Page 1

Diavoli fragili TIPAR fara primele pagini.indd 3

4/24/2017 9:27:53 AM


E D I T O R I :

Magdalena Mărculescu Vasile Dem. Zamfirescu Silviu Dragomir F O N D A T O R :

Ion Mărculescu, 1994 R E D A C T O R :

Virginia Costeschi D E S I G N :

Radu Manelici Foto copertă: Getty Images / © ses D I R E C T O R

P R O D U C Ţ I E :

Cristian Claudiu Coban D T P :

Gabriel Ionescu C O R E C T U R Ă :

Irina Muşătoiu Roxana Nacu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României GĂVAN, RADU Diavoli fragili / Radu Găvan. - Bucureşti : Pandora Publishing, 2017 ISBN 978-606-978-048-0 821.135.1 Copyright © Pandora Publishing, 2017 pentru prezenta ediție O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20 W: pandoram.ro ISBN: 978‑606‑978‑048‑0 Pandora M face parte din Grupul Editorial TREI

Diavoli fragili TIPAR fara primele pagini.indd 4

4/20/2017 5:46:17 PM


„Mama, fără vlagă, s-a apropiat în acel moment de gura puţului şi l-a strigat pe nume pe fiul ei. Nu i-a răspuns nimeni. A strigat din nou. Atunci peştera a urlat de parcă i-ar fi răspuns.“ (Roberto Bolaño, Detectivii sălbatici)

Diavoli fragili TIPAR fara primele pagini.indd 5

4/24/2017 9:27:53 AM


I .

Era cerul fără nori pe care îl priveau din când în când şi mai era soarele roşu care îi făcea să‑şi plece privirile. Împrejmuit de dealuri în nord şi vest, de valea de piatră în sud şi de lacul cu apă neagră la est, se găsea satul. Un sat fără nume, locuit de oameni fără trecut sau viitor. Într‑o zi, în sat au sosit un bărbat palid şi înalt, cu chipul osos şi ochii mari, împreună cu soţia sa, o femeie blondă foarte frumoasă, şi fiul lor de cinci ani, un băiat cu părul drept, lung până la umeri, negru şi lucios, aşa cum îl aveau amerindienii. Bărbatul cunoştea limba franceză şi le‑a spus că face o călătorie împreună cu familia sa. Nu le‑a dezvăluit destinaţia lor, dar i‑a întrebat dacă ar putea înnopta în sat. Localnicii s‑au mirat, căci satul era sărac şi nu aveau niciodată oaspeţi, dar nu au spus nu, mai ales că bărbatul plătea şi banii erau întotdeauna bine-veniţi într‑un asemenea loc. I‑au cazat într‑o căsuţă părăsită, le‑au adus rogojini şi pături, un opaiţ, mâncare şi băutură şi bărbatul le‑a mulţumit, apoi s‑au retras toţi trei în casă şi s‑au odihnit. După o vreme au ieşit şi s‑au plimbat prin sat, pe urmă bărbatul a rugat un localnic, pe care l‑a plătit, fireşte, să le arate împrejurimile şi omul i‑a dus mai întâi la dealurile de lângă sat, care arătau ca şi când ar fi fost cocoaşele unor uriaşi îngropaţi, apoi au făcut un ocol şi au văzut o vale adâncă şi seacă ce şerpuia până departe în zare. Bărbatul s‑a uitat la valea de piatră şi şi‑a imaginat un copil mergând ani de‑a rândul, singur prin soare, l‑a văzut devenind bărbat, apoi l‑a văzut îmbătrânind, târându‑se pe piatră şi murind, i‑a văzut oasele albind şi dispărând încet, până când nu a mai rămas nimic în urma lui. Femeia s‑a uitat şi ea şi s‑a

Diavoli fragili TIPAR fara primele pagini.indd 7

4/24/2017 9:27:53 AM


gândit că acolo fusese multă apă, dar acum îi era imposibil să‑şi imagineze aşa ceva. Băiatul s‑a uitat şi a văzut dinozauri călcând apăsat şi valea cutremurându‑se, apoi a văzut oameni alergând după alţi oameni, i‑a văzut ajungându‑i din urmă şi căsăpindu‑i, a văzut maţe şi bucăţi de carne şi creier, sânge prelingându‑se pe piatră şi înroşind‑o, a auzit ţipetele victimelor şi urletele ucigaşilor, apoi însoţitorul lor le‑a spus ceva şi valea a redevenit albă, iar liniştea s‑a întors. Au plecat şi după o vreme au ajuns la un lac mare, cu apă neagră, despre care localnicul a spus că nu are fund, şi acolo se înecaseră câţiva copii, chiar şi bărbaţi şi femei, şi trupurile lor nu fuseseră niciodată găsite. Lacul acela ducea spre iad, le‑a spus superstiţios, uitându‑se ca o babă speriată, dar niciunul dintre însoţitorii săi nu a râs sau a făcut vreo remarcă spirituală, dimpotrivă, ca şi când i s‑ar fi făcut dintr‑odată frig, bărbatul s‑a zgribulit şi l‑a rugat să‑i ducă înapoi în sat, ceea ce ghidul lor a acceptat bucuros, pentru că nu‑i făcea vreo plăcere să vadă lacul acela, dar bărbatul îl plătise bine şi nu ar fi fost corect să nu le arate unul dintre punctele de interes ale locului, mai ales că şi aşa erau puţine. Când s‑au întors, se înnoptase. Bărbatul şi familia lui au mers la culcare, în timp ce localnicul s‑a dus să stea de vorbă cu mai mulţi prieteni în faţa casei unuia dintre ei. Au fumat, au băut şi au discutat despre bărbatul alb şi soţia lui blondă şi frumoasă, mai mult despre ea şi despre cum le‑ar plăcea să o fută, apoi ghidul a spus că bărbatul alb era un tip cumsecade şi plătea bine, ceea ce însemna că avea ceva bani, iar cuvintele lui au plutit între ei ca un abur negru, rău prevestitor, şi o vreme au băut în tăcere, în timp ce conştiinţa lor devenea una singură, o conştiinţă comună compusă din două idei, de fapt două imagini principale, alcătuite la rândul lor din mai multe imagini secundare, şi anume: banii bărbatului şi sexul femeii. Cum aveau să ajungă la ele era mai puţin important şi implica 8

