Page 1

Mihnea Urs

Îți scriu din Mont i Real


Mihnea Urs

Îți scriu din Mont i Real


Editori: Silviu Dragomir Vasile Dem. Zamfirescu Director editorial: Magdalena Mărculescu Redactor: Carmen Botoșaru Coperta: Faber Studio Foto copertă: © 2011-2016 madetobeunique Director producţie: Cristian Claudiu Coban Dtp: Mirela Voicu Corectură: Maria Mușuroiu Alunița Voiculescu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Urs, Mihnea Îţi scriu din Mont i Real / Mihnea Urs. - Bucureşti : Editura Trei, 2016 ISBN 978-606-719-926-0 821.135.1-4

Copyright © Editura Trei, 2016 pentru prezenta ediţie O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20 e-mail: comenzi@edituratrei.ro www.edituratrei.ro ISBN 978-606-719-926-0


Cristinei Cristea, pentru că este minunată...


11.01.2008 Uite, am ajuns, uite că am ajuns, uite cum am ajuns! Nimic nu mă mai poate opri acum să ajung, pentru că deja am ajuns. Acum nu mai am niciun dubiu. Există, iată, cu adevărat pământ de partea cealaltă a Atlanticului. Acum pot în sfârșit să confirm și te rog să le confirmi și tu celorlalți. Calculele noastre au fost corecte. Filmele ame‑ ricane există! Acum două zile am aterizat în ținuturile de peste granița de nord a Statelor Unite, în teritoriul unde sălășluiesc doar bikerii de la Hell’s Angels, urșii bi‑polari și Circul Soarelui cu Dinți, orașul Montréal… pe Saint Laurent… da’ chiar, de ce nu i se zice sur Saint Laurent? Montréal sur Saint Laurent. Că e pe râul Saint Laurent doar. Nu? Ar suna mai franţuzește, mai chic și ar umfla în pene și mai mult spiritul naţionalist quebecos, cât şi piața imobiliară din zonă… sau ceva. „Sau ceva“ trebuie să adaugi în general când îți dai seama că ceea ce ai spus nu reprezintă decât vag ceea ce ai gândit și când știi că mai e loc mult de interpretare. Dar serios vorbind acum sau ceva. Nu pot să cred că îți scriu de‑aici. Adică de‑abia acum două zile, pe Oto‑ peni, doar erai de față când Georgia mă trăgea cu forță și cu grabă de geacă spre punctul de check‑in în timp ce eu urlam încercat de lacrimi „Adio prieteni!“, cu tragedia a trei zile de whisky în suflu, cu o mână crispată pe un


Mihnea Urs

stâlp și cu cealaltă chircită în aer către... către voi, că‑ tre acasă, către ceea ce nu va mai fi acasă, către ceea ce mereu va rămâne acasă, către ceea ce în momentul ăla devenea trecutul meu… trecutul meu… da, și apoi m‑am aruncat pe jos și am început să zgârii cu unghiile dalele de marmură ale aeroportului Otopeni, dalele alea pe care răsună romantic și comercial tocurile stewardeselor și rotițele valizelor călătorilor, așa, ca un permanent fond sonor pentru anunțuri de genul „Good morning passengers. This is the pre‑boarding call for Flight 321ȘI to Montréal…“ Asta în timp ce Georgia, ajutată și de personalul aeropor‑ tului, mă trăgea de picioare în direcția opusă, în direcția unde mi se punea ștampila de emigrare către un ținut de peste Atlantic despre care știam doar că trebuie să fie ceva cam ca în filmul Fargo. Da, și zic acu’, la doar trei zile, mi‑am lipit obrazul înlăcrimat de ferestruica avionului și am încețoșat‑o cu condens de Johnny Walker într‑un oftat prelung și dezolat, și acum uite că am ajuns. Am ajuns aici și am net… am net și îți trimit primul meu e‑mail din exil. Apropo de ferestruică… cine oare a in‑ ventat ferestruica? Adică existau deja ferestre, bun, dar ferestruica asta cum a apărut? Pesemne că cineva a zis la un moment dat: „Dom’le, fereastra asta e prea mare, e prea multă lumină aici, hai să facem fereastra mai mică și de‑aci încolo să‑i spunem ferestruică.“ Și așa i‑a rămas numele. Așa cred. Altfel nu‑mi explic. Georgia, scumpa, m‑a lăsat pe mine să stau la feres‑ truică în timp ce ea a urmărit un film de avion pe ceafa călătorului din faţă. Filmele astea de avion sunt pentru cinematografie cam ce este muzica de lift pentru mu‑ zică… sau muzica de așteptare la telefon tot pentru mu‑ zică. Adică uneori, recunosc, poate fi chiar bună. De fapt, 8


