Page 1

DIVANUL IMAGINAR


DESPRE AUTOARE De la mamă, a moștenit visătoria, de la tată — spiritul critic și limba ascuțită. Plăcerea de‑a scotoci în sufletul omului e însă a ei. S‑ar fi făcut cu bucu‑ rie psihanalist, astrolog sau țesătoare, dacă dragos‑ tea de cărți n‑ar fi împins‑o spre Facultatea de Lite‑ re. De atunci, a trădat literatura pentru jurnalism și un viitor la catedră pentru plăcerea de‑a fi pe teren. A lucrat ca documentarist cu presa occidentală (TF1, Radio France Culture, Le Monde și Io Donna), a publicat reportaje și cronici în revista Esquire și, de aproape două decenii, este editor cultural la revista Formula As. Între timp, le‑a împăcat pe toate. Când nu se pierde cu ochii la ceru‑nstelat și la legea mo‑ rală, îi scormonește pe ceilalți cu întrebări și țese povești despre România de azi. * Dia Radu este autoarea volumului în dialog Lumea în Si Bemol, Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu, apărut în 2016 la Editura Polirom.


DIA RADU

DIVANUL IMAGINAR Lumea românească în 18 interviuri


editori: Silviu Dragomir Vasile Dem. Zamfirescu director editorial: Magdalena Mărculescu copertă: Faber Studio director producţie: Cristian Claudiu Coban dtp: Gabriela Chircea corectură: Maria Mușuroiu Irina Mușătoiu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României RADU, DIA Divanul imaginar / Dia Radu. - Bucureşti: Editura Trei, 2017 ISBN 978-606-40-0315-7 008

Copyright © Editura Trei, 2017 pentru prezenta ediţie O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20 e-mail: comenzi@edituratrei.ro www.edituratrei.ro


Colegilor mei de la revista „Formula As“, alături de care de aproape două decenii călătoresc și descopăr lumea


Cuprins

Cu hățurile, din fotoliu

9

Mircea Dinescu —„Cine îşi numără timpul îşi numără moartea“

12

Solomon Marcus — „Paşaportul meu spre universalitate a fost matematica“ Ion Mureșan — „În mine locuieşte cineva“

26 40

Yuri Kordonsky — „Sunt un fugar. De fiecare dată când ceva devine mult prea familiar, creşte în mine nevoia de a o lua din loc“

52

Vasile Dem. Zamfirescu — „Psihanaliza e ca așteptarea stăruitoare a pescarului de a scoate ceva din adâncuri“

66

Dan C. Mihăilescu — „Orice faci şi gândeşti, din zori în noapte, să fie îmbibat de iubire!“ Nora Iuga — „Iubirea adevărată e sacră“

80 94

Matei Florian — „Să mai privim, din când în când, cerul!“

110

Vera Lungu — „Ăsta e exilul adevărat. Că nu mai visez românește“

DIVANUL IMAGINAR

124


Dumitru Constantin Dulcan — „În spatele tuturor lucrurilor e Dumnezeu“

138

Ioan Es. Pop — „Poezia e drumul cel mai scurt de la cele văzute la cele nevăzute“

