Page 1

COLECลขIE COORDONATฤ‚ DE

Vasile Dem. Zamfirescu


Reţete împotriva îngrijorării O abordare prin joc a anxietăţii şi fricii copiilor Lawrence J. Cohen Traducere din engleză de Cristina Jinga


EDITORI: Silviu Dragomir Vasile Dem. Zamfirescu DIRECTOR EDITORIAL: Magdalena Mărculescu REDACTOR: Raluca Hurduc DESIGN: Faber Studio DIRECTOR PRODUCŢIE: Cristian Claudiu Coban DTP: Gabriela Chircea CORECTURĂ: Lorina Chiţan Elena Biţu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României COHEN, LAWRENCE J Reţete împotriva îngrijorării: o abordare prin joc a anxietăţii şi fricii copiilor / Lawrence J. Cohen; trad.: Cristina Jinga. - Bucureşti: Editura Trei, 2014 ISBN 978-606-719-012-0 159.922.7

Titlul original: The Opposite of Worry. The Playful Parenting Approach to Childhood, Anxietes and Fears Autori: Lawrence J. Cohen, Ph.D. Copyright © 2013 by Lawrence J. Cohen, Ph.D. Prezenta ediție s-a publicat prin acord cu Ballantine Books, imprint al Grupului Editoarial Random House, Inc. © Editura Trei, 2014 pentru prezenta ediţie O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20 E-mail: comenzi@edituratrei.ro www.edituratrei.ro


Pentru Liz


Cuprins Introducere. Înfricoşător, amuzant şi sigur

9

Capitolul unu. Anxietatea în copilărie. Alertă, alarmă, analiză şi totul e‑n regulă

21

Capitolul doi. Al doilea pui. Parentaj cu empatie, parentaj pentru încredere

55

Capitolul trei. Relaxarea şi joaca dezlănţuită. Anxietatea şi corpul

81

Capitolul patru. Pe muchie. Abordare şi evitare

117

Capitolul cinci. Dr. Spock sau Mr. Spock. Emoţii exprimate şi refulate

151

Capitolul şase. „Ce‑ar fi dacă“ versus „Ce este“. Punerea la îndoială a gândurilor anxioase

182

Capitolul şapte. De la monştrii de sub pat la îngrijorarea permanentă. Gestionarea celor mai des întâlnite frici ale copiilor

212

Capitolul opt. Regăsirea bucuriei. De la anxietate, îngrijorare şi frică la conexiune şi încredere

255

Mulţumiri

274


Introducere

Înfricoşător, amuzant şi sigur Fă ceva înfricoşător, amuzant şi nepericulos în fiecare zi. — Un băiat de nouă ani

Aveam nevoie de o idee pentru experimentul de la ora de ştiinţe, când eram în clasa a opta. Mama era directoare la o creşă şi, în fie­ care primăvară, copiii scoteau pui la incubator, ca un proiect. Eu îngrijeam de ouă şi de puii mici, seara şi în weekend. Pe vremea aceea, sora mea, Jeanie, învăţa ca să devină psiholog (cred c‑aţi putea spune că e profesia familiei). Ea mi‑a povestit despre cerce­ tările profesorului ei asupra imobilităţii tonice, cunoscută şi sub formula „a face pe mortul“. Multe animale, inclusiv puii de găină, se prefac că sunt moarte când sunt prea speriate ca să lupte sau să fugă, sau pentru că ştiu, instinctiv, că uliii nu mănâncă nimic ce nu e viu. Ura, aveam experimentul pentru ora de ştiinţe! Când puii de găină aveau câteva zile, ţineam cu blândeţe pe câte unul culcat pe o parte şi mă uitam fix într‑unul din ochi­ şori, încercând să‑mi închipui cum s‑ar uita un uliu la un pui de găină. După ce îi dădeam drumul, puiul rămânea nemişcat cam un minut. Apoi sărea în picioare şi umbla din nou, demon­ strând astfel ciclul fricii şi revenirii. În următorul experiment, am imobilizat doi pui de găină odată. Amândoi au rămas culcaţi mai mult timp decât stătuseră individual — vreo cinci minute.