Îți scriu din Mont i Real

să știi că la unele instituții muzica de așteptare la telefon este chiar foarte relaxantă, un lounge dezantrenant ce te lasă pe gânduri. Oare i se spune muzică lounge pentru că aștepți pe ea ca într‑un lounge de așteptare? Posibil. Ori‑ cum, ea e pusă acolo la aparat ca să calmeze fiara în care se metamorfozează automat orice client atunci când e nevoit să treacă prin dezumanizanta birocrație a tastelor: „Pentru a apăsa pe unu tastați 4“. Da, deci, am stat în avion pe locul de la ferestruică și m‑am uitat mult prin ea pe drum încoace. Nu de alta, dar ca să văd dacă într‑ade‑ văr se observă terenul trecând pe sub noi sau avionul doar stă pe loc montat precum o tiribombă din parcul de distracție zgâlțâindu‑ne de‑abia un pic așa, numai cât schimbă ăștia studioul în jur și atunci când ne dăm jos, pac, America! Știi, ca în Truman Show? Mă știi doar că sunt solipsist. Dar nu, e OK de fapt că am urmărit eu pe geam tot drumul de sus exact ca pe o hartă. Adică chiar se vedea scris pe jos, pe sol, pe ape, „Olanda, Dorsala Atlantică, Insulele Azore, scara 1:1 000 000, tot…“ Noi am aterizat până la urmă pe locul unde scria Montréal. Aici, pe aeroportul așa‑zis Trudeau, o adrenalină suprarenală m‑a făcut să simt că plutesc printre ceilalți oameni… oameni ce sincer mă aşteptam să arate altfel, ca pe partea cealaltă a globului firește, să meargă cu spatele și în mâini cel puțin, dacă nu și obiectele să pice în sus. Totul, aici, credeam și speram să fie altfel. Măcar aerul să fie alcătuit din metan precum în atmosfera din Titan. Da, la satelitul lui Saturn mă refer. Am fost însă un pic dez‑ iluzionat când am realizat că atmosfera e doar ca într‑a unei zi de luni din luna ianuarie. Era un aeroport ca ori‑ care alt aeroport, cu pasageri ca orice alți pasageri, doar cu particularitatea deloc exotică anume că era bilingv și 9


Mihnea Urs

pasagerii erau bisexuali. Simțeam totuşi ceva. Simțeam că plutesc. Asta era! Asta era altfel. Gravitaţia. Da! Gravitația e altfel aici, eram sigur! Iată, legile fizicii sunt diferite! Plutesc printre alți oameni ce arată la fel ca noi. Auzisem eu cum că polul magnetic real acum s‑a mutat undeva în nordul provinciei Ontario, deci asta trebuie să fie! Dar nu. Nu. Nu era gravitația. Eram doar pe una din benzile acelea rulante ce te duc, te duc, te duc orizontal și iar te duc. Și banda asta rulantă ne‑a apropiat considerabil de mult de comitetul de primire format din cumnaţi ce ne aşteptau cu dinţii‑nfipţi în pumnii‑nlăcrimaţi. Cumnata mea Mona, deci sora Georgiei, și soțul ei Dorin. Ne‑am îmbrățișat strâns dar sleit cu toţii şi, după ce au insistat să le răspundem la întrebarea „Cum a fost zbo‑ rul?“, au ținut neapărat să ne ajute la tras geamantanele ’celea mari pe rotile. Venit‑au cu două mașini, așa că eu m‑am îndreptat către una din ele, cea a lui Dorin, în care urma să ne transportăm doar noi doi, băieții, gen. Pentru un oarecare motiv, cumnaţii veniseră cu două maşini. Doi oameni, două maşini. Scurt. O maşină pe cap de lo‑ cuitor. „Asta e America! Asta e Canada!“, mi‑am spus. Dar de fapt am aflat că era doar un tertip ca să ne încapă nouă toate bagajele. Şase valize din alea mari cu tot ce am găsit noi mai drag prin casă. Dorin ăsta... mă mai văzusem cu el o dată înainte, în țară, așa că dialogul s‑a legat ușor. Ușor penibil. Adică, nu prea mult penibil. În orice caz, neimportant. Șerpuim noi ca să ieşim din parcarea pe rafturi a aeroportului, când o barieră cu semnul „Arrêt“ se ridică şi ne lasă să ieşim în spaţiul futurist‑distopic întortocheat şi alb al autostrăzilor canadiene. Da, ceva era altfel. Am simţit acum. Frumos drum! O înspăimân‑ tătoare autostradă largă de tip nou, american, prinsă în 10


