Ma eliberez preview152

Page 1

COLECลขIE COORDONATฤ DE Vasile Dem. Zamfirescu



Mă eliberez FRÉDÉRIC FANGET Traducere din franceză de Alexandru Macovescu


EDITORI: Silviu Dragomir Vasile Dem. Zamfirescu DIRECTOR EDITORIAL: Magdalena Mărculescu REDACTOR: Manuela Sofia Nicolae DESIGN: Faber Studio DIRECTOR PRODUCŢIE: Cristian Claudiu Coban DTP: Florin Paraschiv CORECTURĂ: Maria Muşuroiu Elena Biţu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României FANGET, FRÉDÉRIC Mă eliberez / Frédéric Fanget; trad.: Alexandru Macovescu. – Bucureşti: Editura Trei, 2015 ISBN 978‑606‑719‑139‑4 I. Macovescu, Alexandru (trad.) 159.9 Titlul original: JE ME LIBÈRE Autor: Frédéric Fanget Copyright © Odile Jacob, Septembre, 2013 Paris, France Copyright © Editura Trei, 2015 pentru prezenta ediţie O.P. 16, GHIȘEUL 1, C.P. 0490, BUCUREȘTI Tel.: +4 021 300 60 90; FAX: +4 0372 25 20 20 E‑mail: COMENZI@EDITURATREI.RO www.edituratrei.ro


Cuprins Introducere 7 CAPITOLUL 1. Metoda mea de eliberare 11 Nu putem fi reduşi la o lipsă sau la un defect grav! 13 Suferinţe şi virtuţi 16 Medalia cu două feţe 19 Cum să ne eliberăm de regulile noastre de viaţă? 21 Cum ne domolim vocea critică interioară? 22 CAPITOLUL 2. Vocea interioară, o fereastră deschisă spre viaţa psihică 24 Vocea interioară, radioul nostru mental 24 Vocea critică interioară, un duşman cotropitor? 31 CAPITOLUL 3. Mă înţeleg pe mine însumi. Cum să ducem la bun sfârşit conceptualizarea 35 Deveniţi propriul vostru aliat 36 Exigenţe mari 36 Conceptualizarea 43 CAPITOLUL 4. Mă eliberez de regulile mele de viaţă Să ne ascultăm vocea critică interioară şi să‑i conştientizăm efectul negativ Teama de a nu fi la înălţime Povara regulii asupra vieţii noastre

52 53 54 65


6

Mă eliberez Frédéric Fanget

CAPITOLUL 5. Mă eliberez de schemele mele cognitive infantile 79 La originea vocii critice interioare: schemele cognitive infantile 79 Sindromul imposturii, „Trebuie să îţi meriţi locul“ 80 Originea schemei „Sunt un incapabil“ 90 CAPITOLUL 6. E rândul fiecăruia să se elibereze 98 Regulile de viaţă faţă de alţii sau faţă de societate 99 „Trebuie să fim corespunzători“ 102 „Trebuie să fiu mereu iubit(ă), apreciat(ă)“ 105 „Trebuie să fii integru/ă“ 108 Trebuie să ajungem în miezul lucrurilor 112 Alte reguli de viaţă cotidiană 114 CAPITOLUL 7. Trucurile necesare pentru a ne gestiona mai bine vocea interioară 117 Mai degrabă să alegem decât să suferim 117 Interesul pentru terapia prin asertivitate 121 Să fim asertivi cu vocea noastră critică interioară 126 Schimbarea punctului de vedere în raport cu vocea critică interioară 130 Concluzie 141 Mulţumiri 145


