Page 1

COLECลขIE COORDONATฤ‚ DE

Vasile Dem. Zamfirescu


Cum învață copiii JOHN HOLT Traducere din engleză de Mihaela Buruiană


EDITORI: Silviu Dragomir Vasile Dem. Zamfirescu DIRECTOR EDITORIAL: Magdalena Mărculescu REDACTOR: Victor Popescu DESIGN: Faber Studio DIRECTOR PRODUCŢIE: Cristian Claudiu Coban DTP: Corina Rezai CORECTURĂ: Lorina Chițan Mihail Nacu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României HOLT, JOHN Cum învaţă copiii / John Holt ; trad.: Mihaela Buruiană. - Bucureşti : Editura Trei, 2015 ISBN 978-606-719-314-5 I. Buruiană, Mihaela (trad.) 159.922.7 Titlul original: How Children Learn Autor: John Holt Copyright © 1967, 1983 by John Holt First published in the United States by Da Capo Press a member of Perseus Books. Romanian edition published by arrangement with Agenţia Literară Livia Stoia. Prezenta ediţie s-a publicat prin acord cu Agenţia Literară Livia Stoia. © Editura Trei, 2015 Pentru prezenta ediție O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20 E-mail: comenzi@edituratrei.ro www.edituratrei.ro


Cuprins Prefață 7 Să învățăm despre copii

13

Jocuri și experimente

33

Vorbirea 85 Cititul 132 Sportul 178 Arta, matematica și alte materii

192

Fantezia 233 Mintea pusă la treabă

257

Învățarea și dragostea

288


Prefaţă Cartea mea anterioară How Children Fail1 descria copiii care îşi foloseau mintea în mod greşit. Cartea de faţă încearcă să descrie copiii — în câteva cazuri, şi adulţi — care îşi folosesc mintea bine, învăţând cu curaj şi eficienţă. Unii dintre copiii descrişi merg la şcoală; cei mai mulţi încă nu au vârsta necesară. Copiii învaţă cel mai bine înainte de a merge la şcoală. Mulţi experţi sunt de acord în această privinţă, deşi nu dau acelaşi motiv. Eu cred şi încerc să demonstrez în această carte că, în cele mai multe cazuri, mintea noastră funcţionează cel mai bine când o folosim într-un anumit mod şi că cei mici tind să înveţe mai bine decât adulţii (şi mai bine şi decât ei înşişi când vor mai creşte) deoarece îşi folosesc mintea într-un mod special. Pe scurt, copiii au un stil de a învăţa care se potriveşte cu situaţia lor şi pe care îl folosesc într-un mod bun şi natural până când îi dezvăţăm noi. Ne place să spunem că îi trimitem pe copii la şcoală ca să îi învăţăm să gândească. Însă ce facem noi, mult prea des, este să-i învăţăm să gândească prost, să renunţe la un mod natural şi puternic de a gândi în favoarea unei metode care nu funcţionează pentru ei şi pe care noi o folosim rareori. Mai rău, îi convingem pe majoritatea că, cel puţin în cadrul şcolar sau în orice situaţie în care este vorba despre cuvinte, simboluri sau gândire abstractă, aceştia nu pot 1

Cum eşuează copiii. (N.t.)


