Page 1


Christophe André (coord.)

Confesiuni psy Psihologii, psihiatrii și psihoterapeuții se destăinuie

Traducere din franceză de Ana Mihăilescu


Editori: SILVIU DRAGOMIR VASILE DEM. ZAMFIRESCU Director editorial: MAGDALENA MĂRCULESCU Coperta: FABER STUDIO Redactor: MANUELA SOFIA NICOLAE Director producţie: CRISTIAN CLAUDIU COBAN Dtp: FLORIN PARASCHIV Corectură: DUŞA UDREA RODICA PETCU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Confesiuni psy : psihologii, psihiatrii şi psihoterapeuţii se destăinuie / coord.: Christophe André; trad.: Ana Mihăilescu. – Bucureşti: Editura Trei, 2016 ISBN 978-606-719-834-8 I. André, Christophe (coord.) II. Mihăilescu, Ana (trad.) 159.99

Titlul original: LES PSYS SE CONFIENT: POUR VOUS AIDER À TROUVER L’ÉQUILIBRE INTÉRIEUR Autor: CHRISTOPHE ANDRÉ Copyright © Odile Jacob, 2015 Copyright © Editura Trei, 2016 pentru prezenta ediţie C.P. 27‑0490, Bucureşti Tel./Fax: +4 021 300 60 90 e‑mail: comenzi@edituratrei.ro www.edituratrei.ro ISBN: 978-606-719-834-8


Cuprins 5

Cuvânt‑înainte

9

1. Christophe André

Un tramvai numit Viaţă

25

2. Nicolas Duchesne

Un buchet de amintiri împărtăşite

37

3. Bernard Geberowicz

Un împătimit al relaţiei

51

4. Fatma Bouvet de la Maisonneuve

Sunt de două ori psihiatră

67

5. Sophie Cheval

Alegerea lui Sophie

83

6. Claude Penet

Să ni‑l închipuim pe Sisif fericit

95

7. Caroline Duret

„Când o să fiu mare, o să mă fac psihiatră!“

111

8. Stéphanie Hahusseau

Yes we can, dar nu chiar totul!

127

9. Christian Gay

„Dar tu te‑ai născut psihiatru!“ (Born to be psy)

Cuprins


6

143

10. Bruno Koeltz

Nu devii psihiatru dintr‑o simplă întâmplare!

157

11. Yasmine Liénard

A aduna ce este împrăştiat

167

12. Anne Lorin

Colportorul, copiii morţi şi zânele

181

13. Joël Pon

Fecioara Maria şi păstorul

195

14. Claire Mizzi

Să fii în armonie cu tine însuţi, cu ceilalţi şi cu lumea

211

15. Jean‑Louis Monestès

Să explorezi lumea şi să o iubeşti

223

16. Didier Pieux

Povestea unui „psihoterapeut revoltat“…

241

17. Stéphane Roy

Când a acţiona înseamnă a exista…

257

18. Alain Sauteraud

Psihiatria, o poveste care nu se sfârşeşte niciodată

273

19. Marie‑Christine Simon

În căutarea sensului vieţii

285

20. Olivier Spinnler

Pentru a evolua, să accepţi dificultăţile

299

21. Jacques Van Rillaer

Gestionarea hazardurilor care ne condiţionează

313

22. Frédéric Fanget

În mintea unui psihiatru

329

Autorii

CONFESIUNI PSY


Cuvânt‑înainte Se întâmplă rareori ca opţiunea de a deveni specialişti în domeniul sănătăţii mentale să se datoreze hazardului. De cele mai multe ori, ea presupune, în general, motivaţii specifice, intime şi personale, deci interesante, dar şi, mai ales, eforturi permanente pentru a fi la înălţimea acestor profesii pasionante şi exigente: oamenii vin la noi pentru a ne împărtăşi suferinţele lor, cu speranţa că îi vom înţelege, îi vom ajuta, îi vom alina şi, uneori, îi vom şi vindeca. Nu trebuie să îi dezamăgim şi nici să îi trădăm. Eforturile de a fi demni de munca noastră vor avea ca rezultat transformări personale adesea profunde. De multe ori, în strădania noastră de a fi mai buni profesionişti, încercăm să fim pur şi simplu oameni mai buni: mai statornici, mai lucizi, mai buni ascultători, mai generoşi. Nu pretindem nicidecum că am şi reuşit, dar facem tot ce ne stă în putinţă pentru a ne apropia de acest deziderat. Credem că acest efort de a ne construi şi progresa este, de fapt, cel pe care fiecare fiinţă umană trebuie să îl facă de‑a lungul vieţii sale. Iată de ce am ales să vorbim în această carte despre traiectoria noastră profesională din perspectiva motivaţiilor şi eforturilor personale. Deci vorbim mult despre noi în această carte. Nu este nici narcisism, nici autosatisfacţie. Veţi constata că, adeseori, aceste autoportrete nu sunt neapărat în avantajul nostru şi că, pentru cei mai mulţi dintre noi, este un exerciţiu neobişnuit, delicat, ba chiar dificil. Dar am acceptat cu toţii această provocare, convinşi fiind că va fi ceva util pentru cititoarele şi cititorii noştri, o sursă de inspiraţie pentru eforturile pe care trebuie să le facă şi pentru evitarea erorilor. Acum, doar dumneavoastră sunteţi în măsură să judecaţi dacă am avut dreptate…

