Issuu on Google+


editori: Silviu Dragomir Vasile Dem. Zamfirescu director editorial: Magdalena Mărculescu copertă: Faber Studio foto copertă: Guliver/Getty Images/ © DEA / G. CIGOLINI redactor: Domnica Drumea director producţie: Cristian Claudiu Coban dtp: Ofelia Coșman corectură: Elena Bițu Eugenia Ursu Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României ASLAN, REZA Zelotul : viaţa şi epoca lui Isus din Nazaret / Reza Aslan; trad.: Mihnea Columbeanu, Filip-Iosif Columbeanu. - Bucureşti : Editura Trei, 2013 ISBN 978-973-707-883-4 I. Columbeanu, Mihnea (trad.) II. Columbeanu, Filip-Iosif (trad.) 231.9

Titlul original: ZEALOT: The Life and Times of Jesus of Nazareth Autor: Reza Aslan Copyright © 2013 by Reza Aslan Copyright map and illustration © 2013 by Laura Hartman Maestro Prezenta ediție s-a publicat prin acord cu Random House, un imprint al The Random House Publishing Group, o divizie din Random House LLC. Copyright © Editura Trei, 2013 C.P. 27-0490, Bucureşti Tel./Fax: +4 021 300 60 90 e-mail: comenzi@edituratrei.ro www.edituratrei.ro


CUPRINS

Harta Palestinei în secolul I 11 Templul din Ierusalim 13 Nota autorului 15 Introducere 21 Tabel Cronologic 33 PARTEA I Prolog: Un altfel de sacrificiu Capitolul 1: O gaură într‑un colţ Capitolul 2: Regele iudeilor Capitolul 3: Ştiţi de unde sunt Capitolul 4: A Patra Filosofie Capitolul 5: Unde vă este flota să măturaţi marea de romani? Capitolul 6: Anul unu Partea a II‑a Prolog: Zelul pentru casa ta Capitolul 7: Glasul ce strigă în pustie Capitolul 8: Urmează‑mă Capitolul 9: Cu duhul lui Dumnezeu Capitolul 10: Vie împărăţia Ta Capitolul 11: Dar voi cine ziceţi că sunt? Capitolul 12: Nu avem împărat decât numai pe Cezarul

37 45 53 63 75 89 103 121 129 141 155 169 183 205


Partea a III‑a Prolog: Şi Cuvântul S‑a făcut trup Capitolul 13: Şi dacă Hristos n‑a înviat Capitolul 14: Nu sunt eu apostol? Capitolul 15: Cel Drept Epilog: Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat

223 233 247 265 285

Mulţumiri 289 Note 291 Bibliografie 369


Soţiei mele, Jessica Jackley, şi întregii familii Jackley, a căror dragoste şi toleranţă m‑au învăţat mai multe despre Isus decât toţi anii mei de studiu şi cercetare.


„Să nu credeţi că am venit să aduc pace pe pământ; n‑am venit să aduc pace, ci sabia.“ Matei 10:34


Nota autorului

La cincisprezece ani l‑am descoperit pe Isus. Îmi petrecusem vacanţa de vară de la sfârşitul clasei a zecea într‑o tabără religioasă din nordul Californiei, o zonă cu dealuri împădurite şi un cer albastru nemărginit, unde, cu suficient timp la dispoziţie, meditaţie şi blânde încu­ rajări, ar fi imposibil să nu auzi vocea lui Dumnezeu. Între lacurile săpate de om şi brazii înalţi, cântam alături de prieteni, ne jucam şi ne împărtăşeam secrete, bucurându‑ne că scăpaserăm de obligaţiile de acasă şi de la şcoală. Seara, ne strângeam în sala de adunare din centrul taberei, luminată doar de focul din cămin. Acolo am auzit o poveste fascinantă care avea să‑mi schimbe viaţa pentru totdeauna. Mi s‑a spus că în urmă cu două mii de ani, într‑o ţară numită Galileea, Dumnezeu a coborât pe Pământ, sub forma unui copil neajutorat. Iar copilul a crescut şi a deve­ nit un om lipsit de păcat. Acel om a devenit Hristos, mân­ tuitorul omenirii. Prin vorbele şi faptele sale miracu­loase, i‑a provocat pe iudei, care credeau că sunt Poporul Ales de Dumnezeu, iar aceştia L‑au răstignit pe cruce. Deşi s‑ar fi putut salva de la acea moarte îngrozitoare, a ales să moară. Moartea era chiar scopul venirii sale, deoarece prin sacri­ ficiul lui ne‑a eliberat de povara păcatelor noastre. Dar povestea nu se încheie aici. Trei zile mai târziu, a înviat sub chip divin, ca oricine va crede în El şi Îl va accepta în inima sa să se poată bucura de viaţă veşnică.

