Page 1

O istorie a copilăriei

Colecție coordonată de Simona Reghintovschi


Colin Heywood

O istorie a copilăriei Copiii în Occident din Evul Mediu până în epoca modernă

Traducere din engleză de Ruxandra Vișan


Editori

Silviu Dragomir Vasile Dem. Zamfirescu Director editorial

Magdalena Mărculescu redactor

Victor Popescu DESIGN

Alexe Popescu Director producţie

Cristian Claudiu Coban Dtp

Gabriel Ionescu Corectură

Dușa Udrea-Boborel Elena Biţu Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României HEYWOOD, COLIN O istorie a copilăriei: Copiii în Occident, din Evul Mediu până în epoca modernă / Colin Heywood ; trad.: Ruxandra Vişan. - Bucureşti : Editura Trei, 2017 Conţine bibliografie ISBN 978-606-40-0174-0 I. Vişan, Ruxandra (trad.) 159.9

ISBN 978-606-40-0174-0

Titlul original: A History of Childhood: Children and Childhood in the West from Medieval to Modern Times Autor: Colin Heywood Copyright © Colin M. Heywood First published in 2001 by Polity Press in association with Blackwell Publishing Ltd. This edition is published by arrangement with Polity Press Ltd., Cambridge Copyright © Editura Trei, 2017 pentru prezenta ediţie

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20 e‑mail: comenzi@edituratrei.ro www.edituratrei.ro


CUPRINS Introducere ............................................................................................ 7 Partea întâi: Parcursul concepțiilor asupra copilăriei .......................................... 21 1. Concepții asupra copilăriei în Evul Mediu ........................ 25 2. În căutarea unui moment decisiv ........................................ 38 3. Teme în istoria culturală a copilăriei .................................. 58 Partea a doua: Anii copilăriei: relațiile cu părinții și tovarășii de joacă ................ 73 4. Relațiile dintre părinți și copii: primele stadii ................... 78 5. Grija față de sugari? ............................................................ 108 6. Relațiile dintre părinți și copii în cel de‑al doilea stadiu al copilăriei ............................................................... 142 7. Relațiile cu părinții și tovarășii de joacă în cel de‑al treilea stadiu al copilăriei ................................................... 173 Partea a treia: Copiii în lumea largă ....................................................................... 197 8. Copiii la muncă ................................................................... 201 9. Să investim în viitor: sănătate și educație ........................ 239

5


Concluzii........................................................................................... 279 Bibliografie selectivă ....................................................................... 283 Note.................................................................................................... 303 Mulțumiri ......................................................................................... 389

6

O istorie a copilăriei


Introducere Mă cheamă Etienne Bertin, dar mi s‑a spus întotdeauna „Tiennon“. M‑am născut în octombrie, 1823, la o fermă din comuna Agonges, chiar lângă Bourbon‑l’Archambault. Tatăl meu era métayer la o fermă pe care o administra împreună cu fratele său mai mare, unchiul Antoine, zis „Toinot“.1

Astfel începea Viața unui om simplu (1904), în lumea unei familii care deținea pământ în arendă în regiunea franceză a Bourbonului la începutul secolului al nouăsprezecelea. Primele câteva capitole oferă o descriere realistă a suișurilor și coborâșurilor unei copilării petrecute într‑un astfel de mediu. Autorul, copil de arendaș el însuși, mărturisea că nu era „nimic ieșit din comun“ în viața monotonă și sărăcăcioasă de țăran. Cu toate acestea, el este hotărât ca romanul său să „arate domnilor din Moulins și din Paris și din alte părți ce înseamnă cu adevărat viața de métayer“ (de arendaş). Bazându‑se pe amintirile bunicilor săi, el a relatat experiențele sale de copil într‑o familie măcinată de conflicte, munca sa ca păstor, mesele spartane, coșmarurile,