Cuvânt‑înainte


1

Christophe André

„Am moştenit gene anxioase şi depresive serioase, dar nu şi modalităţile de a le dezactiva: părinţii şi apropiaţii mei aveau destul de multe de făcut pentru a supravieţui material şi a face faţă problemelor cu care se confruntau, aşa că nu le mai stătea gândul la a fi modele de fericire şi echilibru; acest lucru nu făcea parte nici din priorităţile, nici din posibilităţile lor.“


Un tramvai numit Viaţă Ca să fiu sincer, mi se pare că aş fi fost fericit să fiu grădinar, profesor, călugăr sau marinar. Dar am devenit psihiatru. Astăzi, pentru mine şi anturajul meu, este o evidenţă, un fel de scenariu pe care viaţa l‑a scris de mai înainte. Şi totuşi, chiar dacă nu am regrete, chiar dacă sunt foarte fericit aşa cum sunt acum, rămân câteodată perplex că am ajuns aici.

Meseriile pe care ni le‑am ales sunt precum prenumele: pentru că avem un prenume sau altul, ni se pare evident că nu am putea să ne numim altfel; în realitate însă, ne‑am fi obişnuit cu multe alte prenume posibile. Şi cu multe alte meserii, alte familii, alte destine. A ne întreba de ce şi cum am devenit noi înşine este, prin urmare, un exerciţiu ameţitor, inconfortabil sau amuzant — în funcţie de starea de spirit din ziua respectivă —, care ne constrânge să descifrăm mulţimea de evenimente, alese sau suportate, înscrise în viaţa noastră, să căutăm, pe drept sau pe nedrept, existenţa unui fir conducător…

Hazard şi necesitate Prima întrebare este următoarea: de ce am fost atras de acest do­meniu? În familia mea nu exista niciun medic, cu atât mai puţin vreun psiholog sau psihiatru. Noi eram mai degrabă consumatori de îngrijiri medicale, aşa cum a fost, de exemplu, străbunica mea, care şi‑a petrecut ultimele zile din viaţă într‑un spital psihiatric. Dar niciodată nu se vorbea despre astfel de lucruri, mai ales în prezenţa copiilor.

CONFESIUNI PSY


Faptul că am ajuns pe acest drum se datorează deci, în parte, şi hazardului: nu citisem niciodată nici măcar o pagină de psihologie până am ajuns în ultima clasă de liceu, când am avut un curs de psihanaliză cu profesorul nostru de filosofie, aşa cum prevedea, pe vremea aceea, programa oficială. Ce revelaţie! Am devorat toate cărţile lui Freud pe care le‑am putut găsi, iar cuvintele lui mi‑au stârnit un viu interes. Mi se părea că aceea era calea pe care trebuia să o urmez, era profesia pe care voiam să o practic, pentru că acea arheologie a sufletelor mă fascina. Am decis aşadar să devin psihiatru, ca maestrul Sigmund, aşa că m‑am înscris la facultatea de medicină. Anturajul meu a fost uluit: fiind un elev bun, făceam parte din secţiile ştiinţifice din liceu şi, până în acel moment, ca mulţi alţi băieţi din generaţia mea, visam să fiu inginer, să construiesc rachete, trenuri, să fac cercetare în domeniul fizicii atomice sau al electronicii. Dar alegerea medicinei i‑a liniştit pe părinţii mei, care au fost de acord, chiar dacă hotărârea mea de a deveni psihiatru i‑a uimit (probabil că şi‑au zis că o să îmi treacă). Aşa cum se spune în disciplina noastră: „Am făcut medicina pentru că întotdeauna trebuie să le faci pe plac părinţilor tăi şi am făcut psihiatrie pentru că nu întotdeauna poţi să le faci pe plac părinţilor tăi…“ A fost hazard, dar şi necesitate: am crescut într‑o familie în care era multă suferinţă în jurul meu, deci şi în mine. Am moştenit gene anxioase şi depresive serioase, dar nu şi modalităţile de a le dezactiva: părinţii şi apropiaţii mei aveau destul de multe de făcut pentru a supravieţui material şi a face faţă problemelor cu care se confruntau, aşa că nu le mai stătea gândul la a fi modele de fericire şi echilibru; acest lucru nu făcea parte nici din priorităţile, nici din posibilităţile lor. Pe de altă parte, mi‑au oferit mult, adică tot ce era mai important în viaţa lor: pofta de a munci şi simţul datoriei, respectul faţă de ceilalţi şi faţă de cuvântul dat, pasiunea pentru cărţi şi cunoaştere. Aşadar, le sunt recunoscător pentru acest lucru, căci nu aş fi putut niciodată să îmi duc la bun sfârşit studiile şi apoi munca mea de medic dacă nu ar fi existat această temelie. Aşa că am devenit psihiatru pentru a mă trata pe mine însumi, ca în vechea caricatură în care psihiatrul este mai agitat decât propriii săi pacienţi. Dar aceste clişee nu mă mai deranjează: ştiu că pacienţii mei

