Page 1


Editori:

Silviu Dragomir Vasile Dem. Zamfirescu Director editorial

Magdalena Mărculescu redactor

Victor Popescu DESIGN

Alexe Popescu Director producţie

Cristian Claudiu Coban Dtp

Mirela Voicu Corectură

Sînziana Doman Mihail Nacu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Richter, Horst-Eberhard Familia ca pacient: terapia conflictelor în cuplu și în familie / Horst-Eberhard Richter ; trad.: Raluca Hurduc. - Bucureşti : Editura Trei, 2016 Bibliogr. ISBN 978-606-719-528-6 I. Hurduc, Raluca (trad.) 159.9 ISBN 978-606-719-528-6

Titlul original: Patient Familie. Entstehung, Struktur und Therapie von Konflikten in Ehe und Familie Autor: Horst-Eberhard Richter Giessen (Psychosozial-Verlag) Copyright © 2007, Psychosozial-Verlag, Giessen, Germany. Copyright © Editura Trei, 2016 pentru prezenta ediţie O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20 e‑mail: comenzi@edituratrei.ro www.edituratrei.ro


Cuprins Mulțumiri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

7

1. Psihoterapie și realitate socială . . . . . . . . . . . . 11 2. Câteva reflecții asupra problemelor familiei într‑o societate în schimbare . . . . . . . . . . . . . . 33 3. Despre teoria psihanalitică a conflictelor familiale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 51 4. Structura nevrozelor familiale, a nevrozelor de simptom și a nevrozelor de caracter . . . . . 66 5. Exemple de nevroze familiale de simptom . . . 73 Studiu de caz: „Când erai depresiv îmi plăceai mai mult“. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 75 Studiu de caz: Impotența alternează cu frigiditatea.. 78 Studiu de caz: Copilul crește, mama se îmbolnăvește.. 80

Tipuri de nevroze familiale de caracter . . . . . . . . . . . . . . 83 6. Familia cu nevroză de angoasă — Cuvânt‑cheie: „sanatoriu“ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 85 Studiu de caz: Iepuraș în vizuină — în trei. . . . . . . . 92 7. Familia paranoidă — Cuvânt‑cheie: „fortăreață“ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 105

5


Studiu de caz: O să le arătăm noi lor!. . . . . . . . . . . . 109 Studiu de caz: Cine vrea să extermine sexul.... . . . . . 113 Studiu de caz: Dans în jurul îngerului bolnav. . . . . . 117

8. Familia isterică — Cuvânt‑cheie: „teatru“ . . . . 125 Studiu de caz: Strălucirea și decăderea unei trupe de teatru. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 128 Studiu de caz: Pe cei din întuneric nu îi vezi. . . . . . . 134

9. Psihoterapie și consiliere de familie — dezvoltare, sarcini, cadru . . . . . . . . . . . . . . . . . 139 10. Ce familie este potrivită pentru psihoterapia de familie? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 154 11. Ce psihoterapeut este potrivit pentru psihoterapia de familie? . . . . . . . . . . . . . . . . . . 173 Exemple de terapie de familie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 185 12. Război și pace într‑o familie de muncitori . . . 187 13. O fiică de 30 de ani se maturizează . . . . . . . . . 199 14. Soții se duelează cu armele simptomelor . . . . 225 15. O „consiliere simplă“: o oaie neagră este acceptată . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 238 16. Unde poate eșua psihoterapia de familie . . . . 253 17. Psihanaliză și psihoterapie de familie — rude legitime? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 263 Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 273 Note . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 279

6

Familia ca pacient


MulŢumiri Mulțumesc tuturor colegilor de la Clinica Universitară de Medicină Psihosomatică din Gießen, care, încă de la înființarea acesteia, în 1962, mi s‑au alăturat în eforturile de a promova psihanaliza și aplicațiile ei la nivel social. Sugestiile lor critice au stimulat decisiv apariția acestei cărți.