Reţete împotriva îngrijorării

10

LAWRENCE J. COHEN

Apoi am lăsat un pui să se plimbe în afara cutiei, în timp ce l‑am imobilizat pe celălalt, care a sărit în picioare după numai câteva secunde. Concluzia mea: un pui de găină se uită la al doilea pui, să vadă dacă e vreun pericol. Când al doilea pui de găină umblă fericit prin jur, acesta pare să fie semnalul pentru primul pui că totul e în regulă: dacă al doilea pui nu e speriat — şi n‑a fost mâncat —, atunci trebuie să fie sigur pentru mine să mă ridic şi să umblu. Când şi al doilea pui e imobilizat, primul pare să gândească: nu văd un uliu, dar al doilea pui trebuie să vadă vreunul, de vreme ce nu s‑a ridicat încă. Mai bine rămân unde sunt. Profesorul surorii mele, Dr. Gordon Gallup1, a descoperit că puii stau imobilizaţi şi mai multă vreme dacă se uită într‑o oglindă — percep imaginea din oglindă ca pe un alt pui speriat. Mulţi ani mai târziu, când am început să lucrez cu familii, m‑am întrebat de ce unii părinţi au atâta bătaie de cap să‑i liniş­ tească pe copiii anxioşi. Experimentele cu al doilea pui de găină mi‑au dat un indiciu pentru acest mister. Copiii care sunt uşor anxioşi au nevoie doar de câteva cuvinte de asigurare sau de liniş­ tire de la mama sau tata — părintele este al doilea pui de găină, cel nesperiat. Copiii care sunt foarte anxioşi adesea ignoră asi­ gurările sau devin şi mai tulburaţi din cauza lor. Uneori, asta se întâmplă pentru că au părinţi anxioşi. Când se uită în jur, aceşti copii văd un părinte anxios — adică, un al doilea pui de găină speriat, care le confirmă ideea că lumea e un loc periculos. Chiar dacă părinţii nu sunt anxioşi defel, copiii cu anxietate mare s‑ar putea să nu observe persoana relaxată din faţa lor. Aceasta, pentru că anxietatea îi poate face pe oameni să vadă lumea printr‑o lentilă care măreşte pericolul. E ca şi când ei întotdeauna ar vedea un al doilea pui speriat, precum puii imo­ bilizaţi în faţa unei oglinzi. Indiferent dacă părinţii sunt sau nu Gordon G. Gallup, „Tonic Immobility: The Role of Fear and Predation“, Psychological Record 27 (1977): 41–61.

1


11

anxioşi, copiii cu anxietate ridicată rămân adesea blocaţi în acel sentiment. Am început să încurajez părinţii copiilor anxioşi să renunţe la nesfârşitele lor încercări de liniştire. La urma urmelor, al doilea pui, cel nesperiat, nu alină frica puiului încremenit folosind lo­ gica, îndemnurile verbale sau modificările de comportament. Am pus la punct o tehnică pe care am numit‑o Întrebarea celui de‑al doilea pui: „Vrei să te uiţi în ochii mei şi să vezi dacă sunt sau nu speriat?“ Asta îi scoate pe copii din blocajul fricii şi îi ajută să‑şi găsească siguranţa. Funcţionează mult mai eficient decât „N‑are rost să fii speriat“. Pe lângă inspiraţia venită de la al doilea pui, cartea de faţă conţine idei pentru resetarea Sistemului de securitate. Aşa nu­ mesc eu reacţia minţii la pericol — şi siguranţă. Sistemul de secu­ ritate ne poate salva vieţile. Fără funcţia de semnal a anxietăţii, nu ne‑am osteni să ne uităm în ambele părţi înainte de a traversa. N‑am putea să fugim, să ne ascundem sau să ripostăm, dacă am fi în pericol. Sistemul de securitate este subminat de excesul de anxietate. Copiii cu tendinţe de anxietate ridicată au un semnal de alarmă prea sensibil. Gândurile pornesc alarma, chiar dacă nu există niciun pericol imediat. Şi dacă fulgerul loveşte casa? Măcar dacă aş fi învăţat mai sârguincios! Cineva ar putea să râdă de mine. Şi dacă n‑o să vorbească nimeni cu mine? Un Sistem de securitate eficient trebuie să aibă un semnal de totul e‑n regulă. După ce sună o alarmă de incendiu, de unde ştii când e sigur să te întorci înăuntru? Pe lângă un sistem de alarmă ultrasensibil, copiii anxioşi au şi un semnal de „totul e‑n regulă“ slab dezvoltat. Ei nu par să perceapă niciun semn de siguranţă, nici măcar după ce al doilea pui s‑a ridicat şi umblă prin jur, ciugulind tot mălaiul. Ruminaţia, gândurile obsesionale, nevoile compulsive şi îngrijorarea neîncetată sunt exemple de sonerii de alarmă care n‑au fost niciodată înlocuite de un semnal „totul e‑n regulă“. De vreme ce nu au nici un al doilea pui de găină care să le redea încrederea, nici un Sistem de securitate eficient, copiii


12

Reţete împotriva îngrijorării LAWRENCE J. COHEN

anxioşi folosesc evitarea. Nu doar că evită pericolul, ci evită orice le‑ar putea aminti de pericol. Copiii anxioşi încearcă să evite până şi să se simtă anxioşi. Din nefericire, evitarea sporeşte anxietatea pe termen lung. Aşadar, evitarea evitării este una dintre temele acestei cărţi.