Îți scriu din Mont i Real

încolăcirea ei megalitică cu alte şi alte autorute de către Sălbaticul Alb Polar, The Real White Supremacist, Marele Rasist, Frigul. A fost una dintre primele impresii peste care a trebuit să trec… ad litteram. Am mai simțit şi cum Volkswagenul Passat al lui Dorin huruie pe asfaltul ne‑ natural de alb, de sărat și de neuniform al Canadei și știu că prima mea întrebare a fost: „De ce există și aici gropi și crăpături?“ Căci nu care cumva să crezi, tizule, că ăștia au drumuri ca nemții! Nici vorbă! Sunt niște platforme de asfalt relativ zdrelite și cam găunoase, nu chiar ca la noi dar în niciun caz ca la ei. Un fel de ca la nimenea. Dorin a tăcut o clipă după care, cu vocea sugrumată, mi‑a răspuns: „Cel al cărui nume nu îl putem rosti“. Am știut ce vrea să zică. Frigul. Am aflat așadar că această bestie, Frigul, muşcă din asfalt, din oameni, din maşini, din co‑ pii, din decembrie… până în aprilie (până şi din aprilie) când tradiţia cere să îi fie sacrificaţi Fiarei optzeci şi opt de oameni ai străzii pentru ca bestia să plece. Frigul. De‑ sigur, nenorocita asta de condiție atmosferică înregistra ieri, zece ianuarie, pe bordul Volskwagenului lui Dorin, minus douăzeci și cinci de grade. Serios. Și în plus mi s‑a atras atenția că dacă e luat în considerare Factorul Vânt, și ar trebui să fie luat în considerare căci e mâna dreaptă a Frigului, se simte ca la minus treij’două. Din cauza șocului sosirii și a faptului că beau din octombrie, am trecut de terminalul aeroportului în Volkswagen ui‑ tând să mă îngrozesc de ce se întâmplă afară, dar ceasul de la bord m‑a anunțat că situația mea e critică. Practic, beau de frică şi îmi ţine de frig. Dorin m‑a încurajat spu‑ nându‑mi că totul e în regulă, minus douăzeci și cinci ne‑ însemnând de fapt nimic grav și că Marele Rău urmează să se întâmple în februarie, atunci când vor fi minus 11


Mihnea Urs

patruzeci. Mi‑a spus‑o nu ca un torționar frenetic, ci ca un trist adaptat al locului, de‑acolo din stânga mea, de la volanul Volskwagen-ului său Passat, mașina importată din Germania dar neimportantă în Germania. „Ce dracu’ caut aici?“ ar fi trebuit să fie atunci întrebarea din mintea mea şi să mă arunc din mersul maşinii. Dar, nu. Căci pentru o clipă mintea mi‑a fost perturbată de un mare tir de tip american, un tir din ăla ca în filmul cu Silves‑ ter Stalone, Over The Top se chema, un dragon splendid albastru ce se deplasa colosal pe asfaltul ăla teribil, nu ca să transporte cereale, ci ca să umilească mașiniștii de clasă joasă cum eram noi. Am văzut cu coada ochiului pe geamul din dreapta cum o creatură mitică de tip Nephilim răcnește cu putere pe banda de alături și se aliniază magnific pe retina mea cuprinzându‑mă în ideea că aici sunt în America, că aici e exact ca în filmele cu Stalone. Avea un cap bun, de balaur prietenos care își suflă flăcările prin opt coarne de argint dar apoi, târând un corp mercantilist și dreptunghiular, ne‑a depășit pe autostradă. Ne‑a depășit! Unde s‑a mai pomenit ca un tir să depășească și să răvășească un Volkswagen Passat? Doar în America. Sau, mă rog, cum se cheamă provincia asta… Québec. Am scos un zbierăt de uimire și, văzând cinematicul autotransportor, m‑am gândit că am făcut bine că am venit în America… Canada. Deci ce caut aici? Întrebării ăsteia i‑am răspuns deja sau cel puțin m‑am prefăcut că‑i răspund cu ceva timp în urmă, atunci când am acceptat, gemând de durere, să îmi părăsesc prietenii și familia, am acceptat să te părăsesc pe tine, bunul meu amic cu acelaşi nume, pentru ideea aven‑ turieră a iubitei mele soţii Georgia de a veni aici la sora ei, în Canada, pentru dragostea dintre Georgia și Mona, 12


Îți scriu din Mont i Real

pentru dragostea dintre Georgia și mine, pentru nădejdea irlandezului că în America e mai bine, pentru goana stră‑ moşilor către Klondike şi aur, pentru Nina, Pinta şi Santa Maria, Dumnezeu să le odihnească, pentru cântecul pi‑ ratului cum că mările Caraibelor sunt pline de giuvaiere şi condimente, şi rom, pentru zvâcnirea îndrăgostitului de a‑și urma iubita peste ocean sau pentru că în general iubesc iubitele şi iubesc să călătoresc oriunde. De asta am plecat în Canada. Dar, oh! Nu‑ţi spun ce frică mi‑a fost! Tu știi cât am urât să plec, tu știi cât am plâns în ultima jumătate de an pentru faptul că las în urmă treizeci de ani de prieteni buni, tu știi ca scriitor ce înseamnă dure‑ rea, tu știi ca scriitor cum e în Guyana Franceză (doar că la minus patruzeci de grade, nu plus), tu știi toate astea și de aceea îmi scrii acum, îmi scrii ca să‑mi arăți unde am ajuns, cum am ajuns, de ce am ajuns ce am ajuns…

17.01.2008 Băi Alex, băi tizule, băi boule, uite ce îți răspund eu la e‑mail: bine că ai ajuns cu bine, dar rău că ai ajuns cu rău. Am fost şi eu, după cum bine știi, detașat acolo ca atașat, ca ataşat al Ministerului de Externe, trei ani de zile din 2001. Ani formați din luni de zile. Luni formate din zile. Zile de luni formate din mine. Săptămâni în care toate zilele erau de luni. Șase zile de luni pe săptămână, iar a șaptea era duminică după care urma iar luni. Ce‑i drept eu am stat la Toronto, nu la Montréal. La Consulatul României. Şi ce‑i şi mai drept e că eu nu am emigrat, ci doar eram acolo la job, gen. Gen job. Gen get beget job. Generalul Get Beget. Aşa mă numeam eu, gen. Gen. Get Beget. 13