Horst‑Eberhard Richter

Gießen Martie, 1970

7


Din discuția preliminară cu niște părinți care au venit cu fiica lor la psihoterapie Mama, despre fiică: Fata nu mai are contact cu nimeni. S‑a închis în ea complet. Abia dacă mai vorbește cu mine. Nu mai pot să mai ajung la ea în niciun fel. Când îi spun asta, se înfurie. Se întâmplă ceva îngrozitor cu ea. După o jumătate de oră: Mama: Eu sunt extrem de preocupată de fiica mea. Am putea face atât de multe lucruri împreună. Soțul meu e foarte cufundat în munca lui... Tatăl, întrerupând‑o: Așa e, dar nu poți să spui acum că stau prea puțin pe‑acasă... Mama: Chiar și așa, cea mai mare parte a timpului îți vezi tot de treburile tale. Nu am nimic împotrivă. Numai că deseori mă simt singură. Terapeutul: Ați venit aici pentru a‑mi cere să o tratez pe fiica dumneavoastră, din cauza dificultăților ei de relaționare. Acum mi se pare că vă simțiți cu toții suprasolicitați. Dumneavoastră (către mamă) suferiți pentru că soțul vă oferă prea puțin timp împreună.

9


Iar tatăl și fiica reacționează ca și când ar trebui să ofere mai mult decât o pot face. Și astfel nu vă mai înțelegeți unii pe alții. Mama: Aveți dreptate; în ceea ce mă privește, nici eu nu mai pot să suport asta. Cred că și eu am nevoie de psihoterapie, la fel de mult ca fiica mea.

10

Familia ca pacient


1 Psihoterapie și realitate socială Psihanaliza a dezvoltat un nou domeniu de aplicare, și anume cercetarea și terapia conflictelor de grup. Există mulți psihanaliști care au încetat să mai considere individul izolat ca purtător al unui aparat psihic a cărui funcționare este prezentată prin plăcerea mai mică sau mai mare, respectiv, neplăcerea care însoțește trăirea de sine. Dimpotrivă, ei au învățat să pună în relație starea psihică a individului cu cea a grupului care acționează asupra individului și care este influențată, la rândul ei, de fiecare individ. Mai mult ca niciodată, este apreciată acum marea influență pe care o au, în cadrul familiei, procesele de schimb conștiente, și în special cele inconștiente, asupra persoanei și formei prin care iese la iveală o tulburare psihică, precum și asupra modului în care ea evoluează. Deseori vedem cum un individ cu tulburări emoționale nu se poate însănătoși atâta vreme cât viața în familia sa este profund perturbată; și atâta vreme cât familia are nevoie, de exemplu, de un membru care să greșească în permanență, pe post de țap ispășitor, sau de un copil‑problemă neputincios, pentru a putea canaliza o tensiune din cadrul grupului, care altfel ar fi de

11


nesuportat. Tulburării psihice îi revine în acest fel un rol special pe care restul familiei îl solicită inconștient de la victima respectivă. Un demers psihoterapeutic poate fi împiedicat de faptul că familia nu dorește să elibereze victima din rolul pe care i l‑a atribuit. Dar, chiar și dacă reușim eliberarea individului‑problemă din rolul său de salvator al familiei, trebuie să fim conștienți că familia va găsi scăpare într‑o altă modalitate, nu mai puțin dezastruoasă, de canalizare a tensiunilor din interiorul ei. Concret: în momentul în care un copil învață să se apere mai bine de rolul de țap ispășitor care rezolvă conflictele dintre părinți, aceștia își caută rapid un alt copil prin intermediul căruia să își descarce tensiunile din căsnicie. Sau un alt caz: o familie în care membrul cel mai slab, decompensat din cauza unui conflict comun, s‑a însănătoșit, adoptă brusc o atitudine prin care tratează cu neîncredere ostilă pe oricine din exterior. Conflictul nerezolvat se va menține acoperit cât timp familia reușește să își păstreze solidaritatea în lupta împotriva dușmanilor din exterior, care sunt atacați în mod irațional. Astfel de soluții se găsesc, de exemplu, în familii în care un membru eliberat de masochismul nevrotic nu mai este dispus să servească celorlalți drept țintă a agresivității necontrolate. Cu cât tulburările individuale sunt mai strâns legate de conflictele generale de grup, cu atât mai mare este pericolul ca o terapie pur individuală să nu funcționeze din cauza presiunii foarte mari exercitate de restul familiei, sau ca efectul psihoterapiei asupra individului să aibă ca rezultat doar faptul că familia își va căuta în interiorul sau în exteriorul ei noi victime asupra cărora să își abreacționeze într‑un mod nociv problema nerezolvată. Astfel de relații vor fi urmărite detaliat și diferențiat în continuare. Cu ajutorul lor vom putea înțelege motivul