11

Christophe André § Un tramvai numit Viaţă


12

nu sunt nebuni, niciodată nu am tratat nebuni, ci doar oameni rătăciţi în propria lor suferinţă. Iar în ce mă priveşte, bineînţeles că sunt la fel de agitat ca pacienţii mei sau mi s‑a mai întâmplat să fiu aşa. Dar nu este o problemă, de vreme ce aproape toţi suntem pacienţi într‑un moment sau altul al vieţii noastre, uneori chiar pe tot parcursul ei. Trebuie să fac însă o scurtă precizare: abia mai târziu, când am devenit psihiatru şi adult, am înţeles cu adevărat că aceste suferinţe psihologice (anxietate, depresie, alcoolism şi altele) existau în familia mea. Totuşi, chiar dacă în timpul copilăriei nu îmi dădeam seama în mod conştient de prezenţa lor, fără îndoială că le percepeam foarte clar. Şi poate că, în mod inconştient, am încercat să devin capabil să îi consolez şi să îi îngrijesc pe aceşti adulţi aflaţi în suferinţă, protejându‑mă, în acelaşi timp, de durerea ale cărei victime erau cu toţii. Mai ales că eu însumi eram un melancolic neliniştit, trecând de timpuriu prin crize de angoasă şi îndoieli existenţiale. Îmi plăcea — în mod rezonabil — să simt că alunec în aceste stări, chiar dacă, pe vremea aceea, nu ştiam nici să le numesc, nici cum să le controlez. Iată de ce, cred eu, am fost atras de psihiatrie.

Aptitudini şi fragilităţi A doua întrebare care se pune este de ce am rămas statornic în hotărârea de a deveni psihiatru. Aş fi putut să mă înşel: se întâmplă câteodată să fim atraşi de o anumită vocaţie, apoi să fim dezamăgiţi de realitatea sa cotidiană sau să realizăm că nu suntem potriviţi pentru practicarea ei. Chiar dacă aşa s‑a întâmplat şi cu mine (până la urmă, am fost dezamăgit de psihanaliză şi am întâmpinat dificultăţi în profesia mea), am rămas statornic în hotărârea luată. Fără îndoială, pentru că aveam totuşi câteva aptitudini. Şi încă aveam fragilităţi de care trebuia să mă lecuiesc… În ce priveşte aptitudinile, eram un băieţel introvert şi solitar, îmi plăcea mult să tac şi să îi observ pe ceilalţi, nefiind deci predispus să fiu agent comercial sau om politic; eram calibrat mai degrabă pentru meserii în care este nevoie să ştii să asculţi. În plus, eram o fiinţă empatică sensibilă, în consecinţă, predispusă pentru meseriile care

CONFESIUNI PSY


presupun acordarea de îngrijiri. Am sentimentul că aşa m‑am născut, branşat biologic, fără să fac vreun efort, deci neavând niciun merit. Cât despre fragilităţi, ele nu dispăruseră, bineînţeles. Dar acum ştiam să le dau un nume, să le înţeleg mecanismele, să învăţ, tratându‑mi pacienţii, să le tratez. Evident, nu a durat mult până să aleg să mă supraspecializez în tulburări emoţionale (anxietate şi depresie), adică tocmai în cele de care sufeream şi eu. Cu siguranţă, meseria de psihoterapeut m‑a ajutat şi poate chiar m‑a salvat. Ce bine că nu m‑am făcut inginer! Abia acum îmi dau seama ce binecuvântare a fost pentru mine (şi cei apropiaţi) exercitarea profesiei de terapeut: am putut să mă tratez permanent! Poate că aş fi reuşit să fiu un inginer bun, dar aş fi rămas în paragină mentală. Ce muncă anevoioasă mă aştepta! Să îmi depăşesc timiditatea, să îmi înfrânez gândurile negre şi pesimismul, să îmi potolesc emoţiile, să învăţ să spun nu şi să mă protejez, dar şi să ofer mai mult şi să învăţ ce înseamnă generozitatea: introversia nu făcea din mine un om egoist, ci doar rezervat. Nu ofeream decât atunci când eram solicitat pentru o părere, un ajutor… Deci faptul că i‑am tratat pe pacienţii mei m‑a ajutat şi pe mine însumi. Erorile şi rătăcirile lor mi‑au deschis ochii asupra propriilor mele erori şi rătăciri. Eforturile lor le‑au motivat pe ale mele. Am astăzi un sentiment de imensă gratitudine faţă de ei: tot ce am lucrat cu ei mi‑a fost de folos. Datorită lor, mi‑am depăşit inhibiţiile (am mers împreună cu ei şi am cântat la metrou, de exemplu), ruminaţiile, am progresat în toate domeniile vieţii mele. Ascultându‑i, mă ascultam şi pe mine, lucrând cu ei, lucram şi cu mine. Iată de ce, mi se pare mie, nu am renunţat la psihiatrie.