7


vizita la bâlci, catehismul cu preotul local și nunta dublă a fraților săi.2 Numeroase autobiografii scrise în epoca modernă de oameni din medii obișnuite, precum și memoriile și biografiile notabilităților din viața publică asumau în mod automat că cititorii vor dori să cunoască mai îndeaproape experiențele lor timpurii. O parte consacrau întregul text amintirilor din copilăria din mediul rural sau muncitoresc.3 Ca și Tiennon, naratorii se scuzau în mod obișnuit față de cititori în legătură cu circumstanțele monotone ale existenței lor, dar, cu toate acestea, își continuau povestea vieții. Astfel de naratori își subliniau identitatea cu o anumită regiune sau zonă. Lucy Larcom își începea memoriile spunând că: „Este straniu că acel colțișor de pământ pe care ne naștem contează atât de mult pentru noi. Oamenii pot trăi și crește oriunde, dar atât oamenii, cât și plantele își au habitatul lor“. În cazul său, era vorba despre Cape Ann Side din partea de nord-est a Massachusetts‑ului.4 Unii scriitori își subliniau identitatea lor familială, oricât ar fi fost aceasta de umilă sau chiar oricât de josnici ar fi fost strămoșii lor. Fritz Pauk, din Lippe, Germania, povestea că bunicul său era un bețivan notoriu, că nu și‑a cunoscut tatăl (un tâmplar care dispăruse înainte de nașterea sa) și că se plimbase toate copilăria între o mătușă și „preabuna sa mamă“5. Alții adăstau asupra jocurilor și fanteziilor din copilărie sau, la extrema cealaltă, asupra experiențelor triste și abuzurilor suferite. Autobiografiile scrise de muncitorii germani ies în evidență, dintr‑un motiv necunoscut, datorită perspectivei lor de tip Les Misérables. Astăzi, cu toții putem spune că amintirile din copilărie sunt în general cea mai de succes parte a unei autobiografii. Ele satisfac cu siguranță curiozitatea noastră despre un stadiu de viață despre care considerăm că ne formează caracterul și destinul ca indivizi.6

8

O istorie a copilăriei


De fapt însă, această fascinație față de anii copilăriei este un fenomen relativ recent, atât cât ne putem da seama din sursele pe care le putem consulta. În Evul Mediu, nu se punea problema ca țăranii și meșteșugarii să‑și consemneze povestea vieții și chiar memoriile celor de vază sau ale sfinților nu dovedeau că exista prea mult interes față de anii de început. Sfântul Augustin (354–430), de exemplu, sau Abatele Guibert de Nogent (c.1053–1125) dau câteva detalii legate de experiențele din anii copilăriei, dar aceștia sunt excepțiile care întăresc regula.7 Ottokar von Steiermark, care scria în germana medie de sus, își sublinia foarte clar poziția, „anunțând venirea pe lume a viitorului rege al Ungariei cu «nu vreau să mai vorbesc despre el acum; va trebui să mai aștepte până când va mai crește»“. În mod similar, în epoca modernității timpurii din Anglia, copiii sunt mai degrabă absenți în literatură, fie că este vorba despre teatrul elizabetan sau despre romanele importante ale secolului al optsprezecelea. Copilul era, cel mult, o figură marginală într‑o lume a adulților.8 Medievistul James A. Schultz consideră că există o explicație simplă pentru această schimbare de perspectivă. Teoria sa este că, timp de aproximativ două mii de ani, din Antichitate până în secolul al optsprezecelea, copiii din Occident erau socotiți doar niște adulți imperfecți. Pentru că erau considerați „nedesăvârșiți“ și în întregime subordonați adulților, el a conchis că acest stadiu al vieții probabil nu prezenta atâta interes în sine pentru autorii din epoca medievală. Doar în epoca destul de recentă există sentimentul despre copii că sunt speciali și diferiți și astfel demni de a fi studiați în mod separat.9 O astfel de generalizare majoră asupra perioadelor și locurilor istorice nu se susține dacă lucrurile sunt cercetate mai îndeaproape. Cu toate acestea, este instructiv să comparăm copilul „imperfect“, moștenit