De ce am scris „Reţete împotriva îngrijorării“ Eu am fost anxios încă din copilărie. Îmi amintesc încă de ziua în care mi‑am dat seama că unii oameni nu văd lumea în acelaşi fel îngrijorător în care o văd eu. Îmi este ruşine să recunosc că eram deja adult când am aflat acest fapt. Conduceam pe autostradă şi, deodată, maşina din faţa mea şi‑a pierdut ţeava de eşapament. Am tras de volan, ocolind‑o, apoi am readus maşina pe direcţie şi am început să intru în panică. Pentru următoarele zece minute, am tot repetat: „Am fi putut muri! Dacă am fi intrat în ţeava aceea?“ În cele din urmă, cel din dreapta mea mi‑a spus, foarte calm: „Dar nu am intrat“. După o tăcere perplexă, a trebuit să râd. Gândul acela nu‑mi trecuse nicio clipă prin minte. Am încercat să mă explic, dar n‑am găsit nimic logic de spus. De vreme ce al doilea pui nu era îngrijorat, puteam să ies din blocajul meu şi să las îngrijorarea să treacă. Ei bine, anxietatea niciodată nu piere într‑o clipă. La urma urmelor, de dezvoltat, se dezvoltă în decurs de ani. Eu am ajuns să fiu anxios în modul clasic — atât prin natură, cât şi prin educaţie. Am fost probabil destinat genetic şi tempe­ ramental să fiu timid sau „greu de pornit“, cum ne place nouă, timizilor, să spunem. Am avut, de asemenea, un tată anxios, care avusese o mamă foarte anxioasă. Mi s‑au întâmplat nişte lucruri înfricoşătoare când eram mic; nişte traume greu de de­ păşit pentru mine, la vârsta aceea. Cu alte cuvinte, am avut parte de aproape toate motivele de anxietate pe care le poate avea un


13

copil. Aceasta este cartea pe care mi‑aş fi dorit s‑o aibă la înde­ mână ai mei pe când eram eu băiat. Părinţii mă întreabă adesea dacă anxietatea copiilor va trece când se vor face mari. Îmi pare rău s‑o spun, dar de obicei nu‑i de ajuns să creşti, deşi vârsta poate aduce motivaţii noi în favoarea schimbării. Eu am făcut mari eforturi ca să‑mi înfrâng timidita­ tea, fie când m‑am hotărât să joc într‑o piesă de teatru la şcoală, fie când am vrut să invit prima oară o fată să iasă cu mine în oraş. O să vă bucuraţi aflând că am reuşit de ambele dăţi. Totuşi, unele situaţii îmi retrezesc sentimentele de odinioară. Succesul în confruntarea cu anxietatea nu înseamnă că nu ne vom mai simţi niciodată anxioşi. Înseamnă doar că anxietatea nu mai este la fel de frecventă, de severă sau de îndelungată. Una dintre cele mai mari schimbări pentru mine este că anxietatea nu îmi mai limitează viaţa şi nu‑mi mai barează calea. Îmi face atâta plăcere să vorbesc în public şi să cunosc oameni noi, încât mulţi nu mă cred când le spun că sunt timid. Acum, când mă simt anxios, mă străduiesc să îmi dau seama despre ce anume e vorba şi să ges­ tionez sentimentele de la baza anxietăţii, în loc de a paraliza de frică, aidoma acelor bieţi puişori din experimentul meu. Nu e niciodată prea târziu pentru o schimbare. Şi asta, din fericire, întrucât cel mai bun lucru pe care părinţii anxioşi îl pot face pentru copiii lor anxioşi este să‑şi rezolve propria anxietate. Tatălui meu i‑a fost întotdeauna frică să înoate, din cauza fricii acute a mamei lui că ar putea să se înece. Când aveam vreo zece ani, l‑am invitat să sară într‑un bazin cu mine. Mi‑a răspuns că era prea speriat, iar eu i‑am spus: „Nicio grijă, tati, te prind eu!“ El n‑a sărit, dar peste mai mulţi ani mi‑a povestit că acea încre­ dere nevinovată l‑a motivat să ia lecţii de înot. La prima lecţie, s‑a apucat să‑i povestească instructorului despre toate experienţele sale din copilărie care îi sădiseră frica de înot. Instructorul a zis: „E bună toată vorbăria asta, dar n‑o să te ajute să înoţi. E timpul să intri în bazin!“ Instructorul acela a fost al doilea pui pentru tatăl meu. Tata a intrat în bazin şi a învăţat să înoate.


