Page 1

VÂNAŢII Cartea a doua din seria Spirite-Animale

Maggie Stiefvater Traducere din engleză de Bogdan Voiculescu

Spirite animale2 p4.indd 1

01.09.2016 11:08:40


Spirite animale2 p4.indd 2

01.09.2016 11:08:40


Spirite animale2 p4.indd 3

01.09.2016 11:08:41


Editori: Magdalena Mărculescu Vasile Dem. Zamfirescu Silviu Dragomir Fondator: Ion Mărculescu, 1994 Redactor: Mihaela Ionescu Director producţie: Cristian Claudiu Coban DTP: Florin Paraschiv Corectură: Cătălina Chiricheş Ana‑Maria Tamaş

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României STIEFVATER, MAGGIE Vânaţii / Maggie Stiefvater; trad.: Bogdan Voiculescu. – Bucureşti: Pandora Publishing, 2016 ISBN 978‑606‑8780‑70‑2 I. Voiculescu, Bogdan (trad.) 821.111(73)‑31=135.1

Titlul original: Spirit Animals: Book 2: Hunted Autor: Maggie Stiefvater Copyright © 2014 by Scholastic Inc. All rights reserved. Published by arrangement with Scholastic Inc., 557 Broadway, New York, NY 10012, USA SCHOLASTIC, SPIRIT ANIMALS and associated logos are trademarks and/or registered trademarks of Scholastic Inc Book design by Charice Silverman Map illustrations by Michael Walton Copyright © Pandora Publishing, 2016 pentru prezenta ediţie Translation Copyright © 2016 Pandora Publishing O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20 W: www.pandoram.ro ISBN: 978‑606‑8780‑70‑2 Pandora M face parte din Grupul Editorial TREI

Spirite animale2 p4.indd 4

01.09.2016 11:08:41


Pentru Victoria Ĺ&#x;i William — M.S.

Spirite animale2 p4.indd 5

01.09.2016 11:08:41


1

FIEREA

P

ĂDUREA ERA ÎNTUNECATĂ ŞI PLINĂ DE ANIMALE. ÎN NEGURA

nopţii ce domnea printre copaci se auzeau tot felul de pârâituri, mârâituri şi fâlfâiri de aripi. În lumina slabă a unui felinar, un bărbat şi un băiat pri‑ veau o butelcă mică în tăcere. Recipientul în sine era un obiect banal, însă soluţia din interior avea calităţi extra‑ ordinare: o substanţă puternică ce putea crea cu forţa o legătură între un om şi un spirit‑animal. — O să doară? întrebă băiatul, Devin Trunswick. Era frumos îmbrăcat, iar în modul în care îşi ţinea nasul pe sus se putea citi un fel de aroganţă şi cruzime, pe care frica nu le putea ştirbi. Era fiu de nobil şi n‑ar fi recunoscut nici în ruptul capului că‑i era teamă de întuneric. Chiar dacă avea multe motive care să‑l înspăimânte. Bărbatul, Zerif, îşi dădu jos gluga brodată a mantiei sale albastre, ca băiatul să‑i vadă mai bine ochii. Ridică butelca şi spuse: — Mai contează? Acesta e un privilegiu, micule nobil. Vei deveni o legendă.