Introducere Situaţiile din viaţa noastră nu ne satisfac întotdeauna, adesea ne produc angoase, ne lasă un gust amar de nemulţumire. Avem tendinţa să credem că starea noastră de disconfort este legată de ce ni se întâmplă la serviciu, în cuplu, în familie etc. Bineînţeles, contextul şi relaţiile cu alţii sunt factori determinanţi. Dar nu numai acestea. Există un alt parametru care influenţează modul nostru de a vedea evenimentele care ne privesc: acesta este per‑ cepţia pe care o avem despre ele. Cel mai des, indispoziţiile noastre sau, în orice caz, o parte din ele, sunt de fapt legate de interpretările pe care le dăm situaţiilor trăite. Aceste interpretări frecvent gre‑ şite provin direct de la vocea slabă din interiorul nostru, pe care o auzim mereu comentându‑ne gesturile şi greşe‑ lile: este vocea noastră interioară critică. Acest radio în surdină ne dictează permanent comportamentul: „Trebuie să fim iubiţi, apreciaţi de ceilalţi, trebuie să reuşim, să părem interesanţi, să nu explodăm, să ne exprimăm clar, să nu ne bâlbâim, să răspundem la între‑ bările interlocutorilor, trebuie să‑i arăţi acestui bărbat că eşti o femeie încântătoare, inteligentă, superioară, să‑i arăţi acestei femei că eşti un tip interesant, cu umor, care va şti să‑i producă emoţii puternice etc.“ Fiecărei cerinţe imperioase pe care ne‑o stabilim îi corespund în fapt tot


8

Mă eliberez Frédéric Fanget

atâtea legi personale cărora ne supunem dintotdeauna, fără să ne întrebăm dacă sunt adaptate la ceea ce trăim acum; totuşi, acestea sunt răspunzătoare de o bună parte din indispoziţiile noastre. În terapia cognitivă, aceste exigenţe pe care ni le impu‑ nem nouă înşine se numesc „reguli de viaţă“ Pentru a îna‑ inta, sunt desigur utile: ne‑au şi permis să progresăm, să ne implicăm din nou, să ne revelăm. Dar, atunci când devin prea rigide şi chiar tiranice, ne fac să suferim pentru că stabilesc obiective inaccesi‑ bile, irealizabile. Avem impresia că suntem întotdeauna depăşiţi, că nu suntem la înălţimea exigenţelor personale. Insidioase, ne ghidează vieţile fără ştirea noastră, fără să fim conştienţi de acest lucru. Prin intransigenţa acestor reguli personale, ne creăm noi înşine propriul eşec. Cartea de faţă are scopul de a vă ajuta să ieşiţi din acest cerc vicios, din acest impas în care aţi intrat în mod inconştient. Dar cum? Mai întâi, vă ajută să vă daţi seama de permanenţa acestei voci interioare, un fel de radio în surdină pe care nu‑l mai auzim până la urmă, atât de mult ne obişnuim cu zumzetul lui. Totuşi, dacă avem răgazul necesar să facem o pauză, acest zgomot de fond interior devine audibil. Să‑l ascultăm, mai bine zis să‑l auzim, să luăm act de caracterul său intransigent şi apăsător, toate acestea constituie prima etapă a eliberării de el. Apoi trebuie să înţelegem că această voce se strecoară în toate domeniile vieţii noastre: serviciu, viaţă particu‑ lară, familială, prie­tenii, activităţi sportive, asociative… E întotdeauna acolo: „Hai, fii la înălţime, autodepăşeşte‑te; dar nu, vezi bine că nu poţi face asta, las‑o baltă, nu merită osteneala…“


