Ora de marinarie

Ora de marinărie 149 reuniuni. Colegii mei, sunt sigur, îşi amintesc de balurile de la sala „Locomotiva” unde o învârteam aproape toţi pe Nuţi, fata blondă cu părul până pe umeri, minionă, care era curtată de mulţi bărbaţi.

Părul ei avea reflexe aurii cu nuanţe calde, întocmai ca un mesteacăn ajuns în toamnă; el îi acoperea ca o umbră deasă pielea albă şi catifelată. Avea un trup frumos şi mlădios în mişcare, mândru şi nervos ca al unei veritabile amazoane.

Bărbaţii roiau în jurul ei, întocmai ca fluturii în jurul unei lămpi ajunse în beznă. Silvestru făcea cu ea o pereche minunată în dans, deşi aveau staturi diferite, el fiind destul de înalt, cu muşchi bine reprezentaţi, având proporţia forţei îngemănată cu vigoarea minţii; mişcările lui erau ordonate, trăsături fără de care un bărbat ar fi ca o navă care pluteşte în derivă.

Nu era prea vorbăreţ, ba pot spune că uneori era mut, ascuns, distant faţă de ceilalţi, învăluit într-o tristeţe rece. Afişa un zâmbet aproape neprietenos, exprimat cu buzele strânse. Sile avea un fel al lui specific de a întoarce spatele. Toate acestea erau gesturi obişnuite la el. Printre noi el era blondul cu părul veşnic răvăşit, altfel destul de prezentabil, îmbrăcat modest, ca de altfel toţi ceilalţi colegi pe atunci, dar avea o anume eleganţă, o distincţie sportivă. Trăsăturile feţei lui erau pronunţate, cu oarecare nobleţe, era înalt, lat în umeri şi cu şoldurile înguste, picioare lungi şi degetele mâinilor noduroase, urmare a întâlnirilor repetate din ringul de box.

Trebuie să spun căSile fusese campion orăşenesc la Constanţa, la categoria „Pană”, însă cu mutarea la Giurgiu şi-a pus în cui mănuşile, folosindu-se de aptitudinile dobândite în box numai în caz de nevoie.

De obicei purta cămăşi în carouri, veşnic descheiate la doi-trei nasturi de la gât şi aproape întotdeauna un palton de altă culoare decât haina.