152

Mircea Cărtărescu — „Scriu doar fiindcă vreau să mă înțeleg pe mine însumi“

166

Adrian Papahagi — „Simt că în țara asta am un rost“

180

Neagu Djuvara — „Îmi place la nebunie cuvântul ăsta românesc, smerenie“

194

Antoaneta Ralian — „Dragostea și‑a pierdut misterul“

208

Ștefan Agopian — „Am scris întotdeauna din plăcerea de a inventa“

222

Emil Brumaru — „Scrisul e un fel de dragoste la distanță“

236

Theodor Paleologu — „Am centrul de gravitate în interior“

250


Cu hățurile, din fotoliu Există interviuri efervescente precum cea mai bună șampanie, dar și din cele încercănate, chinui‑ te, trase de păr. Există interviuri trufașe cu întrebări amenințătoare, dar și din cele timide ca fetele mari. În fine, există interviuri care pornesc abrupt și se încheie tăios, dar și din cele care încep cu adevărat abia la final, în pragul ușii, cu reportofonul pe off. Sunt interviuri care schimbă vieți, sunt altele pe lângă care treci neschimbat. Și doar unele, cu mult mai puține ca număr, ies din rând, oprind fulgerător timpul în loc. Sunt acele întâlniri care aduc binișor cu îndră‑ gostirea. Le trăiești pe repede‑nainte, te umplu de bucurie și, aproape pe nesimțite, te lasă mult mai mult decât ești. Astea sunt și cele pe care am ales să le public în cartea pe care o țineți în mâini. Ar fi putut fi cu siguranță mai numeroase, după aproape două decenii de semnat rubrica în

DIVANUL IMAGINAR


revista Formula As. Am lăsat pe nedrept deoparte câteva dialoguri cu oameni absolut sclipitori. M‑am oprit însă la 18, câte un interviu pentru fiecare an sau pentru fiecare vârstă prin care‑am trecut. Iată‑le, le aveți în față: 18 ferestre spre lumi care m‑au cucerit, 18 porți care mi s‑au deschis cu generozitate spre un alt mod de a vedea viața. Și, de ce nu, 18 oglinzi. Căci, înainte de‑a fi despre celălalt, orice interviu spune ceva și despre tine. Curiozitățile celui care împarte întrebările sunt ele însele prilej de analiză. Și ce căutăm la alții căutăm de fapt și la noi. În fine, cele 18 pe care le‑am închis în acest volum sunt printre cele mai directe, mai confe‑ sive, mai tulburătoare, dar, în fond, și printre cele mai luminoase. Doctori, matematicieni, pictori, poeți sau istorici, personajele acestei cărți sunt niște învingători. Idealiști sau nostal‑ gici, furioși sau cutremurați de credință au în‑ vins în bătălia cu umbra, sporind lumina din jurul lor. Le trimit în lume cu convingerea că orice viață ascunde în ea o hartă secretă, că ce au trăit alții ne poate servi nouă înșine de reper. La urma urmei, un interviu poate fi și asta: o călătorie închipuită prin întortocheatele ținuturi


ale memoriei, în care jurnalistul‑vizitiu ține bine hățurile din fotoliu, iar trăsura seamănă nepermis de mult cu o canapea. Dia Radu septembrie 2017 București

DIVANUL IMAGINAR


MIRCEA DINESCU

Când apare pe micul ecran, e omul spectacol. Furibund şi melancolic, exasperat şi năvalnic, e la fel de imprevizibil ca apele Dunării lângă care s‑a aşezat. Înainte de a fi poet, publicist sau om de afaceri, Mircea Dinescu e o stare de spirit. La Cetate, portul de lângă Calafat care i‑a devenit reşedinţă, l‑am găsit însă învins de blândeţe. Am aflat de la el că friptura înmiresmată dezleagă limbile, că poezia te arde de viu, iar duhul locului pluteşte, ca‑n Scripturi, peste ape.