9


din Antichitate, cu copilul mistic al romanticilor de secol nouăsprezece. Pe de o parte, Dante (1265–1321) urma tradiția clasică atunci când împărțea viața unui om în perioada de creștere (adolescenzia, până la vârsta de douăzeci și cinci de ani), o perioadă de maturizare (gioventute, de la 25 la 45, cu perioada de vârf la treizeci și cinci de ani) și o perioadă finală de decădere (senettute, de la 45 la 70). În această schemă, era evidențiată mai presus de toate o perioadă de superioritate morală a vârstei de mijloc. Tinerețea și bătrânețea erau evidențiate doar ca îndepărtări, la modul contrastant, de la ideala justă măsură. Aristotel considera că numai oamenii în floarea vârstei puteau să‑i judece just pe ceilalți, întrucât tinerețea dovedea prea multă încredere, iar bătrânețea prea puțină. Conceptul aristotelic al copilului îl privea pe acesta (și în general era vorba despre un băiat) ca „important nu pentru sine, ci pentru potențialul său“.10 Pe de altă parte, pentru filosoful german Richter, care scria în 1814, lumea copilăriei conținea viitorul, la care „precum Moise la porțile Tărâmului Făgăduinței, putem doar privi, fără a‑l putea pătrunde“. Romanticii îl idealizau pe copil ca pe o făptură dăruită de Dumnezeu, iar copilăria ca pe o sursă de inspirație pentru întreaga viață. Ei au deschis calea în secolul al nouăsprezecelea pentru oamenii de știință și educatorii care au început studiul la scară largă asupra copilului.11 Cu toate acestea, chiar în secolul douăzeci, concepțiile vechi asupra copilăriei nu se pierduseră cu totul.12 Cercetarea în științele sociale a scăpat greu de limitele înguste ale behaviorismului psihologic. Până în anii șaizeci, conform lui Hans Peter Dreitzel, cercetătorii l-au privit pe copil ca pe un „organism incomplet“ care se dezvolta în direcții diferite, ca răspuns la stimuli diferiți.13 Din nou, vârsta adultă era stadiul critic față de care copilăria reprezenta doar o etapă preliminară.

10

O istorie a copilăriei


Antropologia, psihologia, psihanaliza și sociologia puneau accentul în întregime pe dezvoltare și pe socializare. Ce conta era să se găsească moduri de a-l transforma pe copilul imatur, irațional, incompetent, asocial și acultural într‑un adult matur, rațional, competent, social și autonom. Această concepție asupra copilului, anume că, față de adult, el este deficient, descuraja, conform lui Robert McKay, cercetarea asupra copilului în calitatea sa de copil14. Pe lângă aceasta, persista sentimentul că copilăria era un fenomen „natural“, care nu avea de ce să‑i intereseze pe cercetători. Membrii tuturor societăților erau tentați să considere propriile practici convenționale legate de copilărie ca „naturale“, pentru că fuseseră obișnuiți cu acestea întreaga viață. În același timp, era ușor să se creadă că imaturitatea biologică a copiilor era influența majoră din acest stadiu al vieții. Acest mod de gândire a început să se destrame în ultimii câțiva ani. În 1990, sociologii Alan Prout și Allison James au arătat că se contura o nouă paradigmă pentru sociologia copilăriei, bazată pe șase trăsături esențiale. În 1998 (împreună cu Chris Jenks), aceștia au revenit în arenă cu o altă paradigmă, bazându‑se pe patru abordări sociologice. Având în vedere natura alunecoasă a subiectului analizei, autorii au prezentat în mod înțelept această analiză ca fiind, în mod necesar, un mod de interpretare ce „suscită dezbaterea și, în mod simultan, evită un răspuns decisiv“15. Trei dintre propunerile acestora ies în evidență ca fiind deosebit de incitante pentru istorici. Prima este aceea că copilăria trebuie înțeleasă ca un construct social. Cu alte cuvinte, „copilul“ și „copilăria“ vor fi înțeleși în moduri diferite de la o societate la alta. Ca să‑i cităm pe Prout și James, „imaturitatea copiilor este un fapt biologic al vieții, dar modurile în care această imaturitate este înțeleasă și în care i se dă sens țin, de fapt de cultură“.16 Un studiu de

