Page 1

Vintilă Mihăilescu Fascinația diferenței


Vintilă Mihăilescu

Fascinația diferenței Anii de ucenicie ai unui antropolog Ediție revăzută și adăugită


Editori: Silviu Dragomir Vasile Dem. Zamfirescu Director editorial: Magdalena MĂrculescu Redactor: VICTOR POPESCU Coperta: Faber Studio Director producţie: Cristian ClauDiu Coban Dtp: ofelia CoØman Corectură: rodica petcu elena bițu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MIHĂILESCU, VINTILĂ Fascinaţia diferenţei / Vintilă Mihăilescu. – Bucureşti: Editura Trei, 2014 Bibliogr. ISBN 978-606-719-160-8 159.9

Copyright © Editura Trei, 2014 pentru prezenta ediție O.P. 16, ghișeul 1, C.P. 490, Bucureşti Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0732 25 20 20 e‑mail: comenzi@edituratrei.ro www.edituratrei.ro

ISBN: 978-606-719-160-8


Cuprins 7 15

Prefaţă la ediţia a doua (2014) Prolog

25 28

Partea I. Copilăria sau obsesia decentrării Conceptul de decentrare interpersonală

54 56 73

Partea a II‑a. Timpul jocului Antropologia jocului Preferinţe ludice la copiii din România

91 94 106

Partea a III‑a. Marea hoinăreală Fals jurnal dintr‑un centru agro‑industrial Ungureni şi pământeni

09 2 211 228 266

Partea a IV‑a. Revizuiri Tipul anger‑in Gândire conceptuală şi gândire simbolică Novaci sau cum poate fi gândită diferenţa

301

Epilog în actualitate

Fascinația diferenței n Cuprins


Prefaţă la ediţia a doua (2014)1 Când am depus manuscrisul Fascinaţiei, prietenul — şi editorul meu de atunci — Ion Bănşoiu m‑a ironizat: încă n‑ai operă, dar îţi publici jurnalul… Aparent, avea dreptate. Nu aveam „operă“, iar ceea ce publicam prin această carte, deşi rodul a mulţi ani de cercetări de teren, nu consideram a fi ceva de genul acesta. În schimb, povesteam experienţa acestor cercetări, „bucătăria“ lor mai mult decât „produsul“ final, academic, numit carte sau articol. Dar exact aceasta era şi miza: opera era parcursul. Într‑un fel, eram ca Monsieur Jourdain, făceam postmodernism fără să ştiu, iar poveştile mele erau un fel de exerciţiu nepremeditat de „reflexivitate“. De ce am simţit, atunci, nevoia acestei cărţi? Un motiv era mai degrabă de ordin birocratic: trebuia să‑mi public teza din motive ce ţineau de cariera mea universitară. Dar nu mă simţeam deloc confortabil în această (im)postură, cer­ cetarea ca atare fiind deja din „altă epocă“. Nu‑mi era ruşine de ea, dar deja mi se sugerase, mai ales în străinătate, că ar fi timpul să renunţ la aceste rătăciri din bezna comunistă şi să mă apuc de lucruri serioase. Simpla obligaţie administrativă nu m‑ar fi convins deci niciodată. Atunci ce? Ei bine, simţeam — nici nu‑mi mai dau seama acum cât de confuz sau de acut — că trebuie să‑mi Prima ediţie a fost publicată în 1999 la Editura Paideia, condusă de profesorul Ion Bănşoiu.