„Cine îşi numără timpul îşi numără moartea“ D.R. Domnule Dinescu, a fost o adevărată aventu‑ ră să vă prind pentru interviu. Trăiţi într‑o agitaţie permanentă, departe de dictatura agendei şi a întâl‑ nirilor fixe. De unde atâta grabă şi înspre ce? M.D. Sper că nu înspre final... (râde) Totdeauna am fost mai hăbăuc şi mai zăpăcit, dar parcă odată cu vârsta ritmul s‑a accentuat. Nu ştiu niciodată în ce zi suntem şi nu prea‑mi place să‑mi stabilesc în‑ tâlniri. Timpul nu trebuie numărat. Cine îşi numă‑ ră timpul îşi numără moartea. Când eram tânăr scriitor invitat la Heidelberg, prin anii ’80, era aco‑ lo un neamţ care traducea din româneşte. La pleca‑ re, l‑am salutat şi i‑am spus „Hai, că ne mai vedem noi“. Şi neamţul, când a auzit, a scos un carneţel şi a zis „Când?“. Eu am izbucnit în râs şi i‑am spus „O să fie într‑o marţi“. Să faci abstracţie de trecerea timpului e realmente un joc benefic. N‑ar trebui să ne punem anii pe răboj. Eu am 63 de ani, dar mi‑am întâlnit foşti colegi de şcoală prin parc cu nepoţeii, îşi luaseră vârsta în serios şi chiar arătau ca nişte bătrânei. Or, eu n‑am deloc sentimentul că am îmbătrânit. Ştiu că am îmbătrânit, că mă văd singur în oglindă. Dar atâta timp cât mintea mea e încă verde, cât timp pot să scriu cu aceeaşi vioiciu‑ ne a spiritului şi să păstrez un farmec care‑i DIVANUL IMAGINAR


captează şi pe tineri, înseamnă că n‑am pierdut mare lucru. Până la urmă, bătrâneţea te scutură de prejudecăţi, aduce hazul şi te face liber. D.R. ...inclusiv la vorbă. Cu cine semănaţi aşa rău de gură? M.D. Cu bunicul din partea mamei, cu care am crescut. Era un om destul de „reuşit“: grădinar de meserie, inteligent de la natură şi liber la vorbă. Curvar, beţiv şi mare grădinar. De la el am învăţat limbajul aluziv, autoironia şi luatul la mişto. Le‑am perceput ca pe o formă de libertate şi o armă de ani‑ hilare a duşmanului. Eram foarte timid când eram mic. Abia cu vremea am devenit mai dezinhibat. Agresivitatea asta e şi o formă de apărare. Odată, în clasa a patra, eram un băiat destul de delicat pe atunci, mama mi‑a dat cămaşă albă călcată, iar pode‑ lele clasei erau unse cu păcură. În pauză, cineva m‑a împins şi‑am căzut. Când m‑am uitat pe cămaşă, eram negru. M‑am întors furibund şi l‑am bătut măr pe primul care mi‑a ieşit în cale. Când mi‑am dat sea‑ ma ce am făcut, m‑am îngrozit: era bătăuşul clasei. Azi, când cineva mă cunoaşte în particular, e mirat să constate că sunt totuşi un om foarte blând. Dar când judec un om politic sau un personaj din lumea asta sinistră românească, evident că mă aprind. D.R. Disident în comunism, necruţător cu politicie‑ nii în democraţie. De unde vă vine spiritul de frondă?


M.D. Din copilărie. Mergeam cu fiul unui avo‑ cat acasă la o doamnă, Coana Europa îi ziceam noi, era negustoreasă, vindea fierărie pentru ţă‑ rani. Avea o casă splendidă, cu portretul Regelui Carol pe perete şi alte poze înrămate de la Paris. Şi‑apoi, într‑o zi, în drum spre şcoală, am văzut‑o în stradă cu toate lucrurile, aproape leşinată de durere. Râdeau de ea, aruncaseră o găleată de apă peste ea, să‑şi revină. M‑a marcat. Era o cucoană nevinovată. Dar clasa muncitoare devenise ex‑ ploatatoare. Eu nu sunt un justiţiar, ci un tip înţe‑ legător. Sunt un tip destul de echilibrat, dar cu mult temperament, care poate să protesteze împo‑ triva lipsei de libertate şi, concomitent, în timpul combustiei interne a nervului, să fie şi nedrept. Dar sunt un om care îşi recunoaşte greşelile. D.R. Biografia dvs. spune că v‑aţi născut la câm‑ pie, din neam de ardeleni. Vă e dragă câmpia? M.D. Când regele Ferdinand a decis să‑i împro‑ prietărească pe ţărani, soldaţilor din Ardeal li s‑a dat pământ în Bărăgan, fiindcă în Ardeal nu mai exista. Aşa a ajuns şi străbunica mea, care avusese doi fraţi răniţi pe front, la câmpie. Ambii părinţi sunt ardeleni născuţi în Bărăgan, dar eu mă consi‑ der regăţean. Cred că am crescut cu mitul câmpiei, îl citisem pe Ştefan Bănulescu, întinderile nesfârşi‑ te mă fascinau. Dar la Slobozia, unde m‑am născut, nu era câmpia aceea aridă. Erau şi păduri, erau şi DIVANUL IMAGINAR


