Page 1

COLECลขIE COORDONATฤ‚ DE

Vasile Dem. Zamfirescu


Mai puțin e mai bine Cum să uşurezi viaţa copiilor KIM JOHN PAYNE ŞI LISA M. ROSS Traducere din engleză de Doina Fischbach


EDITORI: Silviu Dragomir Vasile Dem. Zamfirescu DIRECTOR EDITORIAL: Magdalena Mărculescu REDACTOR: Manuela Sofia Nicolae DESIGN: Faber Studio Foto copertă: Guliver/Getty Images/ © SolStock DIRECTOR PRODUCŢIE: Cristian Claudiu Coban DTP: Gabriela Chircea CORECTURĂ: Maria Mușuroiu Elena Bițu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României PAYNE, KIM JOHN Mai puţin e mai bine: cum să uşurezi viaţa copiilor / Kim John Payne şi Lisa M. Ross; trad. din engleză de Doina Fischbach. Bucureşti: Editura Trei, 2017 Conţine bibliografie ISBN 978-606-40-0309-6 I. Ross, Lisa M. II. Fischbach, Doina (trad.) 159.9 Titlul original: Simplicity Parenting. Using the Extraordinary Power of Less to Raise Calmer, Happier and More Secure Kids Autori: Kim John Payne şi Lisa M. Ross Copyright © 2009 by Kim John Payne, M.Ed. © Editura Trei, 2017 pentru prezenta ediţie O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20 E-mail: comenzi@edituratrei.ro www.edituratrei.ro


Pentru Katherine, iubirea vieţii mele, şi pentru Saphira şi Johanna, iubirile vieţilor noastre. — KJP Pentru Adair şi Jack

— LMR


Cuprins Introducere

Capitolul I

De ce să simplificăm?

9 17

Capitolul II Febra sufletească

64

Capitolul III Mediul înconjurător

89

Capitolul IV Ritmul Capitolul V

Activităţile planificate

Capitolul VI Filtrarea şi eliminarea elementelor ce ţin de lumea adulţilor Epilog

Parentajul axat pe simplificare, pentru acasă

149 206 248 310

Mulțumiri

330

Bibliografie

332


Introducere Mergi cu încredere în direcţia visurilor tale. Pe măsură ce‑ţi simplifici viaţa, legile universului vor deveni mai simple. — HENRY DAVID THOREAU

În calitate de părinţi suntem arhitecţii vieţii de zi cu zi a familiei noastre. Construim o structură pentru cei pe care îi iubim prin ceea ce alegem să facem împreună şi prin modul în care o facem. Stabilim ritmurile zilelor noastre; imprimăm un tempo. Există cu siguranţă limite în ceea ce priveşte controlul nostru... întrebaţi orice părinte al unui adolescent. Şi adesea simţim că vieţile noas‑ tre ne controlează, aşa cum suntem prinşi într‑o goană nebună de la o responsabilitate la alta. Cu toate acestea, modul unic în care efectuăm acest dans al activităţilor zilnice spune multe despre cine suntem ca familie. Puteţi vedea ceea ce o familie preţuieşte după tiparul vieţii ei cotidiene. În calitate de consilier şi de educator am fost antrenat să fac acest lucru, însă copiii nu au nevoie de un asemenea antrena‑ ment sofisticat. Ei prind indiciile într‑un mod firesc. Ei văd stratul aurit cu care acoperim toată agitaţia noastră, toate sarcinile şi pre‑ ocupările noastre. Iată ceea ce văd: prin faptul că le acordăm timpul şi prezenţa noastră noi oferim dragoste. Pur şi simplu. Şi au perfectă dreptate; în calitate de părinţi, motivaţiile şi intenţiile noastre sunt puţine, visele noastre sunt aproape univer‑ sale. Nu contează unde trăim, nu contează cât de modest sau de grandios trăim, majoritatea dintre noi dorim ceea ce este cel mai


