356
Nicolae C. Dinu
Mi-o aminteam cât de fericită a fost în acele zile în prezenţa mea, îmbujorată de o bucurie copilăroasă care-i sporea frumuseţea de femeie. ... I-am arătat scrisoarea lui Virgil Dincă, colegul meu de grupă şi vecin de pat care mi-a spus: „Tu n-o iubeşti. Nu era mai bine să scapi de ea? O femeie pe care n-o iubeşti, dacă te căsătoreşti cu ea, vei obţine „iadul” pe pământ. Scapă de ea cât mai poţi!” Ştiam că e o căsătorie convenţională, de vreme ce eu o iubeam pe Veronica, dar ... Nu i-am răspuns. În martie 1959 când mă aflam în concediu, ne-am căsătorit. Ce puteam face decât s-o ajut? Mă gândeam că Elisabeta a reflectat profund şi a sesizat că drumul ei spre mine duce printr-o zonă pură, cu aer curat ca la cei doi poli ai pământului, de aceea era atât de plină de speranţe. „Adevărul este intangibil – îmi spunea profesorul meu Nicolae Ion de la Techirghiol – el poate fi deţinut de bătrânii aflaţi în pragul morţii sau de fiinţele pure, dar foarte tinere”. Cu toate că aflasem acest lucru, mie mi-au plăcut întotdeauna drumurile complicate şi doar încercate, al căror sfârşit să nu poată fi ghicit după primii paşi. Cap II – Blocul de paradă al Marinei Militare Când m-am întors în unitate, pregătirile în vederea plecării la Bucureşti erau în toi, iar în noaptea următoare ne găseam în garnitura de tren special destinată acestui transport inedit; erau vagoane de marfă bine curăţate în care au fost aşternute saltele, pături şi cearşafuri, sacii de echipament şi hrana rece pentru drum. Două zile a durat drumul până la Bucureşti, întrucât garnitura noastră, cu unele excepţii, a avut mers în regim de tren de marfă. Noaptea, în general dormeam,