de Emanuel Stoica Trebuie să le dai dreptate, într-un fel oarecare. Cum să te crezi încărcată de virtuți prea puțin remarcate și să nu-ți treacă prin minte gândul unui pact întunecat, doar să te poți vedea pentru câteva clipe invidiată de pițipoancele acelea cu care te-ai măsurat mereu, în timp ce cucul - ah, da, cucul! - îți dă târcoale, cântă uneori așezându-ți-se pe umăr - deci cântă special pentru tine - sare de aici pe umărul lui Navid, mai face un ocol privind cercetător, descoperind înțelesurile ascunse ale împrejurimilor și apoi, uite, cum o ușuie pe proasta aia care și-a făcut de lucru să traverseze strada chiar acum, ca și cum tu nu ai ști că e doar un pretext! Ce romantic! Și când te gândești că băiatul ăsta plin de calități le scoate la promenadă pe toate neplimbatele... Deșertăciuni, gândi Navid cu voce tare, apăsând întâlnirii cu rolul pe care urma să-l joace i-ar fi în dimineața aceea pedalele mai viguros ca de putut hrăni generozitatea mult timp. Constatarea obicei. Încerca să lase în urmă obsesiile legate de îi umbri bucuria de a bifa un merit personal în tot ce știa că vorbește lumea despre el. Misiunea zămislirea decenței cu care se simțea în stare să pe care și-o asumase era importantă și nu putea să facă față situației. dea greș. Mai degrabă, s-ar cuveni să-i fie recunoscător Făcu semn cucului să i se odihnească pe umăr. Brunhildei. Da, a fost sugestia ei, fapt care trece Știa că pasărea nu va ține cont de sugestia lui cu mult dincolo de semnificația unui simplu decât dacă are chef, dar, în schimbul detaliu încurajator, îndemnul venind de la cea atașamentului necondiționat pe care i-l arăta, cel recunoscută ca sursă a unora dintre cele mai mai la îndemână lucru de oferit i se părea a fi un puternice și interesante idei de la temelia dram de bunăvoință. În lumina evenimentelor din reputației Pisicilor Savante. Organizatorii ultimele zile, ar fi vrut să-i arate și recunoștință. evenimentelor de aici încearcă mereu să evite Nu știa cum, deocamdată. pericolul monotoniei, iar când spui organizatorii, După ce numără a treia stradă prin care amâna spui Brunhilda Aliluieva. sosirea la destinație, își făcu avânt spre Pisicile Puțini sunt cei care au îndrăzneala să viseze că Savante. Refuză, ca de obicei, ideea că ar putea vor colabora cu ea. Selecția pe care o face este să fie timid în fața năravurilor de palat ale extrem de riguroasă. În acest punct, pentru hanurilor cu ospătărie. Așa îi place să alinte doritori, lucrurile devin complicate; printre cei locurile cu ifose aristocratice care își revendică care trebuie să-și accepte intrarea în categoria prin tot felul de șiretlicuri renumele de purtătorilor etichetei de aleși se numără și clienții. restaurante pretențioase. Parcă-i vezi: Excelentă Decretând că ideile bune se nasc dintr-un melanj alegere, doamnă! Excelentă alegere, domnule! Să între știință și artă, având drept rezultat revelații le spui tuturor așa ceva... individuale și colective care trebuie direcționate - Care dintre voi s-a trezit primul astăzi? îi cu atenție spre anumite categorii de consumatori întrerupse gândurile unul dintre cerberii de la pentru a le fi optimizat efectul benefic, Brunhilda intrarea din apropiere. Pun pariu, cucul ți-a dat aplică celor care aspiră să treacă pragul Pisicilor deșteptarea, găsi de cuviință să-și răspundă Savante niște criterii de departajare numai de ea singur. știute. Nu se obosește să ofere prea multe Veselia individului orbecăi prin aer preț de o explicații celor care îi reproșează că folosește un secundă apoi, mimând cu trufie o satisfacție concept prea alambicat. Își tratează produsul cu ostentativă, negată vizibil de zădărnicia căutării, atenția unui dictator obsedat, preocupat de toate ricoșă lovindu-se de indiferența lui Navid. detaliile ultimei recepții pe care o organizează, Nu era prima oară când cineva se amuza pe seama astfel încât participanții să conștientizeze în lui în felul acesta. Pe de altă parte, buna dispoziție fiecare clipă cine deține controlul, cui trebuie săacumulată în timpul încercării de a amâna emoțile i fie recunoscători și de cine să se teamă. Nu e suficient și nici obligatoriu să fii bogat pentru a fi acceptat la petrecere dar, dacă ai intrat în sală, faci parte din piesă. Dacă faci parte din piesă, trebuie să faci ce spune regizorul, iar regizorul sunt eu, pune ea punctul pe i, de la bun început, pentru cei care, pretinzând că nu pricep cum stau lucrurile, încearcă să-i ocolească exigența ori să evite respectarea regulilor și asumarea consecințelor propriilor opțiuni. Aparent, însușirea de a fi punctual, desăvârșită într-un fel nemaiîntâlnit, l-a introdus pe Navid în calculele Brunhildei legate de parcursul ultimelor trei zile ale congresului celor de la Internaționala Îngrijoraților. Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


50

articol

A fost o vreme când... Cristache Gheorghiu (Grecia) A fost o vreme când românii încă mai erau oneşti. Mă refer la oamenii de cultură. Nu toţi, ci doar o parte dintre ei, dar erau. Îmi vine acum în minte perioada de după primul război mondial. Când România a cunoscut un progres formidabil al economiei şi nu numai. Am la îndemână două exemple: Mircea Eliade şi – chiar dacă nu are aceeaşi recunoaştere internaţională şi nici aceeaşi talie intelectuală – Marcel Iancu. Nu există nici o legătură între cei doi şi nici n-aş pune mâna în foc pentru onestitatea lor absolută, dar au făcut fiecare câte o observaţie care mi-a atras atenţia şi despre care vreau să vorbesc acum. Mircea Eliade este cel care a inventat sintagma La Marcel Iancu, atenţia mi-a fost atrasă de „generaţia anilor...”, folosită azi abuziv şi fără articolul „Brâncuşi”, publicat de el în numărul justificare. El a făcut-o nu pentru a se lăuda, ci 52/1925 al revistei „Contimporanul” (şi nu pentru a sublinia rolul istoric pe care îl are, după „Contemporanul”) lui Ion Vinea. Elogiile aduse marea conflagraţie abia trecută şi înainte de cea lui Brâncuşi ni se par normale azi, după ce a care va veni şi pe care o intuia. Avea deci devenit celebru. Articolul însă a fost scris când conştiinţa responsabilităţii. Într-un articol el era doar în ascensiune şi nu atinsese cotele de polemic din 1936, publicat pe când era încă în mai târziu. Cât despre autor, el avea numai 30 de ţară, îi răspunde lui Zaharia Stancu, care acuzase ani şi era proaspăt absolvent al Academiei de „generaţia tânără” cum că ar fi „în pulbere”, Arhitectură din Zürich (1917). Dacă atitudinea adică fără valoare. În apărare, Mircea Eliade îi lui Marcel Iancu era normală, iată exemplul menţionează pe matematicienii Grigore Moisil, contrar: în 1951, în plină glorie, Brâncuşi a oferit Ţiţeica, Teodorescu, filozofii Constantin Noica, statului român atelierul său de la Paris, împreună Emil Cioran, sociologii Traian Herseni, H. H. cu numeroase lucrări, dar Academia Republicii Stahl şi foarte mulţi alţi aparţinători ai aceleiaşi Populare Române, într-o şedinţă prezidată de generaţii. De existenţa acestora şi a lucrărilor lor Mihail Sadoveanu, a respins oferta, sculptorul el avea cunoştinţă, deşi profesau în alte domenii. fiind etichetat ca „un artist decadent”. Totul era Iată o dovadă de cultură autentică, ancorată în oferit gratis, ca moştenire. Nu era doar realităţile vremii sale. Dincolo de solidaritatea Sadoveanu implicat. La şedinţă au mai unei generaţii, a contat recunoaşterea valorii, participat: G. Călinescu, Iorgu Iordan, Camil pentru că Mircea Eliade nu evidenţiază numele Petrescu, Al. Rosetti, Al. Toma, George Oprea, prietenilor, ci pe acelea ale unor adevăraţi J. A. Steriadi, Victor Eftimiu, Geo Bogza, Al. creatori. Nu vreau să critic pe nimeni, aşa că Graur, Ion Jalea, Perpessicius, K. Zambaccian. prefer să nu mă gândesc la cei ce se auto-numesc Drept urmare, astăzi, întreaga naţiune se azi „oameni de cultură”, dar cunoştinţele lor se străduieşte să strângă banii necesari să cumpere limitează la o zonă extrem de îngustă, astfel că o singură lucrare, „Cuminţenia pământului”, termenul „cultură generală” este o pălărie mult pentru care bugetul Ministerului culturii nu are prea mare pentru ei. fonduri. L-am amintit pe Marcel Iancu cu menţiunea că nu are renumele lui Mircea Eliade. Nu numai atât, dar el este cvasi-necunoscut pentru marea majoritate a intelectualilor români, deşi merita să fi fost pus în evidenţă. El, fratele lui şi Tristan Tzara sunt printre principalii fondatori ai Dadaismului. Da, da, Dadaismul este românesc, deşi s-a născut în Elveţia. Pentru cei mai mulţi, numele lui Tristan Tzara este asociat cu Dadaismul şi tot lui i se atribuie şi căderea lui în desuetudine. Ce-i drept, el a fost principalul propagandist al noului curent. Era poet, deci omul cuvintelor, locvace, avea energie şi Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


51

articol de Cristache Gheorghiu

-

voinţă. Poezia lui însă nu a convins, ceea ce s-a repercutat asupra întregii mişcări. Dadaismul însă nu este numai poezie; el propune o modificare a gândirii artistice, cu eliberarea ei de dogme şi idei fixe, cu implicaţii majore în arta plastică, ale cărei efecte sunt vizibile şi azi, în arta contemporană. Stilul creat de dadaişti – în care Marcel Iancu a fost promotor – este decelabil încă şi aş putea afirma că nici un alt curent artistic ulterior nu a marcat arta plastică în mod semnificativ. Oricum, indiferent de opinii particulare, chiar dacă nu este cel mai grozav stil pe care l-a cunoscut istoria artelor, el este cunoscut şi recunoscut în toata lumea. Câte ţări se pot lauda cu asemenea performanţă? Cum susţinem originea românească a literar. Am vorbit a doua zi lui Arp şi lui Tzara Dadaismului? Să analizăm faptele. În toamna despre proiect, pentru a-i convinge să-şi dea anului 1915, românul Marcel Iancu şi fratele său concursul. Tzara a intuit pe loc folosul ce s-ar ajung la Zürich, ca studenţi la Academia de putea trage... În fiecare seară noi prieteni s-au Arhitectură. Dar, „...mizeriile războiului mi-au adăugat grupului nostru. Poeţii cântau, scriitorii tăiat orice resursă şi am început să-mi asigur îşi declamau proza şi nimicnicia, pereţii viaţa cântând în localurile de noapte ale Zürich- scânteiau de picturi şi de manifeste, se ascultau ului vechi cântece populare din Franţa, Anglia, ariile pieselor executate de Ball la pian şi se România. Fratele meu mă acompania la pian”. dansa pe melodii negre ori javaneze, echipaţi cu Este destăinuirea lui, cf. Marc Dachy, „Journal du măştile confecţionate de mine, ori se recitau, la Mouvement Dada”, Skira, 1989, pg. 57, citat în patru voci, în patru limbi diferite, poeme „Întâlniri cu Marcel Iancu”, de Geo Șerban. simultane.” (idem). Curând după seara Ajunge astfel la taverna lui Hugo Ball. „Când a inaugurării (5 februarie 1916), extravaganţele înţeles că eram pictor (fusese elev al lui Iser), că- zurbagiilor au fost botezate „DADA”, după cele i frecventam pe cubişti şi futurişti, că ştiam poeţi mai frecvente cuvinte, rostite de către români: şi alţi artişti din Zürich, mi-a propus imediat să Da! Da! particip la planul său de a crea un cabaret expresionişti, cubişti, abstracţionişti, Astăzi, cum spuneam, Tristan Tzara (trist în suprarealişti etc. ţară), născut la Moineşti, este considerat- cu toţii erau tineri, de vârste apropiate, iar principalul fondator al Dadaismului, alături de destrămarea grupului s-a produs odată cu Hans Richter, Jean Arp, Hugo Ball şi alţi câţiva, estomparea entuziasmului juvenil şi căutarea nu atât pentru contribuţia sa literară, cât pentru unui drum propriu, de către fiecare artist. activitatea de popularizare. Se spune că mişcarea După terminarea studiilor, Marcel Iancu s-a DaDa a încetat în 1919, odată cu plecarea lui întors în România, unde a lucrat ca arhitect, Tzara la Paris, unde s-a angajat în activităţi mai contribuind la modernizarea urbanismului puţin literar-artistice, alături de André Breton, bucureştean. Se pare că el a fost primul care a Louis Aragon - ilustru membru al Partidului introdus în vocabularul nostru sintagma „arta Comunist Francez - şi alţii. Este adevărat că abstractă”. Astăzi, la auzul ei, cei mai puţin perioada cu adevărat inovativă a mişcării obişnuiţi cu ea, o pot trata cu dispreţ. încetează după câţiva ani, dar nu putem pune Exhibiţionismul unor „artişti” lipsiţi de talent dă totul pe seama lui, cel puţin din două motive: apă la moară detractorilor. În concepţia lui adevăraţii creatori sunt membrii „Cabaretului Marcel Iancu însă, stilul abstract are alt sens: Voltaire”, iniţiat de Hugo Ball, Marcel Iancu şi „...precum muzica grupează sunetele în vederea Tristan Tzara: Jean (Hans) Arp, Max Ernst şi unei armonii care exprimă o stare sufletească, soţia lui, Emmy Hennings, Richard pictura abstractistă dispune liniile şi culorile în Huelsenbeck, Sophie Taeuber, Marcel vederea unui rezultat armonios.” Armonia Duchamp, Hans Richter şi mulţi alţii, la care se rămâne, deci, în picioare ca principiu adăugau sporadic unii dintre cei etichetaţi azi ca fundamental. România l-a uitat însă, şi nu pentru că – la vremea lui – fusese „decadent”. El, spre deosebire de Brâncuşi, s-a întors în ţară. Ce-i drept, nu avea nici forţa şi nici perseverenţa celebrului sculptor. Mai recunoscătoare îi este străinătatea. Dicţionarul Wikipedia, spre exemplu, îi oferă doar 470 de cuvinte în varianta românească, dar 10.246 şi numeroase fotografii în varianta engleză. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul lui Tristan Tzara (712 faţă de 13.078) şi al mişcării DaDa însăşi. Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


52

english corner

Diana Horvat (SUA)

See you around…

She waved at me good bye Like she was saying "I'll see you around" She was getting ready to leave into the unknown The bag was empty But she was going to a place with Love They were waiting for her But we couldn't ever say good bye We were trying to freeze the moments And absorb every word She was trying to formulate… My heart was sinking and couldn't understand this “why” My memories were flashing But nothing more we could do Because she was chosen To experience a whole new reality That we could not grasp With our limited minds The secret world was being revealed To her I'll see you around

One day and we will catch up On the mistery of the afterworlds... Mi-a făcut cu mâna Ca și când ar fi zis ”Ne mai vedem curând”. Se pregătea să meargă în necunoscut, Bagajul era gol, Dar se ducea într-un loc plin de iubire. Ei o așteptau Dar nu puteam să ne despărțim Încercam să încetinim scurgerea timpului Și să absorbim fiecare cuvânt Pe care îl formula. Inima mi-era grea și nu puteam înțelege acest “de ce”; Amintirile se derulau Dar nu mai puteam face nimic Pentru că fusese aleasă Să pătrundă într-o nouă realitate Pe care noi nu o puteam înțelege Cu mințile noastre limitate. Lumea secretă i se dezvăluia Ei… Ne mai vedem Și într-o zi vom povesti Despre misterele lumii de apoi…

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


53

proză

Prin urechile acului Mariana Zavati Gardner (Anglia) Rick se aruncă pe bancheta şoferului, îndepărtând involuntar o buclă rebelă de pe frunte. Cheia în contact şi piciorul pe accelerator. Am scăpat ca prin urechile acului! Ce vor femeile astea de la mine? Doar nu-s prost! Nici vorbă de căsătorie! Nu mă prind dumnealor în laţ aşa uşor! Mai bine mort decât însurat! Dacă Rick gândeşte raţional, asta pare extrem. Ştie doar direcţia atenţiilor lui Kate şi o evită ca pe ciumă. Din zori, mobilul îi este fierbinte cu încercările ei de a-l contacta. I-a trebuit tot curajul ca să-i comunice în cuvinte directe şi la obiect, în timpul ultimei convorbiri pe mobil: - Am terminat, Kate. Nu am conformaţia emoţională să fac faţă insistenţelor şi moţoacelor tale, şi ca un gentleman i-a închis telefonul în nas. Vrăjitoarea! Cu acest gând, îl străbate un fior glacial. Îşi ajustează mâneca de la cămaşă şi-şi înfige iar degetele în bucla rebelă. Rick porneşte automobilul. Este nerăbdător să ajungă la locuinţa Julietei, ca să citească celor doi fii ai lui o poveste înainte de culcare. N-are încotro, fiindcă Juliet insistă în acest ritual, deşi el a considerat întotdeauna că este de datoria mamei să-şi crească plozii. De asta Rick a insistat întotdeauna să-şi menţină statutul clar de partener al Julietei şi nu de soţ, care – dacă este să fim realişti – a cam început să-şi piardă nurii, înecându-se în roţi de grăsime în jurul taliei şi pe la şolduri, cu pungi sub ochii de culoarea sinelii. Dar, dacă-i vorba să fie cinstit, carnea cu prune pe care o găteşte Juliet sâmbăta este delicioasă. Gândindu-se la Gemma, Rick este mulţumit că a pus piciorul în prag. Ce bine s-a potrivit. Gemma îi este rendez-vous-ul de miercuri, atunci când colega ei de apartament, Kate, lucrează până seara târziu la cârciuma din cartier. Iar l-a făcut să întârzie. Ce-o fi apucat-o să-l cheme urgent de la serviciu, ca să-i dea ultimatum? Ameninţări că se sinucide, adică! Rick are experienţă şi este imun la astfel de ameninţări. A auzit asta de nenumărate ori de la ex-prietene, ex-partenere şi ex-logodnice. N-o să se lase el intimidat de aşa ceva! Un fior îl trece când se gândeşte la Gemma. - Ori mă iei de nevastă, ori drumurile ni se despart imediat! L-a ameninţat smiorcăindu-se, tocmai când Kate a înrămat pe neaşteptate uşa dormitorului Gemmei. Kate este rendez-vous-ul lui de luni, atunci când Gemma lucrează în schimbul de noapte la supermarket. Tinerele astea, cei drept pasionate, nu-i dau altceva de ales decât să o ia la sănătoasa, cât mai departe de ghearele lor. Îşi trage pantalonii şi ciorapii pe dos cu o mână, şi-şi înşfacă haina cu cealaltă mână. Gemma aruncă după el cu ce-i vine la mână, încât trebuie să-şi încheie nasturii de la cămaşă şi să-şi încalţe pantofii în faţa uşii de la intrare. Un puşti, care se întâmplă să treacă călare pe-o bicicletă pe trotuarul din faţa casei, e în hohote când îl zăreşte, ba chiar îl arată cu degetul. Rick, roşu ca sfecla, aleargă pe cărăruia de la uşa casei spre portiţa fără gard. În doi paşi trece peste iarba care ţine loc de trotuar şi-i în maşină. Răsuflă de două ori, îşi pune cravata şi haina de la costum şi-şi numără binecuvântările. Acum îi telefonează Julietei s-o anunţe că va fi acasă în 20 de minute. La etaj, gemetele Gemmei se aud prin pereţii subţiri ai casei victoriene. La parter, Kate cu un pahar plin ochi cu whisky, scurmă cu mâna în tava cu cartofi şi-l alege pe cel mai umflat. Îl scoate din grămadă. Merge la cutia cu articole de cusut, pe care a cumpărat-o anul trecut în concediul petrecut cu Rick în Normandia. Extrage colecţia ei de ace din una din despărţiturile cutiei. Se aşează confortabil pe un scaun cu spătarul înalt. Ia binişor cartoful în mână. Se porneşte să zgârie doi ochi pe suprafaţa bulbucată. Conturează un triunghi drept nas şi două linii care se unesc în loc de gură. Pe faţă i se imprimă un rânjet de gargoyle. Socoteşte în sine Ah, da, acuşi îs gata! Cu grijă, scoate, unul câte unul, acele adormite în pernuţa de ace în formă de maşină de cusut cu pedală şi, meticulos, le împunge adânc în cartof. În interiorul conturului ochilor, nasului, gurii... şi ultimul ac îl plasează delicat adânc în inimă... Ah, da...! Rick apasă pe accelerator... - Rick, trezeşte-te Rick! Da, deschide ochii, Rick! Mă auzi, Rick? Strânge-mi degetul, Rick, dacă mă auzi! Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