Reţete împotriva îngrijorării

14

LAWRENCE J. COHEN

Cred că instructorul a avut dreptate în sfatul lui de a „intra pur şi simplu în bazin“, dar nu sfătuiesc pe nimeni să arunce co­ piii în capătul cel mai adânc al bazinului, ca să‑i vindece de frica de apă, sau să‑i încuie pe afară, ca să‑i scape de frica de bătăuşul din vecini. Părinţii joacă un rol semnificativ în a‑i ajuta pe copii să‑şi înfrângă anxietatea, dar rolul nostru este mai delicat decât a‑i forţa să‑şi depăşească teama după orarul nostru. Trebuie să‑i împingem de la spate pe copii ca să‑şi confrunte temerile, dar trebuie s‑o facem cu blândeţe şi răbdare. Celălalt motiv principal pentru care am scris această carte este că, în cabinetul meu, văd din ce în ce mai mulţi copii care se luptă cu anxietatea. De asemenea, mai văd anxietate şi când vizitez şcolile, apoi aud despre mai multă anxietate a copiilor când discut cu grupurile de părinţi. Părinţii sunt, şi ei, mai anxioşi. De fapt, sintagma de „părinte elicopter“2 a intrat în vocabular pe când scriam această carte. Mulţi dintre colegii mei relatează acelaşi lucru — o creştere semnificativă a numărului de copii care au venit la terapie din cauza fricii, anxietăţii, în­ grijorării sau perfecţionismului. Cred că ar fi potrivit s‑o numim epidemie. În timpul unei convorbiri cu părinţii la o şcoală elementară, am auzit despre copii cărora le era prea frică de apă ca să înoate sau chiar să facă o baie fără un enorm consum emoţional; copii prea speriaţi de a face vreo greşeală, ca să se descurce bine la şcoală; copii care nu voiau să încerce nimic nou; copii paralizaţi şi de cele mai simple alegeri, cum ar fi cu ce să se îmbrace ca să meargă la şcoală; şi copii care nu suportau să fie într‑o altă încăpere decât aceea unde se aflau părinţii, nici măcar ca să se ducă la baie. Niciunul dintre copiii aceştia sau din familiile lor nu era înscris într‑un program de terapie — deşi eu împărţisem numeroase cărţi de vizită! 2

Lawrence Cohen şi Anthony DeBenedet, „Are Helicopter Parents Here to Stay?“, din site‑ul Ideas al revistei Time, publicat la 8 noiembrie 2011, la ideas. time.com/2011/11/08/roughhousing‑the‑answer‑to‑helicopter‑parenting/.


15

O educatoare cu îndelungată experienţă mi‑a spus că, de zeci de ani, le povestea basme copiilor. Dar, de curând, în fiecare grupă avea cel puţin un copil care nu suporta să asculte poveş­ tile, aceleaşi dintotdeauna, pentru că erau prea înfricoşătoare. O profesoară la gimnaziu mi‑a mărturisit că un părinte stăruise ca lucrările copilului să nu fie corectate cu cerneală roşie, pentru că aceasta îl făcea prea nervos. Nimeni nu ştie de ce anxietatea infantilă este în creştere, dar printre cauzele probabile sunt com­ petitivitatea crescută la şcoală, stresul crescut de acasă, părinţii copleşiţi şi ritmul general al vieţii. Mulţi părinţi se simt neputincioşi când copiii lor devin an­ xioşi, mai ales când încercările de a‑i linişti nu dau rezultat. E o luptă grea. Sunteţi frustraţi, mânioşi şi îngrijoraţi de viitorul copiilor voştri. Vedeţi cum anxietatea, frica şi îngrijorarea le limitează vieţile şi îi împiedică să fie fericiţi. Vreţi să‑i ajutaţi. Din fericire, puteţi să‑i ajutaţi, în moduri la care probabil nu v‑aţi gândit niciodată. Va exista întotdeauna loc pentru profesioniştii în sănătate mentală, mai ales în tratarea anxietăţii severe, dar lucrarea mea le este destinată părinţilor, pentru a o folosi cu copiii lor. Chiar dacă aveţi un copil într‑un program de terapie, puteţi folosi aceste tehnici de joc şi de expresie emoţională acasă, în plus faţă de ceea ce se întâmplă la cabinet. Eu sunt un mare adept al terapiei — cu asta mă ocup —, dar terapiei îi lipseşte pu­ terea relaţiei părinte‑copil, care poate fi o resursă importantă de vindecare şi schimbare. Majoritatea abordărilor anxietăţii infantile îi lasă deoparte pe părinţi, ceea ce eu cred că este o mare greşeală. Abordarea din această carte pune parentajul în centru. Sper că ea va îmbunătăţi relaţia cu copiii voştri, care ar putea fi chinuiţi de anxietate. Veţi găsi, de asemenea, un ajutor pentru propria anxietate  — dacă, din întâmplare, suferiţi de aşa ceva.