8

Cum învață copiii JOHN HOLT

gândi deloc. Se consideră „proşti“ şi incapabili să gândească sau să înţeleagă orice este complicat sau greu sau, pur şi simplu, nou. Care sunt rezultatele? Numai câţiva copii devin buni la învăţătură în şcoală în felul în care încercăm noi să-i facem să înveţe. Cei mai mulţi sunt umiliţi, speriaţi şi descurajaţi. Îşi folosesc mintea nu ca să înveţe, ci ca să scape de lucrurile pe care noi le spunem că trebuie să le facă pentru a-i determina să înveţe. Pe termen scurt, aceste strategii par să funcţioneze. Mulţi copii trec prin şcoală astfel, chiar dacă învaţă foarte puţine. Pe termen lung, însă, aceste strategii sunt autolimitante şi contraproductive, distrugând în acelaşi timp şi caracterul, şi inteligenţa. Copiii care folosesc aceste strategii sunt împiedicaţi chiar de acestea să devină mai mult decât nişte versiuni limitate ale fiinţelor umane care ar fi putut să devină. Acesta este adevăratul eşec din şcoli şi cu greu scapă vreun copil. Când vom înţelege mai bine modalităţile, condiţiile şi spiritul în care copiii învaţă cel mai bine şi vom putea să transformăm şcoala într-un loc unde aceştia să-şi poată folosi şi îmbunătăţi stilul natural de a gândi şi de a învăţa, atunci vom putea să împiedicăm o mare parte din acest eşec. Atunci, şcoala va putea deveni un loc în care toţi copiii să crească, nu numai ca statură, nici doar din punctul de vedere al cunoştinţelor, ci ca independenţă, curiozitate, curaj, încredere, inventivitate, rezistenţă, răbdare, competenţă şi înţelegere. Pentru a descoperi cum să facem cel mai bine acest lucru, avem nevoie de mult timp. Este posibil ca peste cincizeci sau o sută de ani să descoperim că tot ceea ce noi considerăm noţiuni moderne despre şcoli, predare şi învăţare să fie, de fapt, complet neadecvat sau chiar greşit. Dar vom face un mare pas înainte dacă, înţelegând copiii mai bine, vom putea să reparăm o parte din răul pe care îl facem acum. Tot ce spun eu în cartea aceasta poate fi rezumat în patru cuvinte: aveţi încredere în copii! Nimic nu poate fi mai


9

simplu — sau mai greu. Greu, pentru că a avea încredere în copii înseamnă a avea încredere în noi înşine şi cei mai mulţi dintre noi am fost învăţaţi când eram copii că nu se poate avea încredere în noi. Şi astfel, continuăm să-i tratăm pe copii la fel cum am fost şi noi trataţi, spunând că asta este „realitatea“ sau zicând cu amărăciune: „Dacă eu am făcut faţă la aşa ceva, şi ei pot“. Ceea ce trebuie să facem noi este să întrerupem acest îndelungat ciclu depreciativ de frică şi neîncredere şi să avem încredere în copii, chiar dacă în noi nu s-a avut încredere. Pentru aceasta, va fi nevoie de un mare act de credinţă, dar cei care vor da dovadă de această credinţă vor fi recompensaţi din plin. De când am scris această carte, şcolile noastre, cu câteva excepţii, au virat sigur şi adesea rapid în direcţia greşită. În general, şcolile sunt mai mari decât înainte, mai depersonalizate, mai ameninţătoare, mai periculoase. Materia pe care încearcă să o predea este şi mai fragmentată decât înainte sau, cum a numit-o profesorul Seymour Papert în Mindstorms, „disociată“, adică fără legătură cu altceva şi, prin urmare, fără sens. Profesorii au şi mai puţine de spus decât înainte despre ceea ce predau şi despre modul în care predau şi verifică. Şcolile se agaţă cu din ce în ce mai multă încăpăţânare de ideea lor greşită că educaţia şi predarea sunt nişte procese industriale, care trebuie concepute şi planificate de sus în cel mai mic detaliu şi apoi impuse profesorilor pasivi şi elevilor lor şi mai pasivi. Îmi amintesc o poveste care, în momentul acela, părea mai puţin importantă decât îmi pare acum. La sfârşitul anilor şaizeci, în apogeul aşa-numitei revoluţii din educaţie (care, de fapt, nu a avut loc niciodată), un educator proeminent mi-a spus, după ce petrecuse câteva zile la o conferinţă de vază cu privire la viitorul educaţiei: „Oamenii aceia nu erau câtuşi de puţin interesaţi de şcoli alternative,