54

poezie

Dezdemona Stan (Irlanda)

Iarna E iarnă iar... ninge în gând din când în când cu fluturi albi de borangic sculptat în suflet, fluturi ce-și poartă zborul lin spre orizonturi vii ce se transformă zi de zi în noi speranțe dinspre amintiri, cu un surâs sfios de zână și o baladă scrisă în cuvinte nesfârșite sclipind sub soarele din noapte. Ninge pe suflet c-un zâmbet timid către-un surâs de lună, ninge pe chip c-o lacrimă de umbră schimbată în furtună de vise, rugăciune și povești, ninge peste oameni cu molecule într-o veșnică schimbare, ce îi transformă iremediabil în oameni de zăpadă cu-mbrățișarea rece, dar sufletul tot arde... în fața zilei ce le-arată

ninsoarea blândă a sentimentelor ce au reușit s-ascundă trăirea iernii ce se voia cruntă. Ninge cu stele și vise și afară au rămas doar oameni și fluturi pe strada de dor spulberată de frig și alte dorințe... neștiute, în iarna ce-așteaptă o nouă venire mai caldă... și mai calmă să se iubească-n primăvara timpului trecut și toamna care va veni, să nască anotimpuri noi cu orizonturi ruginii, spre care fluturi argintii, ninși cu zăpada unei clipe să își valseze tainic, într-o nesfârșită metamorfoză pictată cu amintiri, dansul dorinței ce sta ascunsă în zâmbetul unei balade și soarele din noapte al unei zâne...

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


55

proză

Un cui în inimă Ioan Silvan (Spania)

Se dădu câţiva paşi înapoi, îşi făcu vânt şi sări în prăpastia de alături. După aproape cinci minute, ieşi de acolo transfigurat în bărbat, gol puşcă şi îngheţat de frig. Hainele îi rămăseseră în boschetul în care sărise din tren, apucă o pătură din căruţă, se înveli cu ea şi urcă pe capră. Prinse biciul în mână, întoarse caii şi porni pe un drum forestier spre Beerk. Nu avea ceas, dar după poziţia stelelor pe cer, putea fi ora unu. Helena sosise înaintea lui în Pectara. Parcă primelor zile ale venirii lui Ioancoo în sat şi maşina în uliţă, în faţa casei Maritzei, şi de întreaga istorie a familiei uzurpate de el. O acolo o luă pe jos, treizeci de metri, până acasă. mulţime de întâmplări nefaste începuseră să-şi Ciubuc o simţi şi veni în calea ei. Pe Trahan îl găsească explicaţia în faptul că el era strigoi, duseseră străjile, cu douăzeci şi patru de ore în iar motivele pentru care vrăjitorul Cuttyt îl urmă, însă ea nu ştia acest lucru. Înainta pe trimisese să locuiască în Beerk, deveniseră uliţă ca într-o mare de întuneric, în largul evidente. căreia, casa, prunii, merii şi nucii, îngreunaţi de Casa lui Ioancoo era construită la jumătatea chiciura albă, se învolburaseră. În sufletul ei, ogrăzii dintre Dâmbul Sigului şi Dealul lui ascensiunea urii faţă de Ioancoo nu putea fi Palco, iar Viltor se putea socoti rudă cu oprită, răspunsul la întrebarea pe care i-o Ioancoo, dacă accepta că Ioancoo, cel de-al pusese vânzătorului de bilete, în legătură cu doilea soţ al mătuşii sale, Soraia, îi devenise descendenţa dintr-un strigoi şi o femeie unchi prin afiliere. Cu douăzeci de ani în urmă, obișnuită, fiind motorul declanşării acesteia. când mătuşa lui Viltor îl cunoscuse pe Ioancoo - În cazul ăsta... Trahan este băiatul lui şi îl prezentase tuturor drept noul ei soţ, după Ioancoo! gândi cu voce tare, apropiindu-se de ce rămăsese văduvă cu trei copii, acesta era cel grădina de flori. De aceea a ieşit copilul strigoi. mai bine bărbat din sat. Născut într-o localitate Iar Beerkul, mormântul secretului pe care incertă şi venit în sat pe post de macho de casă, Viltor, nu trebuie să-l afle niciodată. Preţul femeile îşi întorceau capul după el, fără neplătit de mine, pentru pasiunea pe care am reţinere, chiar dacă soţii unora dintre ele, ţărani făcut-o atunci, pentru un strigoi adult, blând şi fiind, le mai trăgeau câte o palmă după ceafă, maiestuos, a devenit scadent. Mizeria morală când le surprindeau. Era înalt Ioancoo pe de care mă fac vinovată, trebuie spălată în atunci, drept şi spătos, făcea jogging dimineaţa această noapte! până în Dealul Pădurii şi înapoi, bea cafea şi se Se opri şi izbi cu pumnul în poarta deschisă. parfuma după fiecare bărbierit, nu doar - Dacă am trăit relativ uşor, cu conştiinţa duminica, înainte să meargă la biserică, cum infidelităţii conjugale timp de şaisprezece ani, făceau ceilalţi bărbaţi din sat. Pământul pe care continuă să-şi reproşeze, în realitatea erau construite cele două case, a lui Viltor şi a consecinţelor acelei aventuri, nu mai pot trăi! lui Ioancoo, fusese cândva o singură Urcă pe prispă, apucă în mână clanţa uşii de proprietate. Bunicul lui Viltor, având doi copii, la intrarea în tindă. În timp ce sta cu mâna pe Soraia şi pe tatăl lui Viltor, împărţise terenul strânsă pe clanţa uşii, întrebându-se dacă mai în două părţi egale, pe la Pârâul Valeri, de are dreptul moral să treacă pragul acelei case aceea şi relaţia dintre cele două familii, vreodată, prin minte i se perindară, imaginile rămăsese una cu iz de rudenie, inclusiv după Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


56

proză de Ioan Silvan moartea Soraiei. În casa mătuşii Soraia apăruseră fenomene stranii, imediat după cununia acesteia cu Ioancoo, dar nimeni, cu excepţia Maritzei, nu se gândise că acestea ar avea vreo legătură cu intrarea lui Ioancoo în familia acesteia. În mai puţin de trei ani, femeia s-a curăţat, împreună cu cei trei fii, minori, pe care îi avea. Întâi a murit băiatul cel mare, pe care îl chema tot Viltor ca şi pe soţul Helenei. Viltor, fiul cel mare al Soraiei se înecase cu o sarma, pe când avea doar şaisprezece ani, în seara primului Crăciun petrecut alături de tatăl său vitreg. Nimeni nu îl putuse scăpa de la moarte, deşi erau de faţă multe persoane, iar prietenii şi rudele îi păstrau imaginea proaspătă în memorie, pentru că fusese un copil de treabă. Se găsiseră destule voci care să spună că moartea copilului fusese un lucru necurat, printre care, chiar şi cea a lui Ioancoo. Ioancoo, care tocmai se cununase cu Soraia, chemase nouă preoţi, să facă nouă slujbe diferite de alungare a duhurilor rele din gospodărie. E drept că, el nu stătuse acasă pe durata slujbelor de sfinţire a casei, fântânii şi ogrăzii, pe motiv că are altă religie, dar sătenii apreciaseră gestul. Un an mai târziu, Radu, cel de-al doilea copil al Soraiei a căzut în făntână şi s-a înecat chiar sub ochii mamei sale şi iar a fost jale şi doliu de o jumătate de an. - Asta nu-i a bună, scria atunci ziarul local „Ora cinci, seara”, sugerându-le procurorilor din Sim Leusilv, care anchetau cazul, că ar trebui să caute adevărul şi în alte cauze. Ioancoo, personal se adresase poliţiei şi solicitase o anchetă specială, în urma căreia fusese amendat tot el, pentru că nu pusese la gura fântânii, un tub mai înalt. - Bietul om! îl compătimise lumea. După ce a acceptat să fie tată la trei copii orfani şi i-a iubit ca pe ochii din cap, a mai plătit şi amenzi, pe nedrept. - Dă-l dracului, să plătească! Mai bine cădea el în făntână, îl blestemase atunci Maritza, care locuia peste drum de Ioancoo. Ăsta-i un nemernic, un drac ticălos, voi femeile sunteţi proaste, că vă beliţi toată ziua ochii după el, pentru că se îmbracă cu nişte haine de coțovechi, să arate a domn. Instinctiv, Maritza simţise că moartea celor doi copii, avea legătură cu venirea lui Ioancoo în Beerk, dar pentru că nu reuşise să-şi

argumenteze atitudinea, fusese socotită geloasă. Mai târziu a murit chiar mama celor trei orfani, Soraia. Cu ea a fost o treabă mai complicată, pentru că a călcat într-un cui ruginit, nu s-a dus la medic, a făcut tetanos şi a zăcut un an. Nici Cristuţ, fiul cel mic al Soraiei, nu fusese ocolit de un sfârşit tragic, aruncânduse în aceeaşi făntână, în care murise şi fratele său, Radu, chiar în noaptea morţii mamei sale, din pricina durerii. Aşa a rămas Ioancoo singur, în casa cu şapte camere, construită de fostul soţ al Soraiei, pe când bietul om, lucrase în minele de cărbune de la Uricani şi Lupeni. Sătenii îl iubeau pe Ioancoo, pentru că era un bărbat blând, discret şi săritor la nevoie. Femeile îl curtaseră mulţi ani, dar el nu răspunsese provocărilor, dincolo de limitele bunului-simţ. De bogat era bogat, aşa venise în sat şi mereu se îmbrăca elegant. - E un curvar! îl acuza Maritza, ori de câte ori venea vorba despre seriozitatea vecinului ei, Ioancoo. Eu l-aş scoate din sat cu poliţia! - E om de treabă, îl apărau alţii. De câte ori lam chemat pe post de doică la copii, că nu aveam cu cine să-i las, el a venit, spunea Maria Perti. Şi mi-a spălat el, domnul, mie, copiii la fund, nu o dată! - Şi mie îmi place de el, susţinea Viltor. O vară întreagă mi-a dat fânul în car cu furca şi n-a primit un leu, zicea că mai bine lucrează, decât să se plictisească în curte. - Nemernic! Nemernic! îl catalogase în schimb, un nepot de-al Sogiei, care locuia chiar în centrul satului. Am observat eu, la el, un comportament ciudat, dar nu pot să vorbesc despre asta, că mi-e frică. Feriţi-vă de el, dacă vă spun! Acuzaţiile aduse lui Ioancoo fuseseră totdeauna puse pe seama faptului că nu era originar din Pectara. Dar şi invidia şi gelozia erau presupuşi factori de instigare împotriva lui. Principalii instigatori erau, mai ales, bărbaţii care îşi bănuiseră nevestele că se topiseră cândva după Ioancoo. Helenei nu i se întâmplase însă, niciodată, să fie bănuită de o relaţie extraconjugală cu Ioancoo, tocmai pentru că de la început, noul vecin, intrase în casa ei, ca rudă. Considerându-l mai vinovat ca niciodată, de aducerea în viaţa lui Viltor a unui fruct atât de otrăvit, hotărî să-l ucidă în aceea noapte. De aceea nu apăsă clanţa uşii de la intrarea în tindă, cu toate că îl auzea pe Viltor sforăind în dormitor şi ar fi fost nerăbdătoare să-i

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


57

proză de Ioan Silvan povestească detaliile aventurilor de la Furrya. Se uită la ceas. Era ora unu şi jumătate. Nu ştia de ce, dar după cum îl cunoştea pe Ioancoo, era sigură că acesta va sosi acasă la cel mult o oră, în urma ei. Intră pe întuneric în bucătăria de vară, îşi reevaluă arsenalul. Strategia era făcută, o gândise pe drum de la Ciucea până în Beerk. O parte din unelte erau la îndemână. Cunoştea bine şi casa lui Ioancoo. Ştia că la intrarea în verandă, în dreptul celor patru trepte din beton, la înălţimea de un metru şi jumătate de la bordura de marmură neagră cu vinişoare aurii, constructorul instalase o priză. Era o monofazică îngropată în tecuială, cu capac din plastic transparent, folosită mai ales pentru ferăstrăul de tăiat lemne sau pentru pompa de udat în grădină. Închise ochii, strânse globurile oculare ca între două coji de nucă pietroasă să se îmbărbăteze, după care şterse de praf sacoşa veche de muşama, găsită la întâmplare peste lada cu lemne de sub sobă. Lungimea cablului electric, de care avea nevoie, era calculată şi ştia că trebuie să fie de cel puţin doi metri. Scoase televizorul din priză, luă prelungitorul, îl tăie, îl curăţă de izolaţie pe o lungime de opt centimetri şi îl puse în sacoşă. Ieşi în curte. La Ioancoo era încă întuneric, semn că acesta nu sosise acasă. Se îndreptă spre şură. În fundul şopronului era lada mare de lemn, în care aruncau de mai mulţi ani, tot felul de piese şi şuruburi, despre care se presupunea că ar mai putea fi folosite cândva. Ştia că în urmă cu câţiva ani găsise în colbul uliţei un colţ de grapă şi că îl aruncase în lada aceea. Era un cui din metal oţelit, lung de douăzeci şi cinci de centimetri, pătrat, cu vârful ascuţit la forjă şi capul umflat de lovituri. Se aplecă și căută printre inele de oţel ruginit, şuruburi, capete de osii, pipăind cu degetele spre colţul în care îşi amintea că-l văzuse ultima dată. Ciubuc dormea pe fânul încălzit de propriul lui corp şi fără să-şi părăsească culcuşul, o privea cu botul întins înainte. Mănuşile de cauciuc, pe care le folosea când freca oalele afumate cu nisip, erau aruncate pe cuptor. - Acest detaliu este fundamental! gândi. Mănuşile sunt cele mai importante, ca să nu las amprente; şi cizmele de gumă, să nu mă curentez, la o adică. Dar nu numai ele, şi ciocanul este la fel de important, şi galoşii, dacă mi-ar intra peste cizme. Pipăi cu meticulozitate în ladă şi găsi colţul

de grapă. Nu era de la grapa lor, era o ruginitură de oţel, de la o grapă de lemn, trasă cândva de vite. Dar nu de vitele lor, ei nu mai foloseau de mult timp utilaje trase de animale. Era o relicvă a perioadei de după cel de-al doilea război mondial, când oamenii de la ea din sat nu descoperiseră încă tractorul. Dădu de colţul de grapă în praful gros de două degete, de pe fundul lăzii. Viltor nu-l văzuse niciodată, absolut întâmplător nu văzuse nimeni colţul de grapă tras cândva de vite şi păstrat o vreme de ea, pe grinda de la prispă. Acum devenise util. - Orice lucru este bun, dacă-i din metal, îl auzise pe tatăl ei spunând în copilărie. Din lemn, ciopleşti repede un arac, o oişte, dar dacă nu ai un inel de metal să-i tragi pe muştiuc... - Ce-i acela muştiuc? îşi amintea că îl întrebase. - Capătul de la clarinet! îi explicase părintele şi de atunci, de câte ori găsea pe undeva un fier ruginit, îşi amintea de cuvintele lui. Şi acum îşi amintise de ele, deşi nu-i ardea de amintiri. Pipăi cu vârful degetelor muchia rotunjită de bulgării pe care îi sfărâmase în timp şi înţelese că prinsese în mână capătul cel gros al colţului de grapă. Îl scoase afară. Privindu-l prin întuneric, nu desluşi decât imaginea unei virgule gigantice, pusă la finalul unei idei stranii. Deschise sacoşa aflată la îndemână şi îi dădu drumul înăuntrul acesteia. Când căzu peste şmolul ciocanului vechi, scoase un clinchet. Nu îşi făcu probleme, zgomotul nu fusese atât de puternic încât să-l trezească pe Viltor. - Ce-mi mai lipseşte? se întrebă. Am nevoie de mănuşile care sunt deja trase pe mâini, de cizmele de cauciuc din picioare, de colţul de grapă, de ciocan, de cleşte şi de cablul electric. Cam atât!” Ieşi din şopron, privi iar spre casa lui Ioancoo şi văzu lumina aprinsă la baie. - A sosit strigoiul! gânguri. Se îndreptă spre vie. Ţinea strânse în mână, mânerele sacoşei cu uneltele, a căror inventariere era repetată întruna. Urcă pe cărarea din Gruy, trecu pârâul la o sută cincizeci de metri în amonte de casă. Pe lângă fântână trecea o cărare dinspre pădure spre sat şi urmele puteau părea a veni din orice direcţie. Aşteptă o vreme ghemuită pe coama unui dâmb, la cincizeci de metri de casa lui Ioancoo. Câinele lui Ioancoo o simţi, dar nu lătră. Era obișnuit să o vadă, noaptea, intrând pe vârfurile