Diavoli fragili TIPAR fara primele pagini.indd 8

R A D U

G Ă V A N

4/24/2017 9:27:54 AM


probabil uciderea bărbatului, apoi siluirea femeii şi, la sfârşit, aruncarea trupurilor în lacul fără fund. Şi copilul? Copilul nu apărea în gândurile lor, ca şi când n‑ar fi existat. Apoi, tăcerea a fost sfâşiată de un ţipăt şi toate gândurile ucigaşilor s‑au topit şi au redevenit oameni. S‑au ridicat împleticindu‑se de pe pământul tare şi au aşteptat, privindu‑se ca nişte vite, încremeniţi în propria prostie. După câteva clipe l‑au văzut pe băiat alergând doar în chiloţi pe drum, ţipând şi dând din mâini ca şi când ar fi fost atins de nebunie, l‑au privit uluiţi zburând prin faţa lor fără să‑i vadă, după care a dispărut în noapte şi chiar atunci, ca şi când s‑ar fi întors din viitor, a apărut în urma lui din întuneric o copie adultă a băiatului, alergând cu părul în ochi, gol puşcă, un bărbat cu o pulă impresionantă, aici au fost cu toţii de acord, pentru că în privinţa identităţii bărbatului declaraţiile lor erau confuze. Unii spuneau că era tatăl băiatului, alţii că era un demon care îi luase locul, câţiva că era spiritul băiatului care călătorise în viitor şi acum se întorsese să‑şi ucidă copia din trecut. Totul s‑a petrecut foarte repede şi abia când şi bărbatul s‑a pierdut în beznă s‑au dezmeticit şi s‑au dus după ei. I‑au urmărit o vreme, dar era întuneric, iar ei erau beţi şi picioarele îi trădau, deşi frica le trezise minţile amorţite de băutură. Când i‑au ajuns, erau deja lângă lac. L‑au văzut pe bărbat prinzându‑l pe băiat, apoi i‑au auzit râsetul şi pentru o clipă au îngheţat, pentru că, şi aici din nou erau de acord, acela nu era un râs de om, ci unul care urca şi se răspândea din adâncurile iadului, după care şi‑au revenit şi s‑au apropiat de ei şi i‑au văzut bine. Bărbatul îşi îmbrăţişa fiul şi plângea şi râdea ca un nebun, pe urmă s‑au repezit să‑i prindă şi bărbatul a urlat ceva, nimeni nu a înţeles ce, apoi s‑a apropiat şi mai mult de apă, ţinându‑şi copilul la piept; băiatul a ţipat şi s‑a zbătut, dar tatăl său îl ţinea strâns, şoptindu‑i numele la nesfârşit — Adam, Adam, Adam…, şi atunci trei dintre bărbaţi s‑au aruncat spre D I A V O L I

F R A G I L I

Diavoli fragili TIPAR fara primele pagini.indd 9

9

4/24/2017 9:27:54 AM


ei, l‑au apucat şi l‑au tras pe băiat, iar tatăl i‑a dat drumul ori l‑a scăpat şi a căzut în apă şi a dispărut din faţa lor şi nici unul dintre localnici nu s‑a aruncat în apă după el. Când s‑au întors în sat, oamenii se strânseseră în faţa casei şi vorbeau în şoaptă. Trei bărbaţi, chiar cei care îl salvaseră pe băiat, împreună cu două femei, au intrat înăuntru, în timp ce alţi câţiva l‑au dus pe copil de acolo. Bărbaţii au văzut că femeia fusese sugrumată şi, cu toate că avea pielea gâtului vânătă şi ochii larg căscaţi, s‑au gândit că era încă frumoasă. Apoi, una dintre femei s‑a aplecat şi i‑a închis pleoapele, iar bărbaţii au ieşit din colibă.

1 0

Diavoli fragili TIPAR fara primele pagini.indd 10

R A D U

G Ă V A N

4/24/2017 9:27:54 AM


I I .

„De obicei, cărţile mari nu vorbesc despre un subiect anume, dimpotrivă, subiectul în sine este doar un pretext pentru scriitor pentru a‑şi dezlănţui demonii, de a scoate ceva cu adevărat ieşit din comun din el şi de a înfăţişa lumii acel ceva într‑un act de dăruire totală, pentru că o carte mare poate fi orice, mai puţin un act egoist. Din contră, este o dovadă de generozitate supremă. O capodoperă literară nu poate fi creată de un om obişnuit, pentru că este nevoie de o forţă narativă ieşită din comun, de o deschidere şi de o putere de înţelegere mai presus de obişnuit, de o viziune extraordinară, este nevoie de geniu pentru a produce un efect pe măsură.“ Filip Romain, laureat al Premiului Internaţional Emile Lugano

Interviu pentru revista Artist Violenţa este un element comun, definitoriu chiar, aş spune, al scrierilor dumneavoastră. De ce aţi ales violenţa, partea întunecată a vieţii? De fapt, este întunericul o alegere? Eu nu am ales violenţa, aşa cum nici violenţa nu m‑a ales în vreun fel. Pur şi simplu violenţa este acolo, în noi, singurul adevăr universal valabil. Dragostea păleşte când şi când, umanitatea dispare uneori. Ce rămâne, ce pulsează întotdeauna este violenţa. D I A V O L I