10

Cum învață copiii JOHN HOLT

de clase deschise sau de alte astfel de lucruri. Ştii ce-i interesa pe ei, de fapt? Ceva care se numeşte modificarea comportamentului şi obiective comportamentale“. Şi s-a dovedit că era adevărat. Învăţatul fragmentat a devenit şi mai fragmentat, testul săptămânal a devenit zilnic sau chiar dat în fiecare oră sau la fiecare cincisprezece minute. Întoarcerea la lucrurile de bază a început acum şapte sau opt ani deja şi, până în prezent, rezultatele sunt proaste, în cea mai mare parte. Iar şcolile afirmă doar „Acum chiar revenim la lucrurile de bază“, de parcă roata aceea a fost inventată abia alaltăieri. În orice caz, nu mai cred că putem transforma şcolile în locuri în care toţi copiii să crească aşa cum am descris mai sus. O excepţie ar putea-o constitui câteva şcoli foarte specifice, precum şcolile de dans, de programare informatică sau de pilotaj. Dar, în general, nu cred că, dacă ar avea o gamă de alegeri reale, copiii ar vrea să petreacă prea mult timp în nişte locuri unde nu ar face altceva decât să înveţe şi unde singurii adulţi pe care îi întâlnesc sunt nişte specialişti a căror meserie constă în a-i supraveghea pe copii şi a-i pune să facă diverse lucruri. Cartea de faţă îşi propune mai degrabă să descrie învăţarea eficientă, decât s-o explice sau să dea o teorie cu privire la aceasta. În multe locuri, oamenii sunt preocupaţi să afle ce se întâmplă în creier din punct de vedere electric, chimic şi altele atunci când gândim şi învăţăm. O astfel de cercetare este interesantă şi se poate dovedi utilă, dar nu are nicio legătură cu scopurile acestei cărţi. Nu avem nevoie să aflăm mai multe despre creier, ca organ, pentru a îmbunătăţi şcolile. Le-am putea îmbunătăţi considerabil fără să ştim despre creier mult mai multe decât majoritatea oamenilor ştiu acum. De aceea este interesant că oamenii găsesc dovezi că experienţele sunt stocate în creier, sub forma unor molecule complicate, precum fişele aranjate într-un dosar. Ceea


11

ce trebuie să ştie profesorii şi cei care învaţă este ce ştim deja de ceva timp: mai întâi, că experienţele vioaie, esenţiale, plăcute sunt cel mai uşor de reţinut şi, apoi, că memoria funcţionează cel mai bine când nu este forţată — că nu este un catâr care poate fi obligat să meargă cu bătaia. Este interesant de citit teoria lui Wolfgang Köhler, poate acum susţinută de mulţi alţii, conform căreia, atunci când percepem, gândim şi simţim, în creier apar câmpuri electrice. Cu siguranţă, acest lucru ar explica faptul că gândim prost şi chiar percepem prost, sau deloc, atunci când suntem anxioşi şi temători. Dar nu avem nevoie de această explicaţie pentru a şti că un fapt este un fapt şi pentru a învăţa din acest lucru că, atunci când îi speriem pe copii, oprim procesul de învăţare din start. Cartea aceasta vorbeşte mai mult despre copii decât despre psihologia copilului. Sper că aceia care o vor citi vor ajunge să simtă (mai mult decât înainte de-a o fi deschis) cât sunt de interesanţi copiii şi cât de mult merită atenţia noastră. Sper că, atunci când le-o vor acorda, vor observa multe lucruri pe care nu le observau înainte şi că acestea vor constitui un prilej de reflecţie. Vreau să le stimulez curiozitatea şi să le ascut viziunea, chiar mai mult decât doresc să le sporesc înţelegerea. Vreau să-i fac sceptici faţă de vechile dogme, nu să le dau unele noi. După ce a citit această carte, un prieten mi-a zis: „Întot– deauna mi-au fost dragi copiii mici, în special ai mei. Dar până acum nu mi-aş fi închipuit niciodată că ar putea să fie interesanţi“. Acum, copiii mă interesează şi mai mult decât atunci când am scris cartea de faţă. Pentru mine, să-i privesc pe bebeluşi şi pe copii explorând şi înţelegând lumea din jurul lor este unul dintre cele mai captivante lucruri din lume. I-am privit şi am fost cu ei de multe ori, în multe locuri, şi găsesc nu doar mai multă plăcere, ci şi mai multe motive de consideraţii serioase în ceea ce spun şi fac aceştia decât în