10

Mai puţin e mai bine KIM JOHN PAYNE

bine pentru cei dragi. Mânaţi de aceste câteva motivaţii obişnu‑ ite — dragoste şi dorinţa de a proteja şi de a avea grijă de copiii noştri — noi construim familii. În fiecare zi. În calitate de părinţi purtăm proiectele, visurile despre ceea ce familia noastră ar putea fi. Planurile se schimbă, totul depăşeşte cu mult bugetul, există adăugiri neprevăzute, iar munca nu se termină niciodată. Cu toate acestea, prin harababura construcţiei, ne privim unii pe alţii cu foarte multă profunzime şi speranţă. Băiatul nostru în vârstă de cinci ani continuă să fie, într‑un mod atât de evident, bebeluşul care a fost odată, iar uneori — îl puteţi vedea? — este tânărul care va deveni într‑o bună zi. Ne extragem energia şi inspiraţia din visurile noastre; din motivaţiile noastre simple, obişnuite. În modul în care se dezvoltă putem vedea cât de protejaţi se simt copiii noştri. Înconjuraţi de cei pe care îi iubesc, ei fac sal‑ turi extraordinare — momente fantastice de revelaţie şi măiestrie. La îndemnul sau la imboldul nostru? Niciodată. Cât ai clipi din ochi ne arată cine sunt ei... dezvăluindu‑ne sinele lor esenţial, minunat. Iar în calitate de părinţi noi trăim pentru asemenea mo‑ mente. Însă nu putem să le programăm. Nu putem să le pretin‑ dem sau să le grăbim. Vrem ca familia noastră să fie un rezervor de siguranţă şi pace, unde putem fi cu adevărat noi înşine. Vrem acest lucru cel mai urgent pentru copiii noştri, care sunt angajaţi în misiunea lentă şi complicată de a deveni ei înşişi. Oare dragostea şi îndrumarea noastră le vor oferi graţia de care au nevoie pentru a creşte? Copiii sunt într‑un mod atât de evident cel mai fericiţi atunci când au timp şi spaţiu pentru a explora lumea lor, în timpul jocului. Poate că noi oscilăm între trecut şi viitor, însă copiii noştri — micii ma‑ eştri Zen — năzuiesc să rămână suspendaţi, pe deplin angajaţi, în momentul prezent. Speranţa noastră cea mai mare este ca ei să‑şi dezvolte propriile lor opinii, instincte şi rezilienţă, în ritmul lor propriu. Şi, în ciuda faptului că de multe ori uităm — uneori într‑o singură zi —, ştim categoric că acest lucru va necesita timp.


11

Odihna şi refacerea pe care dorim să le obţinem în casele noas‑ tre sunt tot mai greu de găsit. Activitatea noastră profesională s‑a mutat pe calculator şi putem fi găsiţi oriunde poate ajunge semnalul unui telefon sau al unui pager. Copiii sunt de asemenea extrem de ocupaţi. În timp ce părinţii au nevoie de software pen‑ tru a ţine evidenţa activităţilor şi programelor copiilor lor, psiho‑ logul specializat în psihologia dezvoltării, David Elkind, remarcă faptul că, în ultimele două decenii, copiii au pierdut mai mult de douăsprezece ore de timp liber pe săptămână.1 Când „multitaskin‑ gul“, efectuarea simultană a mai multor sarcini, este considerat a fi o abilitate de supravieţuire, ar trebui să fim surprinşi de faptul că tot mai mulţi dintre copiii noştri sunt „diagnosticaţi“ cu „difi‑ cultăţi de atenţie“? În fiecare aspect al vieţii noastre, indiferent cât de neînsemnat este, suntem confruntaţi cu o mulţime ameţitoare de lucruri (inu‑ tile) şi de opţiuni. Evaluăm zeci de mărci, caracteristici, reclame, mărimi şi preţuri şi ne scrutăm memoria pentru orice avertisment sau îngrijorare pe care se poate să le fi auzit; toate acestea in‑ fluenţează nenumăratele decizii zilnice. Prea multe lucruri inu‑ tile şi prea multe opţiuni. Dacă noi, ca adulţi, suntem copleşiţi, imaginaţi‑vă cum se simt copiii noştri! Indiferent ce a apărut mai întâi — numărul prea mare de opţiuni sau numărul prea mare de lucruri inutile —, rezultatul final al ambelor nu este fericirea. Contrar a tot ceea ce ne spun reclamele (dar care este evident pentru orice persoană care a ales un plan de convorbiri pentru telefonul mobil), existenţa prea multor opţiuni poate fi copleşi‑ toare. Aceasta este o altă formă de stres. Nu numai că ele ne pot scurta timpul, dar studiile arată că faptul de a avea o sumedenie de opţiuni ne poate eroda motivaţia şi bună starea. De asemenea, pătrunderea lor în casele, în vieţile noastre şi în conştiinţa copiilor noştri înseamnă o avalanşă de informaţii, 1