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


58

proză de Ioan Silvan picioarelor, în curtea lui Ioancoo. Frigul îi pătrundea în oase, dar dorinţa de a-şi pune planul în practică era mai puternică decât gerul. - Aştept să stingă luminile! îşi zise. Odată şi odată, tot se va duce el la culcare. Beerkul era pustiu la ora aceea. Prin curţile oamenilor nu uitase nimeni vreun bec aprins. Deşi înstăriţi, ţăranii din Pectara erau renumiţi pentru zgârcenia lor. De aceea, după lăsarea nopţii, pe uliţele din Beerk, dar şi pe cele ale Pectarei, strigoii se deghizau în voie, sub protecţia obscurităţii tradiţionale. În cele din urmă, razele albe ale tubului fluorescent din baia lui Ioancoo se stinse şi întreaga ogradă se cufundă în beznă. - Trebuie să mai aştept, cel puţin o jumătate de oră, calculă. Până când Ioancoo o să adoarmă profund, ca în tren, până când o să viseze că umblă prin palatele lui Cuttyt, că se plimbă cu Liftul Muntelui pe drumul de veci, spre zidurile în care voia să-mi îngroape copilul. Are puteri vrăjite? Nu-i nimic, şi eu am puteri înrăite, vreau să-l văd zvârcolindu-se în ghearele morţii, în ghearele unei morţi definitive, în urma căreia să nu mai poată fi înviat de sub bulgării aruncaţi de oameni peste el, niciodată. Mai aşteptă un timp. Privi din nou la ceas. Trecuse aproape un sfert de oră din timpul rezervat tatonării. Coborî pe poteca de lângă nucul cel mare, însă nu intră în curte. Un liliac zbură aproape de capul ei, gata să i se agaţe în păr. Îşi imagină că ar putea fi un spion de-al lui Cuttyt, dar nu voia să se gândească la lucruri care să o facă să dea înapoi. Era nerăbdătoare să-şi vadă proiectul dus până la capăt, să se întoarcă acasă, să intre în aşternut lângă Viltor, să doarmă până a doua zi la amiază. - Nu ar trebui să dureze mai mult de cinci minute, calculă. Îi fac de petrecanie şi plec. Liliacul reveni în zbor, de data aceasta atrăgându-i atenţia prin obrăznicia tumbelor pe care le făcea prin faţa ochilor ei. - Zboară tu cât vrei pe aici, îi zise. În ochi să nu-mi intri! Din mâinile mele tot nu-l poate scăpa nici Cuttyt, nici Choon, nici prietenul lui, Demonio. Nimeni nu-l mai poate scăpa de furia Helenei în noaptea asta. Până în faţa casei lui Ioancoo mai erau cincizeci de metri. Cunoştea fiecare detaliu al curţii. În partea dinspre grădină, avea de trecut

o portiţă din fier forjat, cu inscripţia sudată datând din 1973. Era anul în care minerul ieşise la pensie. Ştia cum se deschide portiţa, la dreapta. Avea o broască cu şildurile turnate din bronz, cu mânerele galbene, arămii. „Bine!... gândi. M-am apropiat destul. Trebuie să strig câinele, înainte ca acesta să apuce să latre”. Chemă câinele. Era un dulău negru, de zece ani, cu părul cârlionţat, lucind de sănătate. Câinele veni şi se gudură la picioarele ei. Îl ignoră. Când ajunse în dreptul treptelor, scoase cordonul electric şi legă unul din fire de clanţa lucioasă a uşii metalice de la intrare. Introduse ştecherul în priza situată la înălţimea umărului ei, apoi bătu. - Cine-i? îl auzi pe Ioancoo întrebând. - Eu sunt, Helena, am venit să ne împăcăm! Deschide! Nu-mi cade bine să rămân supărată cu tine... Bătrânul îi recunoscu vocea şi se ridică din aşternut. O crezu. De nenumărate ori se certaseră din te miri ce motive, peste zi, şi se împăcaseră noaptea, în acelaşi fel. - Bine, vin! spuse Ioancoo. Vin imediat! Îl auzi dîndu-se jos din pat, deschizând uşa de la dormitor, apropiindu-se. Când cheia se răsuci în broască şi uşa începu să se deschidă, spre interior, Helena lipi cel deal doilea fir al cablului electric, de mânerul metalic. Un scurtcircuit urmat de o flamă albă, lumină curtea şi braţul strigoiului înțepeni întins. Atât de rapid, încât, dacă geamătul lui, scurt, nu ar fi fost urmat de o căzătură, ai fi putut jura că Ioancoo, făcuse doar... sssât! - Asta-i! zise Helena. S-a terminat! Scoase cablul electric din priză, îl făcu colac, scoase din sacoşa pe care o ţinea strânsă sub braţ cleştele patent şi demontă mânerele scrumite, din cauza scurtcircuitului electric. Le puse în sacoşă împreună cu cablul şi cleştele, apoi intră. Când păşi în hol, Ioancoo încă mai sufla întins pe pardoseala de gresie, mâna dreaptă, fumegând, mirosind a carne arsă de om. Se aplecă deasupra lui, tremurând, scoase din sacoșă colțul de grapă, îl potrivi perpendicular pe pieptul fierbinte, prinse în mână ciocanul și începu să bată. Strigoiul murmură ceva, neînțeles. Helenei nu îi păsă de scâncirea aceea de câine rănit, nici de zvâcnirea picioarelor care, sub ochii ei, se încovoiau ca un șoric pus pe jăratec. Lovi cu putere de trei ori. După a treia lovitură, cuiul intră până la capăt. Pieptul

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


59

proză de Ioan Silvan lui Ioancoo țâșni spre tavan, ca și cum ar fi tresărit, dar nu se ridică de pe gresia rece mai mult de cinci centimetri. Apoi se lăsă în jos și nu mai mișcă. Helena apucă floarea metalică a colțului ruginit cu toate degetele mâinii stângi și îl trase afară. Se ridică în picioare, aruncă ciocanul în sacoșă, iar peste el, virgula aceea din fier și carbon, mânjită de sânge. - Acum... drum bun pe lumea cealaltă! murmură. O pată mare de sânge îşi imagină sub halatul

strigoiului, dar nu stătu să o vadă. Se întoarse cu spatele, trase în urma ei ușa și, pe vârfurile picioarelor, părăsi curtea. Liliacul îi dădu din nou târcoale, dar de vreme ce nu o încurcase cu nimic, nu îl luă în seamă. La cinci sute de metri de sat, la marginea Pădurii Ursului, îngropă sacoşa cu ustensilele din ea cu tot, adânc, întro vizuină părăsită de vulpi. Se întoarse în uliţă, pe la ora trei şi jumătate, porni maşina, o duse în garaj. Nici o mişcare în curte sau pe câmpuri. Nici un zgomot în cer sau pe pământ. Doar în apartamentul său luxos, din Castelul Pitoizilor, Trahan scoase un urlet.

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


60

eseu

Vân(z)are de fericire Gabriela Căluțiu-Sonnenberg (Spania)

Întâmplător sau nu, decernarea premiului Nobel pentru literatură unui muzician american, adulat printre altele și pentru titlul de succes ”Vânare de vânt”, a coincis cu alegerile prezidențiale din SUA, eveniment care, printr-o ironie a sorții, pare a se fi desfășurat sub același motto al vânării, dar de data aceasta al unei fericiri mai mult sau mai puțin iluzorii. Ambele acțiuni sunt neconvenționale, de parcă ar da startul unei reașezări a modului nostru de a concepe lumea, distanțându-ne de formatul tradițional în care gândeam până la această oră (premiile literare nu se mai acordă numai literaților, demnitarii publici nu mai sunt obligatoriu și politicieni de profesie, războaiele nu se mai văd cu ochiul liber etc.). Efectul acestor răsturnări se va vedea în viitor; cauzele, în schimb, le putem căuta cantotdeauna în trecut. În particular, pe cazul meu concret, trecutul recent, trăit acum două luni în Parcul Național Yosemite, îmi aduce puțină lumină, oferindu-mi o cheie de descifrare a conexiunilor aparent întâmplătoare ale mecanismului de funcționare al societății americane. Și, din moment ce se știe că mai toate tendințele care se manifestă în SUA au obiceiul să treacă oceanul către noi, consider că e util să aruncăm o privire asupra situației încă de pe acum, ca să știm la ce să ne așteptăm. Yosemite, așadar, este un simbol sacru al măreției naturii continentului nord-american și indirect este o întruchipare a mândriei naționale a cetățenilor SUA, popor eminamente patriotic. Filmul documentar vizionat în sala de proiecții a centrului de informare pentru turiști m-a convins încă o dată de măreția peisajelor pe care le văzusem pe viu, dar mi-a furnizat și informații prețioase

despre modul în care se mișcă pârghiile națiunii celei mai puternice a lumii la ora actuală. Realizatorii reportajului insistă mult pe motivul pentru care s-au instituit vestitele Parcuri Naționale ale Americii, mai precis pe nevoia de a proteja ceva valoros. Așa sunt americanii, se simt responsabili și chiar obligați să protejeze ceea ce este de valoare! Elanul pe care-l depun în protejarea naturii este același cu elanul pe care-l investesc în propagarea culturii lor, o cultură a binelui proclamat drept scop, un concept absolut și general în care toți cred, cu tărie nezdruncinată. Dreptul suprem al americanilor, asigurat prin Constituție alături de viață și libertate, este acela de a-și urmări sau căuta propria fericire. Tocmai acest drept e pomenit frecvent în acel film în care se evidențiază că precursorii Parcurilor Naționale au urmărit instituirea unui spațiu larg în mijlocul naturii fabuloase, pentru a permite oamenilor să-și caute împlinirea în armonie cu universul. Din păcate, practica arată că la imperativul găsirii fericirii, omul obișnuit face față doar arareori, sau deloc (acest lucru nu se spune în film). Surprinde analogia făcută în acel documentar între ceva prețios în plan palpabil, fizic, geografic și ceva prețios sub aspect cultural, moral. Amestecând un pic merele cu perele, producătorii sugerează nevoia de a proteja elementele de unicitate ale naturii, nu pentru că ele există, ci pentru că pot fi utile omului. Cu alte cuvinte, acea sălbăticie neatinsă primește de la autoritățile americane dreptul de a exista, nici mai mult nici mai puțin în virtutea dreptului fiecăruia, garantat prin Constituția SUA, de a-și clădi fericirea sa personală. Nu e tocmai logic, dar... este.

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


61 eseu de Gabriela Căluțiu-Sonnenberg

După ce auzi în câteva rânduri această asociație neobișnuită de idei, începi să te obișnuiești cu ea și, măgulit fiind ̶ doar suntem cu toții oameni! ̶ o accepți. Cu toate acestea, ideea că finalitatea oricărui lucru, indiferent cât ar fi el de colosal, este aceea de a servi într-un fel sau altul omului e ușor hazardată și, mda, de ce să nu recunoaștem... tipic americană. Eu o consider un filon definitoriu al mentalității multor occidentali. Pentru mine, ca european, patosul cu care e propagată ideea în filmul respectiv m-a frapat. Cred că și noi căutăm instinctiv aceeași fericire, dar o facem mai mult pe cont propriu, nu așa, în mase, dirijat. Pentru urechea mea poate prea sensibilă, se insinuează transparent umbra unei obligativități de a fi fericit. Întrebarea pe care însă nu pot să nu mio pun este în ce măsură e posibil să ne ”provocăm” fericirea, vânând-o ca pe un bun material sau, chiar mai mult, cumpărând-o, nu neapărat cu bani, ci prin fapte bune sau atitudini corecte, răsplătite pe plan moral de o entitate universală, undeva deasupra capetelor noastre, de un fel de zeitate a binelui și a dreptății (concepte răspândite și propagate de cultura apuseană). Am optat cu bună știință pentru adjectivul ”prețios” și nu ”valoros” când am descris ceva care contează pentru americani, pentru simplul motiv că ei se străduiesc să pună preț în sens propriu aproape fiecărui lucru, inclusiv conceptelor mai greu de cuantificat. E un mod de a ierarhiza și ordona tot ce îi înconjoară. Chiar dacă încercarea de a ”prețălui” totul, cântărindu-l în bani, poate provoca surpriză sau chiar repulsie, nu e așa de meschină cum pare. Pur și simplu e expresia nevoii omului de a dispune de o orientare clară într-o lume complexă. Reflectarea fără echivoc a valorii tuturor lucrurilor într-o unitate de măsură universală, general valabilă, nu e în fond nimic altceva decât reflecția dorinței noastre oneste de a trăi într-o lume echitabilă, transparentă pentru toți. Am spus „orientare” și mă-ntreb dacă e doar o întâmplare că acest cuvânt înglobează cuvântul ”orient”. Popoarele de la răsărit sunt cele care includ arta negocierii în cultura lor. La bazar sau iarmaroc, Levantul e originea îndoielii, sediul târguielii, opusul

Occidentului. Ar fi naiv să credem că asistăm la o apropiere între est și vest, dar e cert că votul de neîncredere acordat establishmentului occidental, deși nu are nimic de-a face cu apucăturile nărăvașe ale târgoveților bizantini, permite ca puterea lumii să se concentreze în mâinile comercianților, industriașilor și actorilor macroeconomiei. Oamenii de afaceri dirijau deja din umbră destinele planetei; acum par să treacă la cârmă și oficial. Problema conceptelor mai greu de evaluat, cum este inefabila fericire, este că scapă din schema acestei scări de valori, neputând fi stocată în unități de măsură fixe. Puțini își dau seama de acest lucru, continuând să pedaleze inerțial în plutonul majoritar, acumulând mai departe unități de ”bine”, ”sănătos”, ”prosper”, pe care le confundă cu ”fericire”. Locuitorii de pe Coasta de Vest a Americii, din state precum California sau Nevada, despre care se spune că sunt locurile în care visul american își găsește întruchiparea cea mai apropiată de ideal, se antrenează reciproc într-o cursă pentru o viață cât mai frumoasă, acumulând frenetic ”bonusuri” la capitolele frumusețe, fitness, hrană sănătoasă, viață activă, combaterea poluării, inițiative pentru pace, ajutor acordat celor dezavantajați, militarea pentru idealuri nobile etc. Cu toate acestea, fericirea mult dorită nu se instalează nici la ei. Ba chiar se ajunge la situația paradoxală în care, tocmai pentru că acel universal ”drept la fericire” este propagat exacerbat, mulți se simt profund nefericiți, neputând declara pe față neajunsul, pentru a nu ieși din competiție și sfârși catalogați drept ”loseri” (perdanți). Ei se simt dublu vinovați, tocmai pentru că nu fac față ”obligației” de a fi fericiți. Profesorul Viktor E. Frankl, fondatorul curentului modern al logoterapiei în psihanaliză, formulează situația concis și clar, în termeni medicali: ”Filozofia actuală a igienei noastră mentale pune accent pe ideea că oamenii trebuie să fie fericiți, pentru că nefericirea este un simptom al unei insuficiente adaptări. Un astfel de sistem de valori ar putea fi responsabil pentru faptul că povara inevitabilei nefericiri crește prin adăugarea nefericirii induse de starea de a fi nefericit.” El numește asta ”an unhealty trend in the presentday culture of the United States” (o tendință nesănătoasă în cultura de azi a Statelor Unite).

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


62 eseu de Gabriela Căluțiu-Sonnenberg

Problema societăților prospere, susține el, este că asigură membrilor ei mijloacele care le satisfac nevoile la nivel freudian (plăceri) și adlerian (putere), dar nu le poate da și ceva care să-i motiveze pe plan mai înalt, un scop căruia să merite să-i dedice existența lor (citez: ”they have the means, but no meaning”, Viktor E. Frankl, ”Man´s search for meaning”, p. 140, Ed. Beacon Press, Boston, Massacchusetts). În consecință, afecțiuni precum ”sindromul duminical” sau ”depresia șomerului” induc omului modern suferințe în plan psihic, cu efecte dezastruoase mai subtile decât foamea și lupta pentru supraviețuire experimentate în trecut. Situațiile de dependență de azi determină indivizii să se simtă inutili, lipsiți de sens. Exact în nișa aceasta se insinuează fundamentalismul religios, oferind mai ales tinerilor lipsiți de ”orientare” un pretext de a se reabilita ca membri deplini ai comunității. Din nefericire, în cazul credinței musulmane, efectul pozitiv al acestei re-”orient”-ări e anulat din start prin obligația de a-i izola și vâna pe ”ceilalți”, apelând la violență și la acte de cruzime nemaiîntâlnită. Viziunea creștină, în schimb, e mai pașnică, dar iată că și ea are potențialul de a lua arma în mână. ”Ca să fii fericit trebuie să ai un motiv de fericire”, spune Frankl (op. cit., pag 138), dar fericirea nu poate fi vânată; ea trebuie să se autoinducă, să vină din interior. El susține că fericirea nu e o stare de atins, ci un fel de-a privi lucrurile, un proces dinamic. După părerea sa, e greșit să ne străduim necontenit să înlăturăm tensiunile din viață; de preferat ar fi să le avem sub control, accentuându-le cu

elemente dinamice, așa cum arhitecții, atunci când fac o boltă, îi conferă stabilitate adăugând greutate pe coama ei, mărind presiunea. Poate că alegând un lider diferit de cei pe care i-au avut până acum, americanii sporesc presiunea asupra edificiului „pacientului” SUA, spărgând tiparele drumului bătătorit de până acum. Poate că vacuumul lor existențial se va umple cu ceva neașteptat. Un lucru e sigur: situația promite să devină palpitantă. Opțiunea pentru un candidat din exteriorul tiparelor clasice e un act de indisciplină civică generalizată și un semnal de inobediență manifestă. Faptul că învingătorul se declară adept al luptei deschise, în stil haiducesc, încurajând inclusiv industria producătoare de armament, nu contrazice viziunea romantic-hollywoodiană a eroului solitar, întruchipat cândva de idolatrizatul John Wayne, și el, la rândul său, înarmat. Alegerea semnalizează dispoziția electoratului de a acorda egalitate în șanse de reușită realmente fiecărui cetățean. Indiferent de modul în care se va dezlega această adevărată ”cheie de boltă”, situația promite să devină cel puțin... alta. Logica dialectică e imprevizibilă și ne solicită exact la capitolul la care nu am exersat demult, la acel simptom al ajustării defectuoase pomenit de Frankl (symptoms of maladjustment). Pe scurt ne pune la-ncercare puterea de adaptare. În speranța că istoria nu va repeta refrenul vânării de vânt, rămâne de văzut dacă haiducii modernității vor reuși să ne treacă și această vale seacă.