zelotul


Pentru un copil crescut într‑o familie pestriţă de musulmani nepracticanţi şi atei înflăcăraţi, aceasta era într‑adevăr cea mai spectaculoasă poveste pe care o auzi­sem vreodată. Niciodată nu mai simţisem o legătură atât de intimă între mine şi Dumnezeu. În Iran, unde mă născu­ sem, eram musulman în aceeaşi măsură în care eram persan. Religia şi etnia mea erau strâns legate şi interde­ pendente. La fel ca mulţi alţi oameni născuţi într‑o societate cu o tradiţie religioasă, eram cât se poate de împăcat cu credinţa mea şi nu aş fi pus‑o niciodată sub semnul între­ bării. Dar după ce revoluţia din Iran ne‑a obligat familia să fugă din ţară, subiectul religiei în general şi al Islamului în special a devenit tabu. Islamul devenise sinonim cu tot ceea ce pierduserăm în faţa mullahilor care conduceau acum Iranul. Mama continua să se roage când nu era nimeni de faţă şi, din când în când, mai găseam câte un Coran rătăcit în vreun dulap sau sertar. Dar în cea mai mare parte, Dumnezeu a dispărut complet din viaţa noastră. Acest lucru nu mă deranja. Să nu uităm că, în America anilor ’80, a fi musulman era ca şi cum ai fi fost de pe Marte. Credinţa mea era un stigmat, fiind cel mai evident simbol al deosebirii mele, şi trebuia să fie ascunsă. Isus, pe de altă parte, era America însăşi. Era personajul principal al dramei naţionale a Americii. A‑l primi în sufletul meu era pasul cel mai important pentru a mă simţi cu adevărat american. Asta nu înseamnă că m‑am convertit din interes. Dimpotrivă, am fost cât se poate de devotat noii mele credinţe. Felul în care mi‑a fost prezentat Isus avea mai puţină legătură cu rolul Său de „Mântuitor“; era mai degrabă un prieten foarte apropiat, cineva cu care aş fi putut avea o legătură profundă şi personală. Pentru un  adolescent care încerca să înţeleagă ceva din lumea