F R A G I L I

Diavoli fragili TIPAR fara primele pagini.indd 11

1 1

4/24/2017 9:27:54 AM


Oamenii sunt fragili, nişte păpuşi din porţelan, gata oricând să se spargă. Nu cred că trebuie să respingem întunericul, mai mult, ar trebui să îl acceptăm ca fiind parte din noi. Va veni o zi în care toată această violenţă acumulată de‑a lungul timpului va răbufni şi ne va obliga să ne privim în faţă adevărata natură. Unii dintre noi o vor accepta şi vor merge mai departe cumva, alţii vor înnebuni şi vor cădea. Nu e o viziune cam sumbră? Poate chiar exagerată? Rămâne de văzut, nu‑i aşa? Aţi dori să ne spuneţi câte ceva despre următoarea dumneavoastră carte? Acum, că aţi fost distins cu Premiul Lugano, este de la sine înţeles că aşteptările sunt enorme. Vă simţiţi presat în vreun fel de aşteptările cititorilor, ale criticii? Era inevitabilă apariţia unei oarecare presiuni, nu ştiu dacă neapărat enormă, depinde de cum o receptezi tu, ca autor. Oamenii ştiu că ai câştigat un premiu important, te judecă altfel, mai aspru. Apare întrebarea – Şi‑a meritat premiul? Hai să vedem de ce e în stare. E logic. Odată ce ajungi pe un piedestal, se vor găsi destui care să încerce să te dea jos. De obicei fac asta cei care au ratat acolo unde tu ai reuşit. Pe de altă parte, doar eliberându‑te pe cât posibil de aşteptările celor din jur poţi crea ceva real, care să îţi aparţină numai ţie în primă instanţă. Acest egoism, hai să‑i spunem creativ, este absolut necesar. Dacă te raportezi la alţii, dacă încerci să‑i mulţumeşti, vei eşua, pentru că scrisul tău va fi guvernat de frică. Sub nicio formă nu trebuie să laşi frica să te conducă. Îți poate fi doar companion uneori, pentru o scurtă perioadă. În rest e doar joacă. E adevărat, când aşteptările cresc, tinzi să înlocuieşti joaca, să te iei în serios. O greşeală fatală, după părerea mea. 1 2

Diavoli fragili TIPAR fara primele pagini.indd 12

R A D U

G Ă V A N

4/24/2017 9:27:54 AM


Cât despre următorul meu roman, vă pot spune că este aproape terminat. Se va numi Diavoli fragili şi vorbeşte, printre altele, despre răul din noi şi din jurul nostru. Uneori este unul şi acelaşi lucru, nu credeţi? Găsesc fascinantă această sforţare a oamenilor de a fi morali, buni. Răul în sine nu este un fenomen haotic. Nimeni nu crede despre sine că e rău. Nu cu adevărat. E o ipocrizie, oamenii sunt ipocriţi. În clipa în care vom accepta răul ca fiind parte din noi vom fi liberi. Cam atât vă pot spune în acest moment. Nu îmi place să vorbesc prea mult despre un roman câtă vreme este în lucru. Povestea se scrie în timp ce vorbim. Ca în viaţă, nu? Noi stăm aici discutând, în timp ce viaţa curge pe lângă noi, prin noi. Nimic nu poate opri viaţa, nici povestea, oricât am vorbi despre ea. Premiul Lugano pentru literatură este considerat a fi unul dintre cele mai prestigioase din domeniu. Contează atât de mult un premiu? Ce importanţă au premiile pentru dumneavoastră? Da, contează. Un premiu suficient de important te ajută, mai ales dacă eşti la început. Te ridică din mulţime, te face vizibil, îţi aduce un plus de prestanţă, lumea te priveşte altfel. Să fim serioşi, sunt atâţia autori, unii foarte buni chiar, aveți idee cât de greu este să atragi atenţia cititorilor? Am fost incredibil de norocos ca al doilea roman al meu (n.a. Malchance) să fie tradus şi să fie remarcat de Fundaţia Emile Lugano, care decernează premiul. Cineva de acolo l‑a citit, i‑a plăcut şi l‑a propus şi celorlalţi membri ai comisiei. Într‑o seară am fost anunţat de către editorul meu că am câştigat. Era foarte bucuros, chiar dacă încerca să ascundă asta, dar eu oricum nu puteam să mă conectez la fericirea lui. Îi auzeam vocea şi ţin minte că tremuram ca şi când s‑ar fi scurs toată viaţa din mine şi aş fi îmbătrânit brusc. D I A V O L I

F R A G I L I

Diavoli fragili TIPAR fara primele pagini.indd 13

1 3

4/24/2017 9:27:54 AM


Cum vedeţi rolul scriitorului într‑o societate în care, cifrele o arată, se citeşte din ce în ce mai puţin? Poate literatura schimba în vreun fel lumea în care trăim? Există vreo obligaţie morală a literaturii? Nu cred că scriitorul datorează ceva societăţii, în aceeaşi măsură în care arta nu are obligaţia de a îndeplini vreo normă etică. Arta este artă şi atât. Nu trebuie explicată, nu este necesar să se supună vreunui canon. Dacă spui – arta trebuie să facă asta şi asta, nu faci altceva decât să impui limite. Şi să impui limite unui artist este o abjecţie, un abuz sinistru. Mai demult credeam că literatura poate salva vieţi. Acum nu ştiu ce să mai cred. Obişnuiţi să abordaţi subiecte sumbre, şocante. În prima dumneavoastră carte, de exemplu, avem un copil, un băiat de cinci ani, care este lăsat să moară într‑o groapă de către tatăl său. Încep ploile şi groapa se umple încet cu apă, iar băiatul tot aşteaptă, privind în sus, ca tatăl său să se întoarcă. Reuşiţi să creaţi o tensiune extraordinară, trebuie să mărturisesc că am citit cartea având constant un nod în gât, iar la sfârşit am lăsat‑o deoparte şi am plâns. Pur şi simplu am plâns. Apoi, alt exemplu — în Malchance avem o scenă în care o fetiţă este ucisă. Nu voi intra în detalii, este suficient să menţionez că scena respectivă este descrisă cu un lux de amănunte absolut terifiant. Şi nu este singura de acest gen. Nu e totuşi prea mult? Realizați că ați dat două exemple în care sunt implicaţi copii. Toate cărţile care tratează abuzul sau chiar uciderea copiilor merg pe un drum dificil, pentru că acesta este un subiect cu adevărat delicat, iar cititorii pot fi cu uşurinţă îndepărtaţi dacă nu este abordat cu atenţie. În literatură nu există limite, dar asta nu înseamnă că e loc de violenţă inutilă, de violenţă de dragul violenţei. Şi dacă în cazul în care respectiva violenţă exagerată 1 4