11


marcă, realizat de William Kessen în 1979, a subliniat cât de futile erau eforturile din partea specialiștilor americani în psihologia copilului de‑a descoperi natura fundamentală a copilului în laboratoarele lor. El a susținut că, precum orice alt copil, copilul american este o invenție culturală. Teme comune din psihologia copilului, ca de exemplu credința în puritatea și inocența copiilor, trebuie deci explicate ca dezvoltări specifice pentru America secolelor nouăsprezece și douăzeci, mai degrabă ca parte dintr‑o „știință eternă“. Astăzi, în Occident, tindem într‑adevăr să asociem copilăria cu caracteristici precum inocența, vulnerabilitatea și asexualitatea, în timp ce, de exemplu, mahalale din America Latină sau o regiune măcinată de război din Africa nu vor face probabil același lucru.17 Cea de‑a doua idee majoră din noua paradigmă este aceea că copilăria este o variabilă a analizei sociale, ce trebuie considerată împreună cu altele, precum, faimoasa triadă a clasei sociale, genului și etnicității. Cu alte cuvinte, o categorie de vârstă, precum copilăria, nu poate fi explorată fără a face apel la alte forme de diferențiere socială care se intersectează cu ea. O copilărie în clasa de mijloc va diferi în mod substanțial de o copilărie din clasa muncitoare, iar băieții nu vor fi crescuți la fel ca fetele. Experiențele unui irlandez catolic vor fi diferite de acelea ale unui protestant german și așa mai departe. Romancierul Frank McCourt a înţeles prea bine acest lucru: Când îmi aduc aminte de copilăria mea, mă întreb cum de am supravieţuit. A fost, desigur, o copilărie nefericită — o copilărie fericită abia dacă merită pomenită. Mai rea decât copilăria nefericită obişnuită este copilăria irlandeză nefericită, iar şi mai rea este copilăria irlandeză catolică nefericită.18

12

O istorie a copilăriei


Cea de‑a treia premisă este aceea că copiii trebuie considerați a fi activi în determinarea propriilor vieți și a vieților celor din jurul lor. Se poate spune că un defect major din abordarea neo‑behavioristă ce punea accentul pe socializare era reducerea copilului la statutul de receptacul pasiv al învățăturilor adultului. Cercetările recente în domeniul științelor sociale arată că este înșelător să se aloce părinților rolul de model și copiilor rolul de discipoli. Așa cum arată Dreitzel, „începând cu primul zâmbet sau primul plânset, părinții reacționează la comportamentul copiilor lor și răspund cu căldură sau ostilitate, încurajare sau satisfacție, aceste reacţii depinzând nu numai de caracterul copilului, ci și de propriile lor atitudini“. Relațiile dintre adulți și copii pot fi în schimb descrise ca o formă de interacțiune, copiii având propria lor cultură sau o succesiune de culturi.19 Această nouă paradigmă legată de copii și copilărie ridică ea însăși probleme, după cum de altfel admit exponenții săi. În cazul în care copilăria ar trebui privită ca un construct social, atunci care mai este rolul factorilor biologici? Cum mai putem face generalizări legate de copilărie când accentul cade pe o pluralitate de constructe sociale: la extremă, pe ceea ce este unic în fiece societate mai degrabă decât pe ce este comun tuturor societăților? Acceptând că alte societăți au concepții asupra copilăriei diferite de a noastră, cum reacționăm la practici precum infanticidul și prostituția juvenilă, pe care noi le‑am considera abuzive? Nu există un pericol, așa cum remarcă Diana Gittins, de a trece cu vederea „problemele reale, durerea reală, suferința reală a unor persoane reale“? Și dacă ne centrăm pe limbajul și folclorul copiilor sau pe „copilul tribal“, nu există riscul de a‑i arunca pe cei mici într‑un ghetou la marginea societății?20 Chiar și așa, „noua paradigmă“