Introducere

Astfel vom înţelege că această voce interioară este sursa nehotărârii, inhibiţiilor şi temerilor noastre. Pentru a ne detaşa mai bine de această voce critică, va fi indispensabil să‑i determinăm originea. În ce ocazii s‑a manifestat ea astfel? Cel mai des acum mult timp, în copilărie, şi din motive temeinice. De exemplu, Adriana şi‑a stabilit ca obiectiv necesitatea de a munci mult, pen‑ tru că provenea dintr‑o familie săracă din estul Rusiei, şi nu putuse merge la şcoală. Cât despre Anne, ea nu poate zice nu, de teamă să nu jignească pe cineva şi pentru a face pe plac altora. Catherine vrea să fie ca alţii, să le semene, de când era foarte mică, se simte altfel, atipică. În sfârşit, Sébastien trebuie să arate cu orice preţ că este la înălţime, deşi se îndoieşte de el în adâncul sufletului. Aceste personaje reale, transformate la adăpostul con‑ fidenţialităţii, reprezintă prototipuri de exigenţe larg răs‑ pândite care ne dictează în viaţă. Poveştile lor vă vor ajuta să vă înţelegeţi şi vă vor arăta că e posibil să vă schimbaţi. Când veţi reuşi să depistaţi vocea voastră critică inte‑ rioară, cea care vă este intimă, personală şi pagubele pe care vi le aduce în viaţă, când îi veţi fi identificat origi‑ nea în biografia voastră, veţi fi în stare să‑i faceţi faţă, să‑i răspundeţi, să vă eliberaţi de ea pentru a profita de lucrurile esenţiale pentru voi în viaţă. Pe acest drum al descoperirii de sine şi al schimbării personale vă cer, dragi cititori, să binevoiţi să mă însoţiţi. În această lucrare, doresc să vă arăt cum se pot aborda atât problemele simple, cât şi cele mai complexe, prin travaliul asupra vocii interioare. Aşadar, voi începe prin a aminti câteva noţiuni referitoare la ea. Pe urmă vom vedea care îi este locul în funcţionarea obişnuită, relativ normală a fiecăruia din noi. Totuşi, mi‑am pus mai multe

9


10

Mă eliberez Frédéric Fanget

întrebări despre rolul ei de factor agravant la pacienţii mei cei mai profund afectaţi. Cu ei am învăţat mult. Ei mi‑au dezvăluit secretele lor. Mi‑au îmbogăţit modelul de reflecţie şi conceptualizare a cazurilor clinice — concep‑ tualizarea cognitivă constând în a înţelege într‑un mod aprofundat funcţionarea unei persoane şi problemele ei. Aceasta va fi explicată pe larg în carte. Îmi voi ilustra ideile cu ajutorul câtorva exemple de terapie destinate profesioniştilor, aşa cum putem deveni cu toţii. De fapt, suntem mereu psihologul cuiva, al unui om apropiat, al unui membru al familiei… De altfel, în general, excelăm în îndeplinirea acestei sarcini mai mult în cazul altora decât al nostru. Nutresc speranţa să stre‑ cor aici câteva instrumente care ne vor fi utile atât ca să îi ascultăm pe alţii, cât şi ca să ne înţelegem pe noi înşine. În această abordare transversală vom întâlni tehnici eficace cum ar fi analiza funcţională, conceptualizarea cognitivă, acceptarea, asertivitatea…


CAPITOLUL 1 Metoda mea de eliberare Această carte vă poate lua prin surprindere. Până acum, eram noi înşine, terapeuţi convinşi (să ne facem mea culpa) că etica noastră şi obiectivul nostru erau să‑i aju‑ tăm pe pacienţi să se elibereze de un eşec, de o lipsă. Concepţia noastră se baza pe ideea că suferinţa fiinţei umane provine dintr‑un fel de slăbiciune, o tulburare psihică negativă pe care trebuia s‑o depistăm şi anihilăm pentru a o elibera. Toate şcolile de psihoterapie sunt de acord cu acest lucru. În vremurile şi mai de demult ale frenologiei, la sfâr‑ şitul secolului al XVIII‑lea, Gall teoretiza că forma cra‑ niului permite diag­nosticarea tulburării mentale de care suferă subiectul. Astfel, el a descris umflătura craniului la asasini… De asemenea cazuri s‑a ocupat şi neurologia, după care bolile mentale erau localizate în anumite zone ale creierului. Această abordare justifica lobotomia, al cărei scop era de a extirpa partea anterioară a creierului la pacienţii cu melancolie suicidară. Apoi, la începutul secolului XX, psihanaliza a afir‑ mat că nevrozele erau legate de o refulare a problemelor infantile. Această abordare sugera că omul suferă de pro‑ bleme ascunse în inconştient şi nu în creier, care trebuiau


Mă eliberez

12

Frédéric Fanget

scoase la iveală şi conştientizate pentru a le neutraliza, prin puterea cuvintelor. Dacă originea tulburării este diferită pentru psiha‑ naliză şi neurologie, ambele şcoli au în comun ideea că pacienţii suferă de o problemă asupra căreia trebuie inter‑ venit. Neurobiologia modernă are aceleaşi idei, numai că nu situează tulburarea la nivelul unei modificări anatomice a creierului, ci o pune pe seama unei proaste funcţionări în transmisia sinaptică a neuromediatorilor. Pe de altă parte, terapia comportamentală postulează că problema vine dintr‑o condiţionare în care sunt asoci‑ ate două fenomene. În exemplul fobiei de tuneluri, coe‑ xistenţa faptului că te afli în acel loc subteran şi că ai simultan un atac de panică va crea, prin condiţionare, evitarea tunelurilor în general. Abordare complementară precedentei, terapia cog‑ nitivă susţine că problemele noastre provin dintr‑o condiţionare negativă din trecut. De asemenea, dato‑ rită lucrărilor lui Aaron Timothy Beck1, deschizător de drumuri în terapiile cognitive, am aflat că depresia este legată de o imagine proastă despre sine, dar şi de o per‑ cepţie negativă asupra lumii înconjurătoare şi a viito‑ rului nostru. De la Jeffrey Young2 încoace, ştim că viaţa ne este influen­ţată de modelele noastre cognitive infan‑ tile, adică de credinţele de­spre noi înşine şi de felul în care percepem evenimentele. Aceste convingeri ce rămân

A.T. Beck, G. Emery, R.L. Greenberg, Anxiety Disoders and Phobias. A Cognitive Perspective, New York, Basic Books, 1985. 2 J.E. Young, J.S. Klosko, Je réinvente ma vie, Éditions de l’Homme, 1995; La Thérapie des Schémas, Éditions De Boeck, 2005. 1


Metoda mea de eliberare

inconştiente modifică substanţial analiza şi interpretarea pe care le facem vieţii noastre. De exemplu, una dintre pacientele mele care avea drept model cognitiv abando‑ nul (construit din copilărie) făcea atacuri de panică, crize de anxietate foarte grave, de îndată ce iubitul ei întârzia fără s‑o anunţe. Îşi închipuia imediat că o părăsise.3 Pur şi simplu, această pacientă retrăia în prezent emoţii din trecut sub forma angoasei de abandon. Din această panoramare foarte rapidă reiese că punc‑ tul comun al diferitelor şcoli este principiul conform căruia subiectul suferind prezintă o tulburare, o lipsă localizată în creier, în inconştient, în copilărie, sau declanşată după o condiţionare…

NU PUTEM FI REDUŞI LA O LIPSĂ SAU LA UN DEFECT GRAV! Abordarea pe care o propun în această lucrare o apucă pe o cale cu totul diferită de cele tradiţionale în psiholo‑ gie. După treizeci de ani de observare a pacienţilor, nu cred că se poate spune că fiinţa umană suferindă care consultă un psihoterapeut se rezumă la o tulburare sau o boală: îmi spun adesea, când mă confrunt cu pacienţii mei, că, în fond, aceştia sunt oarecum ca mine. Se zbat în contradicţiile lor interne între ce e bun sau mai puţin bun pentru ei. Care dintre noi nu are momente de îndo‑ ială înainte de a lua o decizie importantă? Cine nu este 3

De fapt, nimic de genul acesta nu se întâmpla. Prietenul ei o iubea cu adevă­rat şi nu o abandona.

