__MAIN_TEXT__
feature-image

Page 1

ColecĹŁie coordonată de Simona Reghintovschi


Albert Ellis

Evoluția unei revoluții Bazele psihoterapiei rațional-emotive Editori: James McMahon, Ann Vernon

Traducere din engleză de Mihaela Chereji


Editori: SILVIU DRAGOMIR VASILE DEM. ZAMFIRESCU Director editorial: MAGDALENA MĂRCULESCU Redactor: MANUELA NICOLAE Coperta: FABER STUDIO Director producţie: CRISTIAN CLAUDIU COBAN Dtp: CORINA REZAI Corectură: DUȘA UDREA RODICA PETCU Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României ELLIS, ALBERT Evoluţia unei revoluţii. Bazele psihoterapiei rațional-emotive / Albert Ellis ; trad.: Mihaela Chereji. - Bucureşti : Editura Trei, 2015 Bibliogr. Index ISBN 978-606-719-056-4 I. Chereji, Mihaela (trad.) 159.9 Titlul original: Evolution of a Revolution: Selections from the Writings of Albert Ellis Autor: Albert Ellis Editori: James McMahon si Ann Vernon Copyright © 2010 Albert Ellis Institute Copyright © Editura Trei, 2015 O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20 e‑mail: comenzi@edituratrei.ro www.edituratrei.ro

ISBN: 978‑606‑719‑056‑4


Cuprins 7

Prefață

9

Introducere

25

Capitolul 1. Originile psihoterapiei raţional-emotive

69

Capitolul 2. Recunoaşterea şi atacarea comportamentului nevrotic

95

Capitolul 3. Contextul şi cauzele problemelor maritale

125

Capitolul 4. Când vom înceta să amânăm educaţia sexuală?

133

Capitolul 5. Diferenţe şi devieri în comportamentul sexual

153

Capitolul 6. Moduri de a gândi şi a simţi

175

Capitolul 7. Autoactualizarea

199 Capitolul 8. Explicarea terapiei raţional-emotive şi compor‑ tamentale utilizând modelul ABC 217

Capitolul 9. Cucerirea anxietăţii

241

Capitolul 10. A face faţă dizabilităţii

259 Capitolul 11. Intervenţia terapeutică la pacienţii psihotici şi la cei cu borderline cu elemente psihotice


289 Capitolul 12. Intervenţia în cazul copiilor cu tulburări de conduită 331

Capitolul 13. Argumentele terapiei raţional-emotive şi comportamentale în favoarea autoaprecierii

351

Capitolul 14. Ţintind spre fericire cu terapia raţional-emo‑ tivă şi comportamentală prin depăşirea stării de inerţie

363 Capitolul 15. Gestionarea sentimentelor de timiditate şi inadecvare 397 Capitolul 16. Acceptarea de către individ a incertitudinii şi a probabilităţii 421

Capitolul 17. Formarea personalităţii şi a caracterului

457 Capitolul 18. Toleranţa scăzută la frustrare: anxietatea eului şi anxietatea de disconfort 487 Capitolul 19. Un tip de psihoterapie activ-directivă 507 Capitolul 20. Vinovăţie, responsabilitate şi psihoterapie 519

Capitolul 21. Cum şi în ce situaţii credinţa în soartă ajută psihoterapia

527 Capitolul 22. O situaţie în care terapia raţional-emotivă şi comportamentală nu a funcţionat pentru mine 533 Capitolul 23. Alfa şi Omega: zece reguli pentru a atinge fericirea personală 537 Index


Prefaţă La cincizeci de ani de la înfiinţarea Institutului Albert Ellis (AEI), organizaţie nonguvernamentală, membrii Consiliului de Administraţie al acestuia s-au reunit pentru a discuta modalităţi de a-l comemora pe Albert Ellis şi de a aduce un tribut vieţii şi muncii sale. Membrii consiliului au decis să publice anumite scrieri pentru a sprijini activitatea Institutului şi să ofere burse în cadrul Institutului în numele lui Albert Ellis. Un alt obiectiv convenit a fost acela de a pregăti o carte cu selecţii din scrierile lui Ellis. Alături de această carte, se estimează că vor fi publicate alte şase în următoarele domenii: filosofie, educaţie, adicţii, sex-căsătorie-familie, religie şi cercetare. La acestea vor contribui atât membrii Consiliului de Administraţie al Institutului, cât şi experţi cum sunt: Raymond DiGiuseppe, Windy Dryden, Kristene Doyle, Daniel David, F. Michler Bishop şi Steve Johnson, colaboratori ai Institutului Albert Ellis de mulţi ani. Ne aşteptăm ca în vara anului 2010 să fie publicată prima carte cu fragmente din scrierile lui Ellis1, iar următoarele, ulterior, la diverse momente. Albert Ellis a fost un scriitor prolific, dovadă fiind cele peste şaizeci de cărţi care l-au avut ca autor sau coautor şi cele peste 1

Varianta în limba engleză a prezentei cărţi a fost publicată în septembrie 2010. (N.t.)