12

Familia ca pacient


pentru care, în multe cazuri, a apărut nevoia de a oferi, pe lângă o psihoterapie individuală, și un demers psihoterapeutic adresat întregii familii. Și avântul luat de consilierea de cuplu și familie se poate înțelege, printre altele, ca o necesitate de mai bună înțelegere a structurii și influenței pe care o pot exercita problemele de grup. Utilizarea cunoștințelor psihanalitice în conflictele interpersonale a dus la progrese remarcabile, iar consilierea psihologică a cuplurilor căsătorite, ca și cea a părinților și copiilor lor, poate fi realizată astăzi la un nivel științific superior și ne permite eliberarea treptată de pragmatismul diletant care a împovărat mult timp dezvoltarea consilierii psihologice de familie. Dar, odată cu extinderea perspectivei psihanalitice de la conflictul individual la conflictul familial, de la terapia individului la terapia familiei, se ridică o întrebare de o importanță fundamentală: dacă este adevărat că tulburările la nivel individual sunt codeterminate de conflictele familiale extinse, atunci trebuie să ne întrebăm, consecvent, mai departe: oare problemele familiei, la rândul lor, nu depind de influența generală exercitată de societate? Și, în acest caz, este suficient să tratezi psihoterapeutic tensiunile din cadrul unei familii, când acestea sunt influențate într‑o măsură importantă de factori sociali extrafamiliali? La sfârșitul acestui șir de reflecții, ne lovim de obiecțiile noii stângi radicale la adresa oricărei forme de psihoterapie. Aceste cercuri argumentează că sistemul nostru social represiv ar dăuna atât familiilor, cât și indivizilor, într‑o asemenea măsură, încât în locul unei psihoterapii private ar fi utilă o schimbare revoluționară a întregului sistem social. Și acuză psihoterapia că tot ce face este să încurajeze păstrarea sistemului actual nociv, încercând să readapteze la sistem indivizii sau familiile cu probleme. Întrucât astăzi sănătatea psihică ar însemna

13


în mod absurd să te simți bine în această ordine socială nesănătoasă și să funcționezi bine pentru scopurile acesteia. Prin urmare, psihanaliștii și psihoterapeuții ar fi niște conformiști care sprijină sistemul și care își folosesc în mod greșit puterea de înțelegere psihologică pentru a reduce disconfortul sau conflictele, în timp ce, împreună cu pacienții, își feresc privirea de la forțele distructive ale societății și încearcă, într‑un spațiu burghez privat, să faciliteze construirea unui ecran de ascundere a puternicei represiuni care există în realitate. În primul rând, trebuie luată în serios obiecția principială conform căreia o abordare consecventă a problematicii socio‑psihologice cere imperios extinderea analizei dincolo de conflictele familiale, asupra factorilor conflictuali din instituțiile sociale majore și, în final, asupra structurii întregii noastre ordini sociale. Așa cum o nevroză individuală poate fi interpretată deseori drept un simptom al unui conflict familial, o nevroză familială poate reprezenta în anumite situații un simptom al unor deficiențe sociale generale. Și, mai departe, trebuie să acceptăm gândul că reprezentările unei sănătăți armonioase, în sensul unei adaptări fericite și necritice a indivizilor sau familiilor la niște relații sociale nocive, nu reprezintă un principiu general potrivit unui psihoterapeut. În același timp, în argumentația criticilor radicali ai psihoterapiei se strecoară supoziții nejustificate. În primul rând, ar fi teoria care nu se susține în această simplificare, conform căreia toate nevrozele nu ar fi altceva decât niște răni purulente ale sistemului social actual. Dacă acesta ar fi schimbat printr‑o revoluție, nu ar mai exista nevroze și, prin urmare, nici nevoie de psihoterapeuți. Ne vom opri în cele ce urmează și asupra caracterului iluzoriu al acestei afirmații. Faptul că forma actuală a societății noastre este, în multe privințe,