13


14

Mă eliberez Frédéric Fanget

anxios în unele situaţii din viaţa cotidiană, ca un exa‑ men, un interviu de angajare când e şomer, întâlnirea cu o persoană care îl atrage, o discuţie în familie care ar putea genera un conflict? O anumită anxietate nu e oare normală în asemenea împrejurări? În plus, să nu uităm că teama şi stresul ne protejează când suntem în pericol. Le spun adesea paci‑ enţilor mei: „Când veţi ieşi de la mine, dacă traversaţi strada fără să vă uitaţi sau fără să mergeţi la trecerea de pietoni şi la semafor, riscaţi să fiţi călcat de ceva şi să muriţi! Căci riscul e mare“. Într‑adevăr, cinci artere de circulaţie trec prin faţa cabinetului meu şi vehiculele se înşiră în ritm rapid. Aveţi de gând să spuneţi că pacien‑ ţii care vor face un ocol de 50 de metri pentru a se duce să traverseze pe zebră când se face verde au trăsături obsesionale? Bineînţeles că nu! Sunt pur şi simplu oameni prudenţi. Teama le permite să anticipeze pericolul, îi îndeamnă să facă alegerea corectă, să se protejeze trecând strada pe la pasajul pietonal. Anxietatea este astfel bine‑venită, pentru că ne per‑ mite să ne adaptăm la problemele vieţii de zi cu zi. Dar tot aceasta, când este covârşitoare, poate deveni o ade‑ vărată boală. De exemplu, pacienţii care suferă de tulbu‑ rări obsesiv‑compulsive, care petrec ore în şir să verifice tot ce fac sau se spală pe mâini de foarte multe ori au o anxietate exagerată şi extrem de deranjantă pentru ei. Persoanele care suferă de anxietate socială, terorizate de opinia altora despre ele, ceea ce le împiedică să iasă în lume şi le constrânge la izolare, la o viaţă fără prieteni, adesea fără partener, prezintă de asemenea o stare anxi‑ oasă pe care o putem considera patologică.


Metoda mea de eliberare

Care este diferenţa dintre o anxietate normală şi una patologică? O stare permanentă de anxietate, o invadare a gândurilor care ne împiedică să acţionăm, la care se adaugă repercusiunile asupra vieţii particulare, profesi‑ onale şi sociale a persoanelor care suferă de această tul‑ burare. Repercusiunile pot fi foarte importante şi să le afecteze considerabil viaţa. Între cele două cazuri, de „anxioşi normali“ şi „anxioşi exageraţi“, avem ambivalenţele şi ambiguităţile noastre, şi chiar cei mai normali dintre noi sunt poate uneori bol‑ navi. N‑aţi remarcat în jurul vostru, la prietenii voştri, că oamenii aparent normali au câteodată un comportament a cărui inadecvare vă miră? Chiar şi cei mai bolnavi sunt complet normali în aspecte ale vieţii care nu stârnesc prea multă nelinişte. Maladia nu atinge decât unul din‑ tre aspectele persoanei, şi nu pe toate. Iată de ce încerc să adopt obiceiul (contrar pregătirii mele profesionale) să nu le mai spun bolnavi, ci persoane care suferă de o tulburare sau alta. Această nuanţă este importantă, căci te opreşte să faci deosebirea dintre cei ce ar fi normali sau anormali. Nu sunt decât fiinţe umane care au probleme, dintre care unele sunt mai serioase şi dăunătoare pentru viaţa lor. Această nuanţă este importantă şi pentru că defineşte poziţia psihoterapeutului modern, care va căuta să vadă „partea sănătoasă“ a persoanei suferinde, cea care func‑ ţionează bine, pentru a se putea baza pe potenţialul ei şi a o ajuta. Aşadar, am încetat de mulţi ani să‑mi consider paci‑ enţii bolnavi, ci mai degrabă persoane care au un anumit număr de probleme pe care nu reuşesc să şi le rezolve singure.