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


63

poezie

Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

Era să piară Doriei Mi-am strâns la piept un gând uitat de-aseară, Un gând fugit și rătăcit prin vise. Mi s-a părut o clipă că-i pe-afară Tot legănând ferestrele deschise. Era un gând ce nu-și găsea astâmpăr. L-aș fi gonit și l-aș fi vrut aproape. Când am decis un jgheab de-argint să-i cumpăr El nu venea, nebunul, să se-adape. A fost o clipă gând de biruință; A fost o clipă gând de răzvrătire; S-a așezat în zori pe o velință Pierdut, părea să nu-și mai vină-n fire. Atunci l-am strâns la piept ca pe-o comoară. Se prăbușeau în jurul meu doar șoapte. Pentru un gând ce-am rătăcit aseară Era să moară lumea într-o noapte. hiene movilă mi se făcuse dintr-odată soare și-atât de cald, că îmi venea să strig la cel ce mă urăște și mă doare să nu mai bea din visul meu de frig mi se făcuse dintr-odată munte iar eu eram hăitașul unor lupi între păduri și munți făcusem punte dintr-un cuvânt ce nu puteai să-l rupi și cum să nu se facă dintr-odată în jurul meu de aur colivii hienele când dinții și-i arată în miezul iernii speriind copii cu mâinile-ncleștate pe lopată le-aș movili pe toate într-o zi Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


64

eseu

Despre logică Vavila Popovici (SUA)

„Țipătul nu este un argument, dar este o dovadă că omul acela nu mai are ce face cu logica.” – Octavian Paler

Prin logică se înțelege folosirea rațiunii în realizarea anumitor activități. A fost definită de filozoful și omul politic englez John Locke (1632-1704) ca fiind anatomia gândirii. “A face logică înseamnă a face un act intelectual aristotelic”, scria matematicianul, logicianul Anton Dumitru (1905-1992), în „Istoria logicii”. Logica a fost studiată din antichitate de către numeroase civilizații – India, China, Persia și Grecia. În Europa a fost răspândită ca disciplină a lui Aristotel (384 î.H.-322 î.H.), unul din cei mai importanți filozofi ai Greciei Antice, care i-a acordat un loc esențial în filozofie. El a dezvăluit legile necesare ale gândirii, independente de voința și de dorința oamenilor și a căror respectare este obligatorie în procesul demonstrației, în procesul dovedirii adevărului. Conform gândirii lui, adevărul este concordanța dintre gândire și realitate; falsul dimpotrivă, apare atunci când realitatea se reflectă în gândire deformat, greșit. Atât pentru Aristotel cât și pentru înaintemergătorii săi – Socrate și Platon – scopul ultim al filozofiei era cunoașterea a ceea ce este general în individual, cu alte cuvinte explicarea fenomenelor empirice în natură și viață, prin determinarea formelor și legilor ce guvernează aceste fenomene. Socrate afirma că fiecărui lucru îi corespunde un concept sau noțiune, Platon alătura și Ideea. Aristotel, spirit realist, era convins că aceste legi nu pot fi descoperite decât prin rațiune și punea întrebările: Cum trebuie gândită existența? Ce se numește substanță? și răspundea:. „Existența nu este o materie, fiindcă dacă ar fi așa, nu s-ar putea niciodată explica spiritualul, și nici ceva

general – ca la Platon –, ci ea este lucrul singular determinat prin ceea ce este general”. Aristotel critica la Platon mai ales cunoașterea intuitivă și evoluția dialectică a acesteia, și accentua observarea legilor generale de care trebuie să țină cont gândirea, dacă vrea să descopere adevărul. Așa a devenit Aristotel întemeietorul logicii ca o disciplină filozofică independentă, universalizată apoi, care s-a născut în democrația greacă, favorizată fiind de disputele filozofice și dezbaterile politice din acea vreme. Scopul urmărit de Aristotel a fost să arate în ce mod se poate obține o gândire corectă, pentru a putea fundamenta o metodă de argumentare, de aceea lucrarea sa „Analitica primă” a fost cunoscută și sub denumirea de „Silogistica lui Aristotel”, fiind considerată o operă genială. Intelectul nu poate recunoaște ca fiind absolut corect decât principiile deduse din premise, de aceea, după Aristotel, gândirea nu poate fi decât deductivă: „Silogismul este o vorbire în care, dacă ceva a fost dat, altceva decât datul urmează cu necesitate din ceea ce a fost dat”, adică – un lanț de argumente. Această deducție se numește raționament sau silogism, iar teoria silogismelor reprezintă cea mai importantă parte a logicii aristotelice, fiecare silogism fiind constituit din premise, adică judecăți care sunt rapoarte între un subiect și predicat, un raport între două noțiuni. Deci, noțiunea, judecata și silogismul sunt elementele logicii. Din unirea conceptelor (noțiunilor) se formează judecăți, judecata fiind legarea a doua noțiuni cu ajutorul copulei „este”. Fiecare judecată poate fi: generală ori

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


65

eseu de Vavila Popovici particulară, ori nedeterminată, depinzând de mulțimea obiectelor ce aparțin unei noțiuni despre care se vorbește; poate fi afirmativă, sau negativă, sau limitativă; sau adevăr absolut, sau exprimă un fapt real, sau este îndoielnică, nesigură. Și exemplifica judecata: „toți oamenii sunt muritori este generală, afirmativă, exprimă un fapt real”. Teoria aceasta despre silogisme este fundamentată pe principiul: ceea ce are valabilitate pentru întreg, are valabilitate și pentru părțile acestuia. Aristotel a tratat problema așa de bine, încât „Kant chiar a afirmat că, de la Aristotel, logica n-a făcut nici un progres și nici nu avea nevoie să facă”, spunea filozoful, logicianul, profesorul Nae Ionescu (1890-1940) în primul său curs de logică intitulat „Obiectul și metoda logicii”. Logica aristotelică a fost ca un studiu introductiv pentru o altă disciplină, cea a metafizicii. Ideile au fost dezvoltate de Nae Ionescu în cursurile lui de logică pe care le-a ținut pe lângă catedra profesorului RădulescuMotru, în calitate de asistent, suplinitor, conferențiar și în ultimii ani ca profesor, el fiind un logician cu preocupări metafizice. Punând întrebarea: „Ce se întâmplă în logică?”, tot el, Nae Ionescu, răspunde: „În logică am un material. Acesta este gândirea omenească formulată […] Știți că sunt oameni cu care nu vă puteți înțelege. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că procesul de gândire se produce în el, în fața aceleași realități, altfel. Este o foarte mare elasticitate în conceptul acestei gândiri.[…] Eu mă pot înțelege cu cineva pentru că fac aceleași raționamente, am același mecanism de gândire, dar mă pot înțelege chiar dacă n-am nimic comun cu el.[…] A te înțelege cu cineva nu înseamnă întotdeauna a fi la fel cu celălalt; se poate ca înțelegerea să fie o înțelegere exterioară. Ce înseamnă logică? E știința gândirii omenești formulate. A cărei gândiri omenești? A noastră. […] Gândirea e ceva care se schimbă după timp și loc, și, când fac logică, cercetez gândirea omenească formulată, fac știința gândirii mele, care e a gândirii noastre, nu a gândirii omenești. Iată ce înseamnă logica”. Filozoful german Immanuel Kant (17241804) de care am amintit, punea un deosebit accent pe rațiune, simțurile ocupând un loc secundar și totul reducându-se la

„omnipotența” umană. El afirma că orice lucru al naturii acționează după legi, ca atare doar o ființă rațională poate acționa conform reprezentării legilor, de unde rezultă că ea are o voință. Dar, trebuie să adăugăm că, în mod – tot rațional – este imposibil să existe legi sau maxime de orice natură, în spatele cărora să nu existe o persoană care să le emită. Creatorul se descoperă omului în primul rând prin creația Sa rațională, Dumnezeul creștinismului fiind și un Dumnezeu al rațiunii. Legile naturii coexistă cu voința și scopul Dumnezeului revelat. Kant postulează „ființa supremă”, „binele suprem”, ancorate puternic de necesitatea morală, datorie și legi omenești. Dar noțiunea de Bine Suprem nu poate să înlocuiască pe Dumnezeul cel adevărat. Dumnezeul lui Kant este doar un dumnezeu al moralei. Și pentru că umanitatea a recunoscut întotdeauna că există ceva dincolo de ea, ceva superior ei, Dumnezeu, zei, sau puteri impersonale, a admite existența acestei inteligențe supreme, este și rațional și sentimental, este un lucru legat de datoria conștiinței noastre – fărâmă din Marea Conștiință –, este „glasul lui Dumnezeu în om”, este „judecătorul nemituit” – nouă dăruit. Théodule-Armand Ribot (1839-1916), cel considerat părintele psihologiei științifice franceze, s-a făcut cunoscut, în special, cu studiile asupra psihologiei sentimentelor. În lucrarea sa „Logica sentimentelor” demonstrează existența la om a unei logici de o cu totul altă structură decât logica rațională, și pe care o numește logică sentimentală. Între logica rațională și logica sentimentelor nu există o ruptură, în pofida diferențelor lor structurale și funcționale, deoarece amândouă sunt produse ale naturii umane și au o utilitate comună. Diferențierea constă, în opinia autorului, doar datorită procesului lent, desfășurat istoric: „Logica sentimentelor este determinată de natura subiectivă a celui care își propune să stabilească, pentru el însuși și pentru alții, o opinie, o credință”. Logica rațională, spune el, nu se poate extinde la întregul domeniu al cunoașterii și acțiunii, mai mult, omul manifestă o trebuință vitală, irezistibilă de a cunoaște anumite lucruri inaccesibile rațiunii și care intră în sfera emoționalului. Stoicii greci defineau afectul (reacția emoțională) drept o excitare a sufletului nerațional, sau un instinct

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


66

eseu de Vavila Popovici atotputernic; afecțiunile nefiind judecăți, dar rezultând din acestea erau definite ca dispoziții ale sufletului, precum tristețea, melancolia, entuziasmul etc. Mai târziu, medicul, psihologul și psihiatrul elvețian Carl Gustav Jung (1875-1961) distinge sentimentul de afect cu toate că „trecerea sentimentului în afect este fluidă, căci orice sentiment, când atinge o anume intensitate, declanșează inervații corporale și se transformă în afect”. Poate așa vom înțelege cugetarea scriitorului, politicianului român Octavian Paler (19262007) care a susținut că omul țipă când logica nu-l mai poate apăra, când sentimentele se fluidifică, iată, devenind afecte, și îl vom înțelege și pe filozoful, scriitorul Emil Cioran (1911-1995) care sfătuia: „Dacă ținem la un minimum de echilibru, să ne încredințăm strigătului, să nu pierdem nici un prilej de a urla”. Defularea sufletului, cred că, trebuie făcută în mod controlat, de rațiune. Rațiunea trebuie să dea o mână de ajutor afectului și astfel se dovedește valabilitatea celor afirmate de Ribot, cum că între rațiune și afect, nu există o ruptură, și nici nu vom asista la distrugeri – materiale sau sufletești. Ribot a definit și descris mai multe tipuri de raționament afectiv: pasional, inconștient, imaginativ, justificativ și mixt. Ca raționament imaginativ exemplifica raționamentul emoțional, cel propriu credinței și care a avut și are în continuare, un rol în istoria individuală și colectivă a umanității. De asemenea exemplifica raționamentul de consolare, el fiind o încercare de restituire a cantității de viață și de energie pierdute, de punere în valoare a unor stări din trecut sau din viitor capabile să compenseze prezentul, întrucât „nu putem găsi consolarea decât în amintirile plăcute ale unui tip revolut sau în acea construcție imaginară, proiectată în viitor, pe care o numim speranță”. Concluzionând, autorul scrie: „logica sentimentelor găsinduse în natura noastră afectivă și activă, nu va dispărea decât atunci când omul ar putea deveni o ființă exclusiv intelectuală”. Putem fi de acord cu această prezumție? Nu cred! Cred că omul intelectual nu poate fi văduvit de logica sentimentelor, ea înfrumusețează ființa, și dacă, prin absurd, s-ar întâmpla acest fapt, omul, oare nu se va putea numi brută? Istoricul, politicianul, criticul literar român

Nicolae Iorga (1871-1940) spunea că „este o logică a inimii, foarte grea, care n-a fost scrisă…”. Astăzi Logica este folosită în filozofie, matematică și informatică și este necesară în rezolvarea problemelor vieții noastre, întrucât ceea ce formează temeiul cunoașterii este trăirea directă a realității – experiența. Dar, această trăire este individuală și, de multe ori necomunicabilă. Pentru a fi împărtășită, ea trebuie rostită ca o știință care stabilește condițiile corectitudinii gândirii, a formelor și legilor generale ale unei raționări juste. Este împărțită în trei ramuri mari: logica clasică (formal filozofică), logica matematică (simbolică, numită și logistică) și logica dialectică. Logica clasică studiază noțiunea, judecata ca raport între noțiuni, și raționamentul – ca raport între judecăți, Aristotel, după cum am spus, fiind întemeietorul logicii clasice, descoperitorul silogismului și al doctrinei despre silogism – silogistică. Logica clasică și logica matematică expun formele și legile gândirii concrete în momentul relativei lor stabilități, în timp ce logica dialectică le expune în procesul mișcării și dezvoltării, al dialecticii lor. De aceea logica clasică și logica matematică se consideră a fi subordonate, prin natura lor, logicii dialectice, pe baza faptului că stabilitatea, în general, este relativă față de caracterul absolut al mișcării. Logica matematică s-a născut în sec. al XIXlea odată cu dezvoltarea matematicii și a avut și are diverse aplicații. Într-un articol al unui ziar din anul 2009 se menționează că „Spiritul analitic blochează simțul realității”, atribuind acest defect matematicienilor, și astfel „se caută oameni perfecți, instituții perfecte, legi perfecte, judecăți fără cusur” și întrucât majoritatea populației nu are suficiente cunoștințe politice, juridice sau economice, omul de rând trebuie să considere că deciziile pe care responsabilii din domeniu le iau sunt corecte, totul bazându-se pe încredere: „Arta politicii este arta de a lua decizii, raționale sau nu, și a le justifica astfel încât populația să aibă încredere în acele decizii. Dacă deciziile nu contravin bunului simț, politicienii, în general, reușesc să justifice orice, chiar și deciziile ilogice care se plătesc mai târziu”. Poetul român Mihai Eminescu (1850-1889) semnala: „Greșelile politicianului sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


67

eseu de Vavila Popovici nevinovați, se împiedică dezvoltarea unei țări întregi și se împiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei”. Când deciziile politicianului sfidează bunul simț, înseamnă că ele sunt ilogice, complicate, greu de explicat și omul politic are nevoie de talent ca să-și impună punctul de vedere în fața opiniei publice, pentru a fi credibil. Se spune că masele pot fi mințite, manipulate, dar oamenii curând își dau seama, își schimbă opiniile, protestează și politicianului nu i se mai oferă încredere. Poate interveni presa cu explicații, analize care pot elucida o problemă expusă incorect, sau pot chiar să dărâme o hotărâre corectă. Se mai întâmplă ca politicianul să convingă presa de un neadevăr, sau s-o corupă și astfel el să devină credibil, chiar în pofida bunului simț. Această situația poate dura un timp, după care adevărul iese, uneori dureros, la suprafață. De aceea, jurnaliștilor li se cere să vadă bine, să judece profund, să slujească corectitudinea și să exprime cu fermitate adevărul. Dacă logica s-a născut în vremurile de demult, putem spune că ea a renăscut în

secolul XX, când cuvântul „democrație” a ajuns să fie unul din cele mai populare cuvinte ale tuturor popoarelor și politicienilor din lumea întreagă, și despre care omul politic britanic Winston Churchill (1874-1965) spunea: „Democrația este un sistem politic prost, însă cel mai bun dintre cele pe care omenirea l-a inventat până acum”. Am depășit cu mult vremea când Bismarck – cancelarul german – „se hrănea” cu expresia-i favorită: „Forța merge înaintea dreptului”, adică argumentul celui mai puternic este întotdeauna cel mai bun, convinși fiind că „dreptatea celui mai puternic poate fi și cea mai puternică nedreptate”. Lumea civilizată a ales forța argumentelor și nu barbaria comportamentul care dovedește lipsa de respect și ura fața de comportamentul civilizat. Important este că viața noastră în democrație se desfășoară sub semnul alegerilor, care, deși libere, presupun în prealabil dialoguri, dezbateri, argumentări logice, dar și argumentări de natură afectivă, care, în cele din urmă îmbrățișează adevărul.

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


68

proză

Povestiri cu și din bibliotecă (1) Emanuel Pope (Anglia)

Când domnul M. reuși să treacă de ușa înțepenită și inspectă interiorul casei, găsi lucrurile așa cum le lăsase în urmă cu 10 ani, doar cele câteva plante, care altădată filtrau lumina ce trecea prin geamul bucătărioarei, îl priveau acum prin penumbra serii, uscate. În rest totul părea viu, ca și cum el, proprietarul, ar fi revenit doar după o scurtă vacanță. Își iubea lucrurile sale și se acuză în minte, cum de avusese puterea nemiloasă de-a le părăsi. În adevăr însă, faptele nu se întâmplaseră deloc prin voia sa și, deși domnul M. bănuia acest lucru, n-ar fi recunoscut asta pentru nimic în lume. Străbătu holul și intră în camera ce-i adăpostea bucuria vieții: biblioteca. Se așeză pe marginea canapelei unde obișnuia să citească în serile lungi de iarnă, aprinse veioza și, cu un gest obosit parcă de multitudinea emoțiilor care îl încercau, culese de pe jos cartea ce-l așteptase deschisă, undeva pe la jumătate… atâția ani. Trecu repede cu privirea peste rândurile de sus ale paginii din dreapta, apoi peste cele ale celei din stânga și găsind locul unde lectura îi fusese întreruptă, reluă cu voce tare: ... - Hei, Joe! Amărâtu’ ăla de hârțogar se pare că a revenit acasă... oare să fie posibil? - Ce spui, Frank, care hârțogar? - Care, care... câți demenți cunoști tu aici, la noi în cartier, bolnavi după cărți… ăla de locuiește la 41 firește… vezi? Și, după ce-i indică o fereastră cu degetul, îi și dădu acestuia câteva scatoalce bune peste ceafă. …idiot, idiot! îi murmură în ureche - Ah! da, e lumină la el. - Mă-ntreb dacă, după atâta timp, nu o fi adus cu el și ceva bani de pe unde o fi fost. - Eu zic să-i facem o vizită și să aflăm… numai să nu dăm de alții. - De alții?! Ha ha, râse Frank cu frenezie… mare tâmpit mai ești, omule… dar tu de câte ori ai aprins lumina în timpul unui jaf, Joe? - Corect, Frank... zău că ai dreptate! să mergem! Ajuns aici, domnul M. se opri și odată cu vocea care refuza să-l mai asculte simți o respirație rece inundându-i pieptul. Așeză cartea cu grijă pe dușumeaua din lemn și după ce stinse veioza își chirci trupul pe canapea, ca un copil în pântecul mamei, cu spatele îndreptat spre ușă. Închise ochii și ascultă. În hol auzi pași apropiindu-se tiptil… după care nimic… liniște… până când altcineva aprinse lumina din nou, drăcui cu năduf și domnul M. avu senzația ciudată a unei linii trasate, trecându-i cu greutate peste tot corpul. După care căzu într-un somn greu.