1

Fascinația diferenței n Prefaţă la ediţia a doua (2014)


8

consum despărţirea de comunism şi de tinereţe (ceea ce era cam acelaşi lucru) şi să‑mi fac intrarea în „lumea nouă“ curat, luminat, ca argintul strecurat, cum se spune în descântece. Aveam colegi care nu reuşiseră să ia această „tur­nantă“, aşa cum spuneam eu pe atunci, şi se rătăciseră pe drumurile tranziţiei. Psihologic mai mult decât administrativ, această revizie generală era deci de‑a dreptul necesară. Fusesem scufundat în Novaci toată tinereţea mea, dar acum Novaciul nu mai interesa pe nimeni — deci nici eu şi îndeletnicirile mele de tinereţe. Trecutul meu (academic) trebuia să se odihnească deci în pace. Dar pentru aceasta, trebuiau făcute mai întâi cele cuvenite: o primenire şi o punere în bună rânduială pentru ca aceasta să nu mă bântuie în viaţa viitoare, dar nici să fie dat uitării, împopoţonat sau renegat în mod samavolnic. Am povestit deci ca să uit, după cum aveam să realizez scriind prologul la carte, nu ca să mă justific sau să fac penitenţă, nici ca să‑mi arog cine ştie ce rezistenţă prin cultură. Am povestit ca să înţeleg măcar eu parcursul unei obsesii „antropologice“, a producerii unei anumite cunoaşteri într‑un anumit context social care se întâmplase să fie al meu, dar şi al altora. Onestitatea absolută — atât cât este ea posibilă — era principala condiţie. Apoi, trecutul odată rânduit în memorie, puteam să‑mi văd de noua mea viaţă. Şi într‑adevăr, am putut să mă desprind astfel de „novă­cisme“, punându‑mi toată această experienţă în rafturile me­moriei, la care să am acces oricând, dar care să nu mă mai stânjenească intempestiv în noua mea existenţă. Dar atunci de ce să reiau acum tot acest demers? Cauza eficientă a fost întrebarea surprinzătoare a colegului meu din acele vremuri, Vasile Dem. Zamfirescu, umblător şi el o vreme pe drumul Gorjului: Nu vrei să publici ceva la noi? — m‑a întrebat acesta, absolut neaşteptat, după ce nu ne mai văzusem ani buni. Şi atunci mi‑a înflorit în minte această reeditare. Probabil că, inconştient, cochetam deja cu această idee, căci altfel nu‑mi

vintilă mihăilescu


explic acordul meu prompt. Problemele au început să apară însă de a doua zi, căci nu am întârziat să mă întreb ce rost are cu adevărat o asemenea ciorbă reîncălzită? Iniţial, mi s‑a părut un lucru firesc — şi acest „firesc“ a fost şi primul lucru care m‑a intrigat. Am realizat destul de uşor că „firescul“ era cel al unui universitar prins deja, în ciuda revol­telor sale declarate, în logica CV‑ului: publish or perish (deşi riscurile acestea erau neglijabile în cazul meu). În plus (alt semn al vremurilor…), dat fiind că în omniprezenta Wikipedia figu­rez, Dumnezeu ştie de ce, ca autor al unei unice opere, Fascinaţia dife­ renţei (carte pe care, afară de nişte prieteni apropiaţi şi câţiva studenţi, nimeni nu a văzut‑o vreodată la faţă, tirajul fiind foarte mic), era, iată, o bună ocazie de a pune această lucrare în circu­ laţia sa publică „firească“. În spatele acestor „evidenţe“, am întrezărit însă o adevărată mutaţie, mult mai interesantă: rafturile memoriei mele erau înlocuite şi în mintea mea cu rafturile bibliotecii publice, cu „tra­ sabilitatea“ administrativă care începuse să controleze trecerea noastră prin viaţă. Este ca un fel de trecere de la societate orală la societate a scrisului. Fascinaţia diferenţei fusese, în esenţa sa, o carte orală; era „firesc“ deci să‑şi facă acum intrarea şi în lumea scrisului. Iar pentru aceasta trebuia rescrisă. Am luat deci textul şi am început să mă gândesc cum să‑l rescriu pentru a‑l aduce la zi. Am avut, mai întâi, o surpriză, plăcută şi neplăcută în acelaşi timp. Am constatat că eram mai sincer şi mai direct pe atunci, parcă mai „dintr‑o bucată“ şi că, în orice caz, aceeaşi onestitate ar fi fost îmbrăcată, acum, în alte fraze, mai precaute, mai abstracte, mai generale. După normele academice curente astăzi, textul mi s‑a părut chiar înduioşător de impudic. Şi m‑am cutremurat. Cu ce drept şi de ce să‑l „cen­ zurez“? Ar fi fost o impietate, mai mult, o falsificare a ceea ce, ca mărturie onestă şi la cald, fusese de fapt această carte. Ce de­mon al trufiei mă făcuse să accept această arogantă deshumare şi