13

Întâlniri În sfârşit, mai există o întrebare: de ce am devenit ceea ce sunt astăzi, de ce tocmai psihoterapeut? De ce nu am devenit psihanalist, aceasta fiind calea obişnuită pe care o urmează psihiatrii din generaţia mea? În primul rând, pentru că nu am putut! Am încercat de mai multe ori să mă lungesc pe canapea, dar mă plictiseam îngrozitor să mă tot

Christophe André § Un tramvai numit Viaţă


14

învârt în jurul cozii; în plus, psihanaliştii pe care îi vedeam în acţiune la spital mi se păreau prea tăcuţi şi distanţi cu pacienţii, iar cei mai mulţi dintre aceştia sufereau din cauza unei astfel de relaţionări. Ştiam că nu voi deveni niciodată un psihiatru fericit practicând acest tip de abordare. Şi apoi, pentru că în viaţa mea au existat întâlniri fericite în momentele cele mai nimerite. Au fost perioade când m‑am învârtit în cerc, cu sentimentul că nu aveam cheile potrivite: inapt pentru psihiatrie, m‑am format în hipnoză, terapii familiale, psihiatrie biologică şi chimiatrie, toate fiind nişte demersuri respectabile, dar în care nu m‑am simţit nici fericit, nici eficient. Am bâjbâit, am ezitat, mi‑am dorit şi am căutat modelele terapeutice bune, folosite de persoane vrednice de stimă, pe care apoi să le concretizez. Aceste persoane au apărut în viaţa mea şi m‑au inspirat. Au fost multe, dar nu voi vorbi aici decât despre opt întâlniri cruciale. Prima întâlnire importantă a fost cu maestrul meu în psihiatrie umanistă, Lucien Millet, care astăzi nu mai este printre noi. Pentru mine, el a fost primul model transparent de bunăvoinţă profesională, care mi‑a demonstrat, cel dintâi, că poţi să te adresezi pacienţilor spunându‑le pe nume, fără riscul de a fuziona cu ei. Că, dincolo de simptomele bolii, putem să manifestăm interes faţă de pacienţi ca persoane şi să le oferim în timpul îngrijirii sfaturi, explicaţii, bunăvoinţă şi căldură. Toate acestea nu sunt incompatibile, dimpotrivă. Dacă simt că îi respectăm şi îi iubim, pacienţii ţin seama de sfaturile noastre mai mult, ceea ce nu se limitează la lumea medicinei, ci se aplică în toate activităţile umane. Apoi m‑am întâlnit cu cei doi confraţi ai mei, psihiatrii Patrick Légeron şi François Lelord. Ceva mai vechi în meserie decât mine, m‑au acceptat când m‑am mutat de la Toulouse la Paris, m‑au inspirat prin calităţile lor pedagogice şi umorul deosebit, mi‑au acordat încrederea lor şi mi‑au permis să lucrez alături de ei, dar, mai ales, m‑au impulsionat să scriu. Deja obişnuiam să le dau pacienţilor mei mici texte care conţineau explicaţii asupra mecanismelor tulburărilor de care sufereau, sfaturi pentru exerciţii pe care să le practice etc. Dar aceşti doi prieteni m‑au convins să iau o decizie, invitându‑mă să scriu împreună cu ei cărţi adevărate. Am fost nişte