Diavoli fragili TIPAR fara primele pagini.indd 14

R A D U

G Ă V A N

4/24/2017 9:27:54 AM


este îndreptată împotriva adulţilor, anumiţi oameni vor manifesta o oarecare înţelegere, când vine vorba de copii, aceiaşi oameni vor respinge în mod instinctiv ideea de abuz. Copiii simbolizează puritatea, adulţii sunt deja întinaţi de societate şi de viaţă în general. Inconştient acceptăm ideea că adulţilor li se pot întâmpla lucruri groaznice şi respingem conştient că aceleaşi lucruri li se pot întâmpla şi copiilor. Nu uitați însă că aceste lucruri chiar se întâmplă. Toţi acei ucigaşi de copii, abuzatori sau violatori sunt aici, printre noi. Monştrii există şi au chipuri dintre cele mai banale. Credeți că n‑ați întâlnit niciodată vreunul, că nu i‑ați strâns mâna, că n‑ați băut o bere cu el, că nu i‑ați povestit despre dumneavoastră şi familia dumneavoastră? Chiar credeți asta? Unele lucruri e mai bine să nu le ştim, dar asta nu înseamnă că nu sunt aici, cu noi, în noi. Iar dacă acele lucruri există, eu voi scrie despre ele, pentru că am nevoie să fac asta. Simt nevoia să insist, totuşi. Nu credeţi că ar trebui să existe, nu ştiu, o limită? Există o limită în literatură? Am mai spus — în literatură sau în artă, de altfel, nu poate exista vreo limită. Singura limitare este a artistului, o limitare a propriilor posibilităţi. E adevărat, am descris unele întâmplări atroce, dar repet, aceste lucruri nu se întâmplă şi în realitate, în fiecare zi, lângă noi, sub ochii noştri? Gândiți‑vă un pic la toate grozăviile care se petrec în lume. Oameni care violează, torturează, mutilează, ucid alţi oameni. Nu e cazul să ne facem iluzii. Monştrii trăiesc doar în mică măsură în cărţi. Unii oameni experimentează o plăcere perversă atunci când fac rău altora. Pentru aceşti oameni nu există conceptul de moralitate. De fapt, moralitatea e pe moarte pentru marea majoritate a umanităţii. La fel şi raţiunea. Ne întoarcem la instincte. Va fi un timp în care violenţa va deveni noua unitate de măsură. Vom fi încă o dată animale. Şi, la urma urmei, cine naiba are nevoie de oameni? D I A V O L I

F R A G I L I

Diavoli fragili TIPAR fara primele pagini.indd 15

1 5

4/24/2017 9:27:54 AM


Ne‑am obişnuit să ignorăm tot ce nu ne place, să ascundem monstruosul ca şi când n‑ar exista decât în filme sau în cărţi. Ca şi când nu ar exista, pur şi simplu. Suntem laşi şi ignoranţi. Suntem aproape morţi. Literatura este vie, arta în sine este viaţă. Arta este singura care salvează încă umanitatea. Dar şi arta va muri şi, odată cu ea, şi umanitatea. Sau invers, dar ce importanţă mai are ordinea? Unii cititori sau critici spun că încercaţi doar să şocaţi. Cine sunt acei critici? Care e povestea lor? Ei, de fapt, nu se ceartă cu mine, ci cu ei înşişi. Cel mai uşor este să ataci, iar literatura poate fi o pradă atractivă pentru un aruncător de pietre expert. Orice neavenit ştie mai bine cum ar trebui să faci tu lucrurile. Dacă îl întrebi ce a realizat în domeniul respectiv, nu vei primi un răspuns logic, civilizat, ci un scuipat pe obraz. Pe de altă parte, o construcţie solidă va rezista până când agresorul se va plictisi şi va pleca. Eu chiar fac ceva, ei vorbesc vrute şi nevrute. Eu scriu, ei critică. Oamenii ăştia care nu fac altceva decât să‑şi dea cu părerea, de preferinţă într‑un mod cât mai pompos, mă plictisesc groaznic. O dată n‑am întâlnit vreun scriitor cu adevărat talentat printre ei. Scrisul meu este sincer. Percepţia cititorilor despre ce scriu eu nu e treaba mea, cu atât mai puţin problema mea. Am multe de spus şi nu ştiu cât timp mai am ca să le spun. Dacă simt nevoia să scriu despre ceva, o fac. Nu datorez nimănui nimic. În momentul în care te opreşti să dai atenţie unuia şi altuia, ei bine, atunci eşti mort ca scriitor. Nu‑ţi place cum scriu? Citeşte altceva, nu‑mi irosi vremea cu sfaturi pe care nu le‑am cerut. Aţi fost premiat încă de la debut. Ploile, primul dumneavoastră roman, a fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor. Un roman dur, care a fost comparat, printre altele, cu scrierile lui Kenzaburō Ōe. 1 6

Diavoli fragili TIPAR fara primele pagini.indd 16

R A D U

G Ă V A N

4/24/2017 9:27:54 AM


Aveaţi, dacă nu mă înşel, treizeci de ani pe atunci. Ce ne puteţi spune despre acea perioadă de început? Eram extrem de sensibil la reacţiile celorlalţi faţă de ce scriam. M‑am chinuit destul de mult să public romanul, ţin minte că îl tot trimiteam la diverse edituri, întâi la cele mai mari, apoi la cele medii şi tot aşa, scăzând din ce în ce mai mult nivelul, odată cu încrederea mea, de altfel. Unele m‑au refuzat, cu vreo două nu m‑am înţeles, îmi cereau să suport cheltuielile legate de tipărire, iar eu nu doream să plătesc ca să fiu publicat, cele mai multe nu au răspuns deloc. Chestia asta m‑a deranjat cel mai tare atunci — lipsa oricărui semnal, indiferenţa. Să nu crezi că trimiteam manuscrisul ca un idiot. Dimpotrivă, era editat cu mare atenţie, iar mesajul adresat editorilor era întotdeauna politicos. Până la urmă m‑am înţeles cu o editură mai mică dar profesionistă, cu un editor bun, dedicat, şi distribuţie la nivel naţional, în toate librăriile importante. O editură decentă. Câteva luni mai târziu, Ploile era publicată. Senzaţia pe care am avut‑o ţinând în mâini prima mea carte a fost cea mai frumoasă din viaţa mea. Apoi, pe nepusă masă, romanul a câştigat un premiu pentru debut şi lumea a devenit mai interesată de carte. Au apărut recenzii, am dat câteva interviuri, s‑au mai vândut nişte exemplare, am avut un oarecare succes. Chestiile astea m‑au luat pe nepregătite. Să nu mă înţelegeți greşit, îmi doream foarte mult să reuşesc, dar ştiam că literatura mea nu este una uşor digerabilă, iar impresia pe care o aveam atunci era că cei mai mulţi dintre oameni nu doresc să iasă din zona lor de confort. Bine, adevărul este că puţini sunt dispuşi să facă asta, dar, oricum, mai mulţi decât credeam eu. Una dintre marile dumneavoastră teme, sau poate ar fi corect să o numim obsesie, este durerea, mai bine zis limitele pe care le impune. D I A V O L I