9

Fascinația diferenței n Prefaţă la ediţia a doua (2014)


10

vanitoasă îmbălsămare? Mi‑a devenit astfel clar că fie public textul ca atare, fie renunţ. Şi am hotărât să‑l public ca atare, fără să schimb nicio virgulă, renunţând doar la un capitol de con­ fesiuni şi interogaţii care îşi aveau sensul la începutul anilor ‘90, dar care acum nu mai aveau rost sau ar fi riscat să capete cu totul alt sens. Şi totuşi, de ce să reeditez acest volum? — mă mai întreb eu şi acum, când scriu aceste rânduri. Încerc să inventariez câteva posibile raţiuni. Istoric vorbind, acest jurnal de bord al unei cercetări de lungă durată în anii comunismului poate spune câte ceva despre con­ diţiile de posibilitate ale producerii cunoaşterii în acele vre­ muri — desigur, într‑un domeniu şi dintr‑o perspectivă destul de limitate, dar totuşi grăitoare. Iar acest lucru devine tot mai important, am impresia, privind la studenţii mei, în măsura în care trecutul nostru apropiat se îndepărtează tot mai mult, fie în seninătatea serafică a indiferenţei, fie în încrâncenarea diaboli­ zării fără rest. Şi totuşi, aici, pe pământ, a existat viaţă socială, care nu este niciodată omogenă (adică fără diferenţe…) şi care trebuie înţeleasă în complexitatea ei dacă vrei să te înţelegi cu adevărat pe tine însuţi. În plus, în cazul antropologiei, este greu de înţeles succesul postcomunist al acesteia, modelele şi modele pe care le‑a urmat, dacă nu ştii de unde a plecat şi faţă de ce anume s‑a delimitat. Ajungem astfel la o raţiune profesională, legată de ştiinţele sociale. Pe lângă ce poate spune această carte despre istoria recentă a disciplinei în România, povestea Novaciului este şi o ilustrare sinceră a avatarurilor, capcanelor şi revelaţiilor „obser­ vaţiei participative“ sau, mai larg, ale cercetării de teren. Fapt banal, desigur, dar în niciun alt domeniu socoteala de acasă nu se potriveşte mai puţin cu aceea din târg, astfel încât, dacă nu învaţă să se adapteze la neprevăzut, antropologul ar face mai bine să se întoarcă acasă. Ca profesor de antropologie, le spun

vintilă mihăilescu


astfel totdeauna „bobocilor“ că, pe teren, antropologul este propria sa metodologie. Afirmaţie sibilinică, după care mă uit în zare şi văd Novaciul; iar studenţii se uită la mine şi nu văd nimic, aşteptând să le spun ceva mai inteligibil şi serios… De ce să nu le dau atunci ocazia — lor şi altor eventuali amatori — măcar să citească această problemă metodologică fundamentală, dacă nu au avut încă ocazia să o trăiască? Dar mai este ceva. Fascinaţia diferenţei a fost o deconstrucţie personală, operată cu singurele instrumente ale sincerităţii, a unui tip de cercetare de care gândirea poststructuralistă, postmo­ dernă şi/sau postcolonială, spuneţi‑i cum vreţi, s‑a despărţit cu surle şi trâmbiţe. În mod paradoxal, deşi era ancorată în trecut, cartea a fost astfel în pas cu acele vremuri, în care antropologia îşi făcea intrarea în România direct pe valul deconstructivismu­ lui. Întreaga disciplină a putut să se alinieze astfel destul de rapid la abordările dominante în lume, fără a ieşi multă vreme din societatea sa românească, pe care a „deconstruit‑o“ însă cu entu­ ziasm şi performanţe tot mai bune. Am participat şi eu cu acelaşi entuziasm la această aventură în care era firesc să uit de „marile naraţiuni“ ale Novaciului. Valul a trecut însă, aşa că, din când în când, mă tentează o reevaluare a datelor de la Novaci şi a rele­ vanţei lor posibile pentru Om, şi nu doar a celor locale, pentru pă­mânteni şi ungureni. Ar fi interesant, dar ar fi şi posibil sau le­gi­ tim? Eu nu mă simt în stare să dau un răspuns competent, dar, cine ştie, poate că alţii vor şti să cumpănească aceste date cu mai multă pricepere. Şi atunci de ce să nu le pun la dispoziţia tuturor? O tentaţie de vanitate? Da, desigur, şi asta, dar şi convingerea intimă că aceste date mai ascund încă în ele un potenţial inter­ pretativ pe care eu nu am reuşit să‑l exploatez până la capăt. Ajungem astfel, în final, la câteva noi revelaţii personale, dar cu posibile semnificaţii mai generale. În oglinda uitată a aventurii cunoaşterii din acei ani, mi s‑au conturat astfel, acum, câteva particularităţi ale vieţii academice actuale, atât de comune, încât