Evoluția unei revoluții § Prefaţă


8

şapte sute de articole apărute în publicaţii de specialitate, reviste sau sub forma unor capitole ale unor lucrări. Prin intermediul prezentei cărţi şi al celor care îi vor urma, Consiliul de Administraţie al AEI îşi propune să aducă un omagiu fondatorului Institutului şi binefăcătorului care a generat monumentala revoluţie cognitivă în psihoterapie la mijlocul anilor ’50. De menţionat este faptul că publicaţiile în memoria lui Ellis vor sintetiza scrierile sale, demonstrând astfel evoluţia gândirii lui Ellis din 1955 până în 2007, anul morţii sale. New York, 26 februarie 2010 Jeffrey Bernstein, preşedinte al Consiliului de Administraţie al Institutului Albert Ellis2

2 Jeffrey Bernstein era preşedinte al Consiliului de Administraţie al Institutului Albert Ellis la momentul publicării volumului în limba engleză. (N.t.)

ALBERT ELLIS


Introducere Contextul iniţial Albert Ellis s-a născut în Pittsburg în anul 1913, dar a trăit cea mai mare parte a vieţii în New York, unde a murit în anul 2007 la vârsta de 93 de ani. A fost cel mai mare dintre cei trei copii ai unei familii de evrei de clasă medie superioară, care s-a destrămat în cele din urmă, părinţii săi divorţând. Albert a avut diverse probleme de sănătate, copil fiind, inclusiv afecţiuni ale rinichilor care au necesitat spitalizări îndelungate. A fost un elev strălucit, începând să scrie eseuri de la vârsta de 12 ani. De asemenea, a fost un cititor pasionat, susţinând că la vârsta de 16 ani citise deja lucrările lui Immanuel Kant. A avut mari dificultăţi din cauza fobiei sociale de-a lungul copilăriei sale şi în anii adolescenţei şi a devenit destul de anxios cu privire la întâlnirile amoroase. Totuşi, a depus mari eforturi să îşi depăşească anxietatea, invitând să iasă cu el o sută de femei pe care le-a întâlnit în Grădina Botanică. Acest „exerciţiu de atac al ruşinii“ (shame attack), cum l-a numit mai târziu, i-a permis să lupte împotriva fricii de a fi respins. După absolvirea liceului în Bronx, a urmat Școala de Afaceri Baruch în New York. După absolvire, şi-a propus să devină

Evoluția unei revoluții § Introducere


10

bogat, lucrând ca vânzător la un magazin de haine şi în acelaşi timp scriind ficţiune. A scris o jumătate de milion de cuvinte despre Marx şi despre filosofia socială a comunismului, dar a renunţat, concluzionând că întregul proiect socialist radical nu va mai face faţă birocraţiei şi se va prăbuşi. A încercat, de asemenea, să scrie numeroase piese de teatru în speranţa că acestea se vor juca la Great White Way, însă fără succes. În anii ’30, Ellis susţinea că a citit mii de articole despre sex, întâlniri amoroase, curtare şi căsătorie. Pentru că era interesat de relaţiile romantice şi sexuale, a început să dea sfaturi prietenilor şi familiei şi a înfiinţat organizaţia numită LAMP — un acronim pentru Love and Marriage Program (Program despre Dragoste şi Căsătorie). Un avocat l-a sfătuit să se înscrie la studii în domeniul psihologiei clinice, astfel încât sfaturile sale privind relaţiile de cuplu să devină mai credibile. Deşi a avut în vedere să devină un psihiatru faimos, a optat pentru un master în psihologie clinică la Colegiul Pedagogic al Universității Columbia, urmând apoi un program doctoral în cadrul aceleiaşi universităţi. Pentru lucrarea de doctorat, Ellis a propus, iar facultatea a acceptat să studieze viaţa sexuală a studentelor din cadrul universităţii. Totuşi, administraţia universităţii a respins decizia facultăţii pe motiv că, dacă părinţii ar afla informaţii privind viaţa sexuală a fetelor lor, ar fi posibil ca aceştia să îşi retragă fiicele de la Columbia University. S-a presupus că publicitatea negativă ar fi putut avea consecinţe nefaste asupra bugetului universităţii. Astfel, Ellis a ajuns să realizeze un studiu mai teoretic, mai exact, utilizarea MMPI (Minnesota Multiphasic Personality Inventory) şi a altor teste pentru predicţii clinice. Un rezumat al lucrării sale de doctorat a fost publicat în Psychological Bulletin. Acest lucru nu i‑a sporit însă popularitatea lui Ellis în

ALBERT ELLIS


cadrul comitetului profesoral de la Columbia University, deoarece mulţi nu publicaseră încă în ceea ce avea să devină una dintre cele mai prestigioase publicaţii de specialitate. Încă înainte de a primi titlul de doctor în 1947, Albert Ellis a lucrat ca psiholog pentru statul New Jersey, având o mulţime de responsabilităţi în cadrul Sex Offenders Clinic. Obişnuia să se întâlnească seara cu alţi pacienţi în Manhattan, de unde făcea naveta. A reuşit să ajungă psihologul coordonator al statului New Jersey. După ce a primit titlul de doctor, Ellis a ales să studieze psihanaliza. După doi ani de analiză intensă, a început terapia sub supervizare, lucrând cu propriii clienţi. La acea vreme, în New York, psihanaliza şi revizionismul psihanalitic reprezentau cele mai puternice orientări ale psihoterapiei, în timp ce psihoterapia nondirectivă propusă de un alt absolvent al Teachers College (Carl Rogers în 1931) lua avânt. Tehnicile comportamentale (behavioriste) ale lui Watson, Skinner şi alţii erau combinate cu altele în cadrul unor intervenţii eclectice, cum ar fi încercarea lui Dollard şi Miller de a uni psihanaliza şi behaviorismul. Mai târziu, Truax avea să conceptualizeze psihanaliza ca o tehnică comportamentală în care răspunsurile de tipul „îhî“ ale analistului sau terapeutului de orientare psihanalitică funcţionau ca o recompensă pentru concluzia pe care terapeutul îşi dorea să o audă. Cu mult înaintea lui Truax, Ellis a ajuns la aceeaşi concluzie! Albert Ellis a renunţat la slujba sa din New Jersey pentru a lucra pe cont propriu ca psihoterapeut în Manhattan. Avea o înclinaţie pentru ceea ce înseamnă a fi eficient şi a încercat să operaţionalizeze o serie de concepte psihanalitice. Deşi conştientiza utilizarea în psihanaliză a unor concepte dogmatice, acestea făceau parte din teorie. Şi-a dat, de asemenea, seama destul de repede că multe dintre principiile psihanalizei — deşi funcţionau