F R A G I L I

Diavoli fragili TIPAR fara primele pagini.indd 17

1 7

4/24/2017 9:27:54 AM


Oricine ai fi, nu poţi rezista durerii. Oricât de puternic crezi că eşti, durerea potrivită te va lua şi va şterge cu tine pe jos, vei plânge şi nu‑ţi va mai păsa de nimic din ce era înainte de venirea ei. Durerea te reduce, îţi arată cine eşti, iar cine crezi tu că eşti nu e mare lucru de fapt. Mă interesează foarte mult să aflu, prin scris, cine suntem la esenţă, cum ne comportăm în faţa durerii, care ne sunt limitele. Nu cred că există vreun moment în care să fim mai sinceri decât atunci când suntem storşi de toate vanităţile şi lucrurile de nimic care, credem noi, contează cu adevărat. Abia când eşti ghemuit la picioarele durerii afli că singurul lucru care are vreo importanţă este absenţa ei. Apoi durerea pleacă şi uiţi, pentru că nimeni nu apreciază cu adevărat lipsa a ceva, oricât de important ar fi acel ceva, ci posesiunea unui altceva infinit mai puţin relevant. Cât de mult contează criticile pentru dumneavoastră? La început făceau toată diferenţa din lume, mai ales cele negative. Mă bucuram pentru cele pozitive, dar cele care atârnau mai greu, care contau cu adevărat, erau cele nefavorabile. Uneori nu dormeam noaptea din cauza asta. Pe atunci hălăduiam la greu pe internet. Acum nu prea mai contează, m‑am obişnuit, cred. Să vă povestesc ceva. Era un tip, un soi de critic, îl ţin minte şi acum, un băiat slăbuţ, cu părul lung şi rar, cam de aceeaşi vârstă cu mine. Abia publicasem prima mea povestire într‑o revistă online, eram mândru nevoie‑mare. Şi într‑o zi îmi ia tipul ăsta povestirea şi o desfiinţează. Urât, de parcă era o răfuială personală. Nu mai ştiu exact ce zicea el acolo, dar îmi amintesc senzaţia — mă simţeam singur şi fără vlagă, ca şi când aş fi fost bătut. Mă simţeam un ratat. Am citit recenzia aia de zeci de ori. De fiecare dată sufeream mai mult şi mai mult. Simţeam cuvintele lui ca pe nişte bocanci în coaste. Apoi am căutat şi am citit câteva povestiri scrise de el. Erau proaste 1 8

Diavoli fragili TIPAR fara primele pagini.indd 18

R A D U

G Ă V A N

4/24/2017 9:27:54 AM


şi chestia asta m‑a enervat cel mai tare. Nu în sensul că nu ştia să scrie, doar că era evident că îi copia pe Marquez şi Bolaño la greu. Nu avea personalitate. Dacă mă întrebați, nu avea încredere în el. Şi nici talent. Atunci, o furie nouă a pus stăpânire pe mine. Îmi intrase în cap că tipul ăsta are ceva cu mine tocmai pentru că eu aveam talent, iar el nu şi, în loc să mă simt mai bine, gândul acesta îmi întețea furia. Într‑o zi m‑am trezit că‑l uram. Nu ştiu cum ajunsesem în acel punct, dar îmi amintesc foarte clar dorinţa de a‑i face rău. O ură pură, o dorinţă mai mare decât mine care săpa adânc, din ce în ce mai adânc, şi îmi şoptea, alteori îmi urla de‑a dreptul să‑i fac rău. Într‑o seară a dat check‑in într‑un bar. Ştiam locul, nu era departe de locuinţa mea. M‑am îmbrăcat şi m‑am dus acolo. Era un beci întunecat, plin de fum şi de mutre dubioase. Tipul stătea rezemat de un perete, cu o bere în mână. Cu el mai erau doi băieţaşi croiţi pe acelaşi calapod — laţe şi oase. Mi‑am luat o bere şi m‑am retras într‑un colţ, fără să‑l pierd din ochi. Apoi încă una şi încă una. Şi alte câteva. După vreo trei ore, s‑au gândit să se care din şandrama. Eu, ameţit binişor, i‑am urmat. Am ieşit afară şi aerul rece mi‑a făcut bine. Era toamnă şi ploua uşor. S‑au salutat, apoi s‑au despărţit. Tipul meu şi‑a ridicat gulerul, şi‑a vârât mâinile în buzunarele hainei şi a pornit‑o cu paşi mari prin ploaie. Eu, în urma lui. După o vreme am rămas singuri pe o străduţă. Era întuneric şi nu auzeam altceva decât troncănitul paşilor noştri pe caldarâm. S‑a oprit să‑şi aprindă o ţigară şi l‑am ajuns din urmă. S‑a uitat la mine, cu bricheta aprinsă şi ţigara atârnându‑i între buze. Puteam să jur că mă recunoscuse. Am rămas aşa câteva clipe, sau poate un veac, nu ştiu, puteam să văd apa şiroindu‑i pe frunte, intrându‑i în ochi şi pătându‑i obrajii, înmuindu‑i ţigara pe care încă o strângea inconştient între buzele care parcă tremurau uşor. Eram pregătit să‑l lovesc, ţin minte că pulsam aşteptând să zică ceva, să facă ceva. Dar el n‑a făcut nimic. Doar stătea acolo şi se uita la mine. L‑am privit şi în ochii lui am citit D I A V O L I