Mihnea Urs

Știu că ţi‑am mai zis asta, dar am zis aşa... să nu zici că nu ţi‑am zis. Mda. Te‑ai dus pe teritoriu francez, tu. Şi dus ai fost. Şi nici nu te‑ai mai uitat înapoi. Oricum, degeaba te uiţi înapoi în avion, că avionul nu are ferestruică la spate. Are doar ferestruici din alea în lateral. Auzi, ştii care e dife‑ renţa dintre Toronto şi Montréal? Eu de fapt nu știu, că… la Toronto nu poţi să te Montréalești, la Montréal nu poţi să te torontești… deci nu ştiu. Adevărul e că doar la Piteşti poţi să te piteşti. E singurul oraş autologic de pe glob. Ah, Piteştiul!… Dar zi‑mi despre Montréal. Cum e? Auzi? Ce‑ lebrii câini cu bagels în coadă, i‑ai văzut pe‑acolo? Că la Toronto nu erau. Nu ştiu multe despre Montréal, dar ştiu câteva glume despre quebecoşi. Cică un tip din Québec și unul din Ontario, într‑o peșteră, găsesc o lampă ma‑ gică. Încep ei să se bată pe ea, și din lampă iese Duhul Lămpii. „Am să vă îndeplinesc fiecăruia câte o dorință.“ Quebecosul se bagă primul. „Eu vreau să construiești un zid înalt de o sută de metri în jurul graniței Québecului, ca să nu mai intre englezii și să interfereze cu cultura noastră superioară.“ Duhul dă afirmativ din cap. „S‑a făcut! Acum, tu, din Ontario.“ La care ăsta face: „Acum umple‑l cu apă!“ Astea‑s de‑alea culese din folclorul dat de rivalitatea torontezo‑Montréaleză, rivalitate ce de fapt mai mocneşte doar în bancurile precum cel de mai sus, în minţile catolice ale coloniştilor francezi abandonaţi din 1763 de patria‑mumă şi pe plăcuţele de înmatriculare din Québec pe care se poate citi „Je me souviens“. O să le vezi. Aşa scrie pe plăcuţele lor de înmatriculare, promit. „Je me souviens.“ Semnalul transmis de şoferul quebecos, în afară de semnalul dreapta, este semnalul ce arată şo‑ ferului englez cum că încă trebuie să se teamă, cum că 14


Îți scriu din Mont i Real

încă trebuie să privească înapoi… căci el, quebecosul, cu siguranţă priveşte înapoi cu mânie. Practic, plăcuţa de înmatriculare din Québec spune: „Hei! Tu, de colo! Da, tu, cel cu număr de orice altceva decât Québec! Vezi că nu te‑am uitat, da? Nu am uitat şi nu vom uita cum în patru războaie coloniale ne‑ai jecmănit şi ne‑ai obi‑ dit şi câine noi ţi‑am fost! Ce am uitat însă este cum se vorbește corect limba franceză. Da, nu râde! Adică ştim cum se scrie, dar nu mai ştim cum se citeşte. Asta tot din cauza ta, anglo‑saxon împuțit. Nu te uit! Fie‑ţi teamă! Je me souviens! Exact când ţi‑e lumea mai dragă, pac!, te‑am lovit.“. Asta îi scrie doar celui din spate, căci mașinile din Québec au plăcuțe doar pe spate. Ca și când la un stop șoferul quebecos s‑ar întoarce brusc apucând scaunul din dreapta ca la marche‑arrière și s-ar uita la cel din spate cu niște ochi demonici pe o muzică de Hitchcock. E de înţeles. Sunt şi ei supăraţi. Toată lumea a rămas cu milioane de acri de pământ, ei au rămas doar cu Saint Michel, Miquelon şi jumate din Saint Martin care sunt trei mameloane de nisip în Caraibe, cu câte un palmier pe ele. Adevărul e că francezii s‑au şi trezit târziu să ex‑ ploreze. Adică, dom’le, explorarea se face în 1492 sau n‑o mai faci deloc. Dar băieţii de valoare de la Valois, mişcaţi profund încă de războiul de o sută de ani sau ceva şi de alte ciume şi plăgi bubonice la modă, nu s‑au mişcat până în 1524 când arogantul Francisc I l-a trimis pe Giovanni da Verrazzano peste Atlantic, dar nu ca să colonizeze ci doar să caute o trecere către Catai, cum îi ziceau ei Chinei. De abia după încă zece ani, în 1534, Jacques Car‑ tier din alt cartier, un breton fără breton care de fapt mai fusese la Cape Breton și Newfoundland cu pescarii din Bristol care îşi aruncau plasele peste Atlantic de generaţii, 15