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


69

articol

Crăciunul Vavila Popovici (SUA)

„Cine nu are Crăciunul în adâncul inimii sale, nu îl va găsi niciodată sub un brad de Crăciun.” – Roy L. Smith Secolul al XX-lea și iată, începutul secolului XXI, a fost și este continuat de o competiție a doctrinelor și practicilor resentimentare. O tristă aducere aminte cu dorința de răzbunare chinuie pe foarte mulți, fără ca aceștia să încerce binecuvântatul gest al iertării. Nu pentru uitare pledăm, ci pentru sfânta iertare. Iertarea față de aproapele, fie chiar și vrăjmaș, este necesară. Potrivnicii există printre noi și trebuie să găsim soluții de conviețuire cu ei, iar religia creștină oferă soluții binefăcătoare pentru acest aspect al vieții spirituale. Chiar definiția religiei creștine este cea de religie a iubirii și iertării. Biblia spune: „Să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu și oricine iubește este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu. Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire” ( I Ioan 4,7-8; „Cine nu iubește pe fratele său, rămâne în moarte” (I Ioan 3,14). Ne apropiem de ultimele zile ale acestui an Și acum, starea noastră de spirit trebuie 2016. A fost unul însângerat pentru mulți orientată spre pace, iubire, compasiune, fiindcă oameni de pe acest glob. Au fost și se continuă numai așa se cuvine a sărbători Crăciunul, cu războaie, nenumărate catastrofe umanitare. sufletele deschise către iubire, dând la o parte Popoarele vizate nu au avut capacitatea de a le gândurile triste, amărăciunea, revolta chiar, evita, ele folosind o tehnica subumană, provocate de toate întâmplările negative ale demonică, neluată în calcul până acum. Multă anului 2016, de atitudinea arogantă și plină de ură, mult orgoliu în sufletele oamenilor! ură a celor de lângă noi… Să încercăm! Ce ne Astfel, bucuria sufletelor noastre a fost mereu așteaptă în viitor? Vom trăi (deie Domnul!) și umbrită de aceste triste întâmplări. vom vedea! Să lăsăm grijile deoparte în aceste Acum ne aflăm în așteptarea Crăciunului. Un zile și să ne rugăm pentru înțelepciune, fiindcă nou Crăciun! Crăciunul despre care a scris cu avem nevoie de ea. două secole în urmă, scriitorul englez Charles Crăciunul este marea sărbătoare a Dickens, reprezentativ pentru realismul creștinătății. Este sărbătoarea Nașterii secolului al XIX-lea – „Poveste de Crăciun” – Domnului, trebuie să fie un timp al bucuriei, al , și care a continuat să fascineze atât pe copii, păcii și al liniștii sufletești; o perioadă în care cât și pe oamenii maturi, fiindcă povestea primim și dăruim multă iubire și căldură transcende spiritul sărbătorii Crăciunului, sufletească. Acest lucru se remarcă și în luând în considerare valori precum iubirea, entuziasmul – nepierdut încă – bunătatea și dăruirea. Povestea descrie drama cu care se fac pregătirile pentru această unui bancher lipsit de spiritul Crăciunului și sărbătoare: cumpărături, ornarea caselor, frumuseții acestei sărbători și care, datorită instituțiilor, magazinelor, pomilor de pe străzi averii sale, ar fi trebuit să cultive tot ce este mai etc. Odată cu pregătirea cadourilor, oferirea lor bun în oameni. „Am crezut întotdeauna că celor pe care îi iubim, ne deschidem inimile sărbătoarea Crăciunului este o perioadă bună, spre iubire. În aceste zile bunătatea și dreptatea iertătoare, caritabilă, plăcută…” scria Charles au drum liber spre sufletele noastre. Venerând Dickens la vremea sa. miracolul din care se trage această sărbătoare, Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


70

articol de Vavila Popovici ne reamintim cu drag trecutul istoric și religios, momentul Nașterii lui Iisus în vremea Imperiului Roman condus de împăratul Cezar Augustus, a Israelului guvernat de regele Irod, de Nazaretul în care au trăit Iosif și tânăra virgină Maria, cea vizitată de un Înger care i-a spus că va da naștere unui Fiu... „Păstorii s-au întâlnit, s-au sfătuit,/ și la drum au pornit,/ locul să găsească unde Fecioara Maria/ pe Hristos avea să-l nască,/ Fiul ei cel Sfânt,/ Om-Dumnezeu pe pământ./ Pruncul în pântecul mamei a-îngenuncheat/ și pe Dumnezeu l-a rugat/ ca Maica să-l nască,/ lumea aceasta s-o cunoască,/ nouă să ne prorocească./ Maria genunchii Fiului i-a mângâiat/ și Dumnezeului s-a rugat/ pentru noi să-l nască./ În acea noapte sfântă s-a rugat/ și pe Iisus ni l-a dat,/ cuvântul spre a-I fi ascultat./ E seara sfântă de Ajun, când noi,/ drumurile le deschidem înapoi;/ la locul lor găsim faptele toate/ cu peste două mii de ani întâmplate.” (În Ajun de Crăciun - din volumul de versuri „O mie și una de poeme”). Cuvântul „Crăciun” se pare că l-am moștenit din latinescul „creatione” – creație, naștere. Unii spun că e vorba de un cuvânt mult mai vechi, tracic, de înaintea venirii Romanilor, iar alții spun că ar veni din limba slavă, preluat odată cu creștinismul de la slavi. Obiceiurile moștenite pentru sărbătorire diferă de la o zonă la alta a Țării, dar pretutindeni au la bază sentimentul religios. În seara de Ajun, casele noastre sunt frumos decorate, cu nelipsitul Pom de Crăciun („O, brad frumos,/ cu cetina tot verde/ Tu ești copacul credincios/ Ce frunza nu și-o pierde…”), cântat în atât de multe limbi de pe glob, își primesc colindătorii. Obiceiul

împodobirii bradului de Crăciun își trage originile de la popoarele germanice. Tradiția sa răspândit în restul Europei și apoi în toată lumea după Primul Război Mondial. Între podoabele bradului, bomboanele de pom, globurile și ghirlandele au devenit clasice. Colindatul este cea mai răspândită tradiție, alcătuit din texte ceremoniale (colinde), formule magice, dansuri și gesturi. Originea colindelor se pierde în timpurile îndepărtate ale istoriei poporului nostru. De-a lungul secolelor au devenit mai frumoase și au căpătat o mare varietate pe întreg teritoriul țării. Ele creează o atmosferă de sărbătoare și bună dispoziție. Doar în anul 1940, în anii cumpliți ai celui de al Doilea Război Mondial, când ostașii români mureau cu miile pe front, și uneori după arestările din regimul comunist, se cânta tristul colind de care îmi amintesc: „Moș Crăciune, Moș Crăciune, dacă vii și pe la noi, să-mi aduci te rog Bătrâne, pe tăticul înapoi…”. Viața de astăzi, individuală și socială, cu problemele ei materiale copleșitoare, ne îndepărtează uneori de adevărata viața spirituală, aruncând între materie și spirit un văl întunecos. Sărbătoarea Crăciunului fiind o sărbătoare a sufletelor noastre, oamenii dau la o parte acest văl, Crăciunul să devină, în fiecare an, Sărbătoarea Bucuriei, când Cerurile se leagă de Pământ, când fiecare dintre noi redevine copil prin curățenia gândurilor și își deschide sufletul către Domnul, cu credință și iubire. Să uităm în aceste zile ale Sărbătorii Crăciunului de necazuri, tristețe, violență, sărăcie, să ne îmbogățim cu credința în Dumnezeu, să respectăm tradițiile frumoase ale neamului, să fim bucuroși!

Crăciun fericit tuturor! La mulți ani 2017!

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


71

Câștigătorii concursului de proză scurtă „Peregrinări” ediția a IX-a, Dublin, 2016

LOCUL I: DANIELA ALBU (București) cu textul La vie LOCUL II: LIVIU ULEIA (București) cu textul Despre fericire sau întâlnirile unui şaman român cu un principe, o principesă, un înţelept, un copil-vampir şi un războinic LOCUL III: SIMONA CHIS (Bucecea - Botoșani) cu textul Refugiu urban

Gânduri de la juriu – cerute și oferite înainte de 1 decembrie Gânduri de jurat încercat de Gabriela Căluțiu Sonnenberg Îmi vine tare greu să dau verdicte, dar, dacă n-o fac atunci când sunt așteptate de la mine, ei bine mai apoi îmi vine tare greu s-adorm. Mă știu cu musca pe căciulă și nu fac decât să-mi amân chinul. Nu înțeleg cum funcționează oamenii care simt bucurie atunci când au putere asupra altora! Eu una am fost dintotdeauna o partizană a autodeterminării... ...cam așa sună judecățile abstracte care mă bântuie ori de câte ori mi se-ntâmplă să fac parte dintrun juriu. Atunci când ești invitat să jurizezi, se pornește de la premisa că pui la contribuție un cap limpede și o inimă de... piatră. N-ai încotro și muști din mărul acru, contrazicându-te pe tine, fiindcă dovedești din start că ai de fapt o inimă moale, care nu e-n stare să refuze politicos. De aceea, ori de câte ori fac parte dintr-un juriu, mă apropii cu mare băgare de seamă de producțiile concurenților. Veșnic trează, amintirea emoțiilor de pe la admiteri și bacalaureate - cele dintâi probe de foc din viața mea, unele cu efecte de-a dreptul traumatizante - au darul de a mă struni, temperându-mi elanul de arbitru atotputernic. Căci har Domnului, experiență cu examenele am, atât de-o parte cât și de cealaltă a catedrei, ca testat și ca testator. Pentru început, ca juror ești flatat și curtat. Ți se trimit materialele mură-n gură, porționate corespunzător, în ordinea înscrierii lor în concurs, curățate de datele de identificare personale ale autorilor și de eventualele defecte de formă, proprii limbii române sau generate de nărăvașele programe de editare la calculator. Zicându-ți în gând ”Hai, domnule, că n-o fi foc!”, te faci că uiți cu premeditare că în anii anteriori ți-ai jurat că nu mai accepți niciodată chinul acestei munci solicitante. Argumentezi cu convingere pe aria datoriei tale civice, sau faci apel la conștiință, vizând cuantumul de muncă voluntară pe care-l datorezi confraților sau mai știu eu cărei entități ce stă de pază la Poarta Raiului. Nu în ultimul rând, te gâdilă un pic și curiozitatea profesională, căci nu se știe niciodată ce lucruri inedite vei avea de citit. Poate participi la ascensiunea vreunui nou talent, nu se știe niciodată! Așa că te-așterni binișor la lectură... Pe măsură ce avansezi citind, începi să te-ndoiești de noblețea gestului tău. Raportul dintre ce-ți place și ce te sperie e net de partea celor negative, ba chiar covârșitor, aș putea spune. Îți amintești de dureroasa obidă și de neputința care te-au bântuit în ocaziile precedente, când te confruntaseși cu același tip de creații și creatori, ce emană convingerea că ar avea dreptul să poprească resursa cea mai prețioasă de care dispui: timpul. Luând așadar în calcul această adevărată risipă de energie, te abandonezi amintirilor siropos-suave ale vreunei femei cu sentimente neîmpărtățite, pentru ca imediat după aceea să faci trecerea bruscă la Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


72

Concurs Peregrinări, ediția a IX-a, Dublin 2016 pasajele erotice scrise de cineva pornit să testeze toleranța juriului pe granița dintre permis și nepermis, pornografic vorbind. Apoi te dedici cu stoicism urii nestăvilite a câte unui autor răzvrătit împotriva nedreptăților acestei lumi, paradei de neologisme a vreunui ambițios care ține neapărat să epateze, mascând lipsa de miez în dosul unor învelișuri stufoase, remușcărilor vreunui păcătos care confundă jurorul cu preotul spoveditor, avalanșei de interjecții a unora care sunt de părere că scrisul corect din punct de vedere sintactic e plictisitor și demodat, vervei nestăvilite a vreunui personaj care se (de-) scrie exclusiv pe sine, preaplin, lăsându-și să cadă, din ”neatenție” propriul nume printre rânduri (Ce bine! Iată un motiv-beton pentru descalificarea din start a autorului, indiferent de calitatea textului). Continui să înoți prin lucruri pe care nu credeai să le afli vreodată, care în majoritate nici nu te privesc și nici nu te interesează. Bineînțeles că, în materie de beletristică, gusturile sunt subiective și e foarte posibil ca altele să fie materialele care plac celorlalți jurați. Un lucru însă e aproape bătut în cuie: mult mai multe sunt textele care nu ne plac, deci cele care ne impresionează în sens rău, urât. Fac o paranteză și ridic un imn mut în slava celui care a inventat metoda notării anonime, căci e singura care ne dă posibilitatea să ne imaginăm că poate-poate, doar-doar, acești oameni care scriu asemenea grozăvii nu sunt din carne și oase, ci eventual ei înșiși personaje dintr-un plan imaginar, situat undeva departe de lumea noastră palpabilă. Închid paranteza. Descoperi printre rândurile candidaților la nemurire și discordanțe sau false orgolii, pe care le-ai cultivat cândva și tu, sau, mai rău, le mai cultivi și astăzi! Admiri câte ceva care poate unora le reușește într-o manieră mai elegantă, te pliezi după un nou mod de a privi lucrurile, un cuvânt folosit în alt context decât cel încetățenit, o stângăcie transparentă care-ți indică o amuzantă tentativă de a-ți manipula verdictul. E o baie de surprize! Nu toate sunt frumoase. Răsare apoi din noianul de texte zbuciumate și o mână de lucrări echilibrate, cu structură armonioasă, cu cap și coadă, care te fac să-ți fie frică să te bucuri prea devreme, că, după atâtea rateuri, începuseși să te îndoiești de propria ta putere de discernământ. Sunt micile scântei de speranță, care-ți clipesc complice, de ici, de colo. Ți-e frică pentru-nceput să le iei în serios, de teamă că poate doar din plictis și din dorința de a-ți autojustifica efortul gratuit proiectezi în ele mai mult decât valorează de fapt. Grație lor, când termini de citit tot ce-ai primit de la onor președintele juriului, constați mirat că au rămas totuși destule bucăți care merită atenția. Se poate, deci! Te-apuci de a doua citire, cu creionul în mână. Brusc, cifrele de la 1 la 10 încep să joace tontoroiul în minte, sărind de la unul la altul în blocul de 15 texte care au rămas în cursă. Amu e-acu! Care să fie cele 5 pe care le elimini din schemă? Și în ce ordine le pui pe cele zece pentru care te decizi? Să fie pe locul întâi textul la care ți-au dat lacrimile, sau mai bine cel la care ai râs cu poftă? Ce faci cu cel care e scris perfect, cum numai un condei de cunoscător al finețurilor limbii poate scrie, dar care stagnează pe alocuri în firul epic? Și ce faci cu textul care are suspans, deși e scris cam cu... dosul mâinii stângi, eufemistic vorbind? Cum rămâne cu singurul text din categoria ficțiune, care ți-a pus imaginația la lucru, sugerând ceva neașteptat? Dar cu acel eseu filozofic, care a ți-a aprins un mic foc de artificii în minte, o mini-exaltare în fața unei frumuseți conceptuale rotunde? Glumesc, sper că v-ați dat seama! Nu e cazul să visăm la așa ceva nemaipomenit, dar recunosc că pe alocuri sunt și asemenea scăpăriciuri care promit calitatea beletristică și care te somează din off să fii atent cu deciziile pe care le iei, pentru că autorii sunt sensibili și și-au pus nădejde în verdictul nostru, ca să știe dacă au ales o direcție bună. În fond, cine suntem noi ca să dăm sfaturi? Tot unii ca ei, la o adică... Toți avem nevoie de cineva care să ne confirme sau infirme valorea, să ne ghideze un pic și să ne îndrume pașii. Valoarea e însă ceva care se definește numai și numai printr-un singur element: gradul de acoperiere, adică numărul cât mai mare de semeni cărora ești capabil să le trezești emoția. Orice altceva, că e temă, stil, ritm, melodicitate, întindere, abordare inedită sau mai știu eu ce chichiță tehnică vehiculată drept rețetă de succes, nu e decât un element secundar, unul din multe. Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


73

Concurs Peregrinări, ediția a IX-a, Dublin 2016 Revin însă la jurizare și spun că, în cazul meu, singurul - și aici insist: SINGURUL! – motiv pentru care îndrăznesc să pun notele este acela că știu că există încă o mână de oameni, colegii mei din juriu, care fac la fel, dar, firește, fiecare în felul său. Numai așa rezultatul are șansa de a reda părerea unui eșantion cât de cât eterogen de lectori. Dacă ar fi să rămână totul pe seama gustului personal al unui singur ins, ar fi o mare nedreptate. Vine apoi clipa în care din cele zece titluri ți se cere să alegi doar trei și să le dai 5 puncte, 3 și respectiv unul. E ca o ultimă dezlegare de păcate! Ajuns aici, nu-ți mai dorești decât liniște și pace, și iarăși ești recunoscător organizatorilor că nu divulgă nici colegilor din juriu titlurile pentru care tu ai optat. Nici tu nu vrei să știi notele acordate de ceilalți! Important e că ai dat notele pe care le simți tu ca meritate. E singura acțiune care – revin la pasajul de început – îți garantează un somn fără coșmaruri. În fond, gusturi încolo și-ncoace, avem cu toții îngropată-n memoria celor mulți ani de educație formală acea grilă mentală a gramaticii, sintacticii, morfologiei și altor metode științifice, pe care leam îngurgitat cuminți la timpul lor. La dânsa apelăm, uneori poate doar instinctiv, dar o facem, oricât de mult am vrea să premiem inefabila inovație artistică pură. Se știe și se răs-știe: 10 % inspirație, dar 90% tot transpirație rămâne... Mereu mă gândesc la mândria și grija cu care tata se deda anual laborioasei proceduri de jurizare prin comisiile de bacalaureat. Acțiunea de mare anvergură ținea multe zile, la capătul cărora tata se regăsea istovit, dar bucuros că mai împinsese o dată înainte, cu sau fără voia ei, o generație de emoționați, care nu prea aveau chef de efort și sperau prea mult în atingerea aripei soartei și/sau geniului. Cred că nota de trecere nu le-o dădea doar lor. În primul rând și înainte de toate, el și-o dădea sieși. Și o merita! Judecându-i pe alții, se judeca pe sine. Judecându-i pe alții ne punem în ecuație mai ales pe noi, întrebându-ne despre valabilitatea criteriilor pe care ni le aplicăm și nouă. E un chin care ne ajută să ni le ajustăm, atunci când ele nu mai corespund propriilor noastre așteptări. După trecerea prin purgatoriul maratonesc-literar al jurizării, concluzia rămâne pozitivă: efortul de a discerne între valoros și futil (ca să nu zic bine și rău, alb și negru, tare și slab, frumos și urât etc.) poate nu ne spală radical de păcate, ca pe o albitură proaspăt scoasă de la fiert, dar ne limpezește ca pe o rufă primenită în aer curat. Da, cazna e voluntară, dar inutilă nu e. În sens figurativ, între „gratis” și „gratuit” există o fină diferență de nuanță, ele nu sunt perfect sinonime. „Grat-” e și prefix în gratitudine, o stare care nu e niciodată „degeaba”. Gândul lui Ștefan Doru Dăncuș În proporție de 95%, prozele înscrise în concurs s-au ridicat la un neașteptat de ridicat standard valoric. Acest lucru a făcut ca departajarea inițială să fie greu de realizat (am rămas ultimul, mi se pare, care a trimis notele). În etapa a doua a jurizării a fost mai ușor, mai ales că acolo s-a regăsit și proza pe care am notat-o maxim: Despre fericire sau întâlnirile unui şaman român cu un principe, o principesă, un înţelept, un copil-vampir şi un războinic. Nu știu nici acum cine a scris-o, dar consider că s-a detașat clar de celelalte. Cu această ediție, CONCURSUL DE PROZĂ SCURTĂ „PEREGRINĂRI” din Dublin devine un reper de neocolit în promovarea literaturii de bună calitate.