11

Evoluția unei revoluții § Introducere


12

din perspectivă clinică — nu puteau fi testate. În perioada în care se formase el, de exemplu, şedinţele dintre terapeut (sau analist) şi pacient (sau client) nu puteau fi urmărite de un supervizor. Ceea ce conta era raportul predat de student terapeutului supervizor, indiferent de cât de inacurat sau distorsionat era. Pe măsură ce Ellis pătrundea mai adânc în psihanaliză, devenea mai dezamăgit. Apoi, într-o zi, în 1953, lucra cu o pacientă femeie care nu reuşea să obţină un loc de muncă şi fusese intervievată de mai mulţi intervievatori bărbaţi. Ea îşi atribuia performanţa scăzută fricii sale de bărbaţi, fiindcă bărbaţii cu o anumită autoritate îi aminteau de tatăl ei care o bătea când era copil. Ellis a făcut o remarcă sarcastică (poate pe fondul frustrării): „Dar tatăl dumneavoastră este mort“. Imediat, pacienta a replicat ceva de genul: „Vreţi să spuneţi că nu tatăl meu este cel care mă sperie atât de tare, ci ceea ce îmi spun chiar acum despre trecut mă face să mă simt astfel?“, Ellis a replicat: „Da, şi faptul că vă spuneţi încontinuu acelaşi lucru nu face altceva decât să vă întărească credinţa falsă“. În acel moment, în cadrul relaţiei dintre pacient şi Albert Ellis a luat naştere revoluţia cognitivă în psihoterapie. După ce a analizat implicaţiile a ceea ce se petrecuse între el şi pacientă, Ellis a prezentat evenimentul ca teorie a sa la întâlnirea anuală din 1955 a Asociaţiei Psihologilor Americani (American Psychological Association — APA). Apoi şi-a conturat mai clar teoria şi a prezis că într-o zi aceasta va devansa în popularitate psihanaliza şi psihoterapia nondirectivă. În anul 1957, datorită interesului său îndelungat faţă de relaţii, a scris How to Live with a Neurotic3. Acea carte explica o parte dintre tehnicile sale pe care le-a numit apoi terapie raţională (rational therapy). 3

Cum să trăim alături de un „nevrotic” acasă și la locul de muncă., Trei, 2010. (N.red.)

ALBERT ELLIS


Mai târziu, a realizat că eticheta „raţională“ a reprezentat, de fapt, o mare greşeală deoarece deschidea calea spre critici precum practicarea unei terapii superficiale, incapabilă să ajungă în profunzimea problemelor: cuvântul raţional era înţeles de unii ca a raţionaliza sau a căuta scuze. După prezentarea sa din cadrul APA în anul 1955 la Chicago, Ellis a continuat să scrie despre libertatea sexuală şi să lucreze în această direcţie. A scris texte cu privire la tabuul incestului, Art and Science of Love, şi a lăudat munca lui Alfred Kinsey. Ellis s-a alăturat unei echipe editoriale a unei publicaţii de renume despre sexologie şi a scris despre o tragedie sexuală americană. În 1959, Ellis, fratele lui şi alţi câţiva prieteni au înfiinţat Institutul pentru o viață rațională în statul New York. Scopul era dezvoltarea psihologiei ştiinţifice, iar actul constitutiv reflectă un real efort de a evita orice fel de dogme. După înregistrarea Institutului, New Yorkul a fost martorul unui alt moment important, mai exact certificarea psihologilor — a fost pentru prima dată când certificarea s-a realizat la nivel de stat (1957). Institutul a fost condus din apartamentul lui Ellis înainte de achiziţionarea clădirii de pe Strada 65 numărul 45, din nordestul Manhattanului. Alături de articole, prezentări, texte despre sex, dragoste şi căsătorie, în special Creative Marriage scrisă împreună cu Robert Harper şi apărută în anul 1961, Ellis şi Harper au scris A Guide to Rational Living publicată în anul 1961 (şi republicată circa 15 ani mai târziu). S-a vândut în peste un milion de exemplare. În anul 1962, Ellis a publicat cea mai importantă operă a sa, Reason and Emotion in Psychotherapy. Textul a fost revizuit în 1994. El a reprezentat fundalul teoriei sale, reunind raţiunea şi emoţia (legătură foarte importantă pentru teoria sa, când a fost prezentată pentru

13

Evoluția unei revoluții § Introducere


14

prima dată la Chicago în anul 1955) şi susţinând teoria ABC a personalităţii. Aceste două elemente au devenit esențiale pentru echilibrul muncii lui Ellis, alături de autoacceptarea necondiţionată şi de respingerea absolutismelor prin care cerem ca viaţa să fie diferită faţă de cum este ea de fapt. Mai târziu, în 1976, după ce Ellis a citit cartea lui Michael Mahoney Scientist as Subject, şi-a dat seama că orice observator ar fi capabil să influenţeze rezultatul psihoterapiei, deci a vorbi despre obiectivitatea prezentării era mai mult un mit decât realitate. Mai mult, a învăţat că trecutul nu a cauzat prezentul, fiindcă aceasta ar însemna acceptarea unui sofism logic numit post hoc ergo proter hoc. Thomas Reid, filosoful şi clericul scoţian, a reacţionat dur când David Hume a invocat sofismul, Reid oferind un exemplu: pentru că noaptea vine după zi nu înseamnă că ziua cauzează noaptea. Regulile cauzalităţii implică mult mai mult decât o secvenţă temporală. Reid a conchis apoi că Hume nu oferea niciun fel de explicaţie pentru ideile sale că evenimentele trecute cauzează evenimentele prezente. Freud a contribuit la acelaşi sofism logic, însă în mai mare măsură. Ellis nu doar că a contestat cerinţele absolutiste din cauza rolului lor în generarea sau menţinerea gândirii nevrotice, dar a contestat şi psihanaliza. Ironic, Ellis a replicat că dacă pacienţii care beneficiază de psihanaliză îşi îmbunătăţesc starea, acest lucru are loc în ciuda psihoterapiei şi nu datorită ei. Totuşi, nimic din paragraful anterior nu a reprezentat un argument împotriva învăţării de la trecut. Ellis a susţinut că atunci când anumite amintiri încărcate emoţional sunt tratate ca şi cum ar avea loc în momentul prezent — sau sunt asociate din nou cu o emoţie — atunci persoana rămâne ancorată în ideea că trecutul reprezintă un prolog pentru prezent. Pentru

ALBERT ELLIS


că psihanaliza alocă atât de mult timp amintirilor, pacientul ar putea deveni atât de preocupat, spunea Ellis, încât să nu observe că prezentul este cel ce îi determină comportamentul. Implicarea în evenimentele trecute este înnoită cu scopul de a ţine încă vii resursele emoţionale investite. Puneţi capăt raţionamentului investiţiei emoţionale, susţinea Ellis, iar lanţul de evenimente care cauzează sau întreţine tulburarea se va rupe. Atât psihoterapeuţii de orientare freudiană, cât şi cei de orientare rogersiană erau interesaţi să afle despre investiţia emoţională sau ce simte pacientul în relaţie cu anumite situaţii sau evenimente — sau chiar despre emoţii trecute relevante pentru experienţa personală. Ellis a optat pentru calea inversă, şi pe bună dreptate. A susţinut că trăim utilizând limbajul, iar anumite lucruri pe care ni le spunem sunt raţionale pentru că sunt conforme cu realitatea, în timp ce altele sunt iraţionale pentru că o exagerează. Limbajul, fie el raţional sau nu, spunea Ellis, este logic. Deci, dacă un pacient crede că dacă ar fi capabil să navigheze îndeajuns de mult ar putea să cadă de pe pământ, acest lucru este iraţional pentru că pământul este rotund şi legile gravitației ar ţine barca la suprafaţă pe apă. Pe de altă parte, aceeaşi afirmaţie este logică: dacă pământul ar fi plat (ceea ce nu este cazul), ar fi logic să credem că cineva ar putea naviga atât de mult încât să se desprindă de pământ. Dar Ellis a mers şi mai departe. În explicaţia cu privire la teoria sa din 1955, precum şi în textul din 1961 scris cu Harper şi în a sa magnum opus, Ellis a susţinut că un gând şi un sentiment ar putea fi separate doar în cazuri izolate. A fost de acord că ar putea exista gânduri şi sentimente pure, dar că acestea sunt rare. În cea mai mare parte a timpului, un gând nu poate fi separat de un sentiment şi viceversa. În sprijinul acestei idei, care s-a

15

Evoluția unei revoluții § Introducere


16

dovedit a fi susţinută şi de psihofiziologie, Ellis a propus sintagma de raţional-emotiv (a se observa cratima) pentru a surprinde mai mult sau mai puţin conjuncţia constantă dintre cele două. Ellis a acordat o importanţă foarte mare legăturii dintre gânduri şi emoţii, precum a făcut-o şi Robert Woodworth înaintea sa în jurul anului 1918, în domeniul psihologiei experimentale, la Columbia University. Dacă gândul sau evenimentul activator (A-ul) este investit cu o emoţie sau, altfel spus, este asociat cu o consecinţă (C-ul), atunci, potrivit lui Ellis, (B-ul) leagă cele două fie pozitiv, fie negativ. Dacă legătura dintre A şi C este o cerere iraţională ca viaţa să fie diferită faţă de cum este, utilizând exprimări precum ar trebui, este nevoie, groaznic sau alte conexiuni, atunci cu siguranţă vom regăsi ca şi consecinţe emoţii negative. Anumite exemple de tipul unor propoziţii ar putea fi de folos pentru înţelegerea mai acurată a celor discutate. Sunt în avion (există turbulenţe) şi mă simt anxios. Vom denumi prima propoziţie A, ceea ce ştim sau evenimentul, iar următoarea propoziţie, consecinţa emoţională — emoţia sau C-ul. Ellis a susţinut, iar neurofiziologia a confirmat, că A nu cauzează C în creier: cele două nu sunt conectate în mod direct. Potrivit lui Elis, o afirmaţie iraţională, o evaluare, o cerere, o credinţă inconştientă sau anumite trebuinţe copilăreşti sunt implicate în legătura dintre A şi C sau altfel spus în B, procesul fiind extrem de rapid. A. Sunt în avion (unde există turbulenţe). B. Avionul nu ar trebui să zboare în acel fel; este posibil să se prăbuşească şi aş putea muri, iar acest lucru ar fi groaznic. C. Mă simt anxios.