David Elkind, The Power of Play: Learning What Comes Naturally (New York: Editura Da Capo, 2007), ix.


12

Mai puţin e mai bine KIM JOHN PAYNE

nefiltrate şi adesea nesolicitate. Casa era odată un avanpost limi‑ tat, iar lumea exterioară, „marele necunoscut“. Părinţilor le era dificil să transmită toate informaţiile de care copiii lor puteau avea nevoie pentru a înfrunta viaţa „în lumea reală“, dincolo de hotarele casei şi ale vecinătăţii. Astăzi, „lumea reală“, în toată realitatea ei elocventă, este accesibilă în orice moment, în orice loc, prin intermediul internetului. Responsabilitatea noastră ca supraveghetori devine mult mai dificilă, după cum devine şi mai importantă. Aţi auzit despre modul în care o broască pica într‑un vas cu apă clocotită se va lupta pentru a ieşi? Nu e nimic surprinzător în acest lucru, dar se pare că, dacă pui o broască într‑un vas cu apă rece pe care o încălzeşti încet până la punctul de fierbere, broasca va rămâne liniştită, fără să dea vreun semn de luptă. Din ceea ce mi‑au spus familiile cu care am avut privilegiul de a lucra, sutele de părinţi care mi‑au împărtăşit îngrijorările lor, şi din propria mea experienţă ca părinte, cred că vasul în care ne aflăm astăzi în calitate de familii este din ce în ce mai neospitalier pentru noi toţi... dar mai ales pentru copiii noştri. Ne construim oare familiile pe cei patru piloni ai conceptului de „prea mult“: prea multe lucruri inutile, prea multe opţiuni, prea multe informaţii şi prea multă rapiditate? Eu cred că da. Însă cred, de asemenea, că nu intenţionăm să facem acest lucru. Ştiu sigur, şi am văzut‑o de multe ori, că părinţii pot aduce o nouă inspiraţie şi atenţie în fluxul vieţii familiale. Fără nicio îndoială, în calitate de arhitecţi ai familiei, putem adăuga ceva mai mult spaţiu şi graţie, ceva mai puţină rapiditate şi dezordine în viaţa de zi cu zi a copiilor noştri. Experienţa mea cu foarte mulţi copii şi foarte multe familii m‑a ajutat să descopăr modalităţi de a reduce stresul, distragerile şi opţiunile — toate formele de dezordine — din viaţa copiilor. Am văzut cât de eficiente pot fi aceste strategii în restabilirea sen‑ timentului de linişte şi de bună stare a unui copil. Această carte este despre realinierea vieţilor noastre de zi cu zi cu ritmul şi