7

Spirite animale2 p4.indd 7

01.09.2016 11:08:41


Devin fu mulţumit de aceste vorbe. La momentul acela era taman opusul unei legende. Provenea dintr‑un neam străvechi de oameni Însemnaţi — persoane care formaseră legături cu spirite‑animale. Dar, când îi venise rândul, dăduse greş şi astfel întrerupsese o tradiţie continuă, veche de generaţii întregi. Nu reuşise să invoce nimic cu ocazia Ceremoniei Nectarului, când copiii ajunşi la vârsta maturităţii beau Nectarul lui Ninani, oferit de Mantiile Verzi, în speranţa că se vor arăta spirite‑animale. Şi de parcă asta n‑ar fi fost destul de îngrozitor, propriul său slujitor, băiatul unui biet oier, invocase un lup. Un lup. Şi nu un lup oarecare. Băiatul îl invocase pe Lupul Briggan, una dintre Marile Fiare. Devin fusese umilit peste măsură. Dar umilinţa aceea avea să ia sfârşit. În curând, avea să primească un animal şi mai puternic. Toată viaţa se pregătise pentru acest moment — era destinul lui şi al familiei sale. Un destin care fusese doar amânat, nu şi distrus. — De ce i se spune Fiere? întrebă Devin cu privirea aţintită la sticlă. Nu e un nume foarte îmbietor. — E o glumă, răspunse scurt Zerif. — Nu văd de ce ar fi amuzant. — Ai gustat din Nectar, nu? Devin încuviinţă cu o expresie acră pe chip, cu toate că de gustul delicios al acelei băuturi îşi amintea cu plăcere. — Ei bine, spuse Zerif strâmbând din nas, eşti pe cale să guşti din Fiere. Vei înţelege gluma imediat. Îţi promit. Se auzi un mârâit printre copacii din spate şi băiatul îşi întoarse brusc capul. Lângă el cobora agăţat de un fir un păianjen cu trupul dur şi lucios. Încercă să se ferească de el. — Animalul pe care‑l invoc mă va asculta, nu? întrebă el. Va face tot ce‑i spun să facă, nu?

8

Spirite animale2 p4.indd 8

01.09.2016 11:08:41


— Legăturile formate cu Fierea sunt diferite de cele formate cu Nectarul, îi spuse Zerif. Poate că Nectarul are un gust mai bun, dar Fierea e mai folositoare. Noi putem ma­nipula mult mai uşor acest proces. De exemplu, nu trebuie să‑ţi faci griji că vei forma o legătură cu păianjenul ăla de care te tot fereşti cu disperare. Devin se încruntă, iritat de faptul că Zerif îi observase oroarea faţă de gânganie. Spuse afectat: — Nu‑mi fac asemenea griji. Dar privirea i se îndreptă spre cuşca acoperită care‑i aştepta. Sub acea pânză se afla animalul cu care avea să stabilească legătura. Încercă să ghicească ce fel de animal era după dimensiunea cuştii. Era mare, îi ajungea până la piept. Din când în când auzea un fel de râcâit din interior. Acela era animalul cu care avea să‑şi petreacă tot restul vieţii. Animalul care avea să‑i aducă victoria. Zerif îi întinse butelca şi‑l încurajă cu un zâmbet larg, ca de şacal. — E de‑ajuns o singură înghiţitură. Băiatul îşi şterse de cămaşă palmele transpirate. Sosise momentul. Nimeni nu‑l va mai privi cu neîncredere. Nimeni nu se va mai îndoi de puterea sa. Nu era primul ratat al familiei Trunswick. Era prima ei legendă. Simţi mirosul oribil al Fierii din sticla destupată. Mirosea a păr ars. Îşi aminti gustul incredibil al Nectarului, ca de unt şi miere. Fusese incredibil şi apoi totul se dusese de râpă. Îşi duse sticla la buze şi dădu Fierea pe gât fără să se mai gândească. Îi veni să verse şi‑i fu greu să se stăpânească — parcă ar fi băut moartea însăşi, cu tot cu pământul în care

9

Spirite animale2 p4.indd 9

01.09.2016 11:08:41


fusese îngropată. Dar odată cu senzaţia aceea întunecată, simţi că învie ceva în înteriorul lui — o putere vastă şi sumbră. Trupul său abia putea să stăpânească acea putere care creştea în el. În clipa aceea, nu simţi nicio urmă de frică. Simţea doar că avea puterea să inspire frică. Cu zâmbetul pe buze, Zerif dădu la o parte pânza de pe cuşcă.