Mihnea Urs

cu mult înaintea lui Columb, ei bine, acest Cartier s‑a dus în sfârşit să vadă dacă e ceva de colonizat sau nu. Ajunge dară la peninsula Gaspé şi, cu una, cu două, capturează câţiva localnici indieni de sorginte iroqueză care, amabili, îi arată râul St. Laurent şi satul lor către care gesticulează de mama focului: „Kanata, Kanata.“ Nesinchisindu‑se de faptul că Kanata înseamnă doar „sat“ în limba iroqueză, Jacques Cartier a hotărât, precum Dragoş‑Vodă la râul Moldova: „Bine, atunci aşa să‑i rămână numele! La tot! La tot teritoriul ăsta uriaş şi tot ce vom mai descoperi noi de‑aci încolo. Am zis!“. După care au înhăţat‑o pe căpe‑ tenia iroqueză locală pe nume Donnacona şi au dus‑o pe continent, ca să o perinde pe la curtea Franţei să se minuneze Francisc şi curtenii lui. L‑au mai îmboldit de la spate cu jungherul pe bietul lider nativ să povestească la curte despre aurul şi diamantele care se găsesc în Kanata, Cartier chiar jonglând fugitiv cu nişte mostre despre care nimeni nu a realizat la momentul respectiv că erau doar pirită şi cuarț. De unde şi expresia de care vei auzi, Phoney as a Canadian diamond. Dar nicio grijă, Canada are astăzi aur şi diamante cât îi hău’, în Yukon şi North Western Territories. Au englezii însă, nu francezii. Şi asta îi roade pe cei din urmă şi îi determină să enunţe ameninţări surde pe plăcuţele de înmatriculare auto. Dar nu știu de ce vorbesc cu tine, că oricum nu am idee ce simți. Deci tu, brusc, la treizeci de ani, ai spus „plec“? Ce figură ești, amice! Dar tu nu știi oare că în America e noapte? Ție nu ți‑a tras nimeni fesul pe ochi când trăiam sub Imperiul Otoman? Nu ți‑e bine? Nu știi de crocodilienii care trăiesc în subteranele Americii? Nu ți‑a zis nimeni că pân’ la urmă spre India nu‑i p‑acolo? Că Verrazzano n‑a găsit Catai? Că ce nu‑i în mână e 16


Îți scriu din Mont i Real

minciună? Că Ahab a murit vânând o neînfricată balenă albă făcută din spermă? Tu nu știi oare că gândăcelul din Elena Farago e același cu gândăcelul lui Kafka? Dar nu știu de ce vorbesc cu tine, că oricum nu am idee ce simți. Știu exact ce simți! Știu exact ce simți! Știu exact ce simți! Știu exact ce simți! Știu exact ce simți! Știu exact ce simți! Știu exact ce simți! Știu exact ce simți! Știu exact ce simți! Știu exact ce simți! Știu exact ce simți! Știu exact ce simți! Georgia. Mai mult decât un stat american. Georgia. Soția ta! Sirena Atlantă. Ai plecat după ea. Adevărul e că acolo unde iubita cu care ești de cinci ani nu e… nimic nu e. Ai făcut ceea ce era de făcut, ca un adevărat samu‑ rai. Vreau să zic, ca un adevărat trubadur… sau știu eu ce alt artist medieval obscur… și pesemne mahmur. Mi‑e dor de voi deja. Mi‑e dor de voi mai mult acum decât îmi va fi peste trei ani, știu asta, știu că va fi bine, știu că ne vom uita… dar tot mi‑e dor de voi. Glumesc. Nu ne vom uita niciodată. Doar nu suntem tâmpiți. Dar vorbesc din auzite. Se mai uită unii. Unii se mai uită pe alții, alții se mai uită pe unii, unii se mai uită la alții și tot așa. Mă poți uita? Da, da; Don Quijote, nu pleca; poate tu ești șansa mea. Ascultă, ești nebun sau ce‑ai? Ai cal? Vreau cal. Dacă n‑ai cal… baltă! Ai baltă? Dacă n‑ai nici baltă… trebuie să îți spun ceva, dar o s‑o fac de‑abia în alineatul următor. Vai, scriu cu picioarele! Dar Zaharia Stancu mi‑e martor că sunt desculț. Da, nu ți‑am zis? Sunt cu Zaharia Stancu aici. Uite… dacă nu mă crezi, am să ți‑l dau pe el la aparat. — Salut, sunt Zaharia Stancu. Vrei să‑ți fac un Haiku? 17


Mihnea Urs

„Hai cu mine până la capătul lumii, poate că lumea are totuși un capăt, acolo vom găsi grâu și aur.“