12

Cum învață copiii JOHN HOLT

cuvintele şi acţiunile multor oameni adulţi. Nu este o crimă să nu vă placă sau să nu vi se pară interesanţi copiii mici sau să nu vă bucuraţi de compania lor, dar este cu siguranţă un mare nenoroc şi o mare pierdere, ca şi cum n-aţi avea picioare sau aţi fi surzi sau orbi. La urma urmei, mintea omenească este un mister şi, în mare, probabil va rămâne întotdeauna astfel. Chiar şi celei mai grijulii, sincere şi introspective persoane îi ia mulţi ani să înveţe chiar şi o mică parte din ce se întâmplă în mintea ei. Şi atunci, cum am putea noi să fim siguri de ce se întâmplă în mintea altcuiva? Cu toate acestea, mulţi oameni vorbesc de parcă am putea măsura şi cataloga conţinutul minţii unei alte persoane la fel de uşor, de exact şi de complet de parcă ar fi conţinutul unei valize. Nu vreau să spun că n-ar trebui să încercăm să înţelegem mai multe despre mintea şi gândurile altor persoane, ci numai că trebuie să fim foarte modeşti şi precauţi cu ceea ce credem că am aflat. Există o poveste veche despre doi bărbaţi într-un tren. Unul dintre ei, văzând nişte oi pe un câmp care păreau scurtate de blană, spune: „Oile acelea tocmai au fost tunse“. Celălalt se uită un pic mai mult şi apoi spune: „Aşa pare să fie — cel puţin din unghiul din care le vedem noi“. Cu o astfel de prudenţă ar trebui să spunem orice am avea de spus despre modul în care funcţionează mintea, într-un astfel de spirit am încercat şi eu să scriu şi sper că la fel vor citi şi ceilalţi cartea de faţă.


Să învăţăm despre copii La începutul anilor şaizeci, când am scris o mare parte din versiunea originală a cărţii Cum învaţă copiii, puţini psihologi acordau atenţie procesului învăţării la copiii foarte mici. Ca domeniu de cercetare, nu era important sau cunoscut — în unele locuri, nici nu era respectabil — şi acesta a fost şi motivul pentru care unui prieten de la o universitate importantă, care voia să facă o lucrare de doctorat cu privire la Piaget, coordonatorul tezei i-a spus că nu se poate. Şi chiar şi Piaget, poate cu excepţia propriilor copii, a lucrat îndeosebi cu copii de patru sau cinci ani şi mai mari. Bebeluşii erau încă văzuţi ca o masă amorfă, ce aşteptau ca timpul să-i transforme în nişte oameni demni de o atenţie serioasă. Acum, toate acestea s-au schimbat. Studiul copiilor foarte mici, felul în care văd ei lumea, puterile şi abilităţile lor, la fel ca felul în care învaţă aceştia au devenit un domeniu foarte important al psihologiei. Toată lumea este de acord că ar trebui să ştim mult mai multe despre copiii mici şi felul în care ei percep lumea, trăiesc, cresc şi învaţă. Întrebarea este: cum să facem asta?