10

Spirite animale2 p4.indd 10

01.09.2016 11:08:41


2

GREENHAVEN

A

URAZA, SPUSE ABEKE ŞI-ŞI trecu o brăţară peste mâna suplă, de culoare brună. I se adresase leopardului care se plimba de colo‑colo prin cameră. Încăperea era mult prea mică pentru un leo‑ pard sau leopardul era mult prea mare pentru încăpere, aşa că felina nu putea decât să facă câţiva paşi într‑un sens, să ofteze şi s‑o ia înapoi. Abeke o înţelegea. În numai câteva săptămâni, lumea lor se micşorase, reducându‑se de la întinderile nesfârşite ale ţinutului lor natal, Nilo, la o tabără de antrenament aglomerată, apoi se micşorase şi mai mult şi se transformase în această fortă‑ reaţă insulară: Greenhaven, sediul Mantiilor Verzi, protec‑ torii Erdasului. Cetatea trebuie să fi fost, îşi spunea Abeke, impresionantă — un castel mare de piatră construit deasu‑ pra unei cascade — însă pădurea care o înconjura părea un loc mai agreabil atât pentru ea, cât şi pentru Uraza. Se auzi sunetul clopotului dintr‑un turn îndepărtat. Bătu de trei ori: chemarea la antrenament.

PROAPE AM TERMINAT,

11

Spirite animale2 p4.indd 11

01.09.2016 11:08:41


Uraza grăbi pasul şi mârâi încet. — Bine, bine, hai să mergem! Abeke îşi strânse brăţara ca nu cumva să‑i cadă. Deşi firele din care era făcută semănau cu nişte sârme, erau, de fapt, fire de păr fierte, din coada unui elefant. Erau înnodate în patru locuri, iar nodurile reprezentau soarele, focul, apa şi vântul. Soama, sora ei cea fără de cusur, i‑o dăruise înainte să plece de acasă. Se presupunea că brăţara îi va aduce noroc. Dar Abeke n‑ar fi spus că avusese chiar noroc de când părăsise ţinutul Nilo. Invocase una dintre Marile Fiare ca spirit‑animal, ceea ce i se păruse un eveniment norocos. Dar, imediat după aceea, fusese racolată de nişte indivizi aliaţi în secret cu Devoratorul, duşmanul întregii lumi. Ăsta fusese ghinion în mod sigur. Mantiile Verzi o primiseră în rândurile lor după ce‑şi recunoscuse greşeala; Abeke era conştientă că asta fusese probabil o întâmplare norocoasă. Nu avusese nevoie, de fapt, de permisiunea oamenilor Devoratorului ca să poată trece în tabăra opusă. Însă, la momentul respectiv, întâmplarea aceea nu păruse foarte norocoasă. Îşi făcuse un singur prieten de când începuse toată povestea asta — pe Shane — care se afla încă de partea celorlalţi, a Cuceritorilor. Îşi pierduse singurul prieten şi se alesese în schimb cu trei copii care nu aveau încredere în ea. Aşadar, dacă era vorba de noroc, Abeke s‑ar fi mulţumit cu norocul de a nu se mai rătăci în cetatea Mantiilor Verzi. În timp ce deschise uşa, trase pe ea mantia verde, semn că depusese jurământul să protejeze Erdasul. Pe holul slab luminat era zgomot. O maimuţă nevăzută zbiera de undeva şi se auzea mormăitul slab al cuiva. Abeke auzi şi nechezatul unui măgar. Prin pereţii de piatră, percepu ecoul unui