Reţete împotriva îngrijorării

16

LAWRENCE J. COHEN

O abordare prin joc a anxietăţii copiilor Conexiunea este esenţa metodei mele, aşa cum am descris‑o, mai detaliat, în Reţete de jocuri3. Totul în viaţa umană e despre conexi­ une: sarcină, alăptare sau hrănire, legănat şi strâns în braţe, con­ tact vizual, joc, petrecerea timpului împreună, liniştire şi alinare, ascultare şi discuţii, prietenie şi empatie, dragoste şi afecţiune. Conexiunea îi ajută pe copii să se simtă în siguranţă, încrezători şi fericiţi. Dar şi întreruperea conexiunii este o parte din viaţă. Sarcina se sfârşeşte cu separarea copilului de corpul mamei. Perioada de nou‑născut se sfârşeşte cu copilul pornind de‑a buşilea să ex­ ploreze lumea. Ne despărţim de copiii noştri ca să ne ducem la serviciu, şi ei, să se ducă la şcoală. Întreruperea conexiunii apare şi mai dureros când suntem supăraţi pe copiii noştri, sau când ei sunt supăraţi pe noi, sau când sunt speriaţi, sau când se simt sin­ guri. Lipsa conexiunii este miezul multor probleme comportamentale. Adesea răspundem la „purtarea rea“ cu izolare, pedepse, umilire, lovire, pălmuire, ameninţări, ţipete sau retragerea iubirii. Aceste răspunsuri creează şi mai multă lipsă de conexiune, tocmai moti­ vul pentru care ei nu se poartă bine. Deoarece se întâmplă să se întrerupă conexiunea, avem nevoie să devenim experţi în reconectare. Jocul este una dintre cele mai bune metode prin care un părinte restabileşte legătura cu un copil — pentru că este vesel, distractiv şi ne cere să ne alăturăm lor în lumea lor. Multe deconectări apar când copiii trebuie să se alăture lumii noastre şi programului nostru (gândeşte‑te numai la stresul de dinainte de culcare, sau din locurile unde copilul trebuie să păstreze liniştea, sau al grabei de a fi gata, dimineaţa). Da, trebuie să impunem un program şi nişte limite, dar când acestea conduc la întreruperea conexiunii, putem reface legătura folosind un surplus de afecţiune şi un surplus de joacă. Lawrence J. Cohen, Reţete de jocuri (Bucureşti, Editura Trei, 2012).

3


17

Formula mea pentru acţiunea de a ne alătura copiilor în lumea lor este aşezatul pe podea. Multe probleme sunt preîntâmpinate sau rezolvate doar prin faptul de a fi ochi în ochi sau umăr la umăr cu un copil. Cu copiii mai mari, s‑ar putea să nu te aşezi la propriu pe podea. În schimb, pentru reconectare s‑ar putea să fie nevoie să te aşezi lângă ei pe canapea, privind împreună o emi­ siune de la televizor, pe care de fapt tu nu poţi s‑o suferi (doar pentru că lor le place şi tu vrei conexiunea cu ei), sau să stai treaz până târziu (pentru că e mult mai probabil să‑ţi vorbească des­ chis la miezul nopţii, decât la masa de seară). Un alt mod de a te gândi la conectare‑deconectare‑reconectare este al paharului gol. Imaginează‑ţi că fiecare copil are înăuntrul lui un pahar care trebuie umplut cu afecţiune, dragoste, sigu­ ranţă şi atenţie. Cu un pahar plin, copiii, foarte probabil, vor fi cooperanţi, fericiţi şi creativi. Cu un pahar gol, copiii, foarte pro­ babil, vor fi necooperanţi, nefericiţi şi blocaţi într‑un comporta­ ment care le aduce necazuri. Una dintre principalele misiuni ale noastre, ca părinţi, este să le „facem plinul emoţional“. Şi aceasta presupune să le dăruim copiilor noştri atenţie, să le răspundem nevoilor, să le dăm ocazia să aleagă, să‑i ascultăm şi să le oferim încurajare. Dragostea, tandreţea şi jocul pot umple paharul copiilor până se revarsă. De exemplu, poţi ajuta un copil să‑şi revină după o vizită, care l‑a speriat, la cabinetul doctorului, inversând rolu­ rile — lăsându‑l pe el să fie doctorul şi tu să fii pacientul speriat, prefăcându‑te că eşti examinat. Poţi folosi, de asemenea, jucării de pluş sau figurine ca să‑l faci să râdă de scenele care îi creează nervozitate. Joaca dezlănţuită4, întorsul casei cu susul în jos, îm­ preună cu copiii, este în mod special utilă în consolidarea încre­ derii, aşadar, joacă‑te gălăgios şi fă tumbe cu ei, pentru a‑i ajuta să se simtă puternici fizic şi emoţional. Râsul detensionează şi apropierea fizică îi ajută pe copii să‑şi revină după vreo supărare. 4