dealurile de pe malul Ialomiţei. Când mă suiam pe ele, nu mai vedeam oraşul de salcâmi. D.R. Ați copilărit frumos? M.D. Am avut o copilărie fericită, deşi m‑am născut într‑un cartier de proletari, că taică‑miu era lăcătuş mecanic şi mama era casnică. Trăiam la marginea Sloboziei, unde începea cartierul celor mai săraci oameni. Cine crede însă că fericirea în copilărie ţine de câte feluri de mâncare ai se înşală. Am trăit într‑o lume ultramodestă, dar m‑am simţit bine şi liber. 1 mai şi 23 august mi se păreau cele mai frumoase evenimente din oraşul Slobozia. În casă nu aveam decât Biblia şi Aventurile Lucreţiei Borgia şi ale cavalerului Buridan, o carte pe care tai‑ că‑miu o ţinea încuiată. Cea mai mare parte din co‑ pilărie o petreceam cu bunicul, pe malul Ialomiţei, unde avea bordei, arătându‑mi cum stă treaba cu legumele şi seminţele. Am fost foarte marcat de fi‑ gura bunicului. Când îi veneau prietenii, îmi plăcea să trag cu urechea. Avea haz şi făcea poezele cam buruienoase când bea un pahar de vin. De ziua lui, ţiganii care munceau la grădină îi cântau sub fe‑ reastră „Nea Gheorghiţă grădinarul/ are şapte po‑ rumbare/ şi cu magazia opt/ n‑are un porumb de copt“, că, spre deosebire de bunică‑mea, care strân‑ gea banii la saltea, el era mână largă. Datorită lui sunt foarte legat de pământ. M‑a învăţat să apreci‑ ez rodul lui, gustul, mireasma. Şi negustoria tot de


acolo îmi vine. La 5 ani, mă lăsa bunicul în piaţă să vând flori şi legume. D.R. Şi poezia cum s‑a născut, atât de departe de cărţi? M.D. Poezia, săraca de ea, nu ţine cont de mediul în care te naşti. Vine pe căi neştiute şi te vizitează ea, dacă vrea. Nimic nu e mai trist decât să vezi oa‑ meni care vor să scrie poezie, fără să aibă cu adevă‑ rat chemare. Primele poezii le‑am citit la şcoală, în manuale. Erau poezii cu partidul. Mi se păreau mi‑ nunate, aş fi vrut să scriu şi eu la fel. Când m‑am hotărât să scriu primul poem, prin clasa a şasea, mi‑am luat carneţelul şi m‑am dus în pădure. Eram convins că, dacă vrei să scrii despre pădure, trebuie să mergi în pădure. (râde) Eram complet în afara li‑ teraturii pe atunci. Dar s‑a întâmplat apoi să merg în casa unui avocat, el mi‑a arătat un volum de Blaga, care m‑a lăsat cu respiraţia tăiată. Asta mi‑a declan‑ şat febra lecturilor. M‑am înscris la biblioteca orăşe‑ nească şi am început să car cărţi acasă, numai una şi una. Îl luasem pe Kant, cu „Critica raţiunii pure“, aveam 13 ani şi am reuşit să descifrez doar biografia autorului din prefaţă. (râde cu poftă) Dar atunci am descoperit întâmplător poezia lui Ion Barbu şi restul poeziei moderne şi a fost ca o revelaţie. Ceva s‑a schimbat în mine. De scris, scriam pe ascuns, pen‑ tru că m‑a prins directoarea că citesc în timpul ore‑ lor şi m‑a pârât la tata. Şi tata m‑a apărat, zicându‑i că vreau să devin scriitor. Iar ea, care era profesoară DIVANUL IMAGINAR


