Comunicarea umana 336 preview

Page 1

ColecĹŁie coordonată de Simona Reghintovschi



Paul Watzlawick Janet Beavin Bavelas Don D. Jackson

Comunicarea umană Pragmatică, paradox și patologie

Cu o prefață de Bill O’Hanlon

Traducere din engleză de Bogdan Boghițoi


Editori: SILVIU DRAGOMIR VASILE DEM. ZAMFIRESCU Director editorial: MAGDALENA MĂRCULESCU Redactor: VICTOR POPESCU Coperta: FABER STUDIO (Magda Radu) Director producţie: CRISTIAN CLAUDIU COBAN Dtp: EUGENIA URSU Corectură: ELENA BIȚU RODICA PETCU Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României WATZLAWICK, PAUL Comunicarea umană : pragmatică, paradox și patologie / Paul Watzlawick, Janet Beavin Bavelas, Don J. Jackson ; trad.: Bogdan Boghiţoi. ‑ Bucureşti : Editura Trei, 2014 Bibliogr. ISBN 978‑606‑719‑019‑9 I. Beavin Bavelas, Janet II. Jackson, Don J. III. Boghiţoi, Bogdan (trad.) 316.77 Titlul original: Pragmatics of Human Communication. A Study of Interactional Patterns, Pathologies, and Paradoxes Autori: Paul Watzlawick, Janet Beavin Bavelas, Don D. Jackson Copyright © 2011, 1967 by W.W. Norton & Company, Inc. Copyright © Editura Trei, 2014 pentru prezenta ediţie

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20 e‑mail: comenzi@edituratrei.ro www.edituratrei.ro

ISBN: 978‑606‑719‑019‑9


Lui Gregory Bateson, prieten și mentor



Cuprins 9

Prefață (la ediția din 2011)

13

Introducere

19

Capitolul unu. Sistemul de referință

53

Capitolul doi. Câteva axiome provizorii ale comunicării

80

Capitolul trei. Comunicarea patologică

133

Capitolul patru. Organizarea interacțiunii umane

169 Capitolul cinci. O abordare comunicațională a piesei „Cui i‑e frică de Virginia Woolf?“ 214

Capitolul șase. Comunicarea paradoxală

265 Capitolul șapte. Paradoxul în psihoterapie 297 Epilog. Existențialismul și teoria comunicării umane 315

Glosar

320 Bibliografie



Prefață (la ediția din 2011) de BILL O’HANLON

Paul Watzlawick s‑a născut în orașul Villach din Austria, în 1921, și a fost fiul unui director de bancă. A călătorit mult, vor‑ bea fluent câteva limbi și a influențat profund domeniul psiho‑ terapiei. A murit în martie 2007. M‑am întâlnit pentru prima oară cu ideile și opera lui Watzlawick la un curs de terapie familială pe care l‑am frec‑ ventat ca student la Arizona State University. Profesoara, Lorna Molinaire, folosea structura din Comunicarea umană: pragmatică, paradox și patologie pentru a‑și organiza primul trimestru al unui curs de un an. A fost primul meu contact cu o abordare diferită a problemelor care aduc oamenii la terapeut. Iar ea m‑a așezat pe drumul pe care aveam să îl urmez pentru tot restul vieții mele. Deși Paul Watzlawick, ca psiholog, a fost format în psihote‑ rapie (avea o formare jungiană), el și‑a găsit propria cale către o nouă perspectivă. Ulterior, el a contribuit la integrarea aces‑ tei abordări, pe atunci radicale, în practica obișnuită a psiho‑ terapiei.

Comunicarea umană. Pragmatică, paradox și patologie § Prefață


10

Captivat de acest punct de vedere radical și curios să aflu mai multe, am descoperit o comoară ascunsă în secțiunea de benzi audio a bibliotecii universității mele și am petrecut ore între‑ gi ascultând o înregistrare cu Watzlawick despre comunicarea umană (An Anthology of Human Communication: Text and Tape). În ea, el povestea o istorioară fermecătoare despre cum, odată, s‑a prezentat la un cabinet psihiatric. Voia să discute rolul pe care comunicarea îl juca în evoluția schizofreniei cu respectivul psihi‑ atru, care se specializase în tratarea acestei maladii. Însă datorită accentului austriac al lui Watzlawick și faptului că numele său nu se găsea în agenda cu programări, s‑a produs pur și simplu o neînțelegere, foarte grăitoare cu privire la rolul comunicării în dezvoltarea diverselor probleme. Când Paul s‑a prezentat destul de formal secretarei, el a spus pur și simplu: „Sunt Watzlawick“ („I am Watzlawick“). Ea a bănuit că e un nou pacient psihiatric, ce a greșit ora la care a fost progra‑ mat, și i‑a înțeles introducerea sub forma alterată, dar apropiată ca pronunție în engleză: „Nu sunt slav“ („I am not Slavic“). