Ora de marinărie 153 Reuşea să ne captiveze cu sfaturile lui, încât renunţam la orele din programa şcolară sau la jocurile sportive, preferând mesajele sale instructive. Era foarte insistent în a ne corecta ţinuta, începând cu raderea bărbii, caz în care ne dădea exemplul ofiţerului german care se bărbierea zilnic ca o cerinţă de căpătâi: „in after of kinder popou”, adică faţa trebuie să arate ca funduleţul unui copil mic. Nu precupeţea timpul său şi folosea orice ocazie pentru a ne zugrăvi cu măiestrie întregul orizont al drumului pe care îl avem de urmat în viaţă. Nu ascundea nimic, prezenta faptele în toată goliciunea lor. Reuşea să aducă în prim-plan toate greutăţile, piedicele, necazurile, ispitele şi ademenirile care ne aşteaptă. Am credinţa că el a contribuit mult la formarea şi clădirea noastră morală, mai mult decât la cea fizică, pentru a putea fi în măsură să dăm piept cu viaţa. Deseori, când rămâneam singur, meditam la sfaturile celor doi dascăli, ajungând să privesc în mine ca într-o fântână, aşa cum făceam eu acasă la părinţi când trebuia să scot apă. Mă analizam, îmi puneam întrebări şi încercam să-mi răspund. Uneori reuşeam, alteori nu. Una din întrebările căreia nu i-am găsit nici astăzi un răspuns complet şi care m-a obsedat toată viaţa, a fost: „De ce exist eu pe acest pământ? ” O mai pritocesc şi astăzi, după ce am auzit, am citit şi am învăţat atâtea lucruri, dar a rămas tot o enigmă. În cămin, de câte ori ne adunam când ne întorceam de la cursuri sau de la navele pe care ne desăvârşeam pregătirea practică, treceam prin vestiar o oră-două pentru schimbarea informaţiilor, pentru cântece şi glume şi alte activităţi. Într-o zi, unul dintre colegi, nu-mi amintesc precis care, a propus să facem un concurs de expresii şmechereşti „de gaşcă”, zicea el.