14

Cum învață copiii JOHN HOLT

Mulţi consideră că cea mai bună metodă este să facem cercetări direct pe creier. Când am scris prefaţa la această carte, se desfăşurau deja câteva astfel de cercetări; acum, au loc mult mai multe. Până în prezent, efectele asupra şcolilor au fost mici. Astfel, o teorie foarte la modă zilele acestea este cea referitoare la emisfera stângă şi emisfera dreaptă, conform căreia pentru anumite tipuri de gândire folosim o emisferă a creierului, iar pentru alte tipuri, cealaltă emisferă. Cei care vor să schimbe şcolile încearcă să folosească această teorie drept argument, dar nu au prea avut succes. Astfel, cei care au încercat ani de zile să aducă mai multă artă în şcoli, pentru că le place arta sau cred în ea, spun acum că avem nevoie de artă pentru a dezvolta emisfera dreaptă a creierelor copiilor. Dar cei care au vrut dintotdeauna să scoată arta din şcoli nu sunt impresionaţi de argumentul cu emisfera dreaptă, aşa cum nu au fost impresionați nici de alte argumente. În continuare vor să scape de arta din şcoli. Probabilitatea ca şcolile să se schimbe mult în viitorul apropiat din acest motiv sau datorită altor noi teorii despre funcţionarea creierului pare scăzută. Mai întâi că teoriile, la rândul lor, se schimbă mai repede decât putem noi să ţinem pasul cu ele. Într-un număr recent din revista Omni, un articol intitulat „Brainstorms“ ne spune că teoria încă nouă a emisferei drepte şi a emisferei stângi a fost deja infirmată şi că tipurile diferite de activităţi mintale nu pot fi localizate precis într-una sau alta din emisferele creierului. Articolul spune, printre altele: Alan Gevins, directorul Laboratorului de Sisteme EEG din cadrul Institutului de Neuropsihiatrie Langley Porter al Facultăţii de Medicină din cadrul Universităţii din California, San Francisco, declară: „Acum încercăm să concepem o nouă modalitate de a transpune în imagini activitatea electrică funcţională a creierului, pentru a


15

vedea lucruri care nu puteau fi văzute înainte“. Tipare electrice mai detaliate ca niciodată au devenit brusc nişte scheme coerente... Cei de la Laboratorul de Sisteme EEG lucrează acum pentru a perfecţiona casca de înregistrare EEG la nivelul scalpului, cu 64 de canale, cu ajutorul căreia vor putea să desfăşoare nişte tipuri şi mai avansate de procesare informatizată a semnalelor electrice transmise de creier... Rezultatele pe termen lung ale acestui domeniu de cercetare ar putea să deschidă o uşă către creier, permiţându-i utilizatorului pentru prima dată să-şi vadă propria „instalaţie electrică“... Dar după câteva zile petrecute la Laboratorul de Sisteme EEG, pentru mine a fost evident că, la fel ca în atâtea alte ramuri ale ştiinţei (sublinierea noastră), noua cercetare a laboratorului... viza o serie subtilă şi complexă de experimente care ar părea aproape la fel de incomprehensibile pentru majoritatea dintre noi ca o tabletă cu regulamente comerciale ale vechilor sumerieni. Ce s-a întâmplat cu vechea idee că una dintre sarcinile prin– cipale ale ştiinţei este să facă lumea mai comprehensibilă? Ne întoarcem la laborator: Printr-o concepere atentă a condiţiilor de testare şi prin folosirea analizei matematice pentru recunoaşterea tiparelor, aceştia au detectat corelaţii complexe şi rapid schimbătoare între tiparele electrice, care implicau multe zone ale creierului... Concluzia este că diferitele tipuri de informaţii nu sunt procesate numai în câteva zone specializate din creier, conform teoriei vechi de câteva decenii, ci că multe regiuni ale creierului sunt implicate, chiar şi în funcţiile cognitive cele mai elementare. Într-un studiu desfăşurat pe 23 de persoane, laboratorul a confirmat iniţial ipoteza că scrierea


16

Cum învață copiii JOHN HOLT

unor propoziţii (...) părea, într-adevăr, să fie mai mult asociată fie cu emisfera dreaptă, fie cu emisfera stângă a creierului. Dar privind mai îndeaproape prin metoda recunoaşterii tiparelor matematice, cercetătorii nu au observat nicio diferenţă semnificativă la nivel de activitate electrică între testele în care participanţii scriau paragrafe şi testele în care doar mâzgăleau... Aşa că au revenit şi au mai conectat 32 de participanţi dispuşi să facă obiectul experimentului. Cercetătorii au văzut că diferenţele emisferice dintre sarcinile din „spectrele“ EEG au dispărut total. În schimb, au observat tipare uniforme care implicau multe zone ale ambelor emisfere. După Gevin, „acest lucru sugerează că tipuri diferite de sarcini nu sunt procesate în câteva zone specializate, ci că multe zone foarte disparate ale creierului sunt implicate. Aşadar, nu este corect să afirmi că aritmetica, de exemplu, este localizată într-un singur loc, doar pentru că vătămarea locului respectiv duce la o incapacitate de a face adunări. Tot ce se poate spune este că zona vătămată este esenţială pentru a face aritmetică“. Dacă am îndoieli cu privire la valoarea acestui tip de cercetare, şi am, într-adevăr, nu este din cauză că nu sunt de acord cu constatările sale. Sunt pe deplin de acord cu acestea şi aş fi fericit să le văd confirmate de cercetări ulterioare. De la început, teoria referitoare la emisfera dreaptă şi emisfera stânga simplifica mult prea mult ceea ce eu, ca utilizator al minţii mele, ştiam din propria experienţă că nu este simplu deloc. Sigur, nu există nicio îndoială că într-adevăr ne folosim minţile în moduri diferite, uneori, într-un mod foarte conştient, orientat, liniar, analitic, verbal, ca atunci când nu porneşte maşina şi încercăm să ne dăm seama de ce; alteori (poate uneori chiar în acelaşi timp), gândim mult mai aleatoriu, includem mai multe lucruri deodată, gândim