11

Fascinația diferenței n Prefaţă la ediţia a doua (2014)


12

nici nu le mai observăm. Cea mai importantă ţine de Timp. Timp cu majusculă, căci, mai presus de toate, este vorba despre o altă temporalitate. Atunci aveam timp, acum am agendă. Odată cu „societatea auditului“, am trecut şi în cunoaştere într‑o tem­ poralitate neo‑fordistă, a birocratizării cercetării, în care până şi creativitatea trebuie să fie cuantificată, iar spontaneitatea să de­vină previzibilă. Era adică mai bine în comunism? Nu despre asta este vorba, mutaţia fiind una europeană, la care s‑a aliniat ulterior şi România, şi nu vreo eliberare postcomunistă. Există însă şi ceva „comunist“ în această comparaţie. În spaţiile păstrate mai mult de vitrină, cum a fost Laboratorul de Antropologie în care am lucrat toţi acei ani, nimic din ceea ce făceai nu conta de fapt, aşa că puteai să faci (aproape) orice, cu condiţia să nu fluieri în biserică. Şi să nu pretinzi să fii publicat undeva. Cu acest soi de perspectivă a eternităţii inutile în faţă, am făcut teren cât am vrut, nu ne‑am grăbit niciodată, am revenit de câte ori a fost posibil (şi am reuşit să fie…) şi nu am avut niciodată o agendă, un „proiect de cercetare“. Am scris fără gândul la vreo publicare sau „valorificare“ de vreun soi sau altul, astfel încât şi astăzi îmi este încă foarte greu să cred că cineva chiar citeşte cu adevărat ceea ce scriu eu. Ceea ce avea să devină, de pildă, teza mea de doctorat apoi această carte a cunoscut cel puţin câte o versiune „finală“ pe an — şi aceasta timp de peste cincisprezece ani. (Poate că ar fi utilă o reinterpretare a „literaturii de sertar“ din acea perioadă, nu doar din perspectiva „productivităţii“ ei, ci şi din aceea a „virtualităţii“, a posibilităţii unei scrieri gratuite, adică inutile sau invizibile.) Scrisul a fost astfel, pentru mine cel puţin, un soi de iubire de duminică, nefinalizată, efemeră, dar ferme­ cătoare; acum este (oricât încerc eu să eschivez) un soi de ochi vigilent al soacrei. E mai „performant“, dar où sont les amours d’antan? Am învăţat să căutăm previzibilul, dar am uitat să găsim imprevizibilul. Întrebarea care se pune atunci în filigran ar putea

vintilă mihăilescu


fi formulată astfel: ce câştigi şi ce pierzi atunci când cunoaşterea este doar fructul unui calcul raţional, nu şi al iubirii atemporale? Poate că este doar o vedenie personală, şi nu o viziune mai largă şi legitimă. Este posibil însă ca alţii să vadă (şi) altceva în această oglindă a Novaciului. Aşa că m‑am decis, într‑un final, să‑i pun altă ramă acestei „oglinzi“ şi să o scot la vedere pe taraba cu antichităţi misterioase…

