Tridentul lui Neptun

Page 1

COLECÞIE COORDONATÃ DE

Magdalena Mãrculescu



Fred Vargas

Tridentul lui Neptun Traducere din francezĂŁ Âşi note de Ileana Cantuniari


Editori: Silviu Dragomir Vasile Dem. Zamfirescu Director editorial: Magdalena Mãrculescu Coperta colecþiei: Faber Studio (Silvia Olteanu, Magda Radu) Foto copertã: © Guliver/Getty Images/Jenny Meilihove Director producþie: Cristian Claudiu Coban Redactor: Domnica Drumea Dtp: Eugenia Ursu Corecturã: Sînziana Doman Eugenia Ursu Descrierea CIP a Bibliotecii Naþionale a României VARGAS, FRED Tridentul lui Neptun / Fred Vargas ; trad.: Ileana Cantuniari. - Bucureºti : Editura Trei, 2011 ISBN 978-973-707-549-9 I. Cantuniari, Ileana (trad.) 821.133.1-312.4=135.1

Titlul original: Sous les vents de Neptune Autor: Fred Vargas Copyright © Editions Viviane Hammy, mars 2004 Copyright © Editura Trei, 2011 pentru prezenta ediþie C. P. 27-0490, Bucureºti Tel. /Fax: +4 021 300 60 90 e-mail: comenzi@edituratrei.ro, www.edituratrei.ro

ISBN: 978-973-707-549-9


Surorii mele gemene, Jo Vargas



I

Rezemat de zidul negru al pivniþei, Jean-Baptiste Adamsberg se uita cu atenþie la enormul cazan care, în ajun, fãcuse sã înceteze orice activitate. Într-o sâmbãtã, 4 octombrie, în vreme ce temperatura de afarã scãzuse cam la un grad, sub bãtaia unui vânt venit direct din Arctica. Lipsit de abilitãþi tehnice, comisarul cerceta calandrul ºi þevãria tãcutã, trãgând nãdejde cã privirea sa binevoitoare va reînsufleþi energia dispozitivului sau îl va face sã aparã pe specialistul care trebuia sã vinã ºi care nu mai venea. Nu cã ar fi fost el sensibil la frig sau cã situaþia i-ar fi displãcut. Dimpotrivã, ideea cã uneori vântul de miazãnoapte se propulsa direct, fãrã escalã ºi fãrã nicio deviere dinspre banchize pânã pe strãzile Parisului, în arondismentul 13, îi dãdea senzaþia cã putea ajunge doar dintr-un pas la acele gheþuri îndepãrtate, cã le putea strãbate, cã putea scobi o copcã ºi sã vâneze foci. κi mai pusese o vestã pe sub sacoul negru ºi, dacã ar fi fost doar dupã el, ar fi aºteptat fãrã grabã sosirea depanatorului, pândind totodatã ºi ivirea botiºorului focii. Dar, în felul ei, puternica maºinãrie adãpostitã în subsol participa din plin la elucidarea problemelor cu care 7


Fred Vargas

se confrunta mereu Brigada Omucideri, încãlzind cele treizeci ºi patru de calorifere ºi trupurile celor douãzeci ºi opt de poliþiºti din clãdire. Trupuri care erau acum amorþite de frig, stingherite de hanorace, înghesuindu-se în jurul automatului de cafea, þinându-ºi mâinile înmãnuºate peste paharele albe din plastic. Sau care plecau, pur ºi simplu, de acolo, cãutând barurile din jur. Drept urmare, dosarele încremeneau ºi ele. Dosare ce nu sufereau amânare, crime sângeroase. Cu care enormul cazan nu avea nicio treabã. Acesta aºtepta, princiar ºi tiranic, ca un om de meserie sã binevoiascã sã se deplaseze pânã acolo ºi sã i se prosterneze la picioare. În semn de bunãvoinþã, Adamsberg coborâse, aºadar, pânã la cazan ca sã-i aducã un scurt ºi inutil omagiu ºi, mai cu seamã, sã gãseascã acolo un pic de întuneric ºi de liniºte, sã scape de lamentaþiile oamenilor sãi. Acele plângeri, deºi reuºeau sã menþinã o temperaturã de 10 grade în birouri, nu fãgãduiau nimic bun în legãturã cu stagiul de specializare în amprentarea geneticã de la Québec, unde toamna se anunþa asprã — minus 4 grade cu o zi în urmã la Ottawa ºi zãpadã deja, pe ici, pe colo. Douã sãptãmâni în care vor avea de-a face doar cu amprente genetice, salivã, sânge, sudoare, lacrimi, urinã ºi diverse excreþii capturate acum în circuitele electronice, triate ºi manevrate, toate secreþiile umane devenite adevãrate maºinãrii de rãzboi ale criminologiei. Cu opt zile înainte de plecare, gândurile lui Adamsberg zburaserã deja spre pãdurile Canadei, imense dupã cum se spunea, strãpunse de milioane de lacuri. Adjunctul sãu, Danglard, îi amintise bombãnind cã trebuiau sã se holbeze la niºte ecrane ºi în niciun caz la suprafeþele unor lacuri. De un 8 fiction connection