13

potenţialul copilăriei. Despre realinierea vieţilor noastre reale cu visurile pe care le avem pentru familiile noastre. Scopul ei este de a vă ajuta să înlăturaţi multe dintre elementele inutile, perturba‑ toare şi copleşitoare care dispersează atenţia copiilor noştri şi le împovărează spiritele. A avea momente de linişte — creatoare sau odihnitoare — este o formă de subzistenţă profundă pentru fiinţele umane de toate vârstele. Relaţiile se construiesc adesea în timpul acestor pauze, în momentele ocazionale, atunci când nu se întâmplă prea multe lucruri. Această carte ar trebui să vă dea multe idei despre modul în care puteţi valorifica asemenea intervale de timp, despre modul în care puteţi crea pentru copiii dumneavoastră oaze de „fiinţare“ în torentul activităţilor permanente. Dacă, în calitate de societate, recurgem la viteză, acest lucru se datorează parţial faptului că suntem copleşiţi de anxietate. Odată alimentată această preocupare şi acea grijă, fugim cât de re‑ pede putem pentru a evita problemele şi pentru a ocoli pericolul. Abordăm parentajul cu aceeaşi privire anxioasă, alergând de la o „oportunitate de îmbogăţire“ la alta, percepând germenii ascunşi şi noile pericole, în timp ce facem tot ce ne stă în putinţă pentru a le oferi copiilor noştri orice avantaj cunoscut acum sau care va fi inventat în curând. Această carte nu este despre pericole ascunse, soluţii rapide sau oportunităţi temporare; ci despre un drum lung. Imaginea ei de ansamblu constă într‑un profund respect pentru co‑ pilărie. Când acţionăm dintr‑un respect profund, nu din frică, moti‑ vaţia noastră este mai puternică, inspiraţia noastră este nemărgi‑ nită. Vestea bună e aceea că există multe lucruri pe care le putem face ca părinţi pentru a proteja mediul copilăriei. Pentru a proteja mediul ideal în scopul dezvoltării treptate a identităţii, a rezilien‑ ţei şi a stării lor de bine. Multe dintre conceptele din această carte îşi au originea în principiile pedagogiei Waldorf. Fiind una dintre cele mai utilizate forme de pedagogie independentă din întreaga lume, pedagogia


14

Mai puţin e mai bine KIM JOHN PAYNE

Waldorf pune un accent deosebit pe imaginaţie şi pe dezvoltarea copilului ca întreg — inima şi mâinile, precum şi mintea. Programul de simplificare descris în această carte poate fi extrem de uşor de realizat de către orice familie dispusă şi mo‑ tivată. Paşii pe care îi descriu în această carte ar trebui conside‑ raţi drept o listă de opţiuni, nu ca o listă de verificare, din care puteţi alege ceea ce este realizabil şi sustenabil pentru propria dumneavoastră familie. Fiecare familie va avea propriile sale probleme, propriile domenii pe care pune accentul şi propriile niveluri de angajament. Nu există o ordine „corectă“ în care să lucraţi pe diferitele niveluri şi nici un moment potrivit sau ne‑ potrivit pentru a începe. Cele patru niveluri ale simplificării vor servi ca foaie de par‑ curs pe măsură ce străbateţi propriul dumneavoastră drum; fi‑ ecare nivel va fi abordat în detaliu în capitolele următoare. În capitolul unu vom examina motivele pentru care simplificarea este atât de importantă şi de eficientă. De asemenea, vom ana‑ liza modul în care puteţi valorifica visurile pe care le aveţi pen‑ tru familia dumneavoastră, întrucât acestea vor fi motivaţia dum‑ neavoastră pentru a merge mai departe. Fiind o scurtă meditaţie asupra instinctelor parentale, care vă reaminteşte (înainte de a începe „munca“ practică de simplificare) ceea ce ştiţi deja, capi‑ tolul al doilea vă va ajuta să recunoaşteţi şi să abordaţi „supraso‑ licitarea“ copiilor dumneavoastră în acelaşi fel în care aţi putea să o faceţi atunci când un copil are febră corporală. Capitolul al treilea începe la intrarea în dormitorul copilului dumneavoastră, în timp ce începem să reducem numărul prea mare de jucării, cărţi şi opţiuni. Ritmul este o altă formă de sim‑ plificare, pe care o vom aborda în capitolul patru. O viaţă cotidi‑ ană mai ritmică creează puncte de sprijin, mici oaze de linişte şi predictibilitate în curgerea timpului. Vom analiza modul în care mesele şi orele de culcare pot stabili armonia unei zile şi vom exa‑ mina alte posibilităţi în ceea ce priveşte modul în care un copil îşi poate desfăşura activităţile zilnice.