13


din științele sociale a influențat și a fost influențată în bună măsură de textele istorice despre copilărie. Istoricii copilăriei nu au fost de fapt multă vreme foarte numeroși. Chiar și în anii cincizeci ai secolului douăzeci, domeniul lor putea fi descris ca un „teritoriu aproape virgin“.21 O mare parte din munca timpurie în acest sens a avut în principal caracter instituțional, ținând de studierea dezvoltării sistemelor școlare, a legislației asupra muncii prestate de copii, a agențiilor specializate pentru delincvenți juvenili, a serviciilor de asistență socială pentru minori și așa mai departe. Ideile despre copilărie și copii nu dețineau un rol principal.22 Cu toate acestea, treptat, istoricii au contribuit la recunoașterea copilăriei în calitate de construct social, comparațiile dintre epoci fiind la fel de instructive precum cele interculturale. Opera lui Philippe Ariès din anii șaizeci a fost în mod special utilă cercetătorilor în științe sociale. Ei au preluat cu entuziasm faimoasa lui afirmație din L’Enfant et la famille sous l’Ancien Régime (trad. engl. Centuries of Childhood) că „în societatea medievală nu exista ideea de copilărie“, pentru a demonstra natura schimbătoare a copilăriei.23 Această lucrare a dat naștere la o serie de dezbateri strict istorice: dacă perioada medievală avea sau nu o conștiință a copilăriei, care sunt perioadele esențiale pentru „descoperirea copilăriei“, care este natura relațiilor dintre părinți și copii în diversele perioade și care este rolul școlilor, ca să ne referim doar la câteva dintre problemele discutate.24 Experiența americană se mulează foarte bine pe această abordare, dar istoricii europeni s‑au preocupat și de impactul copilăriei asupra clasei sociale, genului și așa mai departe.25 Nu mai puțin important, anumiți istorici au început cu entuziasm să cerceteze rolul fundamental al copilului în conturarea trecutului. David Nasaw, de exemplu, a demonstrat cum copiii sărmani din America

14

O istorie a copilăriei


începutului de secol douăzeci își foloseau puterea de cumpărare pentru a încuraja ofertele senzaționale de jocuri mecanice, vodevil ieftin sau cinemauri incipiente, sfidându‑i pe adulții care doreau să le interzică. La fel, Miriam Formanek‑Brunell a arătat cum fetele americane își foloseau păpușile în propriile scopuri mai degrabă decât în cele ale părinților lor, tăindu‑le în bucăți sau trecându‑le prin storcătorul de haine.26 Istoricii se confruntă în special cu problema descoperirii materialelor‑sursă legate de copilăriile din trecut. Copiii înșiși lasă prea puține mărturii scrise și chiar artefactele care le sunt destinate, ca de exemplu cărțile sau jucăriile, sunt destul de perisabile. Istoricii au arătat multă ingeniozitate în folosirea surselor, aplecându‑se asupra rapoartelor oficiale ca de exemplu acelea oferite de inspectori de fabrică sau școlari, opere polemice generate de dezbaterile asupra copilăriei, texte literare, ca de exemplu romanele sau poezia, documente „personale“, sub forma jurnalelor, autobiografiilor sau mărturiilor orale, colecțiile de folclor, manualele de sfaturi pentru părinți, jocurile, mobila și alte asemenea obiecte. Mărturiile legate de inițiative filantropice sau inițiativele statului de a îmbunătăți viața copilului se pot baza pe arhivele extinse pe care aceste instituții le mențin în mod normal. Prezența tuturor acestora explică fără îndoială de ce există atât de multă literatură de specialitate în acest domeniu.27 Studiile asupra reprezentării copilului își găsesc o bază solidă în textele literare și ilustrate care pot fi consultate. Autorii „clasici“, precum Goethe, George Sand, Wordsworth sau Dickens, sunt încă surse de inspirație printre specialiștii care studiază asemenea discipline. Cu toate acestea, după cum ne avertizează Roger Cox, un „discurs“, așa cum este el definit de către Michel Foucault, nu poate fi vreodată citit la modul direct ca izvorând dintr‑un text: există mereu un act de

