M A N U S C R IS E L E DE LA C ÎM P U L U N G
181
societăţii de azi vine s-o confirme. Dacă, pe de o parte, e adevărat că economicul primează doar înăuntrul societăţii; dacă, pe de altă parte, nici societatea nu e societate fără comunitate — aşa cum o arată azi pînă şi societatea dusă la extrem —, atunci ce se poate gîndi, în principiu, pentru lumea de mîine ? Se poate gîndi, în primul rînd, că economicul este de pus la locul său. El reprezintă, fireşte, condiţia necesară, dar nu şi suficientă a vieţii umane în comun. Faptul că a fost ridicat la rangul de condiţie suficientă, ba chiar absolută (marxism), ţine de treapta de dez voltare istorică atinsă, o treaptă la propriu, adică un moment de trecere al comunităţilor umane (naţiuni, să spunem) constituite în societate, respectiv în state, către societăţi statale care să slujească mai bine comunităţile noi, necesare şi posibile în sînul lor. In perspectiva aceasta, naţionalismele din deceniile trecute apar ca o revoltă şi un act de afirmare al comunitarului împotriva sau prin societate. Ele par însă depăşite, în funcţiunea lor de încorporare a comunitarului. (C u atît mai depăşite sînt comunităţile imediate, de tipul familiei şi al satului, sau cele largi dar economic axate încă, pre cum sînt comunităţile de interes constituite în clase ori caste. Pe acestea din urmă naţionalismul venea să le integreze într-o comunitate superioară, una cu sens spi ritual; iar atît ele cît şi primele duceau de fapt, tocmai prin economicul tot mai dominant în ele, la societate şi primatul intereselor materiale. E ceea ce descrie Tonnies drept trecerea necesară de la comunitate la soci etate.) La rîndul lor, comunităţile de tip superior, biserica ori comunităţile de cultură, nu operează astăzi: prima pentru că s-a epuizat istoriceşte, cel puţin în formele luate, celelalte pentru că n-au găsit încă o expresie istorică valabilă, decît cea de produse indirecte ale vieţii naţionale.