15


16

Mă eliberez Frédéric Fanget

BOLNAVII SUNT PERSOANE ŞI BOALA LOR E O PROBLEMĂ CARE ÎI PRIVEŞTE PE PACIENT ŞI PE CEL CE ÎL TRATEAZĂ Această nouă viziune asupra bolnavului ca persoană m‑a condus la o schimbare totală a poziţiei epistemologice faţă de cel sau cea din faţa mea. Acum suntem trei: o persoană care mă consultă, problema pentru care mi se adresează şi eu. De altfel, iau adesea un obiect: o bucată de hârtie, un vas cu creioane sau o minge de cauciuc, îl pun între mine şi persoana care mă consultă şi îi spun: „Uitaţi cum avem să lucrăm împreună asupra problemei pe care mi‑o prezentaţi“. Există deci o anumită etică a tratării în echipă, în cola‑ borare, între o persoană suferindă şi alta despre care se presupune că are cunoştinţele necesare pentru a o ajuta.

SUFERINŢE ŞI VIRTUŢI Ce m‑a îndemnat să scriu această carte a fost dorinţa de a‑mi fi dat seama că lucrurile la care ţinem mai mult, cu care ne identificăm, valorile şi virtuţile noastre, sunt une‑ ori cele care ne sufocă. Această afirmaţie vi se pare improbabilă, fără îndoială surprinzătoare. Vreau să vă spun că lucrul care vă face să suferiţi este, totodată, acela care v‑a format, de care sun‑ teţi mândri, care face din voi ceea ce sunteţi. Şi vă anunţ că va trebui să vă eliberaţi de ce aveţi mai scump dacă vreţi să fiţi într‑adevăr liberi. De ce vă cer acest lucru? De ce vă încurajez să renunţaţi la ce vi se pare esenţial? Cum am ajuns la această idee?


Metoda mea de eliberare

De mai mulţi ani, consacru o parte importantă din timpul rezervat terapiei materializării, sub formă de dia‑ loguri, dezbaterii dintre pacient şi vocea sa interioară. Ştiţi, acea voce slabă în surdină, dar omniprezentă în adâncul eului nostru. În spatele acestei voci interioare care vă critică per‑ manent şi care, în multe cazuri, este ecoul unei voci a trecutului, se găseşte şi o voce pozitivă care vă spune: „Fă lucrurile bine, vei fi mândru de tine şi apreciat de ceilalţi“. Aşadar, aceeaşi voce vă permite să construiţi şi, toto‑ dată, vă face să suferiţi. Vă alăturaţi discursului acestei voci deoarece aţi experimentat că, făcând lucrurile per‑ fect, aşa cum vă îndeamnă ea, eraţi mândri de voi şi apre‑ ciaţi de ceilalţi. Dar, când devine prea imperativă, fără nuanţe, prea intransigentă, vă aduce suferinţă, făcându‑vă să simţiţi că nu sunteţi buni de nimic, că rezultatele nu se ridică la înălţimea exigenţelor voastre. Această voce nu face decât să vă transmită din nou regulile de viaţă pe care vi le‑aţi făcut şi care vă guvernează existenţa. Poate veţi fi recunoscut, aceia dintre voi pe care i‑a interesat acest subiect, tema perfecţionismului, care mi‑este dragă. Perfec­ţionismul în sine nu e nici rău, nici bun, este de cele mai multe ori extrem de util pentru a te pune în valoare, a te integra în societate şi a te des‑ curca în viaţă. Aşa cum am arătat în cartea mea intitu‑ lată Toujours mieux ! Psychologie du perfectionisme4 (Mereu mai bine! Psihologia perfecţionismului), poate fi extrem de nociv atunci când devine tiranic. Perfecţioniştii pot fi F. Fanget, Toujours mieux! Psychologie du perfectionisme, Paris, Odile Jacob, 2006.