13

Fascinația diferenței n Prefaţă la ediţia a doua (2014)


Prolog Un roman celebru al lui Max Frisch începe cu următoarea frază a personajului principal, Stiller: „Eu nu sunt Stiller“. M‑am gândit adesea la ea când eram prezentat, în diverse ocazii: „Dânsul este antropolog“. Iar când interlocutorul se întâmpla să‑şi împingă interesul, protocolar sau sincer, până la a continua cu întrebarea „Și cu ce vă ocupaţi în cadrul antropologiei?“, reacţia era de fiecare dată una de panică. Cum să explici că, de fapt, nu ai niciun domeniu al tău, nicio problemă precisă căreia ţi‑ai dedicat ani de investigaţii febrile, fără ca prin aceasta să decazi în ochii celuilalt la statutul de diletant sau chiar de impostor? Cum să explici — şi, în ultimă instanţă, să îţi explici — această traiectorie dacă nu fără noimă, în orice caz fără normă, fără să creezi impresia de inconsistenţă? Formulând odată, în vorbe alese, această frământare devenită obsesie, un bun student al meu a izbucnit, cu o sinceritate care îmi răsună şi acum în urechi: Acum ştiu! Când o să mă fac mare, vreau să fiu antropolog. Păcatului neseriozităţii părea să i se adauge astfel un nou păcat, cel al iresponsabilităţii, al unei ademeniri vinovate pe căile pierzaniei academice. Sau poate totuşi, într‑un sens mai profund, această „hoinăreală“ purta în ea ceva din spiritul antropologic? Mi‑ar plăcea să cred că da. Mai exact, mi‑ar plăcea să cred că aş putea găsi un rost în toţi aceşti ani în care, pe nesimţite, m‑am făcut mare şi m‑am pomenit antropolog.

Fascinația diferenței n Prolog


16

Această dorinţă este, evident, profund ancorată în propria mea experienţă. Ea nu este însă atât de narcisistă pe cât ar putea părea. Anii comunismului au însemnat pentru mulţi dintre cei născuţi şi crescuţi în această perioadă, îmi permit să o cred, o prelungită stare de imaturitate socială şi chiar individuală. De aici, după 1990, mulţi au sărit direct într‑o maturitate afişată impulsiv şi cu ostentaţie, ca şi cum ar fi aşteptat dintotdeauna acest moment şi ar fi ştiut exact ce vor face odată venit. O viaţă sub semnul constrângerilor s‑a convertit astfel fără şovăială într‑una sub semnul oportunităţilor imediate. Şansa alegerii riscă să fie astfel încă o dată ratată. Îmi permit atunci să mă gândesc, în continuare, că a privi înapoi fără mânie pentru a ne evalua moştenirea pe care o repre­ zentăm pentru noi înşine, nu numai că nu este un gest inutil, dar ar putea fi şi o terapie benefică pentru această „criză de creş­ tere“ pe care o traversăm ca societate şi chiar ca indivizi. Perioada prin care am trecut — şi care ne‑a petrecut prin viaţă — a fost orice altceva decât „o paranteză istorică“. În orice caz, personal îmi displace profund ideea de a mă considera o paranteză a propriei mele existenţe; e prea multă lene sau ipocrizie în această soluţie. Altfel spus, „tranziţia“ prin care trecem ca societate este un soi de „rit de trecere“ pentru fiecare dintre noi. Şi ca orice rit de trecere, presupune o „moarte simbolică“ şi o „renaştere“, o despărţire de noi înşine şi o transfigurare; pe scurt, ceva mai mult decât o simplă schimbare de macaz. Dacă această trecere poate să se consume, de regulă, în liniştea aparentă a spaţiului nostru intim, alta mi se pare a fi situaţia în cazul antropologiei. Înţeleasă ca tip de demers, şi nu ca domeniu problematic circumscris, aceasta este solidară, într‑o măsură mai mare, probabil, decât orice alt demers de cunoaştere socială, traiectoriei noastre individuale de „observator“. Purgatoriul

vintilă mihăilescu


intim pe care pare să‑l reclame tranziţia noastră colectivă nu mai este astfel doar o aventură psihologică, ci frizează de‑a dreptul epistemologicul. „Datele ştiinţelor comportamentului — scrie Georges Deve­ reux — sunt, astfel, de trei tipuri:

17

1) Comportamentul subiectului. 2) «Perturbările» induse de existenţa observatorului şi prin activităţile sale în cadrul observaţiei. 3) Comportamentul observatorului: angoasele sale, meca­ nismele sale de apărare, strategiile sale de cercetare, «deci­ ziile» sale (= atribuirea unui sens observaţiilor sale)“ (Devereux, 1980). Dintre toate acestea, „comportamentul observatorului“ este cel mai adesea exorcizat şi „obiectivizat“ în consensul paradigmei. Într‑adevăr, câţi cercetători au considerat util să‑şi prezinte produsele investigaţiilor lor dimpreună cu procesul sinuos al obţinerii lor, aşa cum a făcut‑o, de pildă, Lévi‑Strauss în Tropice triste? Decenţi, majoritatea închid uşile bucătăriei atunci când îşi invită colegii la festinul operei lor academice. Or, mai ales într‑o situaţie ca aceea a antropologiei, această „decenţă“ riscă să fie păguboasă. Antropologia, în sensul de demers, este poate cea mai afectată de „comportamentul observatorului“, deoarece, în faimoasa observaţie participativă care îi este proprie, acest comportament este mai puţin socializat decât în alte situaţii. Dacă sociologul, de pildă, îşi realizează observaţia în mod specific prin intermediul unor instrumente, precum chestionarul, de exemplu, antropolo­ gul este prins într‑un contact nemediat cu subiectul său. Chestiona­ rul, pentru a rămâne la acest exemplu, angajează o competenţă comună, „paradigmatică“; observaţia participativă, fără a ieşi propriu‑zis dintr‑o normativitate disciplinară, angajează direct

Fascinația diferenței n Prolog


18

competenţa individuală, mai exact, persoana observatorului ca existenţă individuală. Antropologul se află astfel într‑o perma­ nentă relaţie de dar şi contra‑dar, în care ceea ce se oferă la schimb este ceva din propria sa fiinţă şi aceea a interlocutorului său. Sursa datelor antropologice este, în mare parte, această comu­ nicare nemediată, „de suflet“, şi nu doar un subiect ipostaziat. În acest sens, antropologul trebuie să se implice mai mult în obser­ vaţia sa decât sociologul, „cu tot sufletul“, ca să spunem aşa, şi nu la adăpostul unor instrumente construite „la rece“, repetabile şi verificabile de către întreaga comunitate ştiinţifică. De aici şi dificultatea sa de a‑şi formaliza demersul altfel decât prin „experienţă“ şi vulnerabilitatea mai mare a sa ca persoană şi a ştiinţei pe care o serveşte. În aceste condiţii, demersul personal al antropologului, cu întreaga sa „bucătărie“, trebuie să fie în mai mare măsură obiectul unui repetat exerciţiu critic decât este cazul pentru demersul mult mai socializat al sociologului. Şi aceasta nu pentru a ajunge la un joc de oglinzi în care antropologul vorbeşte mai mult despre el însuşi decât despre obiectul observaţiei sale, ci tocmai pentru a supune unui control reflexiv şi public demersul său individual şi a compensa această singurătate a antropologului de cursă lungă, care este condiţia însăşi a antropologiei. Dacă această exigenţă autoreflexivă este o condiţie a antro­ pologiei în general, ea devine vitală, în sensul aproape literal al cuvântului, dacă „o viaţă întreagă“ ai fost antropolog, ca în cazul meu, fără să‑ţi fi pus (şi fără să fi avut nevoia să‑ţi pui) întrebarea: „Cum şi de ce sunt antropolog?“ Vitală şi angoasantă, căci, spre deosebire de situaţia normală a antropologului profesionist, care, pentru a răspunde la o asemenea provocare, trebuie să revină o clipă în „bucătăria“ produselor sale academice, acreditate deja pe piaţa ştiinţifică, în cazul acesta trebuie să ieşi din această „bucătărie“ în care ţi‑ai petrecut tot timpul şi să‑i convingi pe ceilalţi, convingându‑te mai întâi pe tine că produsele tale sunt