12

Spirite animale2 p4.indd 12

01.09.2016 11:08:41


sunet ca de tropăit sau de paşi mărunţi. Se feri din calea unei păsări de culoarea bananelor care‑i zbură pe deasupra capului. Uraza, însă, când văzu pasărea, mârâi bucuroasă şi sări în sus ameninţător. Pasărea de culoarea bananelor zbieră. Fix înainte ca leopardul să‑şi lovească labele între ele, Abeke o trase de coadă. Animalul urlă surprins şi se opri în aer. Uraza se răsuci înapoi şi, preţ de o clipă, îşi arătă instinctiv colţii ei feroce. Lui Abeke i se opri inima în piept. Apoi leopardul îşi dădu seama că fata era cea care o apucase de coadă. Îşi ascunse colţii. O privi pe Abeke cu o expresie rănită pe chip. Pasărea zbură mai departe. — Iartă‑mă, spuse Abeke. Dar era spiritul‑animal al cuiva! Ai spune că una dintre Marile Fiare ar fi trebuit să înţeleagă că nu e bine să mănânce spiritul‑animal al altei persoane, dar uneori Uraza era copleşită de firea ei feroce. — Poate că ar trebui să facem aşa, îi spuse Abeke leopardului şi o chemă întinzându‑i braţul. Toate spiritele‑animale aveau puterea de a intra în starea de hibernare. Dacă accepta, Uraza s‑ar fi transformat într‑un tatuaj pe pielea lui Abeke şi ar fi rămas ascunsă până când ar fi ajuns la sala de antrenament. Niciun tatuaj nu înfulecase vreodată alte spirite‑animale. Dar Uraza se săturase să fie închisă în spaţii înghesuite. Privi îndelung braţul întins al lui Abeke şi apoi îi întoarse spatele şi porni de‑a lungul coridorului. Abeke nu insistă. Erau în întârziere. Alergând pe hol după leopard, câţiva membri ai Mantiilor Verzi îi făcură cu mâna şi o strigară pe nume. Lui Abeke îi părea rău că

13

Spirite animale2 p4.indd 13

01.09.2016 11:08:41


nu le poate răspunde. Toţi o cunoşteau mai bine decât îi cunoştea ea pe ei. Toţi cei patru noi musafiri ai cetăţii — Abeke, Rollan, Meilin şi Conor — erau faimoşi. Cei patru copii care în mod neaşteptat îi invocaseră pe cei Patru Pierduţi. Uraza scoase un sunet tremurat, ciudat, şi coborî în salturi pe o scară în spirală din faţa lor. După ce ajunseră jos, şi Abeke, şi Uraza se opriră, neştiind pe unde s‑o ia. În faţa lor se deschideau două culoare identice, ambele tencuite în alb, cu tavan din grinzi de lemn netencuit. Doar unul dintre ele ducea la sala de antrenament. — Uraza? întrebă Abeke. Uraza îşi îndreptă ochii violeţi dinspre podea spre tavan, mişcând încet din coadă. Brusc, nu mai părea să se gândească pe unde s‑o apuce. Mai degrabă arăta ca un leopard pe cale să… Uraza se avântă. Se împinse de perete şi sări, trupul ei musculos zburând prin aer cu viteză, un amestec neclar de blană aurie şi neagră. Mârâi cutremurător. Abeke gândi: Ce creatură incredibilă! Apoi îşi dădu seama că Uraza avea chef de vânătoare. Victima ei nefericită stătea cocoţată într‑o nişă a peretelui tencuit. Era un animal micuţ, ca o veveriţă, cu picioruşe rozalii, cu spatele dungat şi cu ochi mari. Lui Abeke îi păru o simplă veveriţă zburătoare. Urazei însă îi păru delicioasă. — Uraza! Abeke încercă să‑şi apuce din nou leopardul de coadă, dar îi scăpă din mâini. Veveriţa zburătoare sări spre peretele opus. În zbor, îşi întinse braţele şi picioruşele, între care avea un fel de piele lată, astfel încât trupul ei se făcu ca o velă blănoasă.