Anthony DeBenedet şi Lawrence Cohen, The Art of Roughhousing (Philadelphia: Quirk Press, 2010).


18

Reţete împotriva îngrijorării LAWRENCE J. COHEN

Cupa plină şi conexiunile apropiate părinte–copil creează o bază de siguranţă în copil. Îl determină să fie cooperat, încreză­ tor şi flexibil. Această siguranţă le poate lipsi copiilor care sunt anxioşi, timizi, temători sau îngrijoraţi. Nu înseamnă că ei nu sunt iubiţi, dar ceva a intervenit împiedicându‑i să aibă un pahar plin şi sentimentul siguranţei. Parentajul jucăuş nu înseamnă doar distracţie şi jocuri. Copiii au emoţii intense, comportamente problematice şi nevoi nesatis­ făcute. În momentele acelea, copiii au nevoie de adulţi care să‑i asculte şi să reflecte asupra lor ceea ce au auzit. Au nevoie de adulţi care să‑i călăuzească blând, fără să‑i judece sau să‑i cri­ tice. Au nevoie de adulţi care să le întâmpine emoţiile, în loc de a le spune să nu plângă sau să nu fie supăraţi, decât dacă au „un motiv serios“. Când ignorăm sentimentele copiilor, pierdem posibilitatea de soluţionare a problemelor prin joc, iar copiii noştri pierd empatia şi înţelegerea. Iată un exemplu de la o mamă care a încercat să‑şi protejeze copilul de sentimentul inadecvării. Încercarea ei de a‑i evita declanşarea sentimentelor nedorite de fapt i‑a menţinut copilului nivelul crescut de anxietate, până când jocul şi empatia au răsturnat lucrurile: „Când fiul meu avea doi ani, a căpătat o spaimă de uscătoarele electrice de mâini din toaletele publice. Nu‑i plăcea niciun fel de zgomot puternic, dar frica de uscătoare a devenit paroxistică. Iniţial, i‑am consolidat teama, ajutându‑l să evite acele uscătoare“. Mama mi‑a povestit despre toate strădaniile ei de a‑l proteja până şi de a auzi vreo­ dată acel sunet. În cele din urmă, şi‑a dat seama că evitarea aceasta nu făcea decât să‑i întărească frica fiului său. „Am iniţiat atunci nişte jo­ curi prosteşti de‑a uscătorul de mâini, unde eu eram aparatul care sufla aerul peste mâinile lui sau el era aparatul şi eu mă speriam. M‑am prefăcut că sunt speriată ca o caraghioasă, când am ajuns în toalete publice. L‑am provocat să stea lângă uscător, în timp ce i‑am spus, calm, că era în regulă dacă nu‑i plăcea zgomotul,