F R A G I L I

Diavoli fragili TIPAR fara primele pagini.indd 19

1 9

4/24/2017 9:27:55 AM


frică. Auzeam nişte bubuieli ritmice în cap, bum, bum, bum, şi m‑am gândit că sunt bătăile inimii lui. Nu ştiu cum să vă explic, dar îi simţeam teama şi asta îmi dădea o stare de bine. Cu cât îl priveam, cu atât îi adulmecam mai mult frica ce ieşea din el, i se încolăcea în jurul trupului şi intra înapoi în el. Mă simţeam puternic, ca şi cum m‑aş fi hrănit cu teama lui. Apoi m‑am întors şi am plecat. Eram liber, golit de ură. Frica lui domolise răul din mine. De atunci n‑a mai scris nimic despre povestirile mele. Oricum, nu mai conta. Scriitorul alege subiectul sau subiectul pe scriitor? Cum se naşte povestea? Nu pornesc de obicei de la un subiect anume, nu în mod conştient. Punctul de pornire al romanului este fie o persoană, fie o întâmplare, sau mai multe. Nu încep spunându‑mi că vreau să scriu despre criza refugiaţilor din Siria sau despre crimele din Juarez şi aşa mai departe. Subiectul apare, bineînţeles, dar nu în prim‑plan de prima oară. Hai să spunem că văd pe stradă un cerşetor şi mă gândesc să aflu în ce fel i‑aş spune povestea. Nu e ca şi cum mi‑am propus să tratez subiectul cerşetorilor din ţara noastră. Marele subiect al literaturii este viaţa, în toate aspectele ei. Cred că povestea se găseşte în mine încă de la început. Tot ce am făcut în viaţă, tot ce am auzit, văzut sau visat, toate aceste experienţe trăiesc în mine şi aşteaptă să le folosesc. Ați pomenit mai devreme o scenă din Ploile. Când eram copil, la ţară, doi băieţi mai mari m‑au lăsat într‑o groapă din pădurea de după dealuri. Aveam vreo nouă ani, un ţânc, şi eram atât de speriat! Atât de speriat! Ţin minte că era întuneric, totul era negru în jur, doar când priveam în sus, spre cer, vedeam puţină lumină. Am strigat până mi‑a pierit glasul, am încercat să mă caţăr afară până ce mi‑au amorţit braţele. Nu înţelegeam ce se întâmplă 2 0

Diavoli fragili TIPAR fara primele pagini.indd 20

R A D U

G Ă V A N

4/24/2017 9:27:55 AM


şi tot aşteptam să vină cineva să mă scoată de acolo. Am petrecut noaptea în groapă, strigând, căţărându‑mă, căzând, ațipind şi trezindu‑mă după câteva clipe, strigând, căzând, plângând, urlând, înnebunind. Eram sigur că voi muri acolo, în întuneric, nevăzut şi neştiut de nimeni. Auzeam şoapte care îmi spuneau tot felul de lucruri, lucruri urâte despre mine şi despre ceilalţi, şoapte ce mi se căţărau şi mi se târau pe piele, iar eu mă scuturam înfiorat de parcă erau şerpi. Abia a doua zi, la amiază, m‑au găsit. Aveam răni pe tot corpul şi, mai târziu, mama mi‑a spus că mă zgâriasem până la sânge pe braţe şi pe piept şi buzele îmi erau carne vie de cât le muşcasem, dar eu nu ţineam minte să mă fi zgâriat de unul singur sau să‑mi fi sfâşiat buzele. Dar mesajul unei cărţi? O carte nu transmite un singur mesaj. Poate fi unul puternic, care să se detaşeze de celelalte, dar nu este singurul. Cărţile mari au un mesaj pentru fiecare cititor în parte. Din punctul de vedere al scriitorului, găsesc că este o mare greşeală să începi să scrii o poveste având un mesaj clar în cap. E ca şi cum îţi pui scrisul într‑o cuşcă şi în loc să laşi povestea să se spună, o limitezi în funcţie de mesajul pe care îl aveai iniţial în minte. În viaţă lucrurile se schimbă tot timpul, tot aşa şi în povestea ta. Este ridicol să‑ţi impui limite. Spune o poveste bună şi nu‑ţi face griji, mesajul va apărea mai devreme sau mai târziu. Aţi pomenit mai devreme de cărţile mari. Ce înseamnă o carte mare? Acea carte care se ridică deasupra celorlalte şi străluceşte de‑a lungul timpului, care rămâne în cititor şi îl schimbă cumva, contează mai puţin în ce fel, pentru că o capodoperă nu poate fi judecată în termeni atât de vulgari cum ar fi binele sau răul. D I A V O L I

F R A G I L I

Diavoli fragili TIPAR fara primele pagini.indd 21

2 1

4/24/2017 9:27:55 AM


Există o oarecare stranietate ce caracterizează o operă remarcabilă, ca şi când nu ar fi de pe această lume. De obicei, cărţile mari nu vorbesc despre un subiect anume, dimpotrivă, subiectul în sine este doar un pretext pentru scriitor pentru a‑şi dezlănţui demonii, de a scoate ceva cu adevărat ieşit din comun din el şi de a înfăţişa lumii acel ceva într‑un act de dăruire totală, pentru că o carte mare poate fi orice, mai puţin un act egoist. Din contră, este o dovadă de generozitate supremă. O capodoperă literară nu poate fi creată de un om obişnuit, pentru că este nevoie de o forţă narativă ieşită din comun, de o deschidere şi de o putere de înţelegere mai presus de obişnuit, de o viziune extraordinară, este nevoie de geniu pentru a produce un efect pe măsură. Ce este un scriitor? Scriitor este acela care îşi rupe bucăţi din el şi le aruncă pe hârtie. Hemingway spunea că scrisul nu e mare lucru. Trebuie doar să stai în faţa unei maşini de scris şi să sângerezi. Îmi place mult această descriere. Llosa spunea că omul obişnuit scrie ce vrea el, iar scriitorul ce vor demonii lui. Adevărul este că sunt mulţi povestitori şi puţini scriitori. Povestitorii oferă, în general, literatură de consum, dar scriitorii sunt cei care dau cărţile mari, capodoperele. De ce spun asta? Pentru că eu cred cu tărie că te naşti scriitor, nu devii. Poţi deveni un bun povestitor, un bun cronicar sau ziarist, nu şi scriitor. La un moment dat, fie că se întâmplă când ai cincisprezece, treizeci sau şaizeci de ani, scriitorul din tine se trezeşte şi începi să simţi nevoia să te exprimi. Să scriu este pentru mine cel mai frumos şi, totodată, cel mai chinuitor lucru din lume. Poate par arogant spunând toate aceste lucruri, dar nu e aşa, credeți‑mă. Uneori îmi doresc să am şi eu parte de linişte. Scrisul îmi aduce acea linişte, dar cine crede că e doar plăcere, se înşală amarnic. Observ un fenomen trist. În zilele noastre, scriitorul trebuie să‑şi facă reclamă, să apară peste 2 2