14

Familia ca pacient


deficientă și are nevoie de schimbare este o convingere împărtășită de aproape toți psihanaliștii. Până la urmă, nu numai că mulți dintre noii critici importanți ai societății se servesc de cele mai recente mijloace și insight‑uri oferite de psihanaliză, dar o parte din aceștia au fost, respectiv sunt ei înșiși psihanaliști. Preocuparea pentru înnoirea conceptelor și a organizării vieții noastre sociale i‑a determinat pe mulți psihanaliști să activeze nu numai ca psihoterapeuți, ci și să abordeze, ca cercetători și publiciști, problematici referitoare la critica socială. În fapt, abordarea intelectuală psihanalitică se obligă la o includere a proceselor și structurilor socioculturale printre fenomenele din care trebuie revelate și înlăturate mecanismele iraționale ale negării și alte forme de ascundere a conflictelor. Psihanaliștii încearcă să analizeze fenomenele nevrotice colective pe baza analogiilor cu cazurile clinice individuale; ei depind, desigur, de o colaborare strânsă cu cercetătorii empirici ai societății dacă doresc să contribuie cu idei cu adevărat valoroase în domeniul sociologiei politice. Cu toate acestea, pretenția ca psihanaliza să se transforme total în analiză socială și să renunțe la domeniul psihoterapiei clinice este greu de înțeles. Ce s‑ar întâmpla atunci cu oamenii care, din cauza unor probleme timpurii în educație, suferă astăzi de boli nevrotice? Ar trebui să îi îmbărbătăm cinic, asigurându‑i că generațiile următoare vor avea mai puțin de suferit, deoarece între timp va fi avut loc o ameliorare a sistemului de educație? Oare nu au ei dreptul la tratarea, cu mijloacele psihoterapiei, a afecțiunilor dobândite, pentru a se elibera cât se poate de mult de ele? Și ce s‑ar întâmpla cu toți ceilalți care dezvoltă tulburări psihogene, sub presiunea factorilor socioculturali actuali, fără ca psihoterapeutul să aibă capacitatea de a evita complet aceste influențe sociale? Ce ar trebui să facă acesta — de exemplu — cu un copil

15


ai cărui părinți, în preocuparea lor de supraadaptare la idealul perfecționist de performanță al societății noastre, practică o educație bazată exclusiv pe ambiție și îi provoacă prin aceasta copilului o decompensare nevrotică? Psihoterapeutul ar putea încerca să îi facă pe părinți, poate și pe profesori, să fie mai toleranți. Și ar reuși, poate, prin psihoterapie, să îl ajute pe copil să se apere mai bine de presiunea exterioară nocivă. Dar ar fi absurd ca acest ajutor să fie refuzat cu argumentul că, în primul rând, societatea este cea care trebuie să își revizuiască atitudinea greșită de absolutizare a idealurilor ei de performanță. Psihanalistului nu‑i este ușor să evite impresia că strigătul de luptă cu care psihoterapia s‑ar preda în fața unui acționalism pur politic ar trăda în subsidiar ceva din acea lipsă de umanitate pe care acesta se presupune că ar dori s‑o înlăture. Cum poate fi considerată vindecarea indivizilor sau familiilor cu tulburări psihice drept o deviere condamnabilă de la problemele sociopolitice, aparent singurele relevante? Există motive să suspectăm că n‑ar fi exclus ca unele grupări extremiste să fi luat în calcul chiar o propagare nestingherită a suferinței psihice ca mijloc strategic pentru îmbunătățirea materiei prime necesare pentru răsturnarea socială spre care tind. Însă chiar și o astfel de strategie inumană s‑ar baza pe o iluzie: nevroticii sunt cel mai puțin indicați să vindece societatea. Doar indivizii care pot să își gestioneze propriile probleme oarecum deschis și, în orice caz, fără limitări nevrotice majore pot realiza o schimbare a normelor sociale în direcția unei toleranțe lipsite de represie. Așa cum a arătat Freud1, nevroticul trebuie să reproducă mereu conflictele nerezolvate, dintr‑o compulsie la repetiție inconștientă. Chiar dacă se agită plin de pasiune pentru apărarea țelurilor progresiste ale societății, el va fi mereu incapabil să conceapă și să permită altora orice

16

Familia ca pacient


libertate pe care nu o are în interiorul său. În momentul victoriei împotriva opresorului extern, spre disperarea sa și a celor din jurul său, din cauza compulsiei sale nevrotice, el va trebui să distrugă din nou șansele pe care le câștigase prin propria luptă plină de pasiune. Acesta este încă un motiv pentru care lucrul cu nevrozele familiale și individuale, pe lângă toate eforturile politice importante făcute pentru îmbunătățirea relațiilor sociale în general, merită o semnificație mai mare decât sunt dispuși să îi acorde astăzi criticii radicali de stânga. Orice psihoterapie reușită oferă posibilitatea unei familii, respectiv unui individ, de a‑și gestiona propriile probleme cu mai mult curaj și mai deschis, de a le înțelege cu mai multă claritate și de a le limita efectele iraționale distructive asupra contactului lor atât cu realitatea socială, cât și cu ei înșiși. În acest fel, fiecare demers psihoterapeutic reușit creează un nou mic punct de sprijin pentru realizarea și impunerea unor forme mai libere de educație și de viață socială în general. Mulți critici imperturbabili ai psihoterapiei afirmă: ceea ce voi, psihoterapeuții, formulați așa de frumos și programatic despre scopul terapiei voastre nu faceți deloc în realitate. Voi doar anunțați, doar tindeți spre o lărgire a conștiinței și o creștere a responsabilității sociale. Voi oferiți analizanzilor voștri ideea că au șanse să gestioneze îndatoririle sociale eliberați de negare și alte apărări autoritare. În realitate, asta nu este decât o promisiune iluzorie. Practica vine să contrazică aceste principii care sună așa de frumos. În realitate, voi vă ajutați clienții doar să se apere individual mai bine de relațiile sociale dăunătoare sau eventual să se identifice cu structurile sociale dezastruoase, ca mecanism de evitare a conflictului. Psihanalizei îi revine sarcina de a nu se menaja, atunci când i se cere să își folosească instrumentele, pentru descoperirea autoamăgirilor. De fapt este foarte