necunoscută de care tocmai devenise conştient, aceasta era o invitaţie pe care n‑o puteam refuza. Imediat ce m‑am întors acasă din tabără, am început să vorbesc despre Isus Hristos prietenilor şi familiei, veci­ nilor, colegilor de clasă şi chiar oamenilor pe care tocmai îi cunoscusem sau străinilor de pe stradă; unii ascultau cu bucurie, iar alţii îmi întorceau spatele. Cu toate astea, ceva s‑a petrecut în timpul misiunii mele de a salva sufletele oamenilor. Cu cât studiam mai bine Biblia pentru a mă înarma împotriva îndoielilor necredincioşilor, cu atât se crea o distanţă mai mare între Isus, cel descris în evanghelii şi cel din istorie — Isus Hristos şi Isus din Nazaret. Dis­ confortul meu iniţial s‑a exacerbat în facultate, atunci când am început să studiez oficial istoria religiilor, concreti­ zându‑se în propriul meu set de îndoieli. Regula de bază a creştinismului evanghelic, cel puţin cel cu care fusesem eu obişnuit, este că fiecare cuvânt din Biblie este inspirat de Dumnezeu şi este adevărat, literal şi infailibil. Revelaţia că această credinţă este demonstrabil falsă şi că Biblia este încărcată cu cele mai evidente erori şi contradicţii — cum te‑ai şi aştepta de la un text compus de sute de autori pe parcursul câtorva mii de ani — m‑a lăsat confuz şi dezorientat spiritual. Şi astfel, ca mulţi alţii aflaţi în situaţia mea, m‑am dezis cu furie de credinţa mea ca de un fals costisitor pe care fusesem păcălit să‑l cumpăr. Am început să reconsider credinţa şi cultura strămoşilor mei, descoperind ca adult o familiaritate mult mai profundă şi mai personală decât aş fi simţit pe vremea când eram copil; era ca şi cum aş fi reluat legătura cu un prieten vechi, după mulţi ani de despărţire. Între timp, mi‑am continuat studiile în domeniul religiei, întorcându‑mă asupra Bibliei nu ca un credincios

zelotul


care nu se îndoieşte, ci ca un cercetător iscoditor. Eliberat de presupunerea că poveştile pe care le citeam erau relatări adevărate, am devenit conştient de un adevăr mult mai semnificativ; un adevăr detaşat voluntar de exigenţele istoriei. În mod neaşteptat, cu cât aflam mai mult despre Isus ca personaj istoric, despre turbulenţele epocii în care a trăit şi despre abuzurile ocupaţiei romane pe care a sfidat‑o, cu atât mă simţeam mai apropiat de EL. În cele din urmă, evreul revoluţionar care a sfidat conducerea celui mai puternic imperiu al lumii a devenit mult mai real pentru mine decât fiinţa eterică şi impersonală care îmi fusese prezentată în biserică. Astăzi, pot spune cu mâna pe inimă că cele două dece­ nii de cercetare academică asupra originilor creşti­nismului m‑au transformat într‑un discipol mult mai devotat al lui Isus din Nazaret decât aş fi fost vreodată pentru Isus Hristos. Sper ca prin această carte să răspândesc povestea lui Isus ca personaj istoric cu aceeaşi ardoare cu care, la un moment dat, am răspândit povestea lui Hristos. Există câteva lucruri de care trebuie să ţinem cont înainte de a începe examinarea. Pentru fiecare argument despre Isus ca personaj istoric, oricât de bine atestat, docu­ mentat şi competent ar fi, există un alt argument, cel puţin la fel de bine atestat, documentat şi competent, care să i se opună. În loc să‑l obosesc pe cititor cu o polemică dezvoltată pe parcursul câtorva secole, referitoare la viaţa şi misiunea lui Isus din Nazaret, am construit o naraţiune bazată pe argumentul pe care, după mai bine de douăzeci de ani de cercetare a Noului Testament şi a istoriei creştinismului timpuriu, îl consider incontestabil şi cel mai realist. Pen­ tru cei interesaţi de această polemică, mi‑am detaliat ex­ haustiv cercetarea şi, când am avut posibilitatea, am oferit