4

17


18

Mă eliberez Frédéric Fanget

cusurgii, meticuloşi din cale‑afară. Sunt foarte exigenţi cu ei înşişi şi neînduplecaţi în legătură cu propriile defecte… Aş putea foarte bine să mă refer la alte reguli de viaţă decât la „Trebuie să fii perfect“, ca aceea a lui Anne, pe care o voi dezvolta mai jos. Anne nu ştie să spună nu. Regula ei de viaţă este „Trebuie să faci mereu pe placul altora“, şi îi consideră întotdeauna pe alţii mai importanţi ca ea. Astfel, acceptă mereu lucruri pe care, în fond, nu vrea să le facă, cum ar fi că răspunde la invitaţii, acceptă să se ducă la prânzuri când este foarte ocupată, corec‑ tează lucrarea unei studente atunci când are de lucru până peste cap. Vine la cabinetul meu, spumegând con‑ tra ei însăşi: „M‑am săturat, doctore, să fiu aşa, să vreau mereu să fac altora pe plac. Îi pun mereu mai presus de mine“. Repede, Anne îşi dă seama că acest mesaj îi vine din trecut. În cursul terapiei, este convinsă să înţeleagă că acest mesaj care îi complică viaţa îi dă în acelaşi timp şi valoare. Anne e o femeie simpatică, serviabilă, deschisă la solicitările altora. Altruismul este o valoare importantă pentru ea. Este calitatea ei. Ştie că se poate conta pe ea. E apreciată. Acest mesaj elaborat în copilărie a făcut din ea o persoană pozitivă. Ştie asta, a înţeles‑o. Chiar dacă această exigenţă de a face pe placul altora o enervează în cel mai înalt grad, o devalorizează în măsura în care se simte prea mult în serviciul altora, ştie şi că acelaşi mesaj, mulţumită deschiderii sale faţă de alţii, i‑a adus multe lucruri bune şi a făcut din ea o femeie extrem de apreciată. Cariera mea de psihoterapeut mi‑a oferit prilejul de a întâlni multe persoane, de a trata diferite forme de mala‑ dii, iar astăzi avansez ideea că noi toţi suntem ca o meda‑ lie cu două feţe. Avem o faţă negativă, la care se adaugă


Metoda mea de eliberare

una pozitivă; una este inseparabilă de cealaltă, şi întregul astfel constituit e personalitatea noastră.

MEDALIA CU DOUĂ FEŢE Ştiind că fiinţa umană se poate compara cu o medalie cu două feţe, lipite, pecetluite, inseparabile, ce i‑am putea pro‑ pune lui Anne? Să înveţe să spună nu. Dar trebuie oare s‑o facem pe Anne să devină o femeie închisă faţă de alţii, oare‑ cum contrariul a ceea ce este acum, şi care ar răspunde nu la toate solicitările? Ar risca să nu se mai recunoască pe ea însăşi în ceea ce priveşte valorile ei ca empatia şi deschi‑ derea. Trebuie poate, dimpotrivă, ca Anne să renunţe, să se supună regulii ei de viaţă, să fie în continuare drăguţă şi să manifeste deschidere faţă de felurite solicitări, fără să spună vreodată nu, aşa cum a fost învăţată? Sau la fel de bine, să meargă pe o a treia cale posibilă, adică să înveţe să se joace, să jongleze cu vocea ei critică interioară, accep‑ tând‑o câteodată şi făcând servicii altora, dar cerându‑i alte‑ ori s‑o lase în pace şi zicându‑i: „Nu, prea mă dedic altora; de data asta, o să mă protejez şi voi rămâne liniştită acasă“? Cu multă sinceritate, nu cred că eu, în calitate de tera‑ peut, sau voi, ca prieteni, soţi sau membri ai familiei, avem dreptul să spunem unei persoane ce drum să aleagă. Totuşi se poate dovedi foarte util să‑i arătăm că există diferite opţiuni posibile şi că nu o obligă nimeni să facă o alegere inconştientă, care să‑i aducă suferinţă. Faţa pozitivă a personalităţii noastre este strâns legată de cea negativă. Aţi înţeles, această problemă nu este uşor de rezolvat: cum să ne simţim mai bine, să ne eliberăm,