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


74

Concurs Peregrinări, ediția a IX-a, Dublin 2016

DANIELA ALBU (București) Nr. 43 La vie

Apropiindu-se de Promenade des Anglais, Cătălin îl zări imediat, de la distanţă. Avocatul Arghiriade îl aştepta privind în depărtare, spre linia orizontului, deasupra Golfului Îngerilor, bătând uşor din piciorul drept. De când lucrau împreună, ştia că acest gest îi trăda nerăbdarea. Era spilcuit ca întotdeauna. Parcă venea din alt timp. Acum chiar că se simţea enervat că noul lui costum, ales împreună cu nevastă-sa de la House of Art, stătea ca naiba pe el. Se gândi că va trebui să îşi găsească un croitor bun, poate chiar mai bun decât al lui Arghiriade. Gândul îi întunecase un pic chipul şi cu expresia asta îl surprinse Arghiriade când îi întinse mâna cu obişnuita lui corectitudine rece. – Aţi întârziat două minute. Să mergem! Cătălin ştia că ori de câte ori era nervos începea să-i vorbească cu ”dumneavoastră”. Apoi îi spuse, contemplând golful: – Ştii că toată lumea se gândeşte la îngeri, dar de fapt golful şi-a luat numele de la rechinul înger, care nu mai trăieşte de mult în aceste ape, un rechin inofensiv, cu aripioare neobişnuite, pe care pescarii l-au asemănat cu în înger. De obicei, îi plăcea să-l asculte povestind tot felul de istorii, dar acum se simţea prea neliniştit ca să-i dea atenţie. Cuvintele lui Arghiriade îi treceau pe lângă ureche, în timp ce încerca să îşi dea curaj pentru mult aşteptata întâlnire. Se gândi însă, la ideea de rechin cu aripi de înger, ca imagine a afaceristului în societatea de consum. Oare nu erau amândoi astfel de rechini ”inofensivi”? Poate că da, numai că el îşi făcea meseria cu pasiune. După foarte multă muncă au venit şi banii. – Au fost livrate sticlele, cum am vorbit? - Este în regulă, au ajuns de ieri. Totul este pregătit, îi răspunse Arghiriade, în timp ce traversau spre hotelul Negresco, care părea un pic roşiatic şi avea un aer ireal, aşa privit printre palmieri, în lumina apusului. – S-a scumpit şi mai mult de când au obţinut a cincea stea. Doamna Bazilescu este prietenă cu patroana, madame Bernadette Augier. Stai liniştit, tot ce vei spune eu voi traduce în limba franceză pentru dânsa. Sperăm să ne achiziţioneze toată gama pentru Negresco. Are mulţi clienţi de origine română. Tu despre preţurile din ţară nu spui nimic. – Dar ce, pe aici nu au internet? – Nu e vorba despre asta. Mă laşi pe mine să mă descurc după prezentare. Dacă ne iese afacerea, îţi măresc salariul cum am vorbit. ”Dumnezeule, dacă toată splendoarea asta a fost făcută de un român, nu ar trebui să îmi mai fie teamă de nimic”, gândi Cătălin, încercând să-şi mai dea curaj. – În ciuda a ceea ce spune lumea, imensa cupolă de fier şi sticlă a salonului regal nu este opera lui Gustave Eiffel, care nu a trecut vreodată pe aici, ci a arhitectului Edouard-Jean Nierman. E monument istoric. Cred că ai văzut genul ăsta la magazinul Lafayette din Paris. Întotdeauna mi-a plăcut melanjul sofisticat dintre neoclasic şi baroc. Arghiriadi îi arătă impresionantul candelabru cu mii de cristale Baccarat, comandat iniţial de ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, la care nu a mai ajuns niciodată din cauza revoluţiei din octombrie, dar Cătălin se gândea la Negresco, mai întâi fiu de hangiu, ucenic cofetar la Capşa, apoi director de cazinou, fondatorul şi proprietarul acestui celebru hotel din Nisa. Şi el fusese fiu de hangiu la Urlaţi, iar după ucenicia de chelner, culmea, chiar la Capşa, în Bucureşti. Urcase treaptă cu treaptă o scară de pe care mereu îi era o teamă grozavă să nu cadă, tras de picioare de dracul-înger căzut, aşa cum Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


75

Concurs Peregrinări, ediția a IX-a, Dublin 2016 văzuse el la Voroneţ scara lui Iacob şi nu ştia de ce, dintre toate imaginile, asta i se întipărise cel mai mult în minte. Nu-şi imaginase că va ajunge vreodată într-un astfel de loc, dar nu de asta avea trac, ci pentru că în sfârşit va vedea cum arată în persoană patroana lor, doamna Bazilescu, despre care la un moment dat nici nu mai credea că există cu adevărat, ba chiar că este doar o personalitate juridică pe hârtie, în spatele căreia se ascunde Arghiriade, cu toate afacerile lui. În timp ce aşteptau liftul să urce la etajul în dreptul căruia nu scria cifra 5, ci doar VVIP, (cum observă amuzat Cătălin, cu doi de ”V”, pentru persoane ”foarte”, ”foarte” importante), Arghiriade ţinu să îi amintească: – Să fii foarte atent! Niciun cuvânt despre istoria familiei. Cum am mai spus, doamna Bazilescu pare să fi uitat absolut totul despre copilăria ei în România. Nu vorbeşti despre conac, despre cramă, doar despre reuşita proiectului nostru şi despre vinuri. Să ştii că nu suferă de niciun alzheimer. Doamna Augier, care are şi studii de psihologie, crede că pur şi simplu absolut voluntar, dar inconştient, prietena sa a dorit să îşi şteargă din minte toate suferinţele prin care a trecut familia ei. De când, la îndemnul meu, a intrat în posesia pământurilor, nu a venit în România. Are aici un mic apartament, pe lângă biserica Rusă, în apropiere de cartierul miliardarilor ruşi. L-a moştenit pe linie maternă de la o bunică, care a fost căsătorită cu un conte, rus alb. Dacă ai timp, du-te să vezi biserica asta! E superbă. – Păi, eu credeam că dânsa a rebotezat podgoria şi a dorit reconstrucţia conacului. – Şi da şi nu. Întâmplător a ales numele aşa poetic, mai în glumă, mai în serios, ca urmare a unei discuții între noi de acum patru ani, când ne-a distrat că ”la vie” are două înţelesuri, vie în română şi viață în franceză, dar reconstrucţia a fost în întregime iniţiată şi coordonată de mine, bineînțeles cu acordul dumneaei. – Atunci care a fost interesul dumneavoastră în afară de comisioane şi onorariul de avocat al familiei? Pentru că aţi făcut o treabă minunată şi aţi pus foarte mult suflet. V-am văzut cu planurile, cu arhitecţii, cu mozaicarii ăia aduşi din Italia. De ce şi pentru cine să reconstruiţi un conac, a cărui proprietară nu e interesată de el, care nu a dat nici măcar o singură dată pe acolo? – Fiindcă se întâmplă să fiu oarecum înrudit cu această familie şi am vrut să îi fac cu adevărat un mare bine doamnei Bazilescu, după tot calvarul prin care a trecut familia ei, dar şi în amintirea bunicilor mei, care au murit în închisorile comuniste. Nu am vrut ca această dorinţă a ei de a şterge trecutul să cufunde în uitare o moştenire de aşa valoare, pe care o merită din plin. Intenţia mea nu a fost să revigorez numai podgoria cu fondurile SAPARD, ci şi să restaurez întreg domeniul familiei Bazilescu. Ea a fost de acord şi atât. De câte ori încercam să-i dau mai multe detalii, mă întrerupea întrebându-mă doar unde trebuie să semneze, sigur numai după ce citea totul cu foarte mare atenţie, însă fără să îmi împărtăşească vreodată entuziasmul. Primul pas a fost revendicarea terenurilor. Podgoria de 100 de hectare s-a redobândit repede. Cât despre celelalte proprietăţi, ştii de porţiunea aceea de trei hectare pe care ăştia de la ANL au avut tupeul să construiască blocuri, auzi, cum e posibil aşa ceva pe un teren aflat în litigiu? Şi să mai îmi şi spună, ”păi ce, îi mai rămân vreo cincisprezece hectare doamnei”. Bunicul ei a fost decanul Facultăţii de Drept, a construit biserici, a dat numele unui întreg cartier şi al unui parc din Bucureşti, a revitalizat vechea fabrică de bere, producând şampanie românească de cea mai bună calitate, asociată cu marca Maison de Champagne St. Marceaux & Co din Reims. Apoi fiul său, tatăl doamnei, s-a îndrăgostit de o franţuzoaică de viţă nobilă, a luat-o de soţie şi au dus mai departe tradiţia vinurilor de la Urlaţi, care pe vremuri au fost mândria Casei Capşa. Îi mai pasă cuiva de asta? Pe urmă al doilea pas şi cel mai important a fost să caut oameni capabili, ca dumneata şi ca managerul de proiect, pentru ca lucrurile să meargă de la sine, ca un ceas elveţian, cum îmi place mie să spun. Cătălin îl privi mai atent pe Arghiriade, în timp ce îi comunica liftierului etajul, arătându-i o carte de vizită, şi se trezi gândindu-se la rechinul înger. Într-un mic salon de protocol, mai retras față de marile săli, îi aşteptau cele două doamne. Le deschise uşa somelierul hotelului, care avea un cuvânt hotărâtor în această achiziţie. El şi doi oenologi alcătuiau micul juriu, căruia Cătălin trebuia să îi prezinte vinurile cramei Bazilescu. Încercă să nu se lase intimidat de ţinuta lor impecabilă şi să nu se gândească la costumul lui, care se şifonase uşor în bagaj. Se îndreptă cu emoţie spre cele două doamne, aşezate în fotolii tapisate cu mătase aurie. Doamna Augier era o franţuzoaică tipică, minionă, cu nasul coroiat, cu buze subţiri şi ochi vioi. Purta Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


76

Concurs Peregrinări, ediția a IX-a, Dublin 2016 o pereche de pantaloni negri, o bluză albă şi bijuterii cam mari pentru statura ei. Se înclină politicos, fără să-i sărute mâna, fiindcă aşa cum îl învăţase Arghiriade, deşi era un gest cuceritor, din partea unui tânăr ar fi fost mult prea familiar. El pe cealaltă era teribil de curios să o vadă de nouă ani, de când lucra pe domeniile ei. Doamna Luiza Henrieta Maria Bazilescu îl privea direct în ochi. Se aşteptase la o femeie în vârstă, eventual şi cu baston, dar pe chipul acesta, pe care își dorise atât de mult să îl cunoască şi pe care în sfârşit îl vedea acum pentru prima oară, vârsta nu părea să fi lăsat prea multe urme. Nu ştia exact câţi ani avea, dar în afară de cele câteva riduri fine, ovalul prelung al feţei era dominat de ochii verzi, mari şi senini, iar linia destul de senzuală a gurii îşi păstra încă frumuseţea. Un fel de Jane Fonda, care poate că deţinea secretul contelui Saint Germain, îi zâmbi îngăduitor, dar cu destulă răceală, acea răceală care îl irita atât de mult şi la Arghiriade. Culoarea verde închis, aproape bătând în negru, a rochiei simple de o croială desăvârşită, sublinia o siluetă perfectă, accentuându-i frumuseţea ochilor. Singurele bijuterii erau doi mici cercei cu smaralde. Numai mâinile îi trădau vârsta. – Este o mare onoare pentru mine să vă cunosc, doamnă, spuse Cătălin. Ea înclinase uşor din cap şi nu se mai uita deja la el, ci la barul elegant, în spatele căruia se aliniaseră solemn în picioare, un picolo, un chelner, somelierul şi cei doi oenologi. Era un fel elegant de a-l invita să treacă direct la subiect. Cătălin îşi veni repede în fire, după ce recunoscu sticlele cramei. Momentul la care visase de mai bine de un an, venise în sfârşit. În timp ce se prezenta, dând mâna cu toţi, simţi cum îl cântăreau din ochi, dar nu se intimidă. Aşa cum ceruse, fuseseră pregătite şi platourile cu brânză şi fructe. Deşi aici avea mai mult rolul unui agent de vânzări decât pe cel al unui oenolog, iar vinul pentru care munciseră cu toţii urma să fie evaluat şi judecat de specialiştii doamnei Augier, ştia că este totuşi un pas foarte important pentru viitorul lui şi al celor de acasă, cei cu mâinile pământii, crăpate, care culeseseră strugurii, uneori chiar sub lumina lunii, aşa cum se spunea cu sfinţenie din bătrâni despre anumite soiuri. Dori să înceapă cu o prezentare generală a domeniilor şi a sistemului de producţie, dar fu repede întrerupt de madame Augier, care îl rugă să descrie fiecare vin în parte şi să le explice cum şi de ce aleseseră denumirea noilor etichete. La semnul somelierului, chelnerul deschise sticla de Fetească albă ”Îngeri interbelici”, o lăsă să respire preţ de câteva minute, apoi verifică cu un termometru şi îi arătă lui Cătălin temperatura afişată pe ecranul cu cristale lichide. El nu-şi putu ascunde o mică strâmbătură. Dacă ştii cum şi unde să depozitezi vinul, nu este nevoie să îl deranjezi cu tija asta de inox. Chelnerul turnă până la mijloc într-un pahar de cristal, oferindu-i-l doamnei Augier, şi apoi ceva mai puţin în paharele celor doi oenologi, unul gras şi chel, celălalt înalt şi slab. Doamna Bazilescu refuză. Nedorind să vadă rotirea paharelor şi felul în care adulmecau buchetul, fiindcă el avea felul lui special de a face asta, dar şi pentru că le cunoștea pe dinafară, Cătălin adulmecă un pic aerul din jurul sticlei şi spuse privindu-le pe cele două doamne: – Ar fi o mare greşeală dacă această Fetească albă ar avea mai puţin sau mai mult de 19°C. Palatul nostru poate sesiza chiar diferenţa de 1° C. Maturarea în baricuri de stejar i-a conferit aroma de migdală, dar buchetul unic de fructe şi flori vine de la solul nostru special, unde creşte acest soi de struguri. Gustul este surprinzător de proaspăt. Arghiriade traducea rar şi cu dicţie în franceză, pentru doamna Augier. Iar post-gustul, ”gustul de după”, îţi lasă în mod surprinzător o răcoare de lămâie în cerul gurii. Cătălin observă că doamna Bazilescu, ridicase uşor din sprâncene. Se gândi ce gust avea vinul ăsta în copilăria lui, făcut în gospodăriile din zonă cu un petec de vie, unde oamenii uscau butoaiele vechi la soare, fără să le spele ca lumea. – Vă invit acum să gustaţi o bucăţică de brânză de capră de Sancerre, maturată, deşi acasă vaş fi recomandat fără reţinere un pic de brânză de capră roşie. Aici Arghiriade traduse foarte pe scurt. Denumirea de pe etichetă a acestui vin este ”Îngeri interbelici”, drept omagiu adus bunicului doamnei Bazilescu, care a revoluţionat industria vinicolă la noi, încurajând producţia românească. Un mare vizionar, care şi-a depăşit timpul şi pe care eu îmi permit să îl consider un adevărat învingător din această familie, căreia soarta din nefericire i-a surâs pentru prea scurt timp, spuse Cătălin cu emoţie, dintr-o suflare. Ideea ”Îngerilor interbelici” fusese a lui, aprobată cu entuziasm şi de avocat, care Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


77

Concurs Peregrinări, ediția a IX-a, Dublin 2016 acum se uita urât la el. Îşi aminti că nu trebuia să vorbească despre istoria familiei, dar era destul de greu când, pentru toate noile denumiri în procesul de rebranding, se ţinuse cont tocmai de asta. Deşi nimeni nu scuipă mai elegant decât un oenolog, doamna Bazilescu evită să mai privească această operaţiune, ridicându-se din fotoliu şi îndreptându-se către fereastra micului balcon cu privelişte spre golf. Oenologul chel şi corpolent îi şoptea ceva celui înalt şi slab. Acum nu o mai interesa dacă vinul plăcuse sau nu. Ceva din ţinuta şi aerul acestui tânăr, care vorbea cu atâta pasiune despre vinurile ei, îi dădea impresia că l-ar fi cunoscut de când lumea, sau că s-ar mai fi întâlnit cândva. Cel mai mult o impresiona felul în care rostea cuvintele, parcă îndulcind vocalele. Se îndreptă spre bar şi îi spuse în franceză chelnerului să îi toarne foarte puţin vin. Amuzându-se de încântarea care se citea pe faţa lui Cătălin, îl sorbi uşor şi, pentru o fracţiune de secundă, văzu o pajişte imensă cu flori de câmp şi o fetiţă alergând în picioarele goale prin iarbă. Era adevărat, la sfârşit chiar simţi un uşor gust de lămâie. - Să continuăm! spuse zâmbind imperceptibil. - La acest vin roze, din colecţia ”Echinox”, prin cupajare s-a combinat un vin tânăr cu unul mai vechi, folosindu-se tehnologia vinurilor albe, spuse Cătălin, în timp ce chelnerul turna în pahare. Zâmbi când doamna Bazilescu acceptă şi ea unul, se bâlbâi puţin, dar îşi reveni repede. Aici prospeţimea vinului alb se combină cu taninul celui roşu. Este sec şi răcoritor în acelaşi timp, cu o foarte uşoară aciditate, fără a fi aspru cu un gust, dar şi un post-gust de cireşe albe. – Mais c’est merveilleux, izbucni doamna Augier, dar tăcu şi se încruntă repede, muşcânduși buzele. Îi era necaz că greşise, trădându-şi încântarea, şi fiindcă Arghiriade o observa cu mare atenţie, cu spiritul ei negustoresc, acum se temea să nu crească preţul acestui roze. Îşi propuse înciudată să negocieze dur. – Acum luaţi, vă rog, câte o bucăţică de pară bergamotă! le recomandă Cătălin. Doamna Bazilescu era singura care nu degusta în propriul sens al cuvântului. Sorbise un pic de roze şi căzuse pe gânduri, fără să mai asculte detaliile tehnice ale desciorchinării pentru evitarea gustului ierbos şi ale tehnologiei de fermentare în rezervoare de inox, la temperaturi constante, scăzute, despre care se interesa acum prietena ei. O tulburau flash-urile astea care îi apăreau în minte, ca bucăţi rupte dintr-o peliculă veche. Văzu un cireş alb imens şi simţi pe buze gustul primului ei sărut. Fata înaltă, cu ochi verzi, în rochie albă, alerga spre conac fericită, urmată de doi câini mari, lăţoşi. În toată viaţa ei a ştiut când e cu adevărat îndrăgostită de cineva, pentru că numai atunci sărutul pentru ea avea gust de cireşe albe, cireşele acelea cărnoase, aurii în lumina soarelui, cu aromă de pepene galben. Cătălin mai prezentă câteva vinuri cu etichete, ale căror denumiri ei i se păreau pretenţioase şi uşor ridicole. Vorbi despre unele dintre soiurile de la Uralţi, Fetească albă, Burgund mare, Chardonnay şi Merlot, dar nu mai reuşi să îi capteze atenţia la fel de mult. Acum părea chiar uşor plictisită, deşi, în realitate, acele fulgerătoare frânturi de trecut, pe care băiatul ăsta reuşise să le răscolească, o nelinişteau. – Şi acum vedeta cramei noastre, Fetească neagră cu eticheta ”Ancestral”, un vin catifelat, aproape violet, ale cărui arome puternice le veţi simţi doar la această temperatură de peste de 20° C. O combinaţie de vişine, prune uscate, cuişoare, ciuperci şi cafea. Doamna Bazilescu tresări, trezită din reveria ei ciudată, care pentru ceilalţi părea doar indiferenţă. Văzând că îi captase din nou atenţia, Cătălin turnă cu delicateţe un deget de ”Ancestral” într-un pahar pe care i-l aduse personal. Arghiriade nu părea să îl aprobe. Ei pe doamna Augier trebuiau să o impresioneze, dar Cătălin părea să fi uitat asta. O priviră cu toţii cum se ridică iar din fotoliu și, după o scurtă plimbare prin încăpere cu paharul în mână, abia dacă îl apropie de buze. Apoi se duse iar spre uşa balconului şi o amețeală puternică puse stăpânire pe ea. Se sprijini de o consolă, împodobită cu un frumos aranjament de trandafiri galbeni într-un vas de rosenthal. Deodată parcă un ecran uriaş apăruse în locul golfului. Revăzu în întregime scena. Erau cu toţii la Capşa, ea cu logodnicul ei şi cu părinții lor. Îi servea un bătrân chelner, căruia tatăl ei îi spunea Papaşa. Acolo el şi mama ei luau cina în fiecare sâmbătă seară de când se căsătoriseră şi, ca şi atunci, fuseseră mereu serviţi de Papaşa. Se adusese o sticlă de Fetească Neagră, iar lângă masa lor, pe o consolă, tronau nişte trandafiri galbeni, imperiali. Atunci tatăl ei spusese: ”Când sunt copţi, strugurii ăştia parcă au Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