Diavoli fragili TIPAR fara primele pagini.indd 22

R A D U

G Ă V A N

4/24/2017 9:27:55 AM


tot, să vorbească şi să citească, să fie vizibil, să se vândă. Înţeleg de ce se întâmplă asta, dar este dureros că se întâmplă. Scriitorul ar trebui doar să scrie şi atât. Dar acesta este un lux la care atât de puţini ajung. Este scrisul o formă de egocentrism? Sigur că da! Este, de asemenea, un act intim. Scrisul este singurătate, un loc în care sunt eu cu demonii mei şi atât. E ceva ce fac pentru mine în primul rând şi este normal să fie aşa. Uite, eu cred că pentru a iubi cu adevărat pe cineva trebuie să te iubeşti pe tine înainte de toate, iar scrisul este declaraţia mea de dragoste pentru cititor, pentru lume în general. Pentru a putea da cea mai frumoasă, cea mai pură formă acestei declaraţii, trebuie să mă îndepărtez de obiectul ei. Apoi, odată cu publicarea, vine deschiderea către lume. Cred că este o mare greşeală să scrii punând pe primul plan mulţumirea cititorului. Te minţi pe tine şi îl minţi pe el. Este o formă de prostituţie a minţii, iar rezultatul, lipsit de sinceritate, este deseori ridicol.

Ce reprezintă literatura pentru dumneavoastră?

D I A V O L I

F R A G I L I

Diavoli fragili TIPAR fara primele pagini.indd 23

2 3

4/24/2017 9:27:55 AM


I I I .

1 . În mijlocul întunericului închid ochii şi în timp ce urechile îmi sunt biciuite de huruitul infernal al monstrului de metal ce pufneşte şi şuieră, unduindu‑şi trupul inform în noapte, imaginile ultimei mele călătorii cu trenul se desenează înceţoşat în spatele pleoapelor plecate. Aveam treisprezece ani pe atunci şi ţăcănitul ritmic al roţilor se împleteşte cu vocea ei cavernoasă într‑un murmur nedesluşit ce‑mi apasă până la sufocare amintirea acelor zile obscure. Părinţii mei erau oameni bogaţi şi până în acel moment primisem o educaţie aleasă într‑una dintre cele mai bune şcoli din ţară, iar viaţa mea fusese, în general, pe atât de îmbelşugată şi plină de iubire pe cât şi‑ar fi putut dori orice copil de vârsta mea. Apoi visul frumos s‑a năruit şi un coşmar vâscos s‑a ridicat în loc, iar tot ce am putut face a fost să încerc să‑mi păstrez echilibrul undeva la marginea mizeriei umane, într‑o casă cu camere mici şi întunecate, ascunzându‑mă de privirea unei mătuşi demonice, al cărei unic ţel era să devoreze cât de mult se putea din moştenirea rămasă în urma alor mei. Nu împlinisem treisprezece ani când mama s‑a înecat. Dintre rămăşiţele trecutului răzbate imaginea unei femei înalte, cu chip delicat şi voce blândă, un înger întrupat, menit să‑mi ocrotească înşelătorul drum prin pădurea vieţii, să‑mi ofere sprijin în cele mai nemiloase înfruntări şi mângâiere celor mai adânci răni. În acea zi s‑au plimbat cu barca, doar ei doi plutind pe acel lac blestemat. Dimineaţa au plecat împreună, seara s‑a 2 4

Diavoli fragili TIPAR fara primele pagini.indd 24

R A D U

G Ă V A N

4/24/2017 9:27:55 AM


întors doar tata. A intrat în casă şi zgomotul paşilor târşâiţi s‑a întins cleios pe scări şi a pătruns pe sub uşa camerei mele, s‑a căţărat spre urechile copilului de atunci şi ochii mi s‑au umezit înainte să‑i aud vocea, înainte să ascult oribilele cuvinte care aveau să‑mi răpească o mare parte din suflet pentru totdeauna. Victor, mama ta… a murit. Cuvinte care muşcă şi smulg tot ce pot din tine. Căzuse din barcă, spunea tata, şi se dusese imediat la fund. Oricât au căutat, nu au reuşit să o găsească. Trupul ei se odihneşte pe fundul lacului, o siluetă subţire înveşmântată în alb. Uneori, în acele nopţi petrecute în funesta pivniţă din casa ororilor, după ce adormeam cu genunchii strânşi la gură şi ochii secaţi de lacrimi, o visam şi în mijlocul întunericului cel mai dens, ochii ei erau întotdeauna luminoşi. Zilele au trecut şi casa aceea însorită s‑a întunecat încetul cu încetul şi frigul s‑a strecurat înăuntru, îngheţând în calea sa tot ce era viu, asemenea unui obraz din care se scurge sângele până ce paloarea morţii pune stăpânire pentru totdeauna pe chipul vieţii fericite de odinioară şi tot ce rămâne în urmă e un rictus împietrit în tăcere pe faţa putrezită a unui lepros. Locuiam doar noi doi în acel palat părăsit şi clipele petrecute alături de tatăl meu se risipeau din ce în ce mai uşor. Simţeam cumva că îl pierd şi pe el şi o disperare firavă de copil mă învăluia ca prin ceaţă. Uneori venea la mine în cameră şi îmi citea dintr‑o carte, ignorându‑mi cu desăvârşire vârsta, ca şi cum încerca să se întoarcă în trecut, să se agaţe de acele clipe ca de un ultim suport al sănătăţii lui mentale, degradată în mod evident în ultimele luni. De multe ori se oprea din citit în mijlocul unei fraze şi rămânea privind în gol. Mă uitam în ochii lui şi nu puteam percepe decât umbre întunecate, pierdute în mijlocul unei mări de suflete moarte. Alteori se uita fix la mine şi în privirea lui se ascundea altcineva, întrevedeam vag o imagine hâdă ce mă urmărea lacomă din spatele unei perdele întunecate, o umbră sinistră a celui ce fusese tatăl meu. Mă privea şi toată D I A V O L I