17

intuitiv, adesea subconştient sau inconştient. „Auzim“ sunete, „vedem“ imagini, experimentăm direct modelele noastre mintale de realitate în locul unor descrieri verbale sau matematice ale acestora. Ne lăsăm minţile să zburde, rămânând deschişi la orice ne-ar putea spune. Până acum, n-am nimic de împărţit cu teoreticienii creierului. Este chiar posibil ca unele tipuri de activitate mintală să fie centralizate în mare măsură în unele părţi ale creierului, iar alte tipuri, în alte părţi. Dar ar fi naiv şi prostesc să spunem că toate varietăţile complicate ale gândirii, ale experienţei mentale, pot fi separate clar în două tipuri şi că unul dintre acestea poate fi atribuit exclusiv emisferei stângi a creierului, iar celălalt emisferei drepte. Când zic că uneori sunt surprins de ceea ce-mi spune mintea mea, vorbesc despre o experienţă foarte obişnuită. Dar unde anume în creierul meu se află „mintea mea“, cea care-mi spune şi unde se află „eul“ meu? Înainte, ideea era că „eul“, observatorul conştient, se afla cumva la etaj, poate în camera de zi, iar „mintea“ („psihicul“) era undeva în subsolul adesea întunecat şi murdar. Oare teoria referitoare la emisfera stângă şi emisfera dreaptă a înlocuit „eul“ de la etaj cu emisfera stângă şi „mintea“ din vechiul subsol cu emisfera dreaptă? Atunci cum să explic experienţa cunoscută nouă tuturor, şi anume când un nume pe care m-am chinuit conştient, dar fără succes, să mi-l amintesc îmi apare brusc în conştiinţă, conştiinţa „eului“, în timp ce „eul“ acela se gândeşte la altceva? Conform teoriei referitoare la emisfera stângă şi emisfera dreaptă, emisfera stângă ar trebui să facă, să păstreze şi să-şi amintească liste. Şi atunci cum de, în timp ce mă gândesc la altceva, descopăr că „mintea mea“ mi-a prezentat „mie“ brusc o propoziţie completă, uneori chiar două sau trei, care „îmi“ plac atât de mult încât mă grăbesc să le notez înainte să le uit? În mod sigur, „eu“ nu am produs acele propoziţii la fel cum le produc