78

Concurs Peregrinări, ediția a IX-a, Dublin 2016 sânge albastru. Simţi dârzenia lupului şi prospeţimea surâsului de fată mare combinate sublim. Mirosul de vişină şi prună cu aromă de ciupercă adună toată respiraţia pădurii. Este mândria casei noastre (își aminti că nu mai ştiuse atunci dacă vorbeşte despre ea sau despre vin, fiindcă îi privea intens pe părinţii logodnicului ei), un rubin regal în care focul şi gheaţa stau ferecate împreună.” Atunci dăduseră buzna, arestându-i pe toţi. Chipul surprins şi vexat al tatălui ei şi vinul vărsat pe faţa de masă albă fusese imaginea pe care atâţia ani izbutise să şi-o alunge cu totul din minte. O lacrimă i se prelinse discret pe obraz, dar nu făcu vreo mişcare ca să o şteargă. Se întoarse spre madame Augier şi vorbi în română, în timp ce Arghiriade traducea consternat: – Da, nu știu de ce acum l-aţi numit aşa, dar acest vin a fost ”perla coroanei” pentru casa noastră. Din el beam cu toţii când a venit nenorocirea. Au urmat pentru părinţii mei ani grei de temniţă, mama a murit repede. Tata a făcut muncă silnică la Bicaz şi pe urmă a avut ani de zile domiciliu forţat. S-a prăpădit sărac şi uitat de prieteni. Îi luaseră totul. Am trăit un coşmar din care nu ne-am mai trezit niciodată. Eu am reuşit după câţiva ani să fug din ţară şi am luat legătura cu rudele mele din Franţa. De atunci nu am mai putut nici măcar în vis să revăd chipurile celor dragi. Domnule, când aţi intrat în această cameră am zâmbit, gândindu-mă la Cătălin din ”Luceafărul”, dar acum văd profunzimea, seriozitatea şi dragostea dumneavoastră pentru ceea ce faceţi şi vă mulţumesc din suflet! Vinul acesta vine din pământul meu de acasă cu cireşe albe, cu ciuperci ascunse sub muşchiul pădurii şi poartă uneori cu el aroma cafelelor de dimineaţă, sorbite în fotoliile de răchită de pe cerdacul cu muşcate roşii al bunicii. Bernadette, domnilor, depinde numai de dumneavoastră să îl apreciaţi la adevărata lui valoare, aşa că vă las să negociaţi în linişte. Îi strânse cu căldură mâna lui Cătălin. – Arghiriade, mai spuse ea autoritar înainte de a ieşi, privindu-l pătrunzător pe avocatul care parcă se micşorase speriat, sprijinindu-se de bar, rezervă-mi te rog de urgenţă un bilet de avion, plecăm împreună. Avem multe de făcut acasă.

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


79

Concurs Peregrinări, ediția a IX-a, Dublin 2016

LIVIU ULEIA (București) Nr. 1 Despre fericire sau întâlnirile unui şaman român cu un principe, o principesă, un înţelept, un copil-vampir şi un războinic

Aceasta e povestea îndelung ascunsă şi întâia dată scrisă a ultimei femei-şaman europene. Numele ei a fost Transhisteria Transistoria. A trăit în evul mediu. Mie mi sa împărtăşit secretul existenţei sale în adânca, întunecata Transilvanie. Am plătit cu saptămâni de izolare, meditaţie, deshidratare şi confuzie. Titi, cum o voi numi, scurt şi familiar, de acum încolo, a devenit şaman când ajunsese atât de bătrînă şi de înţeleaptă, încât începuse să întinerească... Astfel, în zilele noastre ar putea fi embrion şi e posibil să renască oricând. Titi nu mai mergea înainte, ci numai în lateral, cu paşi mici şi privirea goală. În evul mediu, pe domeniul ei natal, vizionarilor li se scoteau ochii... De aceea Titi îşi folosea urechile ca ochi. Astfel protejată, ea şi-a urmat calea şamanică laterală cu o singură misiune sacră: aceea de a lăsa omenirii ultimele reţete şamanice europene! Nu voi întârzia să reproduc aceste spectaculoase, miraculoase reţete. Ele au rămas necunoscute de câteva secole. Fiecare dintre ele are o istorie specială. Iat-o pe prima: Era un principel transilvan ce trăia într-o mare suferinţă: principelul avea un penis foarte, foarte mic. Atât de mic, încât urina invizibil. Gândacii din iarbă nu erau deloc afectaţi de jetul urinei sale. Aceasta nu tulbura nici măcar zborul musculiţelor. Principelul s-a dus după Titi, împins de la spate de populaţia disperată de ruşine. Bărbăţelul a stat lângă femeie zile în şir. Aceasta se cufundase într-o profundă transă şamanică, amplificată de milă şi, poate, un pic de dispreţ. Când, agasată, în cele din urmă s-a trezit, Titi l-a întrebat autoritar pe principel: - Ce văd eu aici? Principelul se ruşină. Dar Titi continuă, îmbărbătându-l, în mod neaşteptat; - Văd sămânţa unui stejar uriaș! Iar eu cunosc secretul prin care această sămânţă va rodi! Şi Titi îi dezvălui reţeta şamanică: - Este un singur cuvânt de străveche provenienţă balcanică... Trebuie să-l spui de trei ori în fiecare dimineaţă: SACÎZ, SACÎZ, SACÎZ!!! Tună Titi şi preciză: - La oglindă, dacă se poate! - Doar atât? Întrebă mirat principele. Titi se strâmbă cu greaţă, imitându-l într-un mod personal, ironic: - Doar atââât? Şi femeia reintră în transă. Principelul îi urmă imediat sfatul şi stejarul crescu. Stejarul crescu atât de bine, încât urmaşii săi mişună în prezent prin toată Europa! Iar pentru cei care au ori nevoie, ori îndoieli, ori şi una şi alta, recomand responsabil şi călduros exerciţiul prinţului. Bărbaţii Europei să nu uite cuvântul magic: SACÎZ, SACÎZ, SACÎZ!!! Să nu lăsaţi stejarul să se usuce! Acesta e mesajul străvechi, lăsat de Titi, în marea ei bunătate şamanică, transilvană, transistorică, transisterică şi transeuropeană. Şi acum, a doua poveste: Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


80

Concurs Peregrinări, ediția a IX-a, Dublin 2016 Era o principesă, o voievodeasă trăind în legendara Transilvanie. Suferea de pe urma unui defect existent şi la alţi oameni. Dar la ea defectul avea o formă foarte gravă, patologică şi paranormală. Pe scurt, voievodesei îi era imposibil să iubească. Boala ei afecta orice, fără excepţie. Melcii din grădinile voievodale fugeau numai la auzul paşilor săi. Se spunea că ovinele se blocau în timpul acuplării doar dacă ciobanii pomeneau numele suveranei... Chiar câteva vocale numai. Mie mi-e teamă să-l spun şi acum! Sufereau şi porcinele şi bovinele şi iepurii! Polenizarea nu mai funcţiona și toate plantele se uscaseră. Disperată de ruşine şi împinsă de la spate de către populaţie, voievodeasa porni în căutarea ultimei femei-şaman. Cu faţa şi inima de gheaţă, temperatura de 28 de grade Celsius şi călărind sălbatic, pentru a diminua pagubele, principesa lăsa în urmă o dâră de infertilitate. Sate tăcute şi natură pustiită. Titi o aştepta, iritată la rândul ei de ceea ce se întâmpla, dar o abordă pe principesă cu multă stăpânire de sine, regăsindu-şi calmul şamanic: - Ce văd eu aici? Voievodeasa se ruşină şi răspunse: - Un deşert al iubirii! Titi îi replică puţin condescendent, ba chiar de sus în jos la propriu, pentru că se retrăsese întrun copac secular: - E adevărat, dar în deşert iubirea înfloreşte ca oriunde. Uneori, chiar mai bine! Te asigur de asta pentru că mintea mea a călătorit pînă la hotarele Africii. Şi Titi continuă, destăinuind reţeta: - Din depărtările mentale, am adus pentru tine cuvântul magic... Să-l rosteşti de trei ori, în fiecare dimineaţă, dacă se poate la oglindă: CÎRMÎZ, CÎRMÎZ, CÎRMÎZ!!! Şi după ce strigă cuvântul şamanic, Titi dispăru în lateral. Voievodeasa urmă sfatul. Peste câteva zile începu să fie mistuită de atâta dragoste, încât mai că ajunsese o mare curvă. Totul înflorea în jurul ei. Urmaşele voievodesei sunt răspândite în întreaga Europă. Femeile Europei să nu uite, aşadar, cuvântul magic: CÎRMÎZ, CÎRMÎZ, CÎRMÎZ!!! Acesta e mesajul străvechi al femeii-şaman Titi, care ne oferă cheia iubirii. Şi acum, a treia poveste: Era un atoateştiutor transilvan medieval, atât de învăţat, încât depăşise ştiinţa noastră actuală. Drama sa era următoarea: prins în reţeaua ştiinţei sale mai complicate decât creierul, se tâmpise de tot. Nu mai înţelegea nimic. Era de-ajuns ca savantul să atingă ceva şi producea haos. Lingurile ţâşneau din mâna lui, în sus, spre cosmos; se topeau în drum către soare şi scoteau sunete psihedelice. Furculiţele coborau vertiginos spre centrul pământului; scrijeleau calcule ininteligibile în roca incandescentă. Disperat, atoateştiitorul o caută pe Titi, împins de la spate de populaţia deconcertată. Cu mişcări incoerente, căci nu mai înţelegea nici logica locomoţiei, bărbatul decrepit îngenunche în faţa femeii-şaman. Titi se opri o secundă şi-i spuse mămos: - Vezi tu, savanţii trebuie să fie mai intâi copii! Şi continuă, mângâindu-l pe capul răvăşit: - Ce văd eu aici? Atoateştiutorul răspunse ruşinat: - Un copil neputincios. Titi îl linişti: - Măi, păi numai aşa poţi învăţa să fii fericit! Am şi cuvântul magic ce-ţi este necesar. Să-l spui în fiecare dimineaţă, de trei ori, dacă se poate la oglindă: HURMUZ, HURMUZ, HURMUZ!!! Şi Titi dispăru, stăpână pe sine şi sigură de ea. Atoateştitutorul îi urmă sfatul întocmai si-şi continuă viaţa vesel. Mulţi dintre europeni sunt urmaşii lui. Aceştia nu trebuie să uite moştenirea lăsată de Titi: HURMUZ, HURMUZ, HURMUZ!!! Nu uitaţi cuvântul şamanic al femaii-şaman care dăruieşte bucuria de a trăi. Vom continua cu a patra istorisire: Era un copil-vampir, unul dintre copiii-minune ai legendarei Transilvanii medievale. Dar copilului nu-i mai plăcea deloc să se joace. Noaptea, când prietenii lui zburau şi sugeau peste tot, el Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


81

Concurs Peregrinări, ediția a IX-a, Dublin 2016 rămânea acasă. Stătea în pat şi citea; sau consulta Tarotul, mereu singur şi încruntat, de atâta melancolie, se pare... Titi îl căută ea însăşi, căci în fond erau colegi de supranatural. Îl târî pe câmp, până în mijlocul unei plantaţii de pepeni. Ridică un pepene mare şi-l zdrobi de pământ. Pepenele se desfăcu, roşu şi parfumat. Micul vampir se simţi dintr-o dată mai bine. Titi îi strigă din beznă: - Să nu uiţi niciodată acest cuvânt magic: HARBUZ! Să-l spui în fiecare dimineață, de trei ori... la oglindă ştiu că nu se poate: HARBUZ, HARBUZ, HARBUZ!!! Şi Titi dispăru la dreapta. Copilaşul merse spre stânga. Poate fi întâlnit şi astăzi prin Europa. Consumă, întotdeauna bine-dispus, pepene roşu transilvan. Şopteşte la urechile copiilor singuri, de câte ori se iveşte ocazia, vechiul cuvânt şamanic: HARBUZ, HARBUZ, HARBUZ!!! Iată şi ultima poveste, întregind luminoasa pentagramă şamanică lăsată de Titi: Era în proaspătul şi însângeratul ev mediu un războinic transilvan, căruia toate luptele i se păreau plictisitoare. Deşi extrem de sângeroase, el le considera total anoste. Niciodată nu era mulţumit de numărul cadavrelor. Se spune că punea oglinzi pe câmpurile de luptă, pline oricum până la refuz de hoituri omeneşti... Titi auzise de el şi-l căuta. Îl găsi cu greu, deoarece războinicul stătea ascuns. Cuprins de o puternică depresie, intrase în adâncul celei mai negre păduri transilvane. Când îl desoperi, Titi îi spuse cu milă: - Ce văd eu aici? Războinicul răspunse ruşinat: - Un războinic ratat! Dar Titi îl contrazise: - Nu eşti ratat, cât timp te mai preocupă propria ta fericire! Însă îţi lipseşte cuvântul şamanic. Pentru tine m-am străduit şi ţi-am adus un cuvânt din depărtare. Să-l spui în fiecare dimineaţă de trei ori, privindu-te în oglindă, dacă se poate: M’AMUZ, M’AMUZ, M’AMUZ!!! Şi Titi dispăru, lăsându-l pe războinic iluminat. Urmaşii lui cutreieră acum întreaga Europă, spre a aminti de existenţa şi reţetele pentru fericire ale ultimei femeii-şaman europene, Transhisteria Transistoria, sau Titi, care ne strigă din rărunchi, de peste secole, din toată fiinţa ei: M’AMUZ, M’AMUZ, M’AMUZ!!!

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


82

Concurs Peregrinări, ediția a IX-a, Dublin 2016

SIMONA CHIS (Bucecea Botoșani) Nr. 28 Refugiu urban

Prea puţini necunoscuţi ajung să viziteze cartierul de blocuri de pe Aleea Scurtă, sărăcia lui desăvârşită asigurându-i mai multă linişte decât unui sanatoriu de boli nervoase. Copiii se joacă dimineaţa, la prânz şi seara printre aceleaşi maşini uitate de vreme, pline de găinaţ, parcate fiind mai mereu pe marginea străzii, sub câte un arbore. Puţinii câini care se învârt pe lângă lăzile de gunoaie sunt cei mai costelivi şi mai apatici din oraş. Abia dacă pisicile tulbură noaptea cu zbieretele lor de animale în călduri. Pe aici nu e ceva neobişnuit să vezi fetele scuturând în balcoane aşternutul când se apropie bine de prânz, nici gospodinele ieşind după pâine în halatul tras peste cămaşa de noapte. Bărbaţii, în maiou alb şi pantaloni de pijama cu dungi, târâie în picioare nişte şlapi informi, care au putut fi cândva pantofi sau sandale. Ei ies la câte o ţigară sau să-şi caute partener la table, căutare care nu durează niciodată prea mult. Cel cu cutia de lemn sub braţ încalecă aceeaşi bancă lustruită, ca în zilele precedente, înconjurat de acelaşi cerc de chibiţi, făcând să răsune mereu ştiutele comentarii: – Poartă-n casă! – Sus fustiţa! – Merge ca focu’! – Dă-i cu şenilele! Nevestele nu sunt, desigur, primite la aceste distracţii, ba chiar nici nu îndrăznesc să se apropie, deşi, izolaţi în cercul lor, bărbaţii le-ar ignora probabil complet, cum s-a şi întâmplat cu bătrâna suferindă de artrită, care, ieşind să se plimbe la braţul nepoatei, a fost cuprinsă brusc de slăbiciune şi un tremur al membrelor şi, nezărind bănci libere, s-a sprijinit cu tot corpul de un trunchi de brad, cuprinzându-l strâns cu braţele, sub privirile vag mirate ale jucătorilor. Magazinele se închid aici devreme, vânzarea slabă nejustificând un program prelungit. Deşi ieftină, marfa stă pe raft sau atârnată pe umeraş de la un sezon la altul, toată lumea având timp să se convingă cât e de proastă – chiar şi pentru exigenţele locale reduse. Mare căutare are margarina cu arome de fructe pentru micul dejun al şcolarilor, eventual servind şi pentru tartinele din pauza mare, moment în care mai toţi copiii ajung însă acasă, igrasioasa şcoală de cartier neavând profesori la toate materiile decât în prima săptămână a semestrului întâi. Mamele protestează adesea la cabinetul directorului adjunct – directorul prim fiind ocupat şi, deci, indisponibil – pentru că, trimiţându-i pe micuţi înapoi pe capul lor, le privează aproape complet de intimitate. Ceea ce e de înţeles, având în vedere numărul persoanelor din garsoniere. Când se întâmplă ca unul dintre membrii familiei să lucreze – de obicei, capul acesteia sau unul dintre băieţi -, femeia străbate pe jos jumătate din oraş până la poarta fabricii care l-a angajat sezonier, pentru a-i aduce pachetul cu mâncare, ouă fierte sau cârnaţi, şi o sticlă de cafea caldă. Pornindu-se din timp, ajung uneori mai devreme, cât să schimbe o vorbă cu celelalte femei care aşteaptă la poartă, aflând una de la alta câte norme fac bărbaţii lor, cum sunt văzuţi fiecare în parte, cum se poartă şefii de echipă şi altele, informaţii adesea falsificate cu intenţie, femeile ştiind lucrul acesta şi înjurându-se în gând reciproc. Altfel, mai toţi capii de familie au meserii dintre cele mai folositoare, de la zugravi la parchetari şi de la tâmplari la vopsitori, fapt pentru care sunt adesea chemaţi la şcoală, prin intermediul copiilor, ca să dea o mână de ajutor la reparaţii, ei însă fiind mereu prea ocupaţi pentru munca voluntară, iar preţurile negociate întrecând orice închipuire. Fireşte, fiindcă cine ar putea munci, oare, cu drag în Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