19


20

Mă eliberez Frédéric Fanget

fără să ne trădăm pe noi înşine sau să renunţăm la valo‑ rile noastre? Obiectivul meu este să vă fac să înţelegeţi că aveţi posi‑ bilitatea să alegeţi ce e mai bine pentru dumneavoastră. Vă voi prezenta câteva situaţii pe care le‑am întâlnit în cariera mea de psihoterapeut. Cynthia, Anne, Adriana şi Sébastien vă vor permite să vedeţi cum am reuşit împre‑ ună să decodificăm această medalie cu două feţe şi să‑i înţelegem complexitatea, pentru a‑i ajuta pe fiecare din‑ tre aceşti pacienţi să vadă mai clar în sine însuşi. Aşadar, ne vom baza pe cele mai frecvente reguli de viaţă ca: „Nu trebuie să dezamăgesc, trebuie să reuşesc şi să arăt că sunt capabil, trebuie să‑mi merit locul, trebuie să fac pe placul altora, trebuie să fiu la fel ca ceilalţi…“ Aceste reguli de viaţă nu sunt singurele, există multe altele. Le‑am ales pe acestea, pentru că sunt destul de frecvente şi guvernează viaţa multora dintre noi. Odată ce vă veţi fi actualizat propriile reguli, influenţa lor asu‑ pra existenţei voastre, originea lor în copilărie, genera‑ lizarea lor în toate aspectele vieţii voastre, influen­ţa lor asupra emoţiilor voastre, veţi putea să vedeţi mai clar în voi înşivă, să decideţi ce alegere veţi face. Puteţi să vă acceptaţi regula de viaţă, căci, într‑un anumit sens, aceasta corespunde lucrurilor pe care le vreţi cu ade‑ vărat, sunteţi în acord cu ea şi, chiar dacă vă face să suferiţi, tot reprezintă pentru voi sensul vieţii. Aceasta este alegerea pe care au făcut‑o personaje care au trezit multă admiraţie, ca maica Tereza, abatele Pierre sau Nelson Mandela. Ei au decis să‑şi trăiască viaţa conform acestei reguli total asu‑ mate: „Trebuie să dăruiesc celorlalţi“. Deşi am văzut în mare faţa pozitivă şi valoroasă a vieţii lor, ne putem imagina că nu au trăit după această regulă fără să sufere.


Metoda mea de eliberare

Există, aşadar, o a doua soluţie, care este să vă eli‑ beraţi de regulile voastre, pentru că vă aduc suferinţă. Dar fiţi atenţi, dacă respingeţi aspectul negativ al vieţii, riscaţi şi să pierdeţi lucrurile la care ţineţi cel mai mult. Ar fi fost posibil pentru maica Tereza, abatele Pierre sau Nelson Mandela să devină mari egocentrici care nu con‑ sacră altora nici măcar un minut din timpul lor? Ar fi fost asta în acord cu valorile lor profunde? După cum vedem, regulile de viaţă, vocea interioară care le exprimă şi ni le aduce aminte, uneori prea des, şi valorile sau calităţile noastre sunt legate. Dacă vrem să uşurăm povara unora va trebui să ne asumăm riscul de a pierde şi ce avem mai de preţ în viaţă. Acesta este motivul din care nevoia de a se elibera impune o a treia soluţie, bazată pe competenţă practică, o metodă pe care vă pot ajuta s‑o aplicaţi, având în vedere experienţa mea şi numeroasele lucrări ale colegilor mei.

CUM SĂ NE ELIBERĂM DE REGULILE NOASTRE DE VIAŢĂ? Între o acceptare totală a regulilor de viaţă, adică o renun‑ ţare la luptă, şi o împotrivire totală faţă de acestea, există a treia cale pe care vă propun să o descoperiţi. Aceasta se aseamănă întru câtva cu procesul de identifi‑ care şi împotrivire atunci când se formează personalitatea unui copil. Din punct de vedere psihologic, la începutul vieţii lui, un copil se identifică mereu cu părinţii săi. Caută să fie ca ei, nu îi critică şi le îmbrăţişează concepţiile. Apoi,

21