Tridentul lui Neptun

an de zile cãpitanul Danglard tot bombãnea. Adamsberg ºtia de ce ºi aºtepta rãbdãtor ca bombãnitul sã înceteze. Danglard nu visa deloc acele lacuri, rugându-se în fiecare zi ca o afacere arzãtoare sã þinã pe loc întreaga brigadã. De o lunã, îºi rumega apropiatul deces, provocat de explozia aparatului deasupra Atlanticului. Totuºi, de când specialistul care trebuia sã vinã nu mai venea, dispoziþia lui se mai ameliorase. Miza pe aceastã panã neprevãzutã a cazanului, trãgând nãdejde cã frigul amarnic va dezamorsa fantasmele absurde pe care le iscau pustietãþile îngheþate ale Canadei. Adamsberg îºi lãsã mâna pe calandrul instalaþiei ºi zâmbi. Oare ar fi fost Danglard în stare sã saboteze cazanul, prevãzând efectele destabilizatoare? Sã întârzie sosirea depanatorului? Da, cu siguranþã Danglard era în stare de una ca asta. Inteligenþa sa fluidã se strecura în mecanismele cele mai înguste ale minþii umane. Cu condiþia totuºi ca acestea sã se bazeze pe raþiune ºi pe logicã, ºi tocmai pe aceastã linie de creastã, între raþiune ºi instinct, Adamsberg ºi adjunctul sãu se deosebeau complet de mulþi ani. Comisarul urcã înapoi pe scara în spiralã ºi traversã marea salã de la parter în care oamenii se miºcau cu încetinitorul, siluete greoaie împovãrate de fularele ºi puloverele în plus. Dintr-un motiv sau altul, sala aceea era numitã Sala Conciliului, iar Adamsberg îºi spunea cã din pricina adunãrilor care se desfãºurau acolo, concilii sau conciliabule. Tot astfel încãperea alãturatã era numitã Sala Capitulului, spaþiu mai modest în care se þineau adunãrile restrânse. De unde proveneau toate astea, Adamsberg habar n-avea. Probabil de la Danglard, a cãrui 9


Fred Vargas

culturã i se pãrea câteodatã de-a dreptul fãrã limite ºi chiar toxicã uneori. Cãpitanul suferea când ºi când de bruºte expulzãri de ºtiinþã, pe cât de frecvente, pe atât de incontrolabile, oarecum în felul unui cal atunci când se scuturã cuprins de un frison zgomotos. Era de ajuns un stimul slab — un cuvânt puþin folosit, o noþiune prost definitã —, ca sã se porneascã din partea lui o desfãºurare eruditã ºi nu neapãrat oportunã, pe care un gest cu mâna o putea întrerupe. Clãtinând din cap în semn de negaþie, Adamsberg le sugerã chipurilor care se înãlþau la trecerea sa cum cã respectivul cazan refuza sã dea semne de viaþã. Intrã în biroul lui Danglard, care tocmai isprãvea rapoartele urgente cu un aer posomorât, pentru cazul dezastruos în care avea sã fie nevoit sã plece în Labrador, fãrã mãcar sã poatã ajunge pânã acolo, având în vedere explozia aceea de deasupra Atlanticului, ca urmare a aprinderii reactorului stâng, ancrasat de un stol de sturzi rãmas blocat în turbine. Perspectivã care, dupã pãrerea sa, îl autoriza din plin sã destupe o sticlã de vin alb înainte de ora ºase a dupã-amiezii. Adamsberg se aºezã pe colþul mesei. — Cum stãm, Danglard, cu afacerea Hernoncourt? — Închidem circuitul. Bãtrânul baron a trecut la mãrturisiri. Complete, clare. — Prea clare, spuse Adamsberg, dând la o parte raportul ºi apucând ziarul care stãtea împãturit frumos pe masã. Avem o cinã în familie care se transformã într-un mãcel, un bãtrân nehotãrât, încurcat în propriile-i cuvinte. ªi dintr-odatã, trece la un limbaj clar, fãrã ambiguitãþi ºi fãrã înþelesuri ascunse. Nu, Danglard, nu semnãm aºa ceva. 10 fiction connection