de socialism ştiinţific, a zis: „Păi, cum să devină scri‑ itor, dacă e copil de muncitor?“. Drept pentru care tata mi‑a interzis cititul. De supărare, când mi‑au apărut primele poezii în revista Luceafărul, la șaisprezece ani, nici n‑am vrut să i le arăt. D.R. Aţi fost un scriitor destul de prolific până la revoluţie şi apoi, brusc, aţi abandonat poezia. Ce s‑a întâmplat? M.D. Am încetat să mai scriu poezie fiindcă sim‑ ţeam că nu mai are rost. Până atunci, poezia fusese o formă de luptă şi de rezistenţă, era o armă, lumea stătea la coadă ca să cumpere o carte de versuri. Poezia îţi dădea sentimentul că eşti puternic. Erau în ea aluzii la realitate şi mesaje sociale. După ’89, mi s‑a părut că pamfletul e mai eficient. Întâmplă‑ rile erau mai dramatice, era nevoie de altă armă, mult mai tăioasă. Apoi, poezia ţine totuşi de‑o vâr‑ stă. Şi Rimbaud a fost genial între șaptesprezece și nouăsprezece ani, iar după douăzeci s‑a apucat de negustorie. E atunci, la tinereţe, o sevă a copacului tânăr care stă să explodeze. La bătrâneţe eşti doar un arbore plin de scorburi cu jderi la rădăcină, care ies din când în când la televizor şi muşcă. (râde) D.R. Nu e totuşi o trădare să laşi literatura pentru afaceri? Nu vă e dor de poezie? M.D. Eu n‑am scris niciodată pentru alţii. Am scris pentru mine. Când intram în transa scrisului, mă


consuma cu totul. Stăteam în cameră, nu simţeam nici foamea, uitam seara să aprind lumina. Poezia te usucă, exact ca‑n cântecul ăla popular: „Te faci iască, te bagă‑n boală câinească, te scoate la primăvară, gal‑ ben ca turta de ceară“. Poezia e un morb, ca boala de plămâni, care te mănâncă de viu. Cu timpul, parcă instinctul de conservare devine mai puternic, nu vrei să mai mergi până la capăt. Marii poeţi unguri au mu‑ rit până‑n 30, 40 de ani, chinuiţi, la fel cum au murit şi poeţii ruşi. Poeţii români au avut mereu instinctul supravieţuirii. Au fost mai gospodari. Arghezi avea o moşioară, o mică tipografie, să le rămână ceva şi lui Baruţu şi lui Mitzura, Blaga era profesor universitar, Ion Barbu era la casa lui, până şi Bacovia avea nevas‑ tă, copil şi o slujbă de funcţionar. E ceva în noi, româ‑ nii, ne păstrăm, nu ardem până la capăt. Numai în lumea noastră literară geniul trebuie să fie pustiu, tebecist, singur şi trist. Eu nu vreau să apăr burghe‑ zia, vreau doar să spun că suferinţa nu e bună. Ea îţi omoară până la urmă şi nervul, şi sensibilitatea. Mă enervează cei care zic: „Eh, nu mai e Dinescu poet ca altădată!“. Nu trebuie să scrii tot timpul ca să rămâi poet! Scrisul nu e o meserie. Scrii, fiindcă îţi vine, fi‑ indcă nu poţi altfel. Iar mie, când mi‑a venit, la 60 de ani, am mai scris o cărţulie de poezie, deşi de şapte ani nu mai scrisesem nimic. Eu acum am ajuns la în‑ ţelepciunea de a căuta poezia în multe alte lucruri, în bătaia vântului, în mireasma vinului, în tigaia de la bucătărie. DIVANUL IMAGINAR