18

Cum învață copiii JOHN HOLT

acum pe acestea la maşina de scris, gândindu-mă ce cuvinte să folosesc sau unde să le aşez. În care parte a creierului se află producătorul acestor propoziţii şi în care parte observatorul, criticul, editorul care le apreciază ca fiind bune? Teoreticienii emisferei drepte şi ai emisferei stângi, măcar cei mai modeşti dintre ei (unii nu sunt nici pe departe modeşti), ar putea spune: „Nu încercăm să spunem că fiecare tip de gândire poate fi clar atribuit fie emisferei stângi, fie celei drepte, ci doar că unele tipuri de gânduri pot fi astfel împărţite. Aşadar, le dăm subiecţilor noştri nişte sarcini simple şi vedem în ce părţi se activează creierul“. Problema, aşa cum am spus ani de zile, este că rar este posibil să separăm ceea ce gândim despre ceva de ceea ce simţim despre acel ceva. Este periculos de simplist pentru orice cercetător al creierului (sau pentru orice alt psiholog) să presupună că, în cadrul experimentului său, atunci când ne dă o sarcină „simplă“ de îndeplinit nu ne gândim la altceva în afară de sarcina respectivă. Este foarte probabil să ne gândim la multe alte lucruri: de ce vrea să fac asta, procedez bine, sunt un subiect bun pentru experiment, o să mă mai cheme, ce se întâmplă dacă greşesc, o să-i încurc datele, la ce folosesc toate astea, de fapt? Şi aşa mai departe. Problema cu toată această cercetare şi cu investigatorii este că, şi cu o cască de şaizeci şi patru de canale, datele rămân extrem de brute în comparaţie cu activitatea. Probabil mintea procesează (ca să folosesc acelaşi mod de exprimare ca ei) multe sute de mii, poate milioane de informaţii în fiecare secundă. A emite judecăţi despre cum funcţionează mintea sau creierul (care sunt două lucruri diferite) în baza câtorva (sau chiar a şaizeci şi patru de) variaţii pe un grafic este ca şi cum am hotărî ce trăieşte în ocean scufundând şi apoi trăgând la suprafaţă o găleată de douăzeci de litri şi văzând ce putem găsi în ea. Iar situaţia nu se îmbunătăţeşte prea mult dacă folosim găleţi mai mari. Nu aşa vom afla. A învăţa despre minte seamănă mai degrabă cu a învăţa despre ocean decât cu a descoperi cum se porneşte o maşină. Singura


19

modalitate de a învăţa mai multe — şi chiar şi aşa informaţiile vor fi incomplete şi nesigure — va fi să ne scufundăm, să înotăm pe acolo şi să vedem ce putem distinge în apele adânci ale propriilor noastre gânduri. Această cercetare mai conţine o presupunere profund greşită, şi anume că, din ceea ce putem afla despre oameni într-o situaţie strict delimitată, neobişnuită şi anxiogenă, putem emite judecăţi fiabile despre ce fac aceştia în situaţii foarte diferite şi mai cotidiene. În anii şaizeci, un psiholog educaţional de renume a hotărât să cerceteze modul în care copiii privesc lucrurile şi tiparele în care aceştia înscriu obiectele nefamiliare. Un membru al echipei sale a conceput ceea ce au numit un „aparat de fotografiat ocular“. În timp ce subiecţii priveau poze aşezate în faţa lor, aparatul ocular emitea o rază subţire de lumină către ochii lor şi făcea o serie de fotografii cu reflexia sa. Ideea era ca aceste fotografii cu mici puncte de lumină să le spună cercetătorilor în ce direcţie erau orientaţi ochii în fiecare secundă. Pe baza acestor informaţii, cercetătorii ar fi trebuit să poată deduce tiparele în care se mişcau ochii pe măsură ce subiecţii priveau fotografiile din test. Dat fiind că era esenţial ca subiecţii să nu-şi mişte capetele în timp ce erau făcute fotografiile, cercetătorii au ataşat la scaunele subiecţilor nişte bare din metal în formă de U, în care subiecţii trebuiau să-şi împingă capetele până când acestea erau bine fixate de bară la nivelul tâmplelor. Întrucât tot era posibil să-şi mişte capetele puţin în sus sau în jos, în faţa lor a fost fixată o altă bucată de metal, „bara de muşcat“. În timp ce subiecţii îşi împingeau capetele cât de mult puteau în clama în formă de U, trebuiau şi să-şi deschidă gurile, să permită barei de muşcat (acoperite cu carton) să intre în gură şi apoi să muşte tare din ea, astfel încât capetele lor să nu se poată mişca în nicio direcţie. Dar, aşa cum ar fi putut prevedea oricine ştie câte ceva despre copii, mai mult de jumătate din cei care ar fi trebuit să fie subiecţi în aceste experimente au fost atât de înfricoşaţi de aparatul acela