14

Spirite animale2 p4.indd 14

01.09.2016 11:08:41


Uraza se năpusti asupra ei. Veveriţa îi sări iute din cale. Cele două animale o luară la goană de‑a lungul coridorului. Veveriţa plană şi se aşeză pe o măsuţă. Uraza dărâmă mobila din calea ei. Veveriţa se căţără pe o tapiserie care‑l înfăţişa pe Olvan, conducătorul Mantiilor Verzi. Uraza sfâşie tapiseria cu ghearele. Demnitatea lui Abeke căzu la pământ, făcută zdrenţe. Fata alergă după ele neajutorată. Reuşi să apuce piciorul din spate al Urazei, dar leopardul se eliberă cu uşurinţă. Lui Abeke îi rămaseră în mâini doar smocuri de păr negru şi auriu. Vânătoarea continuă. Toate trei dădură buzna într‑o încăpere mică în care oamenii îşi luau masa înşiraţi pe bănci. Abeke nu mai văzuse camera asta. Înconjură în fugă masa lungă, în timp ce Uraza şi veveriţa zburătoare goniră prin mijlocul comesenilor. Farfuriile zburară încolo şi‑ncoace. Un bărbat îşi încasă în faţă terciul de ovăz. Altă persoană închise ochii ca să se apere de fructele năvălitoare. Indignarea se alăturase celorlalte preparate de la micul dejun. Abeke simţi privirile celor cu Mantie Verde aţintite asupra ei. Ar fi vrut să strige: E vina ei, nu a mea! Dar ştia cum i s‑ar fi răspuns: — E sarcina ta să‑ţi stăpâneşti spiritul‑animal! — Nu o poţi stăpâni? — Tu eşti responsabilă! — E greşeala ta. — Poate că, de fapt, locul tău nu e printre noi. Nu avea timp să‑şi ceară iertare sau să repare stricăciunile lăsate în urma ei. Alergă, gâfâind, în urma animalelor, care goniră printr‑o serie de culoare întortocheate, apoi printr‑o încăpere mare, plină cu scaune, şi în cele din

15

Spirite animale2 p4.indd 15

01.09.2016 11:08:41


urmă ajunseră într‑o anticameră, cu o uşă boltită în capătul opus. Biata veveriţă scotea sunete panicate, precum scârţâitul unui balansoar. Şi Abeke gâfâia obosită. Acasă, în ţinutul Nilo, era în stare să‑şi urmărească vânatul ore întregi, fără niciun efort. Ce făcuse din ea castelul ăsta? — Uraza, spuse ea, ţinându‑se de brâu. Suntem aici ca să salvăm lumea... aşa că stăpâneşte‑ţi lăcomia! La aceste cuvinte, Uraza se opri o clipă. Veveriţa zburătoare avu timp să sară pe candelabru, nevătămată. Atât Abeke, cât şi veveriţa răsuflară uşurate. De jos, Uraza îi dădea târcoale, dar goana luase sfârşit. Ei, acum, gândi descurajată Abeke, chiar că ne‑am rătăcit. Dar ăsta nu era nici pe departe cel mai grav aspect al situaţiei. Grav era că aveau să întârzie. Nu pentru că avea să fie pedepsită aspru — antrenorii ei erau înţelegători. Însă, dacă întârzia, nu făcea decât să adâncească problemele pe care le avea cu ceilalţi trei copii. Ei îşi începuseră împreună antrenamentul cu mult timp în urmă, pe când Abeke se afla încă în ghearele Devoratorului. Nu numai că era o străină în ochii lor, dar era şi fosta lor duşmană. Îşi închipuia ce credeau ei că face în clipa asta — că era undeva în castel, spiona şi îi trimitea mesaje în secret lui Zerif, Cuceritorul care o răpise în urma Ceremoniei Nectarului. Şi o lăsa pe Uraza să înfulece spiritele‑animale ale celorlalţi. Trebuia neapărat să ajungă la sala de antrenament. Poate că era cineva dincolo de acea uşă boltită care să o ajute să se orienteze. Chiar dacă încăperea era pustie, uşa aceea o atrăgea într‑un mod straniu. Probabil că dădea în altă încăpere, dar Abeke simţea că ar putea duce afară. Nu‑şi putea explica senzaţia asta.