ALBERT ELLIS


Ellis şi-a continuat argumentația aducând componenta de cercetare în sprijinul afirmaţiilor copilăreşti pe care ni le spunem nouă înşine. Dacă observăm copiii, putem remarca toate elementele modelului ABC, cum ar fi în exemplul că el mi-a luat mingea şi nu trebuia să facă acest lucru, pentru că acum sunt nervos. Dacă B-ul ar fi restructurat sau înlocuit cu anumite evaluări lipsite de încărcătura emoţională, mai raţionale, există mari şanse să se instaleze o stare de calm.

17

A. Sunt în avion (există turbulenţe). B. Dar frica nu mă va ajuta. Ştiu că nu avionul mă sperie, fiindcă el este doar metal şi plastic, şi nici turbulenţele nu mă sperie, pentru că, dacă ar fi aşa, toate avioanele s-ar afla la nivelul solului şi niciun pilot nu ar fi destul de raţio– nal să zboare cu avionul. Unde se menţionează în legile fizicii că nu ar trebui să existe turbulenţe când mă aflu eu în avion? Şi este această călătorie groaznică, cea mai nasoală călătorie cu avionul din istoria aviaţiei? Ar putea să fie inconfortabilă, dar există foarte puţine şanse să fie groaznică. C. Mă simt mai puţin anxios. În condiţii mai puţin anxioase, pacientul poate învăţa aceste restructurări şi să anticipeze sau să schimbe amintirile încărcate emoţional, iar apoi să le vadă ca inconveniente sau chiar situaţii regretabile din trecut care nu este necesar să genereze evenimente curente. A invoca acele amintiri aşa cum au fost ele trăite înseamnă a avea o viaţă ancorată în trecut şi a fi victimă a acelei tiranii. Karen Horney a avut o abordare mai ţintită privind acest subiect: ea a susţinut tirania afirmaţiilor de tipul trebuie.

Evoluția unei revoluții § Introducere


18

Să presupunem totuşi că o persoană ar spune că el/ea a înţeles în mod obiectiv că zborul cu avionul nu a fost groaznic şi că ar putea exista alte lucruri mult mai rele, cum ar fi două asemenea zboruri cu turbulenţe. Persoana consideră totuşi că a fost groaznic „pentru ea“ sau groaznic la nivel subiectiv. Acea persoană, susţinea Ellis, a trecut de la o stare de calm la o investiţie emoţională în totalitate negativă (sau de la un nivel 0 de stres la un nivel 10 de stres într-o creştere rapidă). Prin intermediul restructurării şi imageriei, Ellis a utilizat cu pacienţii săi restructurarea şi imageria pentru ca aceştia să se vizualizeze şi să resimtă nivelul 5 de stres sau chiar un nivel mai redus, astfel încât investiţia emoţională să nu îi conducă înspre sentimentul de copleşire la nivel subiectiv. Ellis a susţinut că a înlătura evaluările extrem de încărcate emoţional la nivelul B-ului este un proces dificil din moment ce acestea au fost îndelung exersate. Totuşi, menţiona Ellis, prin exerciţiu, o persoană poate învăţa să nu ceară ca viaţa să fie diferită faţă de cum este. Dacă cineva îşi doreşte cu adevărat să îşi schimbe circumstanţele, atunci e necesar ca el/ea să stea calm şi să depună efort pentru conceperea unui plan care să ducă la o schimbare înţeleaptă. Întregul proces prezentat, oricât de simplu ar părea, nu era unul simplist. În completarea sa, Ellis a adăugat motivele pentru care susţine autoaprecierea propriei persoane. În timp ce argumentul său era că sinele reprezintă o chestiune de definire a propriei persoane, există o serie de dovezi că sinele ar fi un cumul de roluri (sinele executiv) şi că pentru mulţi observatori acesta este mai degrabă biologic decât învăţat. Mai mult, se pare că ar exista o abilitate automată a sistemului nervos de a se autoorganiza (autopoeză).