17


ușor să demonstrezi că încurajarea metodelor de negare sau de identificare, respectiv contraidentificare conformistă cu forțele represive este diametral opusă principiilor declarate ale psihanalizei. Oricum, trebuie verificat cu seriozitate dacă nu cumva sub eticheta „psihanaliză“ sau „psihoterapie“ se întâmplă în practică tocmai acele lucruri la care se referă criticii. Obiecțiile ridicate în mai multe ocazii se referă la două aspecte: 1. Psihoterapia analitică ar îndepărta prea tare pacienții de realitatea socială, ocupându‑se exclusiv de conflictele psihice interne și elaborarea lor. 2. Scopul medical, eliberarea de suferință, ar transforma deseori psihoterapia analitică într‑o „terapie de adap‑ tare“ indiferentă. Punctul 1: Prima obiecție se referă la două chestiuni care trebuie evaluate diferit, în funcție de semnificația lor. Psihanaliza și toate metodele psihoterapeutice derivate din ea (de exemplu, terapia analitică de familie, terapia analitică de grup) se bazează în principal pe metoda introspecției. Pacienții își observă procesele psihice interne și reflectează asupra motivelor comportamentului lor. În terapia de familie sau de grup, sunt studiate și elaborate, pe lângă acestea, și procesele care au loc în fundal, între persoanele implicate. În orice caz, obiectul terapiei sunt sentimentele, dorințele, mecanismele de apărare descoperite prin „privirea introspectivă“. Lumea exterioară este luată în considerare în măsura în care se ridică întrebarea, în cursul tratamentului: „Cum se raportează pacienții la realitatea exterioară și de ce se raportează în acest fel?“ Întrebarea inversă: „Ce face lumea exterioară cu pacienții?“ joacă doar un rol secundar în terapia individuală, iar în terapia de familie este luată

18

Familia ca pacient


în considerare în măsura în care, de pildă, părinții unui copil bolnav pot fi incluși printre agenții societății. Totuși, trebuie recunoscut faptul că, în general, scopul metodei de introspecție utilizată în prezent este tocmai acela ca pacienții să câștige o distanță cât mai mare față de relațiile cu lumea exterioară, care să le permită să se obiectiveze. În acest sens, afirmația că psihanaliza ar îndepărta analizanzii de realitatea socială este extrem de corectă. Doar scopul acestei tehnici este complet altul față de cel pe care îl presupun criticii psihanalizei, și anume nu o slăbire definitivă a acestei relații, ci doar clarificarea ei. Indivizii cu tulburări psihice sunt inițial doar parțial capabili să experimenteze relația cu realitatea socială exact așa cum este aceasta din urmă. Ei au de‑a face cu o imagine caricaturală a realității, amestecată cu multe proiecții inconștiente ale propriilor probleme interne. Lungul proces de autocunoaștere dintr‑o terapie analitică îi învață în primul rând pe pacienți ce procent din realitate, sub influența conflictelor lor inconștiente, vedeau ei înainte distorsionat, nu vedeau deloc sau gestionau greșit. Durata și temeinicia acestui proces, dacă este dirijat corect, îi ajută pe mulți pacienți, pentru prima oară, să obțină o imagine a situației lor personale și a celei sociale generale, curățată de distorsiunile nevrotice, și îi ajută să se dedice de acum încolo, cu o energie intactă, îndatoririlor sociale mai bine înțelese. În terapia analitică realizată ca la carte, între autocunoașterea introspectivă și angajamentul social semnificativ nu există o relație de excludere, ci dimpotrivă, una de sprijin reciproc. Pentru a realiza acest scop al terapiei analitice, analiștii a trebuit și trebuie să învețe în permanență să își adapteze metoda condițiilor terapeutice aflate într‑o continuă schimbare. În perioadele în care terapiile analitice erau în medie mult mai scurte, idealul putea fi