Tridentul lui Neptun

Adamsberg întoarse cu zgomot una dintre paginile ziarului. — Asta înseamnã ce? întrebã Danglard. — Cã o luãm de la capãt. Baronul ne plimbã. Acoperã pe cineva ºi foarte probabil e vorba de fiicã-sa. — ªi crezi cã fata ar fi în stare sã-ºi lase tatãl sã ajungã la pârnaie? Adamsberg mai întoarse o paginã din ziar. Lui Danglard nu-i plãcea când îi lua ziarul. I-l înapoia mototolit ºi dezmembrat ºi nu-l mai putea împãturi la loc. — Asta s-a mai vãzut, rãspunse Adamsberg. Tradiþii aristocratice ºi, mai ales, o sentinþã blândã pentru un bãtrân ºubrezit. Îþi repet, nu avem clarobscur, iar aºa ceva e de neconceput. Schimbarea macazului e prea bruscã, iar viaþa nu este niciodatã atât de limpede. Avem, aºadar, de-a face cu cineva care triºeazã, într-o parte sau alta. Epuizat, Danglard simþi dintr-odatã nevoia sã înºface raportul ºi sã dea dracului tot. Sã smulgã ºi ziarul pe care Adamsberg îl mototolea nepãsãtor. Adevãrate sau false, va fi silit sã se ducã sã verifice blestematele alea de mãrturisiri ale baronului, doar din pricina vagilor intuiþii ale comisarului. Intuiþii care, în ochii lui Danglard, se înrudeau cu un neam primitiv de moluºte apode, fãrã membre superioare sau inferioare, trupuri translucide plutind aproape de suprafaþa apelor ºi care exasperau, ba chiar dezgustau mintea precisã ºi riguroasã a cãpitanului. Silit sã se ducã sã verifice, cãci acele intuiþii apode se vãdeau mult prea adesea exacte, graþie nu se ºtie cãrei ºtiinþe înnãscute care sfida cea mai subtilã logicã. ªtiinþã care, din succes în succes, îl adusese pe Adamsberg aici, pe colþul ãsta de masã, în acel post, ºef nepotrivit ºi visãtor al Brigãzii Omucideri din arondismentul 13. ªtiinþã 11


Fred Vargas

pe care Adamsberg însuºi o tãgãduia ºi pe care o numea simplu oamenii, viaþa. — Nu puteai spune asta mai devreme? întrebã Danglard. Înainte sã bat la maºinã raportul ãsta? — Nu mi-am dat seama de chestia asta decât azi-noapte, zise Adamsberg, închizând brusc ziarul. Când m-am gândit la Rembrandt. Împãturi ziarul în grabã, tulburat de o stare subitã de disconfort care pusese stãpânire pe el cu violenþã aºa cum o pisicã îþi sare în spate cu ghearele scoase. O senzaþie de ºoc, de oprimare, cu sudoare pe ceafã, în ciuda frigului din birou. Avea sã treacã, cu siguranþã, deja trecea. — Atunci, reluã Danglard, înºfãcându-ºi raportul, va trebui sã rãmânem aici ca sã ne rezolvãm treburile. Ai altã sugestie? — Mordent se va ocupa de caz în perioada când vom fi plecaþi, ºi o va face foarte bine. În ce stadiu ne aflãm în povestea cu Québecul? — Prefectul aºteaptã rãspunsul nostru mâine la ora 14, rãspunse Danglard, cu fruntea încruntatã de îngrijorare. — Foarte bine. Convoacã o întâlnire a celor opt membri care vor participa la stagiul de specializare la 10:30 în Sala Capitulului. Danglard, reluã el dupã o pauzã, nu eºti obligat sã ne însoþeºti. — A, nu? Prefectul a întocmit el însuºi lista participanþilor. Iar eu figurez în capul listei. În clipa aceea, Danglard nu avea chiar înfãþiºarea unuia dintre membrii eminenþi ai Brigãzii. Teama ºi frigul îi rãpiserã demnitatea obiºnuitã. Urât ºi prost croit de naturã — potrivit propriilor sale cuvinte — Danglard 12 fiction connection