15

După ritm vom examina mai profund tiparele zilnice ale copi‑ ilor noştri, pentru a le analiza programul. În capitolul cinci vom examina modul în care puteţi echilibra îndeosebi zilele active cu alte zile mai liniştite, contestând ideea că „timp liber“ înseamnă „liber pentru a fi umplut“ cu lecţii, exerciţii, întâlniri programate cu alţi tovarăşi de joacă şi reuniuni. Principiul potrivit căruia prea multe lucruri inutile şi prea multe opţiuni sunt problematice pen‑ tru copii este valabil pentru majoritatea aspectelor vieţii cotidi‑ ene. În capitolul şase vom examina modalităţile prin care putem selecta informaţiile şi preocupările adulţilor care pătrund în ca‑ sele noastre şi în conştiinţa copiilor noştri. Vom analiza implica‑ rea parentală şi legăturile pe care le avem cu copiii noştri, legături care trebuie să se întindă fără să se rupă, în timp ce copilul se îndepărtează şi revine, în drumul său către independenţă. Vom examina modalităţile prin care putem simplifica implicarea noas‑ tră parentală şi ne putem „retrage“ din hiperparentaj, creând un sentiment de siguranţă pentru copiii noştri, pe care ei îl interiori‑ zează şi îl poartă cu ei pe măsură ce cresc. Vom învăţa noi metode de a simplifica implicarea noastră, de a ne spori încrederea şi de a permite mai degrabă conexiunii decât anxietăţii să caracterizeze relaţia pe care o construim cu copiii noştri. Nu este niciodată „prea târziu“ pentru a aduce inspiraţie şi atenţie în fluxul vieţii familiale. Părinţii copiilor mici vor găsi aici multe seminţe de plantat pentru a crea o viaţă familială care să continue să‑i protejeze şi să‑i susţină pe măsură ce cresc. Dar fi‑ ecare etapă în evoluţia unei familii poate beneficia de ceva mai mult spaţiu şi graţie, de ceva mai puţină rapiditate şi dezordine. Un alt aspect pe care trebuie să ni‑l amintim pe măsură ce înce‑ pem este faptul că simplificarea se referă adesea la „a face“ mai puţin şi a avea mai multă încredere. A avea încredere în faptul că — dacă au timp şi siguranţă — copiii vor explora lumea lor în modul şi în ritmul care funcţionează cel mai bine pentru ei. Din descrierile mele privind modul în care am lucrat cu alte fa‑ milii veţi afla ce ar putea funcţiona pentru dumneavoastră înşivă.


16

Mai puţin e mai bine KIM JOHN PAYNE

Nu e nevoie să fiţi un „expert“. În timp ce veţi citi povestirile pe care vi le voi împărtăşi de‑a lungul drumului veţi avea momente de recunoaştere şi de inspiraţie. Speranţa mea este să reveniţi la această carte şi să continuaţi să extrageţi din ea idei şi încurajare pe măsură ce copiii dumneavoastră cresc. În timp ce viaţa dumneavoastră cotidiană poate semăna cu un spectru de frecvenţe radio plin cu paraziţi, simplicarea vă va permite, cu mult mai multă regularitate şi claritate, să vă reglaţi propriul „semnal“ autentic în calitate de părinte. Cred că veţi con‑ stata că este foarte plăcut să simţiţi cum autenticitatea dumnea‑ voastră interioară sporeşte pe măsură ce aduceţi mai multă con‑ ştientizare şi atenţie în relaţia cu copiii dumneavoastră. Şi odată cu acest proces apar mai multe oportunităţi de a înţelege mai pro‑ fund ceea ce devin copiii dumneavoastră. Cred cu sinceritate că această carte vă va inspira... vă va da speranţă, alinare, perspective şi idei... acum şi pe măsură ce copiii dumneavoastră cresc.