CONFESIUNI PSY


autori norocoşi, am avut imediat cititori mulţi, astfel încât am putut să mai scriem multe altele împreună, apoi separat (căile noastre profesionale despărţindu‑se). Am regăsit în această activitate vocaţia mea de om de litere: de fapt, am fost orientat spre bacalaureatul ştiinţific pentru că eram un elev bun; şi înainte, şi acum, a fi un bun elev înseamnă să te trezeşti că eşti împins spre matematică, o deprindere absurdă, dar tenace. În realitate, obţineam notele cele mai bune şi învăţam cu cea mai mare plăcere la literatură, filosofie, franceză, latină, greacă, fiind şi un cititor pasionat. Aşa se explică faptul că, mult mai târziu, când am început să scriu propriile mele cărţi, am avut sentimentul că o fac fără niciun efort şi cu bucurie: tardiv, îmi descopeream vocaţia. În definitiv, „eram un literat contrariat“, dar abia pe la patruzeci de ani, când mi‑am publicat prima carte, am înţeles acest lucru. De atunci, fericirea de a scrie a fost în mod constant intensificată datorită mesajelor de mulţumire primite din partea cititorilor: când pot să ajut un cititor, sunt la fel de fericit ca atunci când ajut un pacient. Nu fac pe grozavul, fac doar ceea ce ştiu eu să fac mai bine, ca oricare artizan conştiincios. Nu sunt îngâmfat, ci doar mulţumit că, de la distanţă, pot să fac un bine cuiva, să provoc, în tăcerea lecturii, o complicitate care va stârni dorinţa de schimbare. Şi mai sunt mulţumit şi pentru că am sentimentul că îmi plătesc o datorie faţă de statul francez: am putut să urmez cursuri de medicină aproape gratuite, oferite unui licean ai cărui părinţi, în copilărie, suferiseră de foame. De aceea îmi desfăşor activitatea într‑un spital public, de aceea scriu cărţi care, odată apărute în format poche, se vând la preţ de un sandwich. Apoi m‑am întâlnit cu doi prieteni filosofi, André Comte‑Sponville şi Alexandre Jollien, care m‑au ajutat şi ei, fără să ştie şi fără să îşi propună, să devin ceea ce sunt astăzi: psihoterapeut. Ei m‑au făcut să descopăr o filosofie care era altceva decât elaborarea de concepte: o reflecţie şi eforturi pentru a‑i ajuta pe oameni să îşi guverneze mai bine viaţa. Prin propriul lor demers, m‑au învăţat ce înseamnă adeziunea la valori, modestia, scepticismul şi problematizările referitoare la gândirea de‑a gata, preocuparea de a ne limpezi ideile confuze. I‑am descoperit mai întâi prin cărţile lor, apoi m‑am întâlnit cu ei, i‑am

15

Christophe André § Un tramvai numit Viaţă


16

văzut trăind, gândind, străduindu‑se, şi mi‑au devenit prieteni, dar şi modele umane preocupate de sinceritate, dreptate şi coerenţă. O altă întâlnire importantă a fost cea cu Matthieu Ricard, călugăr budist, care m‑a motivat să iau calea meditaţiei şi m‑a învăţat ce valoare imensă are altruismul. Încă un om pe care îmi place să îl urmăresc, un om care mă învaţă să descopăr, prin felul lui de a fi, toate detaliile vieţii cotidiene. Nu cunosc şi nici nu frecventez vreo persoană care să fie atât de eliberată de propriul său ego aşa cum este Matthieu: el s‑a debarasat cu adevărat de orice fel de preocupare de a plăcea sau de a fi valorizat, sunt lucruri care nu îl mai interesează deloc. Nu este indiferent faţă de ceilalţi, dar este mereu în căutarea relaţiilor corecte, afectuoase şi respectuoase. Şi nici nu cunosc vreo altă persoană mai consecventă decât el; atât în intimitate, cât şi în felul în care îşi organizează viaţa, Matthieu este fidel aceloraşi valori, pe care le promovează în cărţile şi discursurile sale. Este, în acelaşi timp, impresionant şi motivant, dar şi puţin intimidant: pentru mine, este un fel de frate mai mare strălucit, cu care tare mi‑ar plăcea să semăn mai mult. Şi pe poetul Cristian Bobin, un alt om foarte consecvent, l‑am cunoscut la fel, înainte de a‑l întâlni cu adevărat, îi citisem cărţile. Chiar dacă nu vrea să fie idealizat (declară, de exemplu, în Ressusciter: „Omul despre care se vorbeşte când se discută despre cărţile mele nu există.“), este un model de inteligenţă a vieţii şi dezvăluire fecundă. Dacă fericirea, iubirea şi adevărul reprezintă adevărata bogăţie, el este unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume. Mă gândesc la frazele sale ca la nişte cuvinte pline de înţelepciune, le repet întruna ca pe nişte mantra. Este autorul cel mai consolator pe care l‑am cunoscut vreodată. Şi, datorită simplităţii şi poeziei, ceea ce spune el ne merge drept la inimă, nu doar pentru că este adevărat, ci şi pentru că este simplu şi frumos şi pentru că, în spatele acestei frumuseţi, există bunătate şi bunăvoinţă. Pentru a fi ascultat de ceilalţi, trebuie doar să vorbeşti simplu şi frumos, cu o simplitate adevărată — cea a uitării de sine — şi cu o frumuseţe adevărată — cea care se naşte din propria personalitate, nu din grija pentru aparenţe. Au mai intrat în viaţa mea şi mulţi oameni excepţionali şi discreţi, precum Pierre, socrul meu, mentorul meu în fericire. Nu am