19

însă acesta nu‑i putea face rău. Am luat‑o uşor, mai întâi suge­ rându‑i că aş putea să pornesc aparatul, apoi chiar pornindu‑l, şi, în final, încurajându‑l să‑şi pună şi el mâinile dedesubt. Am avut grijă să continui cu pretinsul joc.“ Comutarea pe joc şi înţelegerea emoţională au schimbat totul. Pentru că nu mai ocoleau uscătoarele de mâini, au mai fost nişte plânsete, tremurături şi ţipete, în etapa aceasta, dar mama lui a înţeles că erau necesare ca el să‑şi înfrângă frica. „Acum, când are patru ani, nu pot să spun că îi plac uscătoarele de mâini, dar cel puţin mă lasă să îl pornesc eu şi, uneori, îşi pune şi el mâinile sub jetul de aer.“ Iată un alt exemplu de părinte care se joacă, demonstrând colaborarea creativă părinte‑copil: „Cu fiica mea, Becca, ori de câte ori ne vine ideea să aducem vreun personaj fictiv în situa­ ţia respectivă, de fiecare dată ajută. De pildă, Becca se poate simţi uneori înfricoşată de umbra pe care ventilatorul de tavan o creează în camera ei, dar Coco Femeia‑Acrobat (un personaj pe care ea l‑a inventat) nu se teme de nimic. Aşadar, când Becca se blochează într‑un loc înfricoşător, uneori nu e nevoie decât s‑o întreb dacă, în ultima vreme, Coco a mai învăţat vreo acrobaţie. Asta îi distruge blocajul şi îi dă voie să gândească limpede din nou“. În ambele familii de mai sus, jocul a făcut loc pentru ceva cu totul nou. Fără joc, părinţii se simţeau confuzi, exasperaţi, re­ petând degeaba lucruri care nu dădeau niciun rezultat. Pentru băiatul speriat de uscătoarele de mâini, jocul hai să ne prefacem că a dus la o apropiere, pas cu pas, de adevăratele uscătoare de mâini. Mama lui a recunoscut, de asemenea, fluxul emoţi­ ilor puternice care fusese blocat prin evitarea de mai‑nainte. Evitarea îl poate face pe copil să se simtă bine, pe un interval scurt de timp, dar la un moment dat îi stă în cale. Pentru fetiţa înfricoşată de orice, jocul imaginativ a activat încrederea lăun­ trică.


Reţete împotriva îngrijorării

20

LAWRENCE J. COHEN

Înfricoşător, amuzant şi sigur Ideile din această carte sunt aplicabile atât copiilor cu spaime ocazionale, cât şi celor cronic fricoşi sau sever anxioşi. Scopul este de a restabili cursul vesel al vieţii, eliberat de lanţurile în­ grijorării şi al fricii. De la vârsta învăţării mersului până pe la doisprezece ani, este perioada când noi putem nestingheriţi să folosim parentajul prin joc pentru a‑i ajuta pe copii să‑şi înfrunte frica şi să‑şi calmeze anxietăţile. Copiii mai mari s‑ar putea să nu fie la fel de deschişi la intervenţia voastră în joacă, dar există multe alte tehnici în această carte care s‑ar putea să le facă plă­ cere. Adolescenţii5 şi tinerii vor dori să‑şi rezolve anxietăţile sin­ guri sau cu un terapeut, nu cu părinţii lor. M‑am întâlnit cu un băiat care voia să‑şi înfrângă anxietatea. Mai târziu, mama lui mi‑a spus că scrisese un bilet pe care şi‑l lipise lângă patul lui: „Fă ceva înfricoşător, amuzant şi sigur în fiecare zi“. Asta‑i o provocare grozavă! Deci să salutăm această înfricoşătoare, amuzantă şi sigură aventură, explorând „Reţete împotriva îngrijorării“.

5

O resursă bună pentru adolescenţi se găseşte pe site‑ul canadian www. youth.anxietybc.com.


Capitolul unu

Anxietatea în copilărie. Alertă, alarmă, analiză şi totul e‑n regulă Uneori reuşim s‑o convingem să încerce şi ceva nou, dar alteori nu face decât să tremure şi să plângă neputincioasă. — Mama unei fetiţe de şapte ani

Feţele anxietăţii O zi obişnuită la bazinul din cartier e plină de lecţii de înot şi de întreceri de scufundări. Printre râsete, stropit cu apă şi sporovăit, în fiecare grupă de copii există unul sau doi care se luptă cu o formă sau alta de anxietate. Probabil în seria celor mai mici, un băieţel de trei ani stă în poala mamei lui, cu degetul în gură, cu faţa îngropată în fusta ei, în vreme ce instructorul încearcă, răb­ dător, să‑l convingă să intre în apă. Într‑o altă serie, o fetiţă de şase ani intră fericită în bazin, dă din picioare, apoi izbucneşte în