15


interpretare care intervine.28 Medieviștii în special se confruntă destul de acut cu această problemă. Ei riscă să‑și facă o impresie în mod considerabil eronată asupra ideilor legate de copilărie în această perioadă timpurie, pentru că sunt forțați să se bazeze pe un număr mic de texte, multe dintre acestea ficționale. Ei s‑au folosit mult de surse precum hagiografia, codurile de legi, enciclopediile, canoanele bisericii, textele medievale de aventuri, romanele sau ilustrațiile din manuscrise. Trebuie subliniat că aceste lucrări au fost produse de o foarte restrânsă minoritate a populației, care era, mai presus de toate, de sex masculin, făcea parte din cler și era apropiată cercurilor înguste ale aristocrației și ale familiilor cu funcţii înalte. Mai mult, autorii de lucrări literare din toate perioadele urmau convențiile unui gen anume și, astfel, nu reflectau neapărat în mod direct ideile contemporane legate de copilărie. „Abordarea centrată pe sentimente“ legată de familie și de relațiile dintre părinți și copii se confruntă, de asemenea, cu probleme acute în găsirea de dovezi pentru a răspunde la întrebările ce se pun. Ce doresc istorici precum Philippe Ariès, Edward Shorter și Linda Pollock este să afle ce simțeau părinții față de copiii lor în trecut. Aceasta nu este nicidecum o problemă de neelucidat, întrucât există o serie de surse care au supraviețuit, precum jurnale și autobiografii, însă este foarte greu să se știe precis când au avut loc schimbările de atitudine sau care sunt variațiile regionale și socioeconomice. Cele mai mari obstacole apar atunci când istoricii privesc dincolo de minoritatea literată și își doresc să cerceteze masele, un punct în care, conform specialiștilor, problemele legate de surse devin aproape insurmontabile. Se poate obține informație și din scrierile clerului, ale doctorilor, ale folcloriștilor sau ale altor observatori educați, dar aceștia nu fac ei înșiși

16

O istorie a copilăriei


parte, desigur, din grupurile puse în discuție. De aceea, criticii îl condamnă de regulă pe Ariès pentru lipsa de precizie a analizei sale, pe Shorter, că și‑a lărgit analiza asupra unei jumătăți de continent doar pe baza „câtorva dovezi“ și pe Pollock, că a pierdut din vedere părțile mai dure ale relațiilor dintre părinți și copii, întrucât s‑a bazat în mod inevitabil pe mărturiile autocenzurate din jurnale și memorii.29 Tentativele de a recrea experiența copilăriei trebuie să se folosească astfel cu prudență de surse și metode. Copiii au lăsat urme în diverse locuri, de la siturile funerare anglo‑saxone și de la rapoartele funcționarilor însărcinați cu constatarea decesului, până la rapoartele moderne conținând date privind înălțimea, data decesului, frecvența școlară sau angajarea într‑o fabrică. De asemenea, adulții au încercat să‑şi rememoreze anii copilăriei, în autobiografii sau în interviuri oferite specialiștilor în istorie orală. Cu toate acestea, Ludmilla Jordanova are dreptate să ne avertizeze că nu este bine să se caute o voce „autonomă și autentică a copiilor“, subliniind că limbajul, obiceiurile mentale și modelele de comportament ale celor mici sunt diferite de cele ale adulților.30 Mai mult, există încă o dată riscul de a trata diverse texte ca pe niște oglinzi ale realității. Autobiografiile, de exemplu, pot să pară un punct sigur de intrare în lumea copilului. O examinare mai atentă însă arată că ne confruntăm cu un gen literar complet și având propriile sale convenții. Mai presus de toate, ele sunt o „trecere în revistă a vieții începând dintr‑un anumit moment“ și astfel ele aduc cu sine în mod inevitabil o anumită conceptualizare a trecutului. Putem spera să descoperim observații interesante, dar acestea de fapt dau la iveală nu numai trecutul autorului, ci, în același timp, ne spun foarte mult despre autor la momentul în care acesta a scris textul.31 Există ,de asemenea, diverse modele ale autobiografiilor din clasa