83

Concurs Peregrinări, ediția a IX-a, Dublin 2016 beneficiul şcolii? Atâta doar că aşa se închide un supărător cerc vicios, din care de multă vreme nu s-a găsit vreo ieşire. După ce îşi rup tenişii made in China jucând fotbal şi exersând şuturi de forţă împotriva tencuielii blocului, băieţii scârţâie la părinţi să le ia alţii. Asta se întâmplă, însă, numai după ce părinţii socotesc, în felul lor complicat, că a trecut destul de la ultima cheltuială. Când totuşi se hotărăsc, nu e nici un motiv de bucurie, fiind prea cunoscut drumul rău mirositor spre partea bazarului cu marfă de import, descărcată în baloţi din nişte dube prăfuite. Mai uşor e cu fetele, întotdeauna atente cu lucrurile, dar când încep să crească – ceea ce li se întâmplă tot atât de repede ca într-un trib de pigmei – le sporesc şi nevoile, încât, dacă n-ai de unde să le strecori câte un ban, stau zile întregi închise în casă fără să vorbească şi tatăl crede că-s nebune ca maică-sa. În acest cartier de blocuri înşirate neuniform de-a lungul – iată un paradox – Aleii Scurte, găseşti câte o femeie frumoasă numai în rândul divorţatelor, singurele care se dau cu deodorant şi poartă sutien. Celelalte, casnicele, preferă să vadă o telenovelă în apartamentul uneia dintre ele, decât să facă pe cochetele. La urma urmei, asta nu le-ar aduce mai mulţi bani, fie şi sub formă de cadouri, ci numai un plod în plus. Lasă-le pe adolescente să umble cu burta la gură, că noi am trecut prin asta, când eram la fel de tinere ca ele. Ce-a mai venit după, mintea proastă! Dintr-un chef cu bere şi pulpe de pui la grătar, bărbatul şi-a amintit că femeia n-are numai gură ca să ţipe, iar femeia a uitat că se jurase, sătulă să-i gătească şi să-i spele acestui puturos. Distracţiile sunt puţine, dar ce plăcere poate fi mai mare decât să stai cu coatele pe geamul bucătăriei, deschis ca să iasă aburul de la cartofi, că hota consumă inutil bunătate curentul? O expresie de mare desfătare se poate citi pe faţa lui nea Tăchiţă când, coborât în faţa blocului să-şi aerisească maşina, plimbă sub picior o cutie goală de bere câteva ceasuri bune, mai trăgând şi dintr-o ţigară. Bătrâna întinsă în pat sub două pături de molton poate, în sfârşit, să deschidă ochii strânşi dureros sub tirul neîntrerupt de jucării contondente. Iar ultimul născut stropeşte peretele cu jetul călduţ care se prelinge pe parchet către dulap şi covor. Stând de vorbă din balcon cu vecina de peste drum, ieşită şi ea să ude florile, tanti Dorina i-a plasat un zvon care îi stătea de mult pe limbă, şi anume că Firuţa ei – a vecinei – n-a dat cam de-o lună pe la şcoală, şi că poştaşul i-a adus nişte scrisori – tip, pe care fata le-a urmărit şi le-a furat de sub preş, unde le pusese. Tanti Dorina nu e o bârfitoare, dar nu-i place Firuţa, pentru că iese grăbită în pantaloni scurţi, cu părul negru despletit pe spate, ca la treabă, dar o uită nevoia ceasuri întregi la vorbă cu golanii cartierului, mai pe la dosuri, lângă maşinile de import expirate. Firuţa mestecă gumă şi se hlizeşte cu toţi dinţii ei alb-perlat, învârtind pe deget o şuviţă, faţa ei luând o expresie tâmpă. Maică-sa n-are nevoie să afle de la alţii ce face fata, sperând în taină că într-o bună zi va pleca de-acasă în pantalonii ei scurţi şi în şlapi, ca să se întoarcă nu peste multă vreme o mare doamnă, căsătorită în Grecia sau Italia. Taică-su nu vrea să ştie, bucuros că fiică-sa îi aduce bilete la toate meciurile din oraş, chiar la cele regionale, uneori în tribuna oficială, alteori câte să-şi ia cu el şi prietenii, în timp ce nevasta ghiceşte în cafele şi serveşte pe vecine cu bomboane de ciocolată, ca să le închidă gura şi să le facă invidioase. Parcă a Dorinei e mai brează? Aleargă după bărbaţi cu limba scoasă, numai ei nu se prea uită la ea. Toată lumea a văzut-o cu un muncitor de la barăci, ce-o fi avut cu el, nu se ştie, totuşi ceva a fost, pentru că de la un timp nu te mai înţelegi cu ea, vorbeşte singură, ca o drogată, şi-şi roade unghiile până dă sângele. Copiii mici suportă şi mai greu lipsurile. Ruşinea nu-i opreşte, ca pe cei mari, să caute pe jos nişte pufuleţi scăpaţi din pungă. Un corcoduş, nişte duzi închirciţi, o tufă de mure crescută într-un gard neîngrijit sunt controlate la sânge şi mâncate de verzi. Micile bande sunt gata să se încaiere pentru corcoduşul lor, pentru dudele lor, aruncând unii în alţii cu pietre, pentru a sfârşi urlând lângă poala mamei, a cărei înţelegere nu e deloc cea dorită: – Unde umbli, obrăznicătură? Eu cresc un derbedeu? Îţi spăl şi îţi cos ca să-ţi baţi joc de munca mea? Şi mâna femeii înroşeşte urechea derbedeului, îl apucă de braţ şi îl târâie în baie, unde îl dezbracă cu forţa, opunând împotrivirii copilăreşti încă o palmă peste obraji, pentru a-l schimba de hainele Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


84

Concurs Peregrinări, ediția a IX-a, Dublin 2016 murdare şi rupte. În ciuda educaţiei familiale, însă, câte-un profesor exasperat va mai răbufni mânios către şcolari, aproape cu aceleaşi cuvinte: – Acasă nu vă educă deloc, derbedeilor!? Ceea ce e cât se poate de plictisitor. De la blocurile din Aleea Scurtă până la Pădurea Frumoasei nu e decât o zvârlitură de băţ: cale de zece minute cu maşina, şi-ţi aduni de-ale gurii din pădurea nimănui. Vorba vine, fiindcă la margine o plăcuţă albă înfiptă în iarbă avertizează: „Proprietate privată.” Dacă n-a aşezat-o acolo vreun glumeţ, atunci proprietarul e om cu mână largă, fiindcă niciodată nu i-a supărat pe culegătorii de cireşe primăvara, sau pe culegătorii de bureţi vara. Urbanizaţi de una-două generaţii, şomerii se întorc acum la sânul mamei-natură, ca la un corn al abundenţei. De la cireşele negre de iunie, la plantele medicinale care se culeg în orice anotimp, de la urzicile proaspete la hribii, vinecioarele şi opinticii de sfârşit de vară şi început de toamnă, de la buchetele de lăcrămioare şi brânduşe vândute în pieţe la coarnele pentru dulceaţă, întotdeauna este ceva care să hrănească speranţa sau, cum spune un hâtru, să prelungească agonia. Aşezaţi pe marginea şoselei, lângă maşinile alintate de proprietari cu numele de conserve, concurând cu satul din apropiere care îşi trimite la pădure, în virtutea tradiţiei, propriii oameni, orăşenii agită pungile şi găleţile pline, bucurându-se cu viclenie când de la geamurile microbuzelor-turist banii trec la schimb în buzunarele lor. Nici acest teritoriu nu e al tuturor. Selecţia o face încă de la plecare existenţa maşinii, starea ei de mobilitate sau imobilitate, posibilitatea achiziţionării benzinei sau abilitatea însoţirii cu cel care dispune de toate acestea. Dacă se formează un grup destul de mare, acesta se înstăpâneşte pe felia cea mai consistentă. O cursă acerbă are loc toamna pentru culegerea nucilor înşiraţi de-a lungul şoselei. Secretul constă în alegerea precisă a acelui moment când nucile pot fi culese fără a se arunca după aceea, când sunt coapte adică, dar alegerea nu este liberă, presiunea altor familii de culegători forţând adesea decizii sortite eşecului. Pe sub copacii pustii, câte-o bătrână sau câte-un copil continuă să caute, cu ochii în iarbă, vreo nucă rătăcită, şi asta până târziu în octombrie. Din banii astfel adunaţi se cumpără în casă pâinea, cartofii, hârtia igienică, berea bărbatului şi revistele femeii, biletele de tramvai pentru copii ca să meargă la dentist, în centru, când îi supără câte-o carie. Se plăteşte datoria la alimentară, cea la întreţinere rămânând neatinsă. Bătrâna Iorgulescu nu-şi arată anii. Femeie înaltă, voinică, dă ocol blocului de dimineaţa până se întunecă. Nu vorbeşte şi ai crede că e mută, dacă n-ai şti că e bolnavă cu mintea. Are picioare bune şi stomac sănătos. Dacă te vede mâncând, întinde mâna şi aşteaptă: mere, biscuiţi, orice. Expresia feţei rămâne de lemn. În mâini învârte un mosor de aţă albă, sau alteori o cutie goală de medicamente. Copiii strigă după ea: – Proasta! Proasta! Ea se repede la ei şi chiar îi nimereşte. Având mâna grea, lovind în neştire, a fost cât pe ce să-l omoare pe unul. Degeaba a certat-o pe urmă maică-sa, mai mult înciudată decât îngrijorată: pe faţa ei nu se citea nimic. Măcar de-atunci mama îl urmăreşte, deşi nu mai e nevoie, copiii singuri pricepând atâta lucru, să stea departe de nebună. O altă bătrână, la parter, scutură. Scutură toată ziua, toată săptămâna: pernele, cuverturile, gheme de lână, ziare îngălbenite, cârpe de praf. La urmă îşi scoate haina şi baticul, le scutură şi pe ele. Se schimbă şi vine să scuture pantofii din picioare, lovindu-i unul de altul. Intră şi iese, uscată şi energică. Cu toată mişcarea ei de ceas, are, ca tot omul, supărările ei: de câteva zile stă abătută, aşezată pe trepte cu bărbia în palmă şi genunchii strânşi. Ce poate fi? Bătrâna n-are fraţi, n-are surori, nici bărbat ca s-o supere. Un ochi atent ar putea intui în această tristeţe ascunsă cauza care va duce la atacul vascular din zilele următoare, în urma căruia bătrâna va rămâne în grija infirmierelor de la azil, vecinele întrebându-se zadarnic despre mersul sănătăţii ei. Acestora, da, nu le mai trebuie nimic. În această lume fără condiţii materiale este, totuşi, loc pentru iubire. În afară de iubirea pe viaţă şi pe moarte a adolescenţilor, este iubirea calmă a maturilor: adulterul e în plină floare, vecinii schimbându-şi, în bună cunoştinţă de cauză, nevestele între ei, continuând să coabiteze cu perechea înşelată. Despărţirea soţilor s-a produs, de fapt, cu ani în urmă, numai că femeia n-are unde să plece, împreună cu copiii, ca să-l pedepsească astfel pe soţul necredincios. Sărăcia îşi poate face un merit Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


85

Concurs Peregrinări, ediția a IX-a, Dublin 2016 din faptul că ţine familiile laolaltă. Câţi, doar, nu visează la ziua când vor părăsi Aleea Scurtă?! Dar parcă ai unde să te duci! Când ai fugit şi încă mai fugi de casa părintească, poţi schimba meschina garsonieră mirosind a mucegai doar cu şi mai meschinele barăci înşirate în spatele Combinatului din centrul vechi al oraşului, în apropierea cartierului ţigănesc. La asta se referă, de regulă, locatarii când afirmă că vor să se mute. Şi, totuşi, ce frumos miroase pe scări a ciorbă fierbinte şi a dulceaţă de tomate, a pâine prăjită în ou şi a gogoşari în oţet! Ce reconfortant răsună din stradă glasurile bărbaţilor, opriţi sub teiul crescut direct din asfalt! Unde s-au sfărâmat valurile vremii?... Aici timpul pare să fi stat în loc, neatins de istorie, care se târăşte deasupra cartierului, la capetele lui, ca în spatele unui ecran uriaş.

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


86

Distincțiile Revistei Itaca – Dublin pe anul 2015

Distincțiile revistei Itaca pentru literatură - diaspora pentru anul 2016 Organizator Centrul de promovare „ITACA” – Dublin în parteneriat cu Grupul Media Singur Începând cu anul 2015, revista Itaca acordă distincția pentru Cartea anului la două secțiuni, poezie și proză (literatură), pentru scriitorii de limbă română stabiliți în afara granițelor României. Urmează, așadar, cea de-a doua ediție. Juriul va fi format din redactorii revistei Itaca (Dorina Șișu – Irlanda, Gabriela Căluțiu Sonnenberg – Spania, Dorina Brândușa Landen - Suedia, Emanuel Pope – Anglia, Emanuel Stoica – Suedia și Viorel Ploeșteanu – Irlanda), iar la faza finală juriul va primi sprijinul criticului Alexandru Cistelecan, al scriitorului și coordonatorului Grup Media Singur, Ștefan Doru Dăncuș, precum și al scriitorului Cristian Teodorescu. Condiții de participare: - Autorii vor trimite pe adresa revistaitacadublin@gmail.com pdf-ul cărții pe care doresc să o înscrie în concurs și un exemplar tipărit la adresa 32 Exchange Hall, Belgard Square North, Tallaght, Dublin 24, Ireland, carte apărută obligatoriu în anul 2016, în limba română, la orice editură din țară sau străinătate. - Nu pot participa volumele apărute la edituri online. - Un autor poate trimite numai un volum de proză și/sau unul de poezie. - Participanții vor trimite și o scurtă prezentare de autor, incluzând adresa de reședință. - Trimiterea pdf-urilor și a exemplarelor tipărite se încheie pe data de 31 decembrie 2016 (data poștei, pentru volumele tipărite), câștigătorii fiind anunțați pe data de 25 martie 2017. Jurizarea se face în două etape. În prima etapă sunt evaluate toate cărțile primite, cu valori de la 5 la 10, urmând ca în finală să intre, în urma punctajelor obținute, câte trei volume pentru fiecare secțiune. Finalistele vor fi anunțate public cu două săptămâni înainte de stabilirea câștigătorilor, care se vor desemna prin acordarea de către fiecare membru al juriului a următoarelor punctaje: 5 puncte pentru prima preferință, 3 puncte pentru cea de-a doua și 1 punct pentru cea de-a treia. Distincțiile câștigătorilor: - Câștigătorilor li se va publica, în cursul anului 2017, câte un volum de proză, respectiv poezie, cu sprijinul Centrului de promovare „Itaca” – Dublin și al Grupului Media Singur (volume care să nu depășească 100 de pagini la poezie și 150 de pagini la proză). - Pe lângă recunoașterea valorii scrierilor, câștigătorii vor primi Trofeul Revistei Itaca, medalii și diplome care să ateste acest fapt, precum și articole de impresii și prezentare a volumelor (din partea membrilor juriului), publicate în revista Itaca, revista Singur și în alte reviste de cultură din România. - Alte premii oferite: cărți ale membrilor juriului. - De asemenea, scriitorilor intrați în finala fiecărei secțiuni, li se vor publica fragmente din volume în revistele Singur și Itaca. Vom face public frecvent, prin toate mijloacele media de care dispunem, numărul și numele volumelor participante.

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


87

invitație de colaborare în paginile revistei Itaca După cum mulți dintre dumneavoastră știți, Itaca este o revistă de cultură, care publică numai scriitori de limbă română trăitori în afara granițelor țării. Este o revistă cu apariție trimestrială (martie, iunie, septembrie și decembrie), atât online cât și pe suport de hârtie. Este editată de către Centrul de promovare „Itaca" - Dublin, din fonduri proprii și nu se comercializează, fapt pentru care nu ne permitem să remunerăm colaboratorii. Toți scriitorii de limbă română sunt invitați să propună texte spre publicare (1-5 pagini A4 de proză scurtă, articole pe teme culturale, recenzii sau 3-5 poezii), trimițându-le pe adresa de e-mail revistaitacadublin@gmail.com într-un document word, Times New Roman, obligatoriu cu diacritice, însoțite de o fotografie personală în format jpg și un scurt CV literar (cu adresa de reședință). Toate materialele sunt introduse în redacția revistei, sub anonimat, unde sunt evaluate de către redactori, primind sau nu acceptul de publicare. Recomandarea noastră este să nu trimiteți materiale care au fost publicate anterior sau pe care le-ați propus spre publicare și altor reviste. Așteptăm materialele dumneavoastră până pe data de 1 a lunii în care apare fiecare număr. Autorii care au publicat deja volume, sunt rugați să ne trimită fotografiile coperților, pentru a le promova în revistă. Toate materialele trimise spre publicare vor respecta regula recomandată de către Academia Română, folosindu-se astfel forma de scriere cu „â” și „sunt”. În speranța că veți fi alături de noi la realizarea unei reviste de calitate, care să reflecte cât mai real nivelul la care se găsește literatura română în comunitățile de români din diferite țări ale lumii, vă mulțumim și vă dorim să scrieți și să citiți temeinic!

revistaitacadublin@gmail.com REVISTA ITACA Revistă de cultură a scriitorilor de limbă română din afara granițelor țării HTTPS://WWW.FACEBOOK.COM/REVISTAITACADUBLIN?FREF=TS www.itaca.ie

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


88

Revistă de cultură pentru scriitorii de limbă română din afara granițelor țării, a Centrului de promovare „Itaca” – Dublin www.itaca.ie http://hopernicus.falezedepiatra.net/CentruldePromovareaCulturiiDUBLIN/

Partener Grup Media Singur

Itaca Anul IV / nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016


Revista Itaca nr. 16 octombrie, noiembrie, decembrie 2016