contraargumentele celor care nu sunt de acord cu interpre­ tarea mea. Acestea se găsesc în secţiunea de Note de la sfârşitul acestei cărţi. Toate traducerile din greacă ale Noului Testament îmi aparţin (cu un oarecare ajutor din partea prietenilor mei, Liddell şi Scott). În puţinele cazuri în care traduc un pasaj din Noul Testament în mod direct, mă bazez pe traducerea oferită de versiunea „New Revised Standard Version“ a Bibliei. Toate traducerile din ebraică şi aramaică sunt oferite de dr. Ian C. Werrett, profesor asociat pe teme de studii religioase la Universitatea St. Martin.1 Pe întreg parcursul textului, toate referirile la manu­ scrisul‑sursă Q (materialul găsit exclusiv în Evangheliile lui Matei şi Luca) va fi notat sub forma aceasta: (Matei | Luca), iar ordinea cărţilor va indica evanghelia pe care o citez în mod direct. Cititorul va observa că mă bazez în principal pe Evanghelia după Marcu şi pe materialul Q, pentru a contura povestea lui Isus. Motivul este acela că sunt cele mai vechi, şi deci cele mai pertinente surse pe care le avem cu privire la viaţa Nazarineanului. În genere, am preferat să nu mă refer prea mult la aşa‑numitele Evanghelii Sinoptice. Deşi aceste texte sunt esenţiale pentru o mai bună înţelegere a numeroaselor curente de opinie din cadrul comunităţii primilor creştini cu privire la personalitatea şi învăţămintele lui Isus, ele oferă considerabil mai puţine informaţii despre personalitatea sa istorică. Deşi este aproape unanim acceptat faptul că evan­ gheliile nu au fost scrise de către cei cărora le sunt atri­ buite — cu posibila excepţie a segmentului lui Luca din

1

Versiunea română se revendică de la Gala Galaction  — BIBLIA „Regele Carol I“, 1938. (N.t.)

zelotul


Faptele Sfinților Apostoli — voi folosi în continuare numele cu care ne‑am obişnuit şi pe care le recunoaştem, atunci când mă voi referi la autorii lor, pentru a facilita lectura. În sfârşit, în concordanţă cu caracterul său ştiinţific, textul de faţă foloseşte pentru datare abrevierile e.n. sau era noastră, în loc de d.H., şi, respectiv î.e.n. în loc de î.H. Ca o ultimă menţiune, textul foloseşte în mod adecvat termenul „Biblia Ebraică“ sau „Scriptura Ebraică“ atunci când face referinţă la „Vechiul Testament“.


Introducere

Faptul că avem cunoştinţă despre existenţa unui bărbat pe nume Isus din Nazaret este, în sine, un miracol. Predi­ catorul itinerant care circulă din sat în sat vestind sfârşitul lumii şi grupul de adepţi zdrenţăroşi care îl urmează peste tot erau o apariţie obişnuită în epoca lui Isus — atât de obişnuită, de fapt, încât începuse să fie caricaturizată în rândurile elitei romane. Într‑un fragment umoristic despre un astfel de personaj, filosoful grec Celsus îşi imaginează un pustnic evreu cutreierând prin Galileea şi strigându‑le oamenilor: „Eu sunt Dumnezeu, sau un slujitor al Lui, sau un spirit divin. Dar vin pentru că lumea e pe cale să fie distrusă. Şi curând mă veţi vedea venind cu puterea Cerurilor“. Secolul I a fost o eră a apocalipsei aşteptate de către evreii din Palestina, denumirea romanilor pentru aria geografică ce cuprinde astăzi Israelul/Palestina şi părţi importante din Iordania, Siria şi Liban. Nenumăraţi profeţi, predicatori şi mântuitori rătăceau prin Ţara Sfântă, vorbind despre judecata iminentă a lui Dumnezeu. Pe mulţi dintre aceşti aşa‑zişi falşi profeţi îi cunoaştem după nume. Câţiva sunt menţionaţi şi în Noul Testament. Profetul Theudas, conform Faptelor Sfinților Apostoli, a avut patru sute de adepţi înainte ca Roma să‑l prindă şi să‑i taie capul. Un misterios individ charismatic, cunoscut doar sub numele de „Egip­teanul“, a reuşit să strângă o armată de discipoli în deşert, aproape toţi fiind masacraţi în cele din urmă de trupele