ALBERT ELLIS


Totuşi, argumentele lui Ellis au avut o contribuţie importantă la nivel cultural, unde o mare parte din sine este dobândit, conturându-se fie ca un individ loial, fie credul, fie sceptic sau ca o persoană cu spirit de echipă — sau o combinaţie între unele sau toate aceste grupuri de comportamente învăţate. Esenţa concluziilor sale cu privire la sine era următoarea: a crede că sinele poate fi sporit sau poate fi redus ar însemna că individul ar fi fie undeva foarte sus, fie jos din punct de vedere emoţional, în faţa fiecărui succes sau eşec trăit, indiferent de rol. A evalua un rol avea o mare logică pentru Ellis deoarece astfel performanţa rolului putea apoi să fie îmbunătăţită, scăzută sau putea să se menţină. Totuşi, a evalua sinele ca întreg reprezenta cu siguranţă o pierdere de timp din moment ce ar însemna evaluarea tuturor rolurilor trecute, prezente şi viitoare: acest lucru nu ar fi posibil. Prin urmare, Ellis a adoptat soluţia elegantă a autoacceptării. A te accepta necondiţionat ca persoană înseamnă că greşelile şi reuşitele nu cresc sau reduc sinele, dar ambele pot spori sau pot diminua un anumit rol. În general, pentru ca un pacient să simtă autoacceptare necondiţionată (şi nu privirea pozitivă necondiţionată a lui Rogers, potrivit căreia greşelile de rol sunt acceptate necondiţionat), ar fi necesar să nu sufere de nevroză sau psihoză. O altă condiţie este ca persoana să nu fie megalomană, cu pretenţii de superioritate a sinelui, şi să nu aibă personalitate fragmentată, punând valoarea unui om sub semnul clasei sociale. Pentru Ellis, valoarea unui om însemna că el/ea este viu. În acest sens, toţi oamenii sunt egali. Performanţa rolului sau lipsa performanţei permite diverse evaluări ale talentului, astfel că o persoană poate culege multe recompense pentru un nivel mai ridicat de talent într-un anumit rol sau mai puţine recompense pentru un talent mai redus în alt rol. Astfel, noţiunea de

19

Evoluția unei revoluții § Introducere


20

autoacceptare reprezintă un alt element care distinge teoria lui Ellis de alte teorii. Paginile precedente au redat o imagine succintă a dezvoltării terapiei raţional-emotive şi comportamentale şi a principiilor sale de bază. Această carte surprinde procesul dezvoltării terapiei cu mult mai multe detalii prin intermediul selecţiilor din scrierile lui Ellis care au fost organizate în trei părţi, după cum veţi vedea ulterior. Capitolele introductive evidenţiază în mod clar faptul că Ellis ar fi putut fi considerat un libertin din punct de vedere sexual datorită unei bune părţi din munca sa profesională. Primele capitole ale cărţii indică faptul că din anii ’30 a început ca LAMP (Love and Marriage Program) să îi capteze interesul. Mai apoi, când urma studii universitare la Colegiul Pedagogic Columbia, Ellis a învăţat cum să evalueze cercetarea şi tehnicile existente la acea vreme. Era destul de sceptic cu privire la tehnicile proiective, structurate şi nestructurate, şi a învăţat cele mai noi tehnici statistice (inclusiv analiza factorială) pentru a-l ajuta să îşi contureze perspectiva. Ellis era un activist pentru drepturile omului, conform propriilor sale scrieri, dar puţine informaţii erau cunoscute privind relaţiile sale personale cu oameni din altă rasă decât cea mai bine reprezentată la acea vreme în New York. Capitolele de mijloc ale prezentei cărţi evidenţiază în scrierile lui Ellis o schimbare filosofică de la pozitivism (sau empirism logic, cum numeau unii americani această filosofie a ştiinţei) spre pragmatism. Cu siguranţă, Ellis a fost un umanist desăvârşit: pentru el, oamenii reprezentau centrul universului. Evaluarea muncii oamenilor şi stabilirea valorii lor ca oameni sunt o consecinţă a gândirii pozitiviste: dacă informaţia nu este procesată prin intermediul simţurilor, atunci ea reprezintă probabil

ALBERT ELLIS


un nonsens (literal) — exceptând capacitatea oamenilor de a utiliza poezia, literatura, muzica şi alte preocupări culturale care ajută oamenii să gândească despre gândire. Ellis a fost de acord cu Albert Lazarus că multe aspecte ale comportamentului uman nu puteau fi abordate apelând la terapia comportamentală şi nu puteau fi analizate prin intermediul tehnicilor comportamentale. După cum am menţionat, pentru Ellis, filosofia ştiinţei a trecut printr-un proces de schimbare pentru a permite în mai mare măsură construcţia individuală şi socială a comportamentului, în aşa măsură încât mutualismul lui John Dewey a început să joace un rol în gândirea lui Ellis. Dewey, care a predat pentru o perioadă îndelungată la Columbia, susţinea relaţiile interpersonale şi respectul pentru ceilalţi, apropiindu-se de viziunea din Levitic şi a lui Isus, conform căreia oamenii îşi iubesc aproapele mai mult decât pe ei înşişi. Acest tip de constructivism susţinea cu adevărat reorganizarea gândirii şi a simţirii precum şi construcţia radicală la nivelul tuturor activităţilor umane. Schimbarea de la începutul anilor ’90 i-a determinat pe mai mulţi teoreticieni şi practicieni (precum Mahoney şi O’Hanlon) să se apropie mai mult de munca lui Ellis, în timp ce alţii (Wessler, de exemplu) credeau că Ellis pierde din vedere esenţialul din moment ce ideile sale nu se făceau clar înţelese. Totuşi, capitolele de mijloc ale acestui volum deschid calea spre abordarea unor subiecte precum moduri de a gândi şi a simţi, anxietate, depresie şi alte nevroze, precum şi psihoze şi tulburări de personalitate. Ellis nu doar a accentuat modelul său ABC în diverse moduri, dar a fost deschis la noi idei din partea lui DiGiuseppe, Dryden şi alţii privind emoţiile calde şi reci, anxietatea de disconfort — TSF4, precum şi depăşirea unor 4

21

Toleranță scăzută la frustrare. (N.red.)