CONFESIUNI PSY


mai cunoscut niciodată un om atât de înzestrat pentru a se bucura de viaţă. Însă nu era vorba doar despre un dar; trăind alături de el atâţia ani, mi‑am dat seama de eforturile pe care le făcea pentru a pune preţ doar pe partea luminoasă a vieţii şi de dorinţa de a nu se împotmoli în partea ei negativă, sumbră şi problematică. Avea o capacitate ieşită din comun de a găsi în orice situaţie o ocazie de a se bucura: pentru el, boala era o oportunitate de a beneficia de competenţa medicilor, iar un accident — de cea a pompierilor etc. Cu timpu­l, am înţeles că nu era o dovadă de naivitate, ci, pur şi simplu, o problemă de credinţă. Acest om credea cu încăpăţânare că viaţa este frumoasă, iar când nu avea probe convingătoare, credinţa sa îi permitea să aştepte ca ele să apară şi ca vântul să îşi schimbe direcţia. Iar vântul îşi schimbă mereu direcţia. Când a murit, m‑am simţit ca un orfan. Pentru a mă impregna până în ultimul moment cu moştenirea pe care mi‑o lăsase, am ţinut să port şi eu pe umeri coşciugul la intrarea în biserică şi la ieşire. Era foarte greu, mă făcea să merg strâmb, ca pentru a‑mi aminti datoria imensă pe care o aveam faţă de el. Şi, din acel moment, povara uriaşă a absenţei sale. Era un om bun, plin de blândeţe, comprehensiune şi curiozitate faţă de semenii lui. Unul dintre acei oameni care fac ca pacea să revină întotdeauna după războaie, iar după dispute, dialogul. De atunci, ştiu că fericirea are o faţă luminoasă şi inalterabilă, oricare ar fi momentele de tristeţe care o umbresc periodic. Şi mai sunt atâtea alte întâlniri în viaţa mea! Am vorbit deja despre pacienţii mei, dar mai sunt şi prietenii, colegii, vecinii, toţi cei cu care am avut de‑a face, care au fost pentru mine un izvor de inspiraţie: privirea mea, care altădată se oprea mai întâi asupra defectelor, începe acum să se îndrepte spre calităţile oamenilor cu care mă întâlnesc. Mai degrabă am tendinţa să mă focalizez pe ceea ce merge bine şi să revin mereu la acest bine decât invers. Înainte, dedicam timp mai mult observării defectelor, vorbeam despre ele, reflectam la ele. Astăzi, văd în continuare defectele oamenilor, dar prefer să mă hrănesc cu calităţile lor: un zăcământ inepuizabil de emoţii aducătoare de bucurie. Şi o viaţă plină de sevă. Nu mi se pare că aş fi devenit o persoană servilă şi nici prostul satului. Şi, chiar dacă ar fi aşa, nu îmi pasă câtuşi de puţin! Aţintită asupra

17

Christophe André § Un tramvai numit Viaţă


18

calităţilor oamenilor, privirea mea mă îndeamnă tot timpul să mă bucur şi să trăiesc. Nu voi vorbi aici despre marea întâlnire din viaţa mea. Cele trei fiice ale mele m‑au constrâns cu voioşie să fiu fericit şi consecvent, propriile lor calităţi înflorind şi inspirându‑mă. Nu voi vorbi nici despre soţia mea, nici locul şi nici momentul nu sunt potrivite pentru a face acest lucru. Este ciudat, dar toate aceste întâlniri, care pentru mine au reprezentat nişte binecuvântări, nu mi se par a fi şanse excepţionale, ci evenimente de viaţă normale: ne petrecem viaţa întâlnindu‑ne cu persoane care ne inspiră. Problema noastră este, fără îndoială, să nu cumva să nu deschidem îndeajuns de bine ochii pentru a le vedea.