zelotul


romane. În anul 4 î.e.n., anul în care majoritatea istoricilor consideră că s‑ar fi născut Isus din Nazaret, un cioban sărac pe nume Athronges şi‑a pus o diademă pe cap şi s‑a auto­ proclamat „Regele Iudeilor“; a fost omorât, împreună cu adepţii lui, de o legiune romană. Alt aspirant la titlul de mesia, numit pur şi simplu „Samariteanul“, a fost crucificat de către Pontius Pilat, chiar dacă nu adunase nicio armată şi nu provocase Roma în niciun fel — ceea ce poate indica faptul că autorităţile, simţind exaltarea apocaliptică din aer, nu mai tolerau nici cea mai mică tendinţă de răzvrătire. Au mai existat Ezechia, şeful tâlharilor, Simion din Pereea, Iuda Galileanul, nepotul său Menahem, Simion fiul lui Giora şi Simion fiul lui Kochba  — fiecare şi‑a declarat ambiţiile mesianice şi cu toţii au fost executaţi din ordinul Romei. Să adăugăm la lista aceasta şi secta esenienilor, ai cărei membri duceau o viaţă ascetică pe platoul arid al Qumranului, pe malul de nord‑vest al Mării Moarte; zeloţii, o grupare revoluţionară evreiască din secolul I, care a lansat un război sângeros împotriva Romei; şi neînfricaţii tâl­ hari‑asasini pe care romanii îi numeau sicari (cuţitari) — şi putem observa că energia mesianică era arhiprezentă în Palestina secolului I. Este dificil să‑l identificăm pe Isus din Nazaret cu o mişcare religios‑politică anume, dintre cele contempo­ rane lui. Era un om cu afirmaţii profund contradictorii, într‑o zi predicând un mesaj pro‑discriminare rasială („Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel“ — Matei 15:24), în alta militând în favoarea univer­ salităţii: („Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându‑le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“ — Matei 28:19); uneori invocă pacea necondiţionată („Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor


chema“ — Matei 5:9), alteori, promovând violenţa şi con­ flictul („Cine n‑are sabie, să‑şi vândă haina şi să‑şi cumpere o sabie“ — Luca 22:36). Problema cu localizarea lui Isus ca personaj istoric este aceea că, în afara Noului Testament, nu există aproape niciun indiciu despre omul care avea să influenţeze atât de substanţial cursul istoriei omeneşti. Cele mai vechi şi mai credibile referinţe nonbiblice care să vorbească despre Isus îi aparţin istoricului evreu de secol I, Flavius Iosephus1 (37–100 e.n.). Într‑un pasaj din Antichităţi iudaice, Iosephus menţionează în trecere un înalt prelat pe nume Ananus (Ana) care, după moartea guvernatorului roman Festus, îl condamnă pe nedrept pe un anume „Iacov, fratele lui Isus, cel căruia i se spune mesia“, acesta fiind executat prin lapidare pentru fapta sa. Fragmentul vorbeşte în continuare despre soarta lui Ana după ce în Ierusalim a fost numit un nou guvernator pe nume Albinus. Deşi aluzia este pasageră şi are o nuanţă de dispreţ (fraza „cel căruia i se spune mesia“ exprimând în mod clar desconsideraţia), ea este de o importanţă fundamentală pentru oricine se află în căutarea lui Isus ca personaj istoric. Într‑o societate în care nu existau nume de familie, un prenume comun ca Iacov necesita un atribut special — locul naşterii sau numele tatălui — pentru a‑l diferenţia de toţi ceilalţi Iacovi care trăiau la vremea aceea în Palestina (de unde şi Isus din Nazaret). În cazul acesta, apelativul lui Iacov provenea din legătura sa fraternă cu o persoană cu care cititorii lui Iosephus să fie familiari. Pasajul demon­ strează nu numai că „Isus, cel căruia i se spune mesia“ este probabil să fi existat, ci şi faptul că în anul 94 (când a fost

1

Cunoscut în limba română şi ca Iosef al lui Matei Sacerdotul. (N.t.)

zelotul


Zelotul preview