17


muncitoare, ce sunt diferite de clasica „autobiografie spirituală“ a claselor de mijloc. Regenia Gagnier face distincția între șase „genuri retorice“ pe care muncitorii le puteau urma în Marea Britanie a secolului al nouăsprezecelea: relatări despre convertire și povestiri despre pedeapsă, și relatări ale politicienilor, precum și autoexaminări și confesiuni.32 Cartea de faţă este împărțită în trei părți. Prima se centrează pe copilărie în calitate de construct social și pune o întrebare aparent simplă, anume „Ce este copilul?“ În mod special, ea se axează asupra modului în care societățile medievale ar fi putut percepe copilăria, asupra momentelor decisive din istoria ideilor în această sferă, ce se regăsesc între perioada medievală timpurie și perioada modernă, precum și asupra temelor ce pot fi observate ca recurente în dezbaterile în acest sens. Nu toată lumea poate fi de acord cu Carolyn Steedman că premisele unei istorii a atitudinilor adulților față de copii sunt „mult mai solide“ decât acelea ale unei istorii a copiilor.33 Chiar și așa, nu încape nicio îndoială că aceste idei abstracte merită studiate pentru că, mai devreme sau mai târziu, ele vor avea un impact asupra copiilor reali. Cea de‑a doua parte a cărții urmărește procesul creșterii copiilor din trecut, concentrându‑se asupra relațiilor dintre copiii, familiile acestora și tovarășii lor de joacă. Aici se vor discuta mai multe probleme, de la infanticid și abandonul copiilor până la jocuri și basme. Ultima secțiune ia în considerare aspecte mai generale legate de copiii lumii, precum munca, sănătatea și educația. Perioadele discutate încep cu Evul Mediu timpuriu și se sfârșesc cu Primul Război Mondial, punându‑se punct în acel moment, pentru a nu intra în mult prea vasta masă de dezvoltări instituționale caracteristice secolului XX, iar țările discutate sunt cele din Europa și (începând cu modernitatea timpurie) din

18

O istorie a copilăriei


America de Nord. Scopul principal a fost acela de ne axa atât pe perspectiva copilului, cât și pe ideile adulților, precum și pe instituțiile care le afectează viețile. Ceea ce contează este interacțiunea copiilor cu părinții, vecinii, profesorii, medicii, angajatorii, polițiștii și alte asemenea categorii. Intenția este, de asemenea, de a oferi câteva indicii pentru a înţelege experiențele variate legate de copilăria din trecut, accentul căzând pe modurile de interpretare a materialului mai degrabă decât pe detaliile a ceea ce s‑a întâmplat. Din această cauză, această carte preferă abordarea tematică mai degrabă decât convenționala abordare cronologică. Aceasta înseamnă că zburăm înainte și înapoi peste secole, precum și peste două continente, în ceea ce poate părea la început o perspectivă deconcertantă. Cu toate acestea, scopul acestei cărți este acela de a evidenția problemele esențiale din istoria copiilor și a copilăriei.

19


Partea I Parcursul concepĹŁiilor asupra copilăriei

O istorie a copilariei  

The first pages from the book. Copyright © Editura TREI 2018. www.edituratrei.ro

O istorie a copilariei  

The first pages from the book. Copyright © Editura TREI 2018. www.edituratrei.ro

Advertisement