…ți‑a spus ea, și tu ai urmat‑o, nu‑i așa?…

28.02.2008 Ei, dară să‑ți mai zugrăvesc oleacă cum e aici la New World, Alexandrul meu tiz. Da, uite, ne‑am cazat. Suntem cazaţi acum. Acum suntem cazaţi. Şi în veci cazați vom fi. Cazați într‑un apartament de două camere sau cum e numit aici „un trei și jumătate“. Nu am reușit încă să aflu de ce ei con‑ sideră că e un apartament de trei ceva și jumate din acel ceva sau care e sistemul de transformare, dar îți promit că apartamentul ăsta are două camere. A încercat Mona să ne explice și cred că Georgia a și înțeles, dar eu am preferat să continui să cred că e profund greșit. Stăm chiar deasupra Monei și lui Dorin. Ei stau la doi, noi la trei. Bine, nu‑ți mai spun cât de scandaloasă e și pro‑ blema etajelor. Căci ei nu stau la doi de fapt, și nici noi nu stăm la trei. Ei stau la primul nivel de deasupra so‑ lului, așadar etajul unu, și noi la al doilea nivel, așadar etajul doi. Dar aici numerotarea nu începe de la P, ci de la 1, și sub 1 e subsol. E ca și cum nu ar exista partere, ci clădirile ar pluti cumva toate deasupra solului. Mai locuiește jos și Maya, pruncuța mică a Monei cu Dorin. Mai mică decât toată lumea e ea, Maya fiind născută mult mai târziu decât noi toți, dar nu cu mult mai devreme de sosirea noastră aici. Adică are fix două luni Maya și e 18


Îți scriu din Mont i Real

fix adorabilă. Deci două doamne, doi gineri și un bebeluș. Totul înfofolit grijuliu în aerul acrișor și moale din casele cu nou‑născuți, în esență de alint și lene, de către frigul năprasnic de afară. Căldura asta a căminului ce adăpostește un prunc și parfumul acela dulce‑dulceag‑acrișor de copil nou și scutec vechi e casa cu lapte, casa cu urlătoare, casa cu caca, casa cu hipopotami roz ce zornăie, casa cu cărucioare și harnașamente, casa cu legume pasate, casa cu alifii, casa cu colete, casa cu talc, casa cu tâlc, casa cu iubire, casa cu masă, casa cu mamă, casa cu foc în vatră, ei vezi tu… e acasă. E acasă și ce îmi mai place să stau cu Georgia acolo! Acolo ne iubim și acolo ne jucăm cu Maya chicotind, gân‑ gurind și flirtând cu gândul că ar putea fi fetița noastră. E acasă…dar știm că de fapt e doar „ca și acasă“. Dorin, am observat că pleacă să lucreze ca în fiecare dimineață, la un institut de specialitate, așa că eu rămân în fiecare zi timp de opt ore împresurat de trei femei din două generații. Ar trebui, găsești poate, să acționez ca bărbat adevărat în casă și să stau într‑o blană de urs proptit pe balcon cu o suliță în mână, să păzesc așezarea de The Whitelings1 sau să cioplesc un leagăn din arțar pentru Maya sau să căptușesc apartamentul în lambriuri de pin nordic. Dar eu mai degrabă, văzând că Maya are deja leagăn cioplit de Ikea, îmi vine așa zău să mă arunc în leagăn cu ea și să mă cocoloșesc ca un ciobănesc de Berna și să mă las mămoșit și gâdilat pe burtă. Adevărul e că supa aia de pui cu găluște, gânguritul Mayei, grija și delicatețea din aerul cald ce aburește geamurile și zăpada de afară îmi amintesc tare mult de casa cu sobe ce dudu‑ iau a copilăriei mele. Doar că acum nu mai e teracotă, 1 Nișă mică. 19