Îmbătrânind în psihoterapie Până la urmă, a îmbătrâni a însemnat pentru mine, printre alte lucruri, să devin conştient de tot ceea ce le datoram celorlalţi şi să îmi dau seama mai bine de existenţa interdependenţelor noastre; iar acest lucru mi s‑a întâmplat tocmai mie, care, timp îndelungat, am vrut să fiu cât mai independent posibil (adulţii nu prea mi se păreau demni de încredere şi nici nu îmi inspirau un sentiment de siguranţă). Cred că aceste două tendinţe se află în interacţiune sau, mai degrabă, se succed în noi. Ne construim autonomizându‑ne, apoi înţelegem limitele sistemului, care constă în a crede doar în sine însuşi. Limite ale eficacităţii sale: avem nevoie de ceilalţi pentru a ne simţi bine şi a acţiona eficient. Limite ale onestităţii sale: suntem, în mod obligatoriu, depedenţi de ceilalţi. Putem sau nu să vedem această interdependenţă, putem sau nu să ne bucurăm că este aşa, dar ea este chiar nucleul naturii noastre umane. Şi atunci, de ce să nu o recunoaştem, să ne folosim de ea şi să ne bucurăm?! Să o recunoaştem, străduindu‑ne tot timpul să discernem tot ceea ce datorăm celorlalţi oameni. Celor care ne‑au precedat şi care au construit democraţiile în care avem şansa de a trăi. Celor care sunt departe de noi şi care fac să crească ceea ce ne serveşte nouă drept hrană, care produc obiectele pe care le folosim, energia care ne simplifică vieţile. Celor care ne sunt apropiaţi şi ne permit să trăim aşa

CONFESIUNI PSY


cum trăim. Celor care ne deranjează şi ne constrâng să reflectăm şi să înaintăm pe drumul durerii. Celor care ne ajută şi ne fac viaţa mai uşoară zi după zi. Să ne folosim de ea, solicitând mai mult de la ceilalţi: sfatul, părerea, ajutorul lor. Am face mai puţine prostii dacă am avea modestia de a ne da osteneala să cerem un sfat atunci când stăm în cumpănă. Ne‑am epuiza mai puţin dacă am şti să cerem ajutor atunci când forţa sau experienţa noastră nu ne mai poate ajuta să facem faţă situaţiei. Iar a învăţa să ceri ne‑ar demonstra că trebuie să oferim mai mult decât o facem, să oferim chiar înainte de a ni se cere sau de a fi chemaţi în ajutor. Şi, în fine, să ne bucurăm de ea: să ne simţim îndatoraţi faţă de ceilalţi, dar îndatoraţi cu bucurie. Este ceea ce numim gratitudine: conştiinţa fericită a unei binefaceri venite de la celălalt. Ce importanţă mai are că este vorba despre ceva dat, permis, vândut?! Fără existenţa celuilalt, această binefacere nu ar fi existat. Este valabil pentru aproape toate lucrurile bune din existenţa noastră, căci în toate se află întotdeauna o parte pe care o datorăm celuilalt. Nu este niciun mister, este, pur şi simplu, gratitudine, care, conform standardelor individualismului, ar trebui să fie inconfortabilă, dureroasă, fragilizantă (să datorezi ceva cuiva, ce semn de slăbiciune şi neputinţă!); de fapt, este plăcută şi confortabilă. Ea ne permite să ştim că acolo sunt şi alţi oameni, că au fost acolo sau că vor fi acolo şi că prezenţa, inteligenţa, cunoştinţele lor sunt ca nişte resurse pe care nu le avem în noi, dar pe care putem să le căutăm sau să le solicităm în caz de necesitate. În concluzie, ca să fiu sincer, nu prea ştiu de ce am devenit psihoterapeut. Dar dacă mă gândesc mai bine, găsesc şi răspunsul: pentru că aveam nevoie, aveam câteva predispoziţii şi am avut şansa unor întâlniri fericite. Iar dacă reflectez în continuare, mai văd în evoluţia mea ceva esenţial, pe care ceilalţi nu îl văd, pentru că ne focalizăm mai mult pe rezultate decât pe drumul străbătut: am muncit ca un nebun! Nefiind, prin natura mea, un model de echilibru psihologic şi nevrând să mă aflu în situaţia de a fi mincinos sau impostor faţă de pacienţii mei, am muncit din răsputeri ca să fiu, pe cât posibil, cât mai echilibrat. Mi se pare că am progresat (şi mai am al naibii de multe de făcut!). Dar, până la urmă, sunt fericit că momentele mele de linişte

19

Christophe André § Un tramvai numit Viaţă


20

sufletească şi bunăstare îşi au sursa în aceste eforturi de zilier, de om neînzestrat cu darul fericirii, de anxios‑care‑visează‑să‑fie‑zen, şi mi se pare mai trainic şi mai liniştitor că le‑am câştigat prin propria mea muncă. Unele dintre aceste eforturi ţin uneori de domeniul evidenţei (cum se întâmplă adesea când vorbim de înţelepciune), dar ele mi‑au permis să descopăr că în psihologia aplicată nimic nu este evident. Singurul lucru care contează este ceea ce faci şi ceea ce nu faci (chiar dacă ştii că ar trebui să faci…), pentru că întrebarea fundamentală este următoarea: din tot ce m‑a învăţat viaţa, din tot ce am înţeles eu, ce pun în practică? Important pentru a progresa nu este ceea ce ştiu, ci ceea ce fac cu ceea ce ştiu…