Capitolul I De ce să simplificăm? „În ziua de azi ne confruntăm cu o problemă imensă în vieţile noastre. E atât de mare, încât cu greu o putem vedea, deşi e chiar în faţa noastră, toată ziua, în fiecare zi. Trăim vieţi prea aglomerate, pline cu activităţi, urgenţe şi obligaţii care par primordiale. Nu avem timp să respirăm, nu avem timp să căutăm o soluţie.“ — Sarah Susanka, Să trăim o viață mai puțin aglomerată

James avea aproximativ opt ani şi intra în clasa a treia când i‑am cunoscut părinţii. Oameni simpatici şi foarte inteligenţi, mama lui James era profesoară, iar tatăl său era implicat în conducerea oraşului. Îşi făceau griji pentru fiul lor, care avea probleme cu somnul în timpul nopţii şi se plângea de dureri de stomac. Un băiat în vârstă de opt ani este oarecum predestinat să fie moftu‑ ros la mâncare, însă mofturile lui James erau exagerate. Durerile lui de stomac apăreau şi dispăreau, însă nu păreau să fie asociate cu mâncarea. Ambii părinţi vorbeau cu mândrie despre cât de încrezător putea discuta James cu adulţii, dar recunoşteau faptul că îi venea greu să stabilească relaţii cu colegii săi. Evita lucruri pe care le simţea că ar putea fi periculoase şi învăţase abia foarte recent să meargă pe bicicletă. „Și nu uita chestia cu şofatul“, a menţionat mama lui. Tatăl lui James a explicat că, ori de câte ori călătoreau


18

Mai puţin e mai bine KIM JOHN PAYNE

undeva, James făcea pe poliţistul pe bancheta din spate, anun‑ ţându‑i atunci când depăşeau limita de viteză chiar şi pe o dis‑ tanţă scurtă, scrutând drumul din faţa lor, întrucât îşi făcea griji din orice. Termenul de şofer de pe bancheta din spate nu descria nici pe departe comportamentul său; vă puteţi imagina cât de re‑ laxante erau aceste călătorii. Pe măsură ce am ajuns să cunosc familia, am observat cât de mult viaţa lor cotidiană era influenţată de problemele mondiale. Ambii părinţi urmăreau cu aviditate ştirile. Televizorul era ade‑ sea deschis şi era reglat pe canalul CNN, indiferent dacă ei erau concentraţi sau nu în mod direct asupra lui. Fiind interesaţi de chestiunile politice şi intelectuale, discutau pe larg problemele, în special preocupările legate de mediul înconjurător. James a ascul‑ tat aceste conversaţii încă de la o vârstă fragedă. Părinţii lui erau mândri de cunoştinţele sale. Aveau sentimentul că băiatul lor era un mic activist, un „cetăţean al lumii“, care avea să se maturizeze devenind informat şi preocupat. Cunoştinţele lui James cu privire la încălzirea globală păreau să rivalizeze cu cele ale lui Al Gore. Atât de evidente erau. De ase‑ menea, James devenea, în mod clar, un băieţel foarte anxios. Eu şi părinţii lui am lucrat împreună la un program de simplificare. Am făcut câteva schimbări în mediul de acasă şi am sporit foarte mult simţul ritmului şi al predictibilităţii în tiparele vieţii lor cotidiene. Însă obiectivul nostru principal a fost reducerea implicării lui James în viaţa intelectuală a părinţilor săi şi a accesului său la informaţii. Câtă informaţie intra în casă şi în conştiinţa lui James? În loc de trei calculatoare, părinţii săi au decis să păstreze unul, în bi‑ roul de lângă dormitorul matrimonial. După multe discuţii, ei au înlăturat până la urmă din casă ambele televizoare. Au considerat că acest lucru ar putea fi mai dificil pentru ei decât pentru James şi au vrut să‑şi testeze teoria. Dacă tot trebuiau făcute sacrificii, au vrut să suporte şi ei partea lor. De asemenea, şi‑au dat seama că televizoarele deveniseră principala sursă de zgomot de fond din casă. Li s‑ar fi simţit sau nu lipsa? Consolele de joc Game Boy