19


realizarea analizei într‑un fel de claustrare, din dorința ca pacienții să se retragă, pe parcursul acestei faze relativ scurte, în sine înșiși și în terapie, și, pe cât posibil, să nu ia nicio hotărâre practică importantă. Acest principiu a trebuit să fie abandonat în momentul în care terapia s‑a lungit din motive de creștere a meticulozității. A trebuit recunoscut faptul că abilitatea decizională a pacientului mai degrabă ar putea suferi, dacă nu ar fi sprijinită explicit pe parcursul terapiei devenite din ce în ce mai lungi. De atunci, abordarea psihanalitică s‑a schimbat substanțial. Acțiunile efective ale pacienților din timpul ana‑ lizei nu mai sunt considerate în principiu o „punere în act“ care perturbă analiza, ci mai curând un aspect important al travaliului analitic. Rangell, președintele Asociației Internaționale de Psihanaliză, în anii 1970, de pildă, a susținut explicit, în mod repetat, necesitatea analizării permanente și în special a întăririi Eului pacientului în funcția sa de luare a deciziilor. Și, cu toată îndreptățirea, el își manifestă speranța și în direcția unei cercetări mai intense a funcției decizionale, cu concluzii teoretice de o importanță deosebită: „Probabil cea mai urgentă sarcină sociopsihologică aflată în fața noastră (a psihanaliștilor) este aceea de a obține o înțelegere a procesului decizional în termenii psihologiei abisale“2. De aceea, criticii psihanalizei se înșală cu siguranță atunci când presupun că, în sine, psihoterapia psihanalitică — pe care o cunosc doar din formulările sale timpurii — ar neglija relațiile sociale ale pacienților în favoarea unei lumi intrapsihice supraevaluate. Totuși, există un alt fapt care îndreptățește îndoielile, în acest context. Auzim uneori despre psihoterapeuți care, fără să țină seama de progresele realizate în psihanaliză, tratează cu neplăcere acțiunile pacienților lor în lumea exterioară și își închipuie că toate complicațiile externe ale pacienților lor sunt de fapt doar deplasări sau

20

Familia ca pacient


reacții de fugă din situația terapeutică. Pacienții au atunci impresia că terapeutul dorește să audă cât se poate de puțin despre acțiunile lor. Deși, în felul acesta, este introdus de fapt un element moralizator autoritar în terapie, eu nu susțin că pacientul și terapeutul sunt conștienți de asta. Dimpotrivă, se poate întâmpla ca ambele părți să‑și satisfacă astfel o tendință de „supraidealizare a analizei“ (Greenacre3). Asemenea distorsiuni ale situației terapeutice pot apărea, desigur, mai ușor în terapiile individuale decât în cele de grup. Aici, analiza devine un fel de ritual religios. Analistul și analizandul se susțin reciproc în ideea că psihanaliza ar fi ceva nemaipomenit de măreț și, în plus, atotputernic. Această supraevaluare izvorâtă din nevoi narcisice nesatisfăcute poate duce la transformarea orelor petrecute împreună pentru reflectare și meditare, într‑o oază minunată aflată în mijlocul unei realități nesatisfăcătoare și, mai presus de toate, înfricoșătoare. În acest fel, devine evidentă totodată și semnificația de refugiu a unei analize supraevaluate în acest mod: amândoi, pacient și analist, își mențin sentimentele agresive la distanță de situația analitică, folosindu‑le pentru devalorizarea realității exterioare (Greenacre). Ei realizează împreună o formațiune reacțională resentimentară: reinterpretează realitatea socială neplăcută drept ceva total lipsit de importanță. Mergând de la dispreț până la dezgust — produse ale dezvoltării resentimentului — ei devalorizează realitatea exterioară în favoarea unei devoțiuni de‑a dreptul religioase față de gloriosul imperiu psihic interior, cu simbolurile sale minunate și procesele dinamice secrete. Lumea adevărată se află în interior, cred ei cu putere, iar în exterior totul este doar aparență. În acest fel, ei își justifică în mod iluzoriu retragerea din fața solicitărilor realității practice în lumea „ca și când“ a analizei. În acest fel, își creează un scut protector de tipul

21

Familia ca pacient 21pag  

The first pages from the book. Copyright © Editura TREI 2016. www.edituratrei.ro

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you