Bulversat şi uimit Înainte de a deveni psihoterapeut, ştiam, bineînţeles, că oamenii suferă, dar nu mă îngrijoram decât dacă sufereau în faţa mea sau îşi exprimau suferinţa în mod explicit. Acum îmi asum însă fraza poetului Christian Bobin, din Les Ruines du ciel: „Oricare ar fi persoana pe care o priveşti, să ştii că ea a traversat de mai multe ori infernul“. De când practic această profesie, nu subestimez niciodată suferinţa oamenilor pe care viaţa mi‑i scoate în cale, chiar dacă nu se plâng sau nu‑mi spun nimic despre ea. În ce îi priveşte pe pacienţii mei, e un lucru de la sine înţeles. Dar mă refer şi la cei care nu îmi sunt pacienţi, la cei greu de suportat, la cei discreţi, la cei zâmbitori, chiar şi la cei puternici. Am primit în cabinetul meu oameni care, aşa cum se spune acum, „reuşiseră“, persoane bine situate, câteva staruri celebre şi adulate. Şi am văzut în ele multă suferinţă, am constatat cât de fragili pot fi cei puternici. Suferinţele lor şi cele ale persoanelor anonime sunt aceleaşi: durerea de a nu fi iubit, de a nu fi competent, de a nu avea sufletul împăcat şi senin. Suntem toţi făcuţi din acelaşi aluat, un aluat desăvârşit, sensibil şi fragil. Care creşte şi pătimeşte. Aş vrea acum ca nimeni să nu mai sufere, ca fiecare să se străduiască necontenit să îşi aline măcar o parte din suferinţa cu care se confruntă. Aş vrea să fim suficient de puternici pentru a ne înverşuna să ne înhămăm toată viaţa la această muncă de vrăbiuţă, fericiţi că facem acest lucru şi că trăim ceea ce trăim, orice ni s‑ar întâmpla.

CONFESIUNI PSY


Cu cât mă apropii mai mult de ieşirea din scenă, cu atât mai mult realizez că iubesc viaţa, că ce ne oferă ea este minunat şi memorabil. Cu cât trec anii, cu atât mai mult mă înduioşează totul şi mă face să mă minunez de frumuseţea vieţii. Sper că nu este un fel de ramolisment, ci un fel de înţelepciune şi inteligenţă simplă care se manifestă în mine. Dar mi‑a luat ceva timp să le dobândesc! Acesta este unul dintre regretele mele, că nu am descoperit mai devreme că viaţa este incredibil de frumoasă, această lume este şi ea incredibil de frumoasă, chiar şi când suferim. Un alt regret este că am fost dur şi exigent în mod inutil. Mai ales cu mine, dar uneori şi cu ceilalţi. Privind în urmă, îmi dau seama că am greşit crezând că duritatea este indispensabilă pentru a evolua; a fi dur este întotdeauna o greşeală. Sunt absolut convins că aş fi putut obţine aceleaşi rezultate, şi poate chiar mai bune, dar cu tot atât de multă muncă, dacă aş fi fost mai îngăduitor (este vorba de îngăduinţă, nu de renunţare!). Cu mai multă îngăduinţă faţă de mine însumi, cele mai bune lucruri care mi s‑au întâmplat de‑a lungul vieţii oricum s‑ar fi întâmplat, dar cu mai puţine suferinţe inutile, pe care le‑am adăugat, tratându‑mă cu asprime, celor prin care lumea ne constrânge întotdeauna să trecem. Şi, în sfârşit, un ultim regret: că nu m‑am bucurat şi nu m‑am minunat îndeajuns. Aş fi avut totuşi motive, de vreme ce eram în viaţă — ceea ce este suficient —, dar mi se părea că este o dovadă de naivitate. Astăzi, în sfârşit, ştiu că a te minuna nu are la bază naivitatea, ci luciditatea, inteligenţa şi forţa. Nu este ceva grav, regretele nu mă apasă, nu durează, ci mă îmboldesc pentru a mă ajuta să nu fac din nou aceleaşi greşeli. Sunt norocos, încă nu a venit sfârşitul, îmi mai rămâne o bucată de viaţă pentru a continua, a mă înduioşa şi a mă minuna.

21

O călătorie cu tramvaiul Mă interesează viaţa, chiar dacă nu se întâmplă nimic special sau anormal (în bine sau în rău). Am învăţat să iubesc şi să mă bucur până şi de lipsa întâmplărilor neprevăzute, a evenimentelor, de momentele din viaţă care nu au nimic excepţional.

Christophe André § Un tramvai numit Viaţă

Confesiuni psy 21 de pagini  

The first pages from the book. Copyright © Editura TREI 2016. www.edituratrei.ro

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you