16

Spirite animale2 p4.indd 16

01.09.2016 11:08:41


Deschise uşa cu grijă. Descoperi o încăpere luminată slab pe care nu o mai văzuse până atunci. Înăuntru erau înghesuite tot felul de instrumente muzicale, obiecte de artă misterioase şi oglinzi. Era o grămadă de tobe înaltă cât Abeke, un instrument ca un fel de pian de dimensiunea unui câine şi un coş plin cu flaute. De pe un perete îi zâmbea portretul unei fete, iar alt perete era acoperit cu o pictură murală reprezentând un bărbat care conducea pe un câmp zeci de animale neobişnuite. În încăpere se simţea un iz de praf, lemn şi piele, dar, în acelaşi timp, spre bucuria lui Abeke, mirosul îi amintea şi de spaţiile deschise din exterior, cu toate că, gândi din nou fata, nu‑şi putea explica această senzaţie. Înăuntru era un bărbat singur, întors pe jumătate cu spatele la ea. Poate că spiritul lui animal aştepta în starea pasivă, dar Abeke înţelese destul de repede că nu avea cum să‑şi dea seama. În afară de faţa lui, toată pielea sa palidă expusă vederii era acoperită cu tatuaje: avea pictate labirinturi, cercuri, stele, luni, noduri, creaturi stilizate. Semnul spiritului său animal nu se putea distinge de restul desenelor care îi acopereau trupul. Deodată, Abeke fu cuprinsă de admiraţie faţă de acest bărbat. Îşi ascunsese cu dibăcie identitatea spiritului‑animal, chiar dacă, poate, nu asta fusese intenţia sa. Cu toate că, din câte vedea din faţa sa întoarsă pe jumătate, lui Abeke i se părea tânăr, părul lui era cărunt. Aproape că era alb de tot. Părea că n‑o observase pe Abeke când intrase în tăcere. Cu privirea în podea, şoptea în continuare în sinea sa. Abeke nu auzea clar cuvintele, dar parcă se ruga cu o voce blândă de cineva nevăzut. Brusc, simţi că dăduse buzna

17

Spirite animale2 p4.indd 17

01.09.2016 11:08:41


peste un secret al castelului. Ar fi zis că situaţia de faţă avea un fel de atmosferă aproape sfântă. Iar încăperea aceea slab luminată, cu oglinzile ei, o neliniştea puţin. Se întoarse şi ieşi din încăpere. Îşi va găsi singură dru‑ mul până la sala de antrenament. În anticameră, Uraza o aştepta, având coada încolăcită frumos în jurul labelor. Nu era nevoie ca Abeke să‑i spună că era supărată pe ea. Uraza ştia. Fără nicio vorbă, Abeke îi întinse braţul, iar Uraza, fără să ezite nicio clipă, deveni un tatuaj pe pielea ei. Transfor‑ marea o ustură pe Abeke, dar numai puţin. Apoi o luă din loc. Nu îi admiraseră cei din Nilo abilitatea de a‑şi găsi şi urmări prada? Va găsi sala de antrenament. Şi va avea grijă să nu se mai rătăcească niciodată.

Sala în care se ţineau antrenamentele era a doua ca mărime din Castelul Greenhaven. Era luminoasă şi îmbi‑ etoare, iar tavanul era incredibil de înalt, potrivit pentru spiritele‑animale care zburau la înălţime. Într‑un capăt al încăperii se ţineau armele — suliţe, ciomege, praştii. Tot ce‑ţi putea trece prin cap şi care putea lăsa răni adânci era acolo. Pe pereţi se găseau din loc în loc geamuri din sticlă colorată şi fiecare reprezenta câte una dintre Marile Fiare. Când intră în încăpere, Abeke simţi în mod neplăcut că era privită cu neîncredere. Rollan, orfanul neîngrijit care îl invocase pe şoimul Essix, se uita încruntat la ea. Meilin o urmărea de lângă ursul ei panda, Jhi, cu o expresie neutră pe chipul ei frumos, sub care îşi ascundea în mod intenţi‑ onat sentimentele. Numai Conor, băiatul blond cu pielea palidă, care îl invocase pe Lupul Briggan, îi zâmbi discret.

18

Spirite animale2 p4.indd 18

01.09.2016 11:08:42

Vanatii-fragment  
Vanatii-fragment  
Advertisement