F R A G I L I

Diavoli fragili TIPAR fara primele pagini.indd 25

2 5

4/24/2017 9:27:55 AM


adoraţia din ochii lui, toată iubirea blajină pe care i‑o citeam cândva în privire părea pierdută în altă lume. Într‑o noapte m‑am trezit brusc şi inima îmi bubuia în piept, transpiraţia îmi uda rece spatele şi nu ştiam unde sunt. Apoi am auzit o bufnitură de undeva de la parter şi trupul mi‑a fost străbătut de un fior. M‑am dat jos din pat şi am coborât încet scările de lemn, strângând balustrada rece, bâjbâind prin întuneric cu urechile ciulite, gata să surprind cel mai mic zgomot, un copil speriat în mijlocul unei uriaşe case din piatră. M‑am îndreptat cu paşi şovăielnici spre raza palidă ce se strecura pe sub uşa salonului principal, o încăpere somptuoasă în care părinţii mei dădeau serate pe vremuri, dopurile de şampanie pocneau vesel şi oaspeţii dansau sub candelabrele aprinse. Am împins uşor uşa şi am intrat. Undeva, într‑un colţ îndepărtat, l‑am zărit pe tatăl meu prăbuşit într‑un fotoliu, cu palmele desfăcute acoperindu‑i figura. Părea că plânge. O lampă cu picior arunca o lumină chioară asupra lui şi mi‑am mijit ochii încercând să îl văd mai bine. Nu părea să mă fi auzit, căci rămăsese în aceeaşi postură încremenită. Am înaintat câţiva paşi şi apoi am înţepenit dintr‑odată. În penumbră, tatăl meu îşi coborâse braţele şi se uita spre mine. Pentru o clipă, pot să jur, am surprins o sclipire drăcească jucându‑i în ochi. Fără să gândesc m‑am tras în spatele unui fotoliu acoperit cu un linţoliu alb. S‑a ridicat şi s‑a îndreptat alene spre fereastră. A rămas nemişcat câteva clipe privind afară, urmărind ceva ce eu nu puteam vedea. Brusc, s‑a întors şi s‑a năpustit cu capul înainte spre peretele din faţa lui. Un pocnet a răsunat sec şi tatăl meu s‑a dat în spate, clătinându‑se pe picioare. Apoi s‑a răsucit şi trupul i‑a alunecat moale în fotoliu. Privea în gol, în timp ce un firicel roşu îi cobora din mijlocul frunţii, unduindu‑se pe lângă ochiul drept şi pătându‑i buzele. Îşi linse propriul sânge şi mormăi ceva, după care îşi acoperi iar fața cu palmele. M‑am ridicat cât de încet am putut, m‑am strecurat afară din cameră şi m‑am întors în 2 6

Diavoli fragili TIPAR fara primele pagini.indd 26

R A D U

G Ă V A N

4/24/2017 9:27:55 AM


patul meu. În mijlocul nopţii am plâns amarnic şi mi‑am jurat că nu‑l voi lăsa pe tatăl meu în ghearele nebuniei. Planul meu era simplu. Aveam să îi ofer toată iubirea de care avea nevoie. În săptămânile ce au urmat îl îmbrăţişam şi îi vorbeam ca şi cum nimic nu s‑ar fi întâmplat; chiar dacă de multe ori mă privea absent şi nu‑mi răspundea, ochii mei îi transmiteau dragoste chiar şi în acele clipe în care se uita concentrat undeva deasupra mea, iar când mă întorceam să văd la ce priveşte atât de atent nu întâlneam decât un perete gol, o oglindă sau un tablou. Într‑o zi m‑am întors de la şcoală şi nu l‑am găsit acasă. Am ieşit afară şi l‑am strigat. Niciun răspuns. Începea să se însereze şi m‑am apucat să‑l caut prin jurul casei. Tată! îl chemam din când în când şi tăcerea era singurul răspuns. M‑am îndreptat către pădurea ce se înălţa întunecată la o aruncătură de băţ de casa noastră. Şi atunci l‑am văzut. O siluetă atârnată în aer, cu braţele moi şi capul frânt într‑o parte. Am plutit ca prin vis spre el, l‑am privit în ochii sticloşi, m‑am urcat pe un ciot şi m‑am prins de picioarele lui trăgându‑l sălbatic în jos. Lacrimile mele îi udau pantalonii de pânză, palmele încleştate îi scuturau trupul, suspine înăbuşite îmi ţâşneau printre buze. Într‑un târziu am auzit un trosnet şi craca s‑a rupt, iar corpul tatălui meu s‑a prăbuşit în ţărână cu faţa în jos. L‑am prins de umeri şi m‑am chinuit să‑l întorc. Limba umflată şi vineţie îi atârna obscen printre buzele uscate, încremenite într‑un rictus înfiorător. Ochii ficşi priveau undeva deasupra mea. Mi‑am lipit urechea de pieptul lui. Tăcere. Nu ştiu cât timp am rămas aşa, aşteptând ca inima să‑i bată din nou. Apoi mi‑am ridicat fruntea şi l‑am privit. Dintr‑odată mânia m‑a cuprins şi am început să‑l lovesc cu pumnii şi trupul îi sălta uşor, ca şi când ar fi râs de furia mea neînsemnată. Apoi, la fel de brusc, am simțit cum degete îngheţate îmi cuprind ceafa şi m‑am oprit. Am privit spre copacii din jur. Printre crăcile întinse spre mine ca nişte mâini scheletice se strecurau şoapte lugubre. D I A V O L I

F R A G I L I

Diavoli fragili TIPAR fara primele pagini.indd 27

2 7

4/24/2017 9:27:55 AM

Diavoli fragili - fragment