Tridentul lui Neptun

miza pe o eleganþã fãrã cusur pentru a compensa trãsãturile lipsite de structurã ºi umerii cãzuþi, ºi spre a conferi puþin ºarm englezesc trupului sãu lung ºi deºirat. Dar astãzi, chipul îngustat, bustul strâns într-o hainã îmblãnitã ºi capul acoperit cu un chipiu marinãresc fãceau ca orice efort de stil sã fie sortit eºecului. Cu atât mai mult cu cât chipiul, care aparþinea probabil unuia dintre cei cinci copii ai sãi, mai avea ºi un moþ pe care Danglard îl retezase la bazã, cât putuse mai bine, dar a cãrui rãdãcinã roºie era încã ridicol de vizibilã. — Putem invoca o gripã din pricina cazanului defect, propuse Adamsberg. Danglard îºi suflã în mâinile înmãnuºate. — Trebuie sã-mi dau examenul pentru funcþia de comandant în mai puþin de douã luni, mormãi el, ºi nu pot risca sã ratez promovarea asta. Am cinci copii de hrãnit. — Aratã-mi harta Québecului. Aratã-mi unde mergem. — Þi-am mai spus deja, rãspunse Danglard, desfãºurând harta. Aici, spuse el, arãtând cu degetul la douã leghe distanþã de Ottawa. Într-un colþ pierdut de lume numit Hull-Gatineau, unde JRC ºi-a instalat unul dintre sediile Bãncii naþionale de date genetice. — JRC, ce e aia? — Þi-am mai spus deja, repetã Danglard. Jandarmeria Regalã a Canadei. Poliþia cãlare cu cizme ºi uniforme roºii, ca în vremurile de odinioarã, când irochezii încã mai erau stãpâni pe malurile fluviului Saint-Laurent. — În uniforme roºii, zici? Sunt mereu îmbrãcaþi aºa? — Numai pentru turiºti. Dacã eºti atât de nerãbdãtor sã pleci, ar fi poate bine sã ºtii unde o sã pui piciorul. Adamsberg zâmbi cu toatã gura, iar Danglard lãsã capul în jos. Nu-i plãcea ca Adamsberg sã zâmbeascã cu 13


Fred Vargas

toatã gura când el se hotãrâse sã bombãne. Cãci, dupã cum umbla vorba în Sala Bârfelor, adicã în cotlonul în care se înghesuiau automatele pentru gustãri ºi pentru bãuturi, zâmbetul lui Adamsberg înfrânge orice rezistenþã ºi topeºte gheþurile arctice. Iar Danglard reacþiona în acelaºi mod, la fel ca o fatã, lucru care, la cei peste cincizeci de ani ai sãi, îl contraria peste poate. — ªtiu totuºi cã JRC ãsta se aflã pe malul fluviului Outaouais, remarcã Adamsberg. ªi cã gãseºti acolo stoluri de gâºte sãlbatice. Danglard bãu o înghiþiturã de vin alb ºi zâmbi ironic. — Sunt gâºte arctice, precizã el. Iar Outaouais nu e fluviu, e râu. E de douãsprezece ori mai lung decât Sena, dar e totuºi un râu. Care se varsã în Saint-Laurent. — Bine, e râu, dacã þii neapãrat. ªtii prea multe ca sã mai dai înapoi, Danglard. Eºti deja angrenat ºi ai sã pleci. Dã-mi asigurãri cã nu tu ai stricat cazanul azi-noapte ºi spune-mi cã nu tu l-ai ucis pe drum pe depanatorul care trebuie sã vinã ºi care nu mai vine. Danglard ridicã spre el un chip jignit. — Cu ce scop? — Cu scopul de a pietrifica energiile, de a îngheþa dorinþa de aventurã. — Sabotaj? Doar nu crezi ce spui? — Sabotaj minor, blând. Mai bine un cazan în stare de avarie decât un Boeing care a fãcut explozie. Deoarece ãsta e adevãratul motiv al refuzului tãu. Nu-i aºa, cãpitane? Danglard izbi brusc cu pumnul în masã ºi picãturi de vin cãzurã peste rapoarte. Adamsberg tresãri. Putea Danglard mult ºi bine sã mormãie, sã bombãne ºi sã stea îmbufnat în tãcere, toate fiind modalitãþi moderate de a-ºi 14 fiction connection