Evoluția unei revoluții § Introducere


22

schimbări din viaţă sau obiceiuri cum ar fi procrastinarea, pentru a atinge un nivel mai ridicat de fericire. În plus, Ellis a început să îşi aplice modelul la copii mici după cum o arată înfiinţarea Şcolii Vieţii la Institut, unde copiii şi părinţii erau învăţaţi principii raţionale. În consecinţă, o parte din atenţie a fost direcţionată spre aplicarea modelului la grupe de vârstă mici. O ultimă schimbare în viziunea lui Albert Ellis a implicat religia. În timp ce se considera un ateu, însă nu unul fanatic (nu prea acorda importanţă argumentelor privind existenţa lui Dumnezeu sau practicarea religiei), el vedea multe dintre practicile religioase ca fiind absurde, elemente distractoare şi pierderi de timp. Şi-a schimbat opinia, spre deosebire de Freud, care a considerat religia ca fiind o mare nevroză, în aşa măsură încât a susţinut că respectarea şi practicarea religiei ar putea fi utilizate ca întăriri atunci când se folosesc modurile de a gândi şi a simţi pe care le-a propus. Privind această ultimă idee, terapia lui s-a modificat în timp de la raţională la raţional-emotivă. Cu două decenii în urmă, la cererea unor experţi de înaltă clasă din domeniu, Ellis a adăugat la numele terapiei sale cuvântul „comportament“, devenind astfel terapia raţional-emotivă şi comportamentală. Termenul nu era la fel de cuprinzător ca şi în terapia BASIC-ID a lui Arnold Lazarus (comportament, afectivitate, senzaţie, imagerie, cogniţie, relaţii interpersonale, medicamente), dar s-a apropiat de eclectismul susţinut de această terapie. Într-o anumită măsură, modelul ABC redă mai mult o structură decât formula exactă a modului în care se petrec lucrurile. Anumiţi oameni de ştiinţă cognitivişti (Daniel David şi Mircea Miclea, de exemplu) susţin că legătura B-C din cadrul modelului ABC este atât de strânsă, încât, atunci când unul dintre cele două elemente este modificat, şi celălalt se modifică.

ALBERT ELLIS


Capitolul final reprezintă un rezumat cu elemente esenţiale — de unde a pornit Ellis şi ce principii a susținut de-a lungul vieţii sale. La sfârşitul anilor ’80, Asociaţia Psihologilor Americani menţiona că Ellis era mai citat în domeniul cercetării şi practicii decât orice alt psiholog în viaţă, cu excepţia lui Carl Rogers. După moartea lui Rogers, la sfârşitul anilor ’80, Ellis a ajuns cel mai menţionat şi mai citat psihoterapeut american în viaţă. Bineînţeles, hegemonia psihanalizei şi multitudinea de şcoli psihanalitice, revizuirile şi aplicaţiile sale au cuprins în mult mai mare măsură literatura comparativ cu REBT, dar chiar şi acele şcoli de gândire au integrat idei din monumentala revoluţie pe care Ellis a adus-o domeniului sănătăţii mentale — mai întâi în New York, apoi în întreaga Americă şi acum în întreaga lume. O ultimă idee priveşte toleranţa față de diversitate, contradicţii şi ambiguităţi. Capitolul selectat pentru această carte se va face remarcat în ochii cititorului. Ați putea eticheta scrierile vaste ale lui Ellis ca fiind contradictorii din când în când sau, aşa cum am prefera noi, editorii, le-ar putea vedea ca tribut adus diversităţii. Ellis a scris atât de mult, încât uneori cauza a devenit efect şi viceversa. Totuşi, privind în ansamblu, munca sa a fost utilizată pentru o serie de aplicaţii şi a dus la o cercetare solidă pentru progresul umanităţii. Cititorul este liber să aprecieze dacă această carte ajunge la înălţimea obiectivului pe care l-a ţintit, şi anume prezentarea unei imagini generale a scrierilor lui Ellis care să justifice concluzia pe care o susţinem privind progresul pe care Albert Ellis l-a adus umanităţii.

23

New York, 1 martie 2010 James McMahon, Psy. D., Ph.D., Sc. D. Ann Vernon, Ph.D., Sc. D.

Evoluția unei revoluții § Introducere


CAPITOLUL 1

Originile psihoterapiei raţional-emotive CUVÂNT-ÎNAINTE DIN PARTEA COORDONATORULUI EDIȚIEI ÎN LIMBA ENGLEZĂ Albert Ellis a început formarea în psihanaliza clasică la debutul anilor ’50 la Horney Institute în Manhattan. Din surse externe, se ştia că numele supervizorului său era Heulbeck. La finalizarea formării, Ellis şi‑a văzut pacienţii în maniera tradiţională, de exemplu de trei ori pe săptămână, stând în spatele pacientului, în afara ariei sale vizuale. Potrivit lui Ellis, pacienţii raportau că ajungeau să înţeleagă esenţa celor discutate, dar adesea păreau să nu poarte cu ei acele învăţăminte în şedinţele următoare. Din acest motiv, Ellis a început un experiment reducând numărul de intervenţii săptămânale, în general la o şedinţă. De asemenea, el a început să stea faţă în faţă cu pacienţii, fiind astfel pregătit să fie activ. Ellis a concluzionat că mai puţin înseamnă mai bine: când îşi vedea pacienţii mai rar, ei păreau să se simtă mai bine (el a oferit anumite estimări ale ratei de îmbunătăţire). Ellis a abandonat psihanaliza şi psihoterapia de orientare psihanalitică atunci când a utilizat analogia cu teoria învăţării. El a observat că psihanaliza se bazează pe un model al condiţionării, așa că Ellis l‑a abordat în mod discret.

