DRAMATURGIE
Nimeni nu mai plânge, din moment ce sunt disponibile bocitoarele profesioniste; bărbații joacă barbut, iar imberbii, profitând de obscuritatea ambivalentă, se dedau la înghesuieli masturbatoare. Să fie un păcat de dată recentă, sau un viciu al Genezei, Herr Professor? Dumnezeu, ostenit, sau cine știe de ce, l-a acceptat pe diavol drept partener. Dacă nu cu drepturi egale, în orice caz legitime. CANDID (la mașina de scris): Libertatea va fi potențată de cei care gândesc în locul celor care nu pot gândi! (Revenind la dialogul precedent): Dumneata ești în eroare. Pui în sarcina Genezei revanșa bastarzilor? Uită-te, domnule, scara descrescătoare, toboganul pe care alunecă mărimile lumii. S-o luăm pe căprării. În lumea comunistă Marx era un savant, e adevărat, doar în încercarea de analiză a stărilor economice din secolul său, Lenin un specialist, Statul și Revoluția, a făcut din utopia marxistă un kitsch filosofic, Stalin un practician crud și limitat, a transformat kitch-ul întrun iad pe pământ, Brejnev s-a scremut să revină la stalinism… În lumea ailaltă: Jeferson era filozof, Lincoln un vizionar martir, Wilson un visător, Nixon un politician uns cu toate alifiile, Carter un predicator baptist… Reagan un comediant… Iar între Schmidt și Kohl e diferența între un Helmuth mare și un Helmuth doar înalt.(Revine la mașina de scris.) Iar istoria noastră nu e o pendulare între Deal și Vale, ci între Păcală și Tândală... CANDID (revine la dialog, pasional, retoric): Cine să facă Restaurația când grație mass-mediei s-a generalizat fenomenul acustic numit concordanță de fază. (Îl chestionează din priviri pe oaspetele său.) Dacă într-o cameră avem o sută de instrumente cu corzi și punem în vibrație o singură coardă „la” toate corzile „la” intră în vibrație imitând sunetul inițial. Dacă în țara noastră un bâlbâit intră în vibrație, toți devenim bâlbâiți pe baza acestui principiu al concordanței de fază. În cazul ăsta de frază! SOMMER (arătând spre piedestalul pe care se află, probabil, tot un bust, dar încă ambalat): Poate că următorul scoate un alt „la” mai… liberal. CANDID: Am avut șase dictatori până acum și fiecare a topit bronzul predecesorului punând turnătorul curții să-i facă chipul mai durabil decât al ăluilalt. SOMMER: Poate că al șaptelea o fi cu noroc! CANDID (a lehamite): Domnule, căci tovarăș nu se cade să spun unui rabin, nu-i așa?, am încercat să explic la nivelul conducerii pașalâcului nostru următorul experiment banal. El ilustrează saltul calitativ de care fac atâta caz marxiștii de azi. Se culcă subiectul. I se acoperă ochii – se poate și cu 98
ochelari de tablă, folosiți pentru derutarea arestaților duși la interogatoriu. I se picură în nas un strop de parfum. Poate fi chiar Chanel. Întrebat ce miros simte, evident, subiectul zice: parfum. Bun! Experiența continuă. La un anume punct de saturație nervoasă subiectul răspunde revoltat: căcat! Merde! – zic și eu privind la următorul. (Arată spre bustul camuflat.) SOMMER(înțelept): Herr Professor, nu cumva Cel de Sus, când a acceptat experimentarea oamenilor cu utopia marxistă, a condiționat schimbarea de sens al experimentului evocat de domnia voastră. Adică ni s-a picurat de la început căcat? Încât subiectul dumitale, domnule Profesor, exasperat, sastisit, va striga, la un moment dat extaziat: parfum!? CANDID(cedând, întristat): Chiar strigă pe toate drumurile, la toate mitingurile, la radio și televiziune, chiar și ziarele amiros a parfumul ăsta, al dumitale! SOMMER(ironic): Și nu e captivant laboratorul de experimente sociale? În ce mă privește ador acest oraș în care ambivalența e o religie, o artă, o nouă morală, imorală sau amorală. Între cel mai modest funcționar care scrie cu două pene în două cerneluri diferite, în două limbi deodată, două rapoarte statistice, unul mai mincinos decât altul și cel mai autentic sfânt din pustiul Thibeiadei, embrionul viitorului e aici, în Isarlâk; lumea va fi contaminată de ea. Lumea liberă amușinează deja parfumul nostru de căcat! CANDID (parcă adus la realitate): Ascultă, domnule, ce sau cine te-a adus în casa mea? SOMMER (onctuos): Iubite, Herr Professor, am venit să vă felicit, din toată inima mea de angajat și reangajat de partea progresului și modernizării, pentru râsul pe care l-ați slobozit în fața panoului de afișaj. Luând în seamă consecințele lui, atât în planul dumneavoastră personal, cât și pentru lume, în general, râsul dumneavoastră va însemna un pas înainte. Nu spunea Înțeleptul Număru Unu (arată spre bustul lui Marx) că lumea se desparte de trecut răzând?! CANDID (modest): Oh, domnule, râsul meu era un râs nevinovat. O scăpare nervoasă, o minoră eroare umană. Nu sunt un tigru de hârtie care să mârâie la autorități pentru a obține o viză de plecare definitivă! (Subliniat.) Eu vreau să mor în țara mea. Eu îmi merit țara, domnule! SOMMER (se apără): Bineînțeles! A zis cineva că nu-și iubește țara? CANDID (neatent): Dacă ar fi să urc pe baricade, să fiu un David, n-aș face din batjocorirea unui afiș conceput de Caftangiu un gest de Goliat! SOMMER: Modestia dumneavoastră nu scade cu nimic din măreția evenimentului. Care, îmi dau seama, vă cam depășește. Se afirmă că bunul BANCHETUL, 10-11-12 / 2016