19

şi Xbox au fost de asemenea înlăturate, reducând la minimum numărul de ecrane din întreaga casă. Oricum, am fost profund impresionat de angajamentul pe care şi l‑au luat pentru a schimba câteva obiceiuri adânc înrădăcinate. Adunându‑şi tot curajul, m‑am gândit eu, şi‑au propus să discute despre politică, despre locurile lor de muncă şi despre îngrijoră‑ rile lor după ce James mergea la culcare. La început, acest lucru a fost greu de realizat şi adeseori au trebuit să‑şi reamintească reciproc că trebuie să se abţină să vorbească despre aceste lucruri în timp ce James era încă treaz. Însă schimbarea a devenit a doua natură. Calitatea discuţiilor lor nocturne s‑a intensificat, iar ambii părinţi au ajuns să aprecieze cu adevărat acest timp petrecut îm‑ preună, deoarece era exclusiv al lor. Părinţii lui James au observat la el schimbări în primele două săptămâni. Nivelul său de anxietate a scăzut, iar somnul lui s‑a îmbunătăţit. A început să vină cu idei pentru diferite proiecte şi să facă lucruri care înainte nu l‑ar fi interesat. Era primăvară, iar vremea era extraordinară. Acesta să fi fost oare motivul pentru care se comporta aşa?, s‑au întrebat părinţii. La început nu au fost siguri, dar tendinţa a continuat. Petrecea categoric mai mult timp umblând aiurea, implicându‑se în construirea unor diverse lucruri, prinzând şopârle, săpând gropi. După aproximativ trei sau patru săptămâni, învăţătoarea lui James a semnalat de aseme‑ nea schimbări la el. Pe măsură ce timpul acordat jocului a crescut, mofturile sale cu privire la mâncare s‑au redus. A început să inter‑ acţioneze cu câţiva dintre copiii din vecinătate, în special cu unul cu care a dezvoltat o relaţie de prietenie. Am rămas în contact cu această familie, iar prietenul pe care James şi l‑a făcut pe vremea când urma să împlinească vârsta de nouă ani i‑a rămas amic pen‑ tru toată viaţa. Băieţii au acum douăzeci şi ceva de ani, dar sunt încă apropiaţi şi se ajută foarte mult unul pe altul. Toate acestea au putut fi atribuite în mod direct schimbărilor pe care le‑a făcut familia lui James? S‑au datorat ele lipsei televizoru‑ lui? Discuţiilor mai puţine despre încălzirea globală? Putem indica