22

Reţete împotriva îngrijorării LAWRENCE J. COHEN

lacrimi de mânie, când câteva picături de apă aterizează pe faţa ei. În hol, un băiat de nouă ani se ceartă aprig cu mama lui: „Ştii c‑o să te distrezi bine de îndată ce o să înceapă ora ta de înot. Ţi‑a plăcut să înoţi, săptămâna trecută“. — „Vreau casă, urăsc înotul!“ O fată de doisprezece ani îşi dă seama, când să execute scu­ fundarea, că una dintre concurente este cea mai bună scufundă­ toare din grupa ei de vârstă. Se simte cuprinsă de trac şi ezită, ratându‑şi scufundarea îndelung exersată. Cel mai mic copil de la bazin este înfricoşat de despărţirea de mama lui, în vreme ce fetiţa de şase ani e speriată de senza­ ţia fizică a apei stropind‑o drept în faţă. Băiatul de pe hol fusese dornic să înoate, când se gândise acasă la asta, dar s‑a speriat şi a încercat să evite bazinul, odată ajuns la uşă. Ruşinat de frica lui sau probabil fără s‑o realizeze, a acoperit‑o cu mânie. Fata mai mare are o anxietate la execuţie, marcată de întrebări de îndoială începând cu „şi dacă“: Şi dacă greşesc? Fiecare dintre aceşti copii e anxios şi totuşi fiecare este altfel anxios. Aşadar, ce e anxietatea? O întrebare grea, pentru că folosim atât de multe cuvinte cu sensuri suprapuse ca s‑o descriem. Anxietatea este uneori privită ca fiind mai uşoară sau mai vagă decât frica, dar atacul de anxietate este acelaşi lucru cu atacul de panică şi poate fi foarte sever. Anxietatea poate fi o emoţie, o stare fizică sau nişte gânduri şi credinţe îngrijorătoare. Stresul se referă de regulă la anxietatea prelungită, în vreme ce temerile şi obsesiile sunt tipare de gânduri anxioase. Obiceiurile nevrotice şi compulsiile sunt comportamente anxioase. Frica şi groaza suge­ rează anxietate extremă, dar aceşti termeni sunt, totodată, greu de definit. Majoritatea copiilor devin anxioşi, când şi când; alţii sunt anxioşi majoritatea timpului. Unii sunt anxioşi şi nici măcar n‑o ştiu. E derutant! Va trebui să rămânem la indicaţii aproxima­ tive, în loc de definiţie exactă. Poate aţi observat că definiţia imprecisă pe care o dau an­ xietăţii nu e bazată pe o listă a tulburărilor anxioase. Aceasta din pricină că eu nu cred că diagnosticul este prea folositor în


23

anxietatea copiilor. Mai degrabă, aş înţelege impactul anxietăţii asupra gândirii, corpului, emoţiilor, relaţiilor şi comportamen­ tului copiilor. Antonimele îngrijorării, anxietăţii şi fricii sunt la fel de greu de definit. Antonimul pericolului este siguranţa, iar antonimul anxietăţii este certitudinea — sau este încrederea? Sau relaxarea? Care e opusul fricii? Neînfricarea, curajul sau calmul? Opusul îngrijorării este încrederea că totul e bine. Din nou, e derutant.

Latura pozitivă a anxietăţii Indiferent ce cuvânt am folosi, de regulă ne concentrăm pe partea de suferinţă a anxietăţii, ce anume îi face pe copii nefericiţi şi pe părinţi neajutoraţi. Dar anxietatea are şi o latură pozitivă. În can­ titate mică, e necesară pentru sănătatea noastră psihică, pentru succesul nostru în viaţă şi chiar pentru supravieţuirea noastră. O doză sănătoasă de anxietate ne face să evităm pericolul, să luăm măsuri eficiente şi să acţionăm la capacitate maximă. Relaxarea completă nu e foarte utilă în activităţi care necesită agerime şi control al muşchilor, cum ar fi să susţii un test sau să te scufunzi într‑un bazin. Anxietatea devine mai nesănătoasă când se mani­ festă prin frământare excesivă sau evitare excesivă, ca în cazul copilului anxios de la piscină. Prea multă anxietate, şi eşti „bolnav de grijă“. Prea puţină, şi nu reuşeşti să duci nimic la bun sfârşit sau nu îţi iei precauţiile necesare. Avem nevoie de teamă când suntem în pericol, pentru că ea ne impulsionează să strigăm după ajutor, să fugim, să ne ascundem sau să ne luptăm din răsputeri. Bineînţeles, asta ajută numai când vieţile noastre sunt cu adevărat în primejdie. Frica de un tigru care te urmăreşte e crucială pentru supravieţuire. Frica de un tigru la grădina zoologică e o exagerare. Frica de o poveste cu un tigru este cu adevărat exagerare.

Retete impotriva ingrijorarii 280 p preview  

The first pages from the book. Copyright © Editura TREI 2011. www.edituratrei.ro

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you