vintilă mihăilescu


după „reţetă“ şi deci au valoare. Care reţetă, dacă tu ai gătit tot timpul pentru tine „după ureche“? Ce valoare pentru alţii, dacă tu te‑ai mulţumit mereu cu plăcerea pentru tine?

19

Toţi aceşti ani despre care este vorba s‑au desfăşurat în obscu­ritatea călduţă a „bucătăriei“, unde echipa de „antropo­ logi“ care eram îşi desfăşura de‑a valma activitatea, îşi bea berile şi îşi depăna bârfele, fără posibilitatea (poate şi fără ne­vo­ ia) de a ieşi „pe piaţă“ pentru a‑şi vinde produsele sale inte­ lectuale. Le discu­tam neîncetat între noi, ce‑i drept, cu delicii din care nu a mai rămas decât nostalgia, dar o făceam aşa cum respiri sau iubeşti. Făceam teren unde şi cum ne mâna această curiozitate copilărească şi „egocentrică“, în lipsa unui spaţiu critic socializat. Scoşi din bucătăria noastră după 1989 — sau putând ieşi, în sfârşit, din ea —, farmecul intim al acestei vieţi de recluziune s‑a destrămat în lumina crudă de afară şi sub privirile întrebătoare ale Celuilalt, penumbra nu mai putea rămâne o valoare în sine, ci doar, eventual, o voluptate a memoriei; întrebat, m‑am întrebat: ce valoare mai au toate acestea? Contestat, m‑am îndoit: mai au ele vreo valoare? Lipsit de orgoliu profesional, am acceptat relativ rapid ipoteza lipsei de valoare, dar nu m‑am putut împăca nicio clipă cu eventualitatea lipsei de sens. Am ajuns să mă întreb dacă a existat vreun sens ascuns şi profund în harababura investigaţiilor mele de peste douăzeci de ani, în afara celui fundamental, dar elementar, de a fi trăit. Angoasa intimă a acestei întrebări era dublată şi de o grijă metodologică, în măsura în care „comportamentul observatorului“ marchează indubitabil descrierea observatului, cunoaşterea acestuia devenind astfel o corecţie necesară în procesul general de cunoaştere. Descoperind un sens în comportamentele mele subiective de „observator“, aş fi putut astfel, eventual, să rede­ finesc şi o plajă de valoare a „observaţiilor“ făcute. Mi‑a devenit

