98
Nicolae C. Dinu
... Viaţa noastră depinde acum de cei care conduceau nava şi în ei ne pusesem toate speranţele. Aveam senzaţia că „Eneida” va ceda în final, renunţând să mai înfrunte furia valurilor care veneau din imensitatea oceanului şi continuau să lovească cu o forţă distrugătoare. Marea şi natura nu au fost niciodată învinse de cineva. Abia în mijlocul mării omul realizează că este fruct al pământului care nu poate ţine piept acestor furii neînduplecate care te potopesc. Vântul ne rupsese ambele vele, una la mijloc iar cealaltă în partea de jos şi le vântura flendurile din care se desprindeau bucăţi, ce erau purtate şi aruncate peste bord, de vântul năprasnic. Treptat, acesta a scăzut în intensitate, până când s-a oprit să mai bată, iar velele au rămas încurcate printre cablurile sarturilor. - Înlocuiţi cele două vele rupte şi să fie ridicată toată velatura, pe ambele catarge! i s-a adresat căpitanul nostromului care se pregătea să coboare pe covertă. - Şi pe Bompres? întreabă acesta din urmă. - Dacă crezi că rezistă, ridică-le şi pe Bompres. - Trebuie să reziste că este destul de nou! a mai spus nostromul, părăsind cabina. - La posturi! a strigat el spre cei câţiva marinari aflaţi pe punte, care s-au repezit pe catarge. Nava plutea sub presiunea uni vânt uşor, cu pânzele umflate spre prova, ca un veritabil velier, iar eu simţeam timona mai uşor de manevrat. Văzându-l pe secund întorcându-se de la pupa unde instalase telemetrul (lochul), căpitanul l-a întrebat de pe dunetă: - Ei, câte noduri avem? - Şase, a răspuns secundul. Dar vântul este încă slab.