20

Mai puţin e mai bine KIM JOHN PAYNE

vreun anumit lucru care a făcut cu adevărat diferenţa? Răspunsul meu ar fi şi nu, şi da. Nu cred că a existat un anumit lucru, o solu‑ ţie magică, soluție care a făcut să dispară anxietatea lui James şi comportamentul său de control. Însă paşii făcuţi pentru a proteja copilăria lui James au avut cu siguranţă un efect asupra lui şi asu‑ pra părinţilor săi, un efect mai mare decât suma părţilor. Mediul familial al lui James a fost modificat; s‑au schimbat atât decorul, cât şi climatul emoţional al vieţii lor cotidiene împreună. Părinţii lui au recurs la un parentaj mai conştient, iar acest lucru a con‑ tinuat să‑i ajute. El a devenit noua măsură a ceea ce avea sau nu sens în viaţa lor. Ei nu au mai considerat că James trebuia să ştie tot ce ştiau ei sau să se intereseze de tot ceea ce‑i preocupa pe ei. Prin faptul că au acceptat şi au protejat această schimbare, i‑au dat lui James libertatea să‑şi trăiască vârsta mai profund şi mai fericit. Când simplificaţi „lumea“ unui copil, pregătiţi calea pentru o schimbare şi o dezvoltare pozitivă. Această acţiune pregătitoare este importantă mai ales în ziua de azi, deoarece lumea noas‑ tră este caracterizată de existenţa prea multor lucruri inutile. Ne construim vieţile noastre de zi cu zi şi familiile noastre pe cei patru piloni ai conceptului de „prea mult“: prea multe lucruri in‑ utile, prea multe opţiuni, prea multe informaţii şi prea multă ra‑ piditate. Când sunt extrem de ocupaţi, când li se distrage atenţia, când sunt sub presiunea timpului şi au parte de dezordine (men‑ tală şi fizică), copiii nu au timpul şi liniştea de care au nevoie pentru a‑şi explora lumea şi sinele lor emergent. Şi, din moment ce presiunea lui „prea mult“ este atât de răspândită, ne „adaptăm“ într‑un ritm la fel de rapid. Bizareria lui „prea mult“ începe să pară normală. Dacă apa în care înotăm continuă să se încălzească, iar noi ne adaptăm pur şi simplu pe măsură ce se înfierbântă, cum vom şti să sărim din ea înainte de a începe să fierbem? Cred cu sinceritate că motivaţia schimbării noastre va fi in‑ stinctul nostru de a ne proteja copiii. Impulsul nostru de a sări din vasul proverbial va fi dorinţa noastră de a le proteja copilăria. Chiar şi atunci când vocile noastre interioare sunt reduse la tăcere


21

de urgenţele şi obligaţiile atâtor lucruri inutile, instinctele noas‑ tre în calitate de părinţi ne fac totuşi să luăm o pauză de gândire. Ne oprim brusc — uneori sau adesea, în funcţie de cât de accelerat a devenit ritmul vieţii noastre — şi ne întrebăm cum îi afectează acest ritm. Alarmele interioare încep să răsune atunci când ne confruntăm cu discrepanţa uriaşă dintre modul în care credem că ar trebui să fie copilăria şi felul în care a devenit. Un lucru asemănător i s‑a întâmplat jurnalistului canadian Carl Honoré, care i‑a servit drept inspiraţie pentru cartea sa, In Praise of Slowness (Elogiu lentorii), publicată în anul 2006. El însuşi un „de‑ pendent de viteză“ recunoscut, lui Honoré i‑a venit ideea pentru cartea sa chiar într‑un asemenea moment în care i s‑a declanşat o alarmă puternică în calitate de părinte. În timpul unei călătorii, Honoré a văzut în librăria unui aeroport o serie de cărţi intitulate One Minute Bedtime Stories (Poveşti de adormit copiii într‑un minut). Primul său impuls a fost să cumpere întreaga serie şi să ceară să‑i fie expediată imediat acasă. În acel moment de străfulgerare şi‑a amintit numeroasele momente în care îi citise poveşti fiului său în vârstă de doi ani („Citeşte‑o din nou, tăticule!“), în timp ce se gândea la e-mailurile rămase fără răspuns şi la alte lucruri pe care trebuia să le facă. Noţiunea de poveste de adormit copiii într‑un minut părea perfectă; oare câteva dintre ele nu ar reuşi să facă acest lucru în fiecare noapte? Însă, din fericire, el a fost cuprins la fel de repede de un alt sentiment, un semnal de alarmă şi o senzaţie de dezgust pentru faptul că ajunsese — la fel ca mulţi dintre noi — în acest moment critic, în goana sa nebună prin viaţă. Ce le transmi‑ tea şi cum îi influenţa aceasta pe copiii noştri?

INSIGHT‑UL Cu toţii avem asemenea momente în care ni se declanşează alarma, nu‑i aşa? Ştiu că eu am. Ne confruntăm cu cereri adesea simple ale acestor fiinţe mici (pe care le iubim enorm) şi totuşi rugăminţile

Mai putin e mai bine  

The first pages from the book. Copyright © Editura TREI 2018. www.edituratrei.ro

Mai putin e mai bine  

The first pages from the book. Copyright © Editura TREI 2018. www.edituratrei.ro

Advertisement