Evoluția unei revoluții § Originile psihoterapiei raţional-emotive


26

Conform literaturii de specialitate din domeniul consilierii, se pare că Ellis a ajuns la această concluzie cu cinci ani înaintea lui Truax. Ellis a observat la pacienţii săi că evitarea reprezintă o întărire pentru nevroză. Cu toate acestea, teoria lui Pavlov nu era potrivită pentru cele mai multe experienţe umane, din moment ce câinii nu au capacitatea de a vorbi precum oamenii. Limbajul uman, spunea Ellis, poate servi ca mijloc de transmitere a semnalelor privind recompensele sau pedepsele. În jurul anul 1954, Ellis concluzionase că oamenii pot extrage semnale ale fricii din propriul lor limbaj de autosemnalizare şi că semnalizarea adesea reprezintă opiniile altor persoane, precum părinţii, profesorii, indivizii întâlniţi întâmplător şi alţii. Nu inconştientul le oferă oamenilor semnale pentru a se autosugestiona negativ, spunea Ellis, ci un stil negativ sau nevrotic al limbajului de autosugestie care, cu un anumit efort, poate deveni conştient. Prin urmare, teoria învăţării a reprezentat un pas intermediar între psihanaliză şi dezvoltarea intervenţiilor raţional‑emotive. Ellis a început să observe în mod clar ataşamentul pe care copiii îl dezvoltă faţă de evaluările iraţionale cu privire la viaţă şi schimbările ei, acest lucru datorându‑se manifestărilor părinţilor şi altor persoane de referinţă în relaţie cu un scop exprimat de copil. Copiii au învăţat nu doar a investi cu emoţii negative propriul limbaj învăţat, ci şi să se agaţe cu înverşunare şi constanță de aceste emoţii. Totuşi, reîndoctrinarea cogniţiilor iraţionale contrare propriilor interese este cea responsabilă de menţinerea psihopatologiei persoanelor la vârsta adultă, acest factor dovedindu‑se adesea mai important pentru psihopatologie decât evaluările iraţionale învăţate iniţial. Prin urmare, oamenii pot să îşi provoace probleme psihologice la orice vârstă, însă nu în mod intenţionat. Într‑unul dintre cazurile lui Ellis în care o femeie nu se înţelegea cu soţul ei (atribuise problemele maritale faptului că tatăl fusese foarte aspru cu ea în copilărie), Ellis i‑a arătat pacientei că faptul că nu se

ALBERT ELLIS


simţea bine cu ea însăşi venea din credinţa că fusese o persoană fără valoare. Ellis i‑a subliniat că ea ar fi putut să fie fără valoare într‑un anumit rol, însă nu o persoană în totalitate lipsită de valoare, şi astfel femeia şi‑a schimbat convingerile şi a început să se simtă mai bine. Pacienta este cea care a ajuns la concluzia că îşi spusese încontinuu lucruri negative despre sine, astfel că propriile sale fraze continuau să o afecteze şi nu tatăl ei, soţul sau relaţia maritală. Pacienta s‑a simţit mai bine când şi‑a restructurat şi a înlocuit propriile cogniţii îndoctrinatoare. Pe la începutul anului 1955 teoria care stă la baza terapiei raţional‑emotive devenise destul de clar structurată.

27

Extras din Reason and Emotion in Psychotherapy Lyle Stuart, Inc. 1962 Psihoterapia raţional-emotivă (adesea numită, mai scurt, terapia raţională sau RT) a luat fiinţă într-o perioadă dificilă. Formarea mea iniţială în psihoterapie cuprindea domenii precum căsătoria, familia, consilierea sexuală, unde în principal tratamentul consta în a ajuta indivizii cu probleme maritale şi sexuale, oferindu-le cu persuasiune informaţii relevante despre cum să se comporte unul faţă de altul, cum să aibă acte sexuale reuşite, cum să îşi crească copiii şi aşa mai departe. Acest tip de terapie părea să funcţioneze bine şi uneori surprinzător de bine. Dar această terapie avea limitările ei, fiindcă pentru mine a devenit imediat clar faptul că în cele mai multe cazuri căsniciile (sau relaţiile premaritale) cu probleme erau un produs al partenerilor care aveau probleme; iar pentru a ajuta cu adevărat oamenii să trăiască fericiţi împreună trebuia să i se arate fiecărui partener cum poate trăi în pace cu propria persoană.

Evoluția unei revoluții § Originile psihoterapiei raţional-emotive

Profile for Editura Trei TREI

Evolutia unei revolutii preview552  

The first pages from the book. Copyright © Editura TREI 2011. www.edituratrei.ro

Evolutia unei revolutii preview552  

The first pages from the book. Copyright © Editura TREI 2011. www.edituratrei.ro

Advertisement

Recommendations could not be loaded

Recommendations could not be loaded

Recommendations could not be loaded

Recommendations could not be loaded