Tridentul lui Neptun

exprima dezaprobarea dacã era nevoie, era însã înainte de orice un bãrbat manierat, curtenitor ºi de o bunãtate pe cât de mare, pe atât de discretã. Cu excepþia unui singur subiect, iar Adamsberg se încordã. — „Adevãratul meu motiv?“ spuse Danglard pe un ton sec, cu pumnul în continuare strâns pe masã. Ce-þi pasã þie de „adevãratul meu motiv“? Nu eu conduc brigada asta ºi nu eu îi îmbarc pe oameni ca sã se ducã sã se joace de-a cretinii în zãpadã. Ei, rahat! Adamsberg dãdu din cap. De-a lungul anilor, era pentru prima oarã când Danglard rostea cuvântul „rahat“ într-un fel atât de direct. Bine. Nu fu afectat, având în vedere cantitatea ieºitã din comun de nepãsare ºi de blândeþe pe care o poseda, ºi cãrora unii îi spuneau indiferenþã ºi detaºare — atitudinea respectivã îi cãlca pe nervi pe cei care încercau sã ocoleascã norul acela. — Îþi amintesc, Danglard, cã este vorba despre o propunere excepþionalã de colaborare ºi despre unul dintre sistemele cele mai performante care existã. Canadienii sunt cu un pas înaintea noastrã în acest domeniu. Dacã am refuza, am pãrea niºte cretini. — Prostii! Nu-mi spune cã etica ta profesionalã e cea care îþi comandã sã ne duci sã facem cavalcade pe gheaþã. — Absolut adevãrat. Danglard îºi goli paharul dintr-o înghiþiturã ºi îºi aþinti privirea pe chipul lui Adamsberg, împingându-ºi bãrbia înainte. — Mai e ºi altceva, Danglard? întrebã cu blândeþe Adamsberg. — Motivul tãu, mârâi el. Adevãratul tãu motiv. Ce-ar fi dacã ai vorbi despre el în loc sã mã acuzi pe mine de sabotaj? 15


Fred Vargas

Iatã, gândi Adamsberg. Am ajuns unde trebuia. Danglard se ridicã dintr-o miºcare, deschise sertarul, scoase sticla de vin alb ºi îºi umplu cu generozitate paharul. Apoi se învârti prin încãpere. Adamsberg îºi încruciºã braþele, în aºteptarea furtunii. N-avea rost sã apeleze la argumente în acel stadiu de mânie combinatã cu vin. O mânie care în sfârºit exploda, cu o întârziere de un an. — Dã-i drumul, Danglard, dacã þii atât de mult. — Camille. E vorba despre Camille, care se aflã la Montréal, iar asta o ºtii prea bine. Ãsta e motivul, ºi nu altul, pentru care ne înghesui pe toþi în blestematul ãla de Boeing infernal. — Deci aºa stau lucrurile. — Bineînþeles. — Iar asta nu te priveºte pe tine, cãpitane. — Nu? strigã Danglard. Acum un an, Camille îºi luase zborul, ieºise din viaþa ta datoritã uneia dintre diabolicele sabordãri al cãror secret îl deþii. ªi cine anume dorea s-o revadã? Cine? Tu? Sau eu? — Eu. — ªi cine i-a luat urma? Cine a gãsit-o, cine a localizat-o? Cine þi-a furnizat adresa ei de la Lisabona? Tu? Sau eu? Adamsberg se ridicã ºi se duse sã închidã uºa biroului. Danglard o venerase întotdeauna pe Camille, pe care o ajuta ºi o ocrotea ca pe un obiect de artã. Aici nu era nimic de fãcut. Iar zelul acesta protector se împãca foarte greu cu viaþa tumultuoasã a lui Adamsberg. — Tu, zise el calm. — Întocmai. Aºa cã asta mã priveºte. — Mai încet, Danglard. Te ascult ºi e inutil sã strigi. De data asta, timbrul deosebit al vocii lui Adamsberg pãru sã aibã efect. Aidoma unei substanþe active, vocea 16 fiction connection