D.R. Sunteţi atât de pasionat de gătit, că v‑a mers buhul. Ba chiar aţi deschis, în centrul vechi al capita‑ lei, un restaurant, „Lacrimi şi sfinţi“. Cum v‑aţi pro‑ copsit cu patima asta? M.D. Tot de la bunicul meu, care făcea focul, pu‑ nea o tablă şi zicea: „Stai tu aici şi întorci ardeii ăştia capia când se coc“ sau punea ceaunul şi‑mi arăta cum să învârt. Făceam cu mare plăcere. Venea uneori bunicul şi‑mi zicea: „Astăzi mâncăm raci“. Ce erau racii? Nişte ardei roşii iuţi, prăjiţi pe plită, zdrobiţi, cu ulei, sare şi puţin oţet, în care întingeai cu mămăligă. Ceva foarte simplu, dar extraordinar de bun. Ce să mai spun de cartofii prăjiţi, făcuţi de bunica în tigaie de fontă? Ieşeau crocanţi deasupra şi moi înăuntru. Cu varză murată alături, mi se pă‑ reau cea mai bună mâncare din lume. D.R. Gustul ca gustul, totuşi, care e farmecul bucătărelii? M.D. Snobii nu înţeleg că nu ne bucurăm doar cu creierul, ci şi cu limba, cu urechea, cu buricele degetelor. Mâncând lucruri curate şi bând vin par‑ fumat, sigur că viaţa e mai senină şi mai veselă, pa‑ pila gustativă se bucură şi ea. Chestia cu gătitul mi‑a plăcut de la început, era un mister acolo, o alchimie. Când faci o mămăligă, vezi cum se naşte lumea într‑un ceaun, din apă şi un praf de mălai. E voluptatea creaţiei, să împleteşti singur toate aro‑ mele, să le treci prin foc şi apoi să te bucuri,


văzându‑i pe ceilalţi cum mănâncă ce ai făcut. Mi‑a zis cineva odată: „Domnule, tu nu găteşti ca la mama acasă, tu găteşti ca la străbunica acasă“. Aşa e, eu gătesc ca la 1900, după cărţi de bucate uitate de vreme. Cine mai are ca noi, românii, prima carte de bucate scrisă de prim‑ministrul ţării (M. Kogăl‑ niceanu) şi de cel mai mare nuvelist al vremii (C. Negruzzi)? Dacă o citeşti, înlemneşti! Afli că la 1848 boierii moldoveni mâncau languste ca la Pa‑ ris, aduse în care cu gheaţă, pe care le plăteau cu bani de aur. Că se găseau şi scorţişoara, şi corian‑ drul, şi nucşoara. Că făceau crapul împănat cu ghimbir şi umplut în burtă cu capere. Şi tot aşa. D.R. De 15 ani, numele dvs. e strâns legat de Ceta‑ te, portul de lângă Calafat. Sunteţi mai tot timpul aici. Cum v‑aţi îndrăgostit de locul ăsta? M.D. Absolut întâmplător, aflându‑mă la Craio‑ va, unde lansam o carte. Era în 1997. L‑am cunos‑ cut pe directorul spitalului din Calafat, care ne‑a invitat la ziua lui, la Maglavit. De acolo, privind în zare, am văzut ceva ciudat. „Un port agricol pus‑ tiu“, mi s‑a spus. Şi am venit să‑l văd. Casa asta, în care stăm acum, era în ruină. Părea o femeie fru‑ moasă, bătută bine şi violată. Era crescătoria de porci a domnului care citea cotele apelor Dunării. Dar am aflat că fusese sediul portului ridicat de italieni pe la 1900 şi că e scoasă la licitaţie a doua oară. A fost dragoste la prima vedere. Am fost DIVANUL IMAGINAR

Dia radu divanul imaginar  

The first pages from the book. Copyright © Editura TREI 2018. www.edituratrei.ro

Dia radu divanul imaginar  

The first pages from the book. Copyright © Editura TREI 2018. www.edituratrei.ro

Advertisement