Fascinația diferenței n Prolog


20

astfel evident că judecata de valoare (asupra „operei“) trecea cu necesitate printr‑o judecată de existenţă (asupra autorului). Lévi‑Strauss mărturisea, la un moment dat, într‑un interviu, că „de mic copil m‑a deranjat iraţionalul — ca să‑l numim ast­ fel — şi m‑am străduit totdeauna să descopăr o ordine dincolo de ceea ce ni se prezintă ca dezordine“ (Lévi‑Strauss, 1980). Această confesiune „subiectivă“, care vorbeşte despre „comporta­ mentul observatorului“, este de natură, am impresia, să pună într‑o bună lumină mare parte din rezultatele „obiective“ ale demersului antropologului francez. După cum jurnalul postum al lui Malinowski a schimbat în mare măsură — şi în anumite privinţe, într‑un mod scandalos — înţelegerea unor poziţii teo­ retice şi metodologice ale părintelui observaţiei participative. Ca şi în cazul lui Lévi‑Strauss — scuzată fie‑mi comparaţia —, această introspecţie m‑a condus în final tot la frica de moarte (căci ce altceva este această teamă compulsivă de „iraţional“ şi dezor­ dine?), doar că altfel orchestrată. Aş putea spune astfel, la rândul meu, că de mic copil mi‑a fost frică de moarte, ceea ce m‑a făcut să trăiesc angoasant această moarte a comunicării care este Dife­ renţa, cu varianta sa scandaloasă care este Moartea însăşi şi care curmă orice fel de comunicare. Niciodată nu am putut înţelege, de fapt, cum este posibil ca doi oameni să nu se înţeleagă între ei şi cu atât mai puţin faptul că această comuniune poate să dispară, la un moment dat, cu totul. Mirarea mea nu a devenit, paradoxal, mai mică atunci când am descoperit că totuşi, oamenii se pot înţelege între ei. Pe scurt, dacă ar fi să numesc această obsesie profundă care pare a fi ordonat, cât de cât, hoinăreala mea „antro­ pologică“, aş spune că ea poate fi rezumată într‑o dublă perplexi­ tate: De ce dracu’ nu se înţeleg oamenii între ei? şi, simultan, Cum Dumnezeu reuşesc totuşi oamenii să se înţeleagă între ei? Insidios, această obsesie personală, acest „comportament al observatorului“, pare să fi alimentat şi marcat dacă nu o orientare teoretică şi

vintilă mihăilescu


metodologică anumită, cel puţin o căutare problematică mai persistentă şi mai coerentă decât mi‑aş fi închipuit şi care ar putea fi formulată, de data aceasta, astfel: Cum poate fi gândită Diferenţa?

21

Ceea ce urmează este povestea acestei căutări a sensului. Dar de ce trebuie ea povestită? De ce să‑mi povestesc viaţa, dacă a fost aşa frumoasă? — se mira sincer profesorul Mihai Pop, îmboldit de un fost student, angoasat de pierderea acestei comori de istorie orală pe care o purta profesorul. Şi apoi, cum să povesteşti? Am început de zeci de ori şi m‑am oprit de tot atâtea ori, revoltat pe mine însumi: n‑ai înţeles nimic! — îmi spuneam de fiecare dată după primele pagini. Apoi a venit şi explicaţia sau, mai corect, am sfârşit prin a accepta această explicaţie pe care o presimţeam de mult: ca să uiţi. Ca să uităm. Căci toate acestea au „murit“ şi trebuie îngropate în poveste pentru a putea trăi mai departe, altfel. Pentru ca eu să pot trăi mai departe, altfel. Şi, într‑adevăr, despre poveste este vorba. Sau despre folclor, dacă vreţi, cules sporadic în prea puţine articole mai mult sau mai puţin „la comandă“ şi „antologat“ acum, prin această carte. Folclorul unei echipe de antropologi fără niciun antropolog, care a putut răsări datorită perseverenţei viclene a profesorului Vasile Caramelea de a înfiinţa un departament de „antropologie cultu­ rală“ la Institutul de Antropologie din Bucureşti, care a putut creşte apoi în oaza păzită de profesorii Victor Săhleanu şi Ioan Moraru, Dumnezeu să‑i ierte pe toţi. O echipă formată din Ioan Oprescu, lingvist, meşteşugarul unei mici bijuterii numite „probă de limbă“, ocrotită în sertarele sale, pe care nu a ştiut niciodată să o vândă sau că ar putea fi de vânzare; Viorica Nicolau, socio­ log, simţind socialul ca un câine de vânătoare, fără a accepta vreo­dată să‑l „conceptualizeze“; Radu Răutu, folclorist, urmărit de blestemul descântătoarelor pe care le‑a hăituit o viaţă întreagă şi care, probabil, nu l‑au iertat pentru că le‑a tulburat secretele;

Fascinația diferenței n Prolog

Fascinatia diferentei preview304  
Fascinatia diferentei preview304  

The first pages from the book. Copyright © Editura TREI 2011. www.edituratrei.ro

Advertisement