20

Cum învață copiii JOHN HOLT

ciudat, încât nici n-au vrut să se apropie de el. Unii mai curajoşi au îndrăznit chiar să-şi pună capetele în clama în formă de U, dar cam jumătate din ei nu au putut să pună bara în gură şi să muşte din ea fără să simtă greaţă. Numai o mică parte dintre copiii aduşi pentru experiment au putut să meargă până la capăt. Întrebarea care rezultă în mod natural de aici — şi nu putem să nu ne îndoim de competenţa celor care nu şi-au pus această întrebare — este „Ce naiba s-ar aştepta cineva să afle despre felul în care privesc copiii în mod normal obiectele reale în lumea reală dintr-un experiment desfăşurat în nişte circumstanţe atât de artificiale şi ameninţătoare?“ Psihiatrul scoţian R.D. Laing a scris ani de zile cu pasiune şi elocvenţă despre aceste distorsiuni şi perversiuni ale „metodei ştiinţifice“, aşa cum le-a văzut în propria viaţă de formare şi muncă în medicină şi psihiatrie. Într-o carte recentă, The Facts of Life (Fapte de viaţă), într-un capitol intitulat „Noi şi metoda ştiinţifică“, acesta scrie: Metoda ştiinţifică se bazează pe intervenţia asupra a ceea ce s-ar întâmpla dacă noi nu am întreprinde nicio acţiune. Intervenţia ştiinţifică este cea mai destructivă intervenţie. Numai un om de ştiinţă ştie cum să intervină în cel mai distrugător mod. Dragostea scoate la iveală fapte care, fără aceasta, rămân ascunse. Un intelect fără inimă nu poate face altceva decât să investigheze iadul propriilor construcţii infernale, prin propriile instrumente şi metode infernale, şi să descrie, în limbajul iadului, propriile concluzii infernale. Aceste cuvinte puternice sunt justificate din plin de ceea ce ne spune Laing în această carte şi în altele cu privire la


21

ceea ce doctorii şi psihiatrii moderni chiar scriu, spun şi fac. Ulterior, acesta citează un psiholog de vază american care, într-o carte ce a fost considerată extrem de importantă, a scris: Tot ceea ce învăţăm despre organisme ne duce la concluzia nu numai că acestea sunt analoage maşinilor, ci că sunt nişte maşini. Maşinile construite de oameni nu sunt creiere, dar creierele sunt o varietate foarte prost înţeleasă de maşini de calcul. Nu sunt absolut deloc de acord cu această afirmaţie, aşa cum arată ea. Tot ceea ce aflu eu despre organisme, inclusiv ceea ce-mi spun aceşti oameni, duce la concluzia că acestea nu sunt în niciun caz maşini. Un experiment celebru cu şobolani a demonstrat că aceştia îşi schimbau categoric comportamentul în rău în aproape toate privinţele când erau îngrămădiţi într-un spaţiu mic. Alte experimente cu şobolani au arătat că performanţa acestora în îndeplinirea anumitor sarcini putea fi afectată semnificativ de ceea ce credeau despre ei persoanele care lucrau cu ei: şobolanii care le fuseseră descrişi ca deştepţi aveau performanţe mai bune decât şobolanii identici descrişi ca fiind proşti. Oare maşinile se emoţionează şi se strică atunci când le punem la grămadă într-o cameră? Funcţionează mai bine dacă le vorbim frumos? Unii ar putea spune că într-o zi vom putea concepe computere care să facă asta. Mă îndoiesc foarte mult. Dar chiar dacă am putea, faptul că am fi în stare să facem unele maşini mai asemănătoare cu animalele nu dovedeşte câtuşi de puţin că organismele sunt sau măcar că seamănă cu maşinile. Această concepţie, foarte populară în prezent în universităţile de vârf, că organismele, inclusiv fiinţele umane, nu sunt decât nişte maşini este, după părerea mea,

Profile for Editura Trei TREI

Cum invata copiii preview  

The first pages from the book. Copyright © Editura TREI 2016. www.edituratrei.ro

Cum invata copiii preview  

The first pages from the book. Copyright © Editura TREI 2016. www.edituratrei.ro

Advertisement