Mihnea Urs

ci doar o rezistență electrică care se încinge. Asta îmi amintește de reșouri și reșourile îmi amintesc de atunci când se opreau gazele pe vremea lui Ceaușescu. Dar, vezi?, asta nu îmi perturbă deloc senzația de căldurică moale, pentru că să știi că diminețile alea de iarnă fără gaze, diminețile alea când beam cafea la ibric cu bunica mea, cafea făcută pe reșou, ascultând la radio cotele Du‑ nării în toate limbile slave, în timp ce trei pisici dormi‑ tau pe divan, diminețile alea de iarnă nu le‑a prins nici Creangă, nu îmi pasă ce spune el, chiar nu știe alții cum sunt! Acum cafeaua nu mai e făcută de un ibric, ci de un filtru amator ce spârcâie o zeamă maro dimineața, dar nu mă deranjează mult căci e totul sub impresia de nou și deci de „altfel“. Îmi place teribil să mănânc dimineața acești bagels, de exemplu, niște covrigi, practic, în care bag carne afumată de Montréal, o specialitate locală după cum sună, sau în alte dăți îmi place lipsa totală de gust a pancakes‑urilor, lipsă pe care o acopăr cu interpretabilul sirop de arțar. Dar ce mă excită cu adevărat nu e doar aroma de cremă chinezească pentru reumatism a Root Beer‑ului, ci exoticul întregului amalgam de experiențe noi ce îmi dau încontinuu senzația de vacanță. Zilele astea alergăm de colo‑colo pe la instituții pen‑ tru a obține hârtiile de rezidență permanentă, și sora mai mare, Mona, nu mai contenește în a ne pregăti, pe mine și pe Georgia, pentru noul val al vieții și a ne cânta pa‑ rola Trei iezi cucuieți de trei ori pe zi, ba chiar ne și leagă fularele la gât înainte de a ieși din casă. Mona, grijulia și protectoarea, și momoșana cumnată, ne‑a preluat ca pe un cuplu stingher, nemâncat și dezorientat și, în cul‑ minanta ei grijă pentru soră‑sa‑nevastă‑mea‑dar‑totuși‑ soră‑sa‑până‑la‑urmă, a început ușor‑ușor să insiste la noi 20


Îți scriu din Mont i Real

cu sfaturile privitoare la supermarketurile, de unde și ce să cumpărăm. Apoi, văzând că noi nu eram atenți, a început să ne sufoce cu pungile de la supermarket. Ne‑am plimbat deja de vreo optsprezece ori pe la Ikea. Nenumărat de multe cratițe, covoare, șervețele, mese, canapele, blănuri de ren mort, vaze, veze, vuze, verze, vuvuzele, vecini, furculițe, obloane, calorifere, scări, closete, chiuvete, poduri, pivnițe, gumă, glumă, administratori de bloc, quebecoși, mesaje, telefoane, secrete, întâlniri, șmenuri, bârfe, șușanele, sca‑ une moi, scaune tari (în funcţie de ce ai mâncat), hârtie igienică format A4, obiecte casnice, femei casnice, femei straşnice, bărbați casnici, bărbați darnici, libanezi, ciocane, bideuri, obiecte returnate, obiecte redundante, pisici, sfoară şi sandwich‑uri. Toate înmulțite cu optsprezece. Sigur că instinctul Monei, de colonistă veche de șase ani, o face să ne arate terenurile cele mai bune de vână‑ toare și râurile cu cel mai abundent somon. S‑a mani‑ festat vânătorește dar și negustorește deopotrivă, într‑o ploaie de sfaturi privitoare la economiile bănești, deschi‑ deri de conturi, întocmire de acte de rezidență, obținere de carte de sănătate, asigurare socială. Toate bune și fru‑ moase, am semnat foarte multe hârtii în ultima vreme. Georgia are mai multă grijă ca toată hârțogăraia acomo‑ dării să se întâmple corespunzător. Ea îmi arată frumos unde să semnez și eu, rânjind cu bale la gură, pun de‑ getul mare pe locul indicat. Trebuie să îți spun că toată angoasa de dinainte de plecare s‑a spulberat ca și zăpe‑ zile astea răscolite de vânt. Ar trebui să existe un motiv de îngrijorare, desigur, doar sunt aici ca să‑mi încep o nouă viață, să răzbesc, am promis că dau la facultate dar dacă nu reușesc va trebui să îmi găsesc repejor de lucru, iată, toate aceste chestiuni mă sperie și prefer să le trec la 21

Iti scriu din mont i real  

The first pages from the book. Copyright © Editura TREI 2016. www.edituratrei.ro

Advertisement