Tridentul lui Neptun

comisarului învãluia adversarul, provocându-i o stare de liniºte, sau o senzaþie de seninãtate, de plãcere sau de anestezie completã. Locotenentul Voisenet, care avea pregãtire de chimist, evocase adesea acea enigmã în Sala Bârfelor, dar nimeni nu fusese în stare sã identifice ingredientul cu efectul calmant care fusese adãugat în vocea lui Adamsberg. Cimbru? Lãptiºor de matcã? Cearã? Un amestec? Danglard coborî brusc glasul. — ªi cine, reluã el mai încet, a dat fuga s-o vadã la Lisabona ºi a stricat toatã povestea în mai puþin de trei zile? — Eu. — Tu. Ceva complet inutil, nici mai mult, nici mai puþin. — Care nu e treaba ta. Adamsberg se ridicã ºi, desfãcând degetele, dãdu drumul paharului din plastic drept în mijlocul coºului de gunoi. Punct ochit, punct lovit. Pãrãsi încãperea cu pas egal, fãrã sã priveascã înapoi. Danglard strânse din buze. ªtia cã depãºise mãsura, cã luase cu asalt zone interzise. Dar, împovãrat de luni întregi de dezaprobare ºi stârnit de afacerea cu Québecul, nu mai fusese în stare sã dea înapoi. Se frecã pe obraz cu mãnuºa asprã de lânã, ºovãind, cântãrind lunile de tãcere grea, de minciunã, poate ºi de trãdare. Era bine aºa, sau poate cã era rãu. Printre degete, zãri harta Québecului întinsã pe masã. La ce bun sã-ºi facã sânge rãu? Peste opt zile, el avea sã fie mort, iar Adamsberg aºijderea. Sturzi aspiraþi în turbinã, reactor stâng în flãcãri, explozie deasupra Atlanticului. Ridicã sticla ºi bãu din ea. Apoi luã receptorul ºi formã numãrul depanatorului.

17


II

Adamsberg se încruciºã cu Violette Retancourt în faþa automatului de cafea. Rãmase mai în urmã, aºteptându-l pe cel mai solid dintre locotenenþii sãi sã-ºi tragã paharul de sub „mamelele“ maºinãriei — cãci, în mintea comisarului, aparatul pentru bãuturi semãna cu o vacã menitã sã le asigure hrana, cuibãritã în birourile Brigãzii Omucideri, precum o mamã tãcutã care veghea asupra lor ºi, din acest motiv, el o iubea. Dar Retancourt o ºterse rapid de cum dãdu cu ochii de el. Hotãrât lucru, gândi Adamsberg în timp ce aºeza un pahar din plastic sub „ugerul“ automatului, ziua asta nu îi era favorabilã. Cã era sau nu o zi favorabilã, locotenentul Retancourt era totuºi un caz rar. Adamsberg nu avea nimic sã-i reproºeze acestei femei impresionante de treizeci ºi cinci de ani, de un metru ºaptezeci ºi nouã înãlþime ºi o sutã zece kilograme, tot atât de inteligentã pe cât de puternicã ºi capabilã, dupã cum explicase ea însãºi, sã-ºi transforme energia dupã plac. ªi, într-adevãr, diversitatea mijloacelor de care dãduse dovadã Retancourt în decurs de un an, cu o forþã a loviturii suficient de înspãimântãtoare, fãcuse din respectiva femeie-locotenent unul dintre 18 fiction connection


Tridentul lui Neptun

stâlpii edificiului, maºinãria de rãzboi polivalentã a Brigãzii, adaptatã la orice fel de teren, cerebralã, tacticã, având spirit administrativ, bunã la luptã ºi la tirul de mare precizie. Dar Violette Retancourt nu-l plãcea. Fãrã ostilitate, îl evita, pur ºi simplu. Adamsberg îºi culese paharul de cafea, mângâie maºinãria în semn de mulþumire filialã ºi se întoarse în birou, fãrã sã-ºi batã capul prea mult cu ce anume provocase izbucnirea lui Danglard. Nu avea de gând sã petreacã ore întregi liniºtind temerile cãpitanului, fie cã era vorba de Boeing, fie cã era vorba de Camille. Ar fi preferat ca el sã nu-l informeze în legãturã cu prezenþa lui Camille la Montréal, fapt pe care nu-l cunoºtea ºi care îi perturba întru câtva plecarea la Québec. Ar fi preferat sã nu reînvie imagini pe care le îngropa la marginea privirii, în mâlul dulceag al uitãrii, împotmolind colþurile maxilarelor, topind buzele copilãroase, colorând în cenuºiu pielea albã a acelei fiice a Nordului. Ar fi preferat sã nu trezeascã la viaþã o iubire pe care o lãsa sã se descompunã fãrã zgomot, în folosul peisajelor multiple pe care i le ofereau celelalte femei. Un indiscutabil impuls de pungaº, de ciorditor de fructe tinere, care o jignea pe Camille, în mod foarte firesc. O vãzuse adesea apãsându-ºi mâinile pe urechi dupã una dintre preumblãrile lui, ca ºi cum iubitul ei cu simþ muzical zgâriase cu unghiile pe o tablã neagrã, adãugând o disonanþã în delicata ei partiturã. Camille era muzicianã, acest lucru explicându-l pe celãlalt. Se aºezã de-a curmeziºul fotoliului ºi suflã în cafea, mutându-ºi privirea la panoul pe care erau prinse cu bolduri rapoartele ºi urgenþele, iar în centru, notele care rezumau obiectivele misiunii de la Québec. Trei foi bine 19


Fred Vargas

fixate una lângã alta cu trei piuneze roºii. Amprente genetice, sudoare, urinã ºi computere, frunze de arþar, pãduri, lacuri, karibu. Mâine, va semna ordinul de misiune, iar peste opt zile va decola. Zâmbi ºi sorbi o înghiþiturã de cafea — era liniºtit, fericit chiar. ªi simþi brusc aceeaºi sudoare rece aºezându-i-se pe ceafã, aceeaºi jenã prinzându-l strâns, ca o pisicã sãrindu-i cu ghearele pe umeri. Senzaþia de ºoc îl fãcu sã se încovoaie ºi puse cu grijã paharul pe masã. A doua indispoziþie în decurs de o orã, o tulburare necunoscutã, aidoma unui strãin care face o vizitã inopinatã, declanºând o somaþie brutalã, o alarmã. Se sili sã se ridice, sã meargã. În afarã de transpiraþie ºi de senzaþia de ºoc, corpul îi rãspundea normal. κi trecu mâinile peste faþã, destinzându-ºi pielea, masându-ºi ceafa. O stare proastã, un fel de spasm nervos, ca o reacþie de apãrare. Muºcãtura unei suferinþe, presimþirea unei ameninþãri ºi corpul care se încordeazã în faþa ei. Iar acum, când se miºca iarãºi cu uºurinþã, îi rãmânea o inexprimabilã senzaþie de mâhnire, ca un sediment lipsit de culoare pe care valul îl leapãdã la reflux. κi terminã cafeaua ºi îºi sprijini bãrbia în pumn. I se întâmplase într-o sumedenie de ocazii sã nu se înþeleagã pe sine, dar era prima oarã când scãpa din sine însuºi. Prima oarã când oscila, preþ de câteva secunde, ca ºi cum un pasager clandestin s-ar fi strecurat la bordul fiinþei lui ºi s-ar fi aºezat la cârmã. De asta era sigur: avea un pasager clandestin la bord. Un om raþional i-ar fi explicat absurditatea faptului ºi i-ar fi sugerat cã era vorba despre ameþeala produsã de o gripã. Dar Adamsberg simþea cu totul altceva, scurta intruziune a unui necunoscut primejdios, care nu-i dorea deloc binele. 20 fiction connection


Tridentul lui Neptun

Deschise dulapul ca sã ia de acolo o pereche veche de teniºi. De data asta mersul pe jos sau cãderea în visare nu aveau sã fie de ajuns. Va trebui sã alerge, ore întregi dacã era nevoie, drept spre Sena, apoi de-a lungul ei. Iar în cursa asta, trebuia sã se descotoroseascã de urmãritorul sãu, sã-l arunce în apele fluviului sau, de ce nu, asupra altcuiva.

21


Millions discover their favorite reads on issuu every month.

Give your content the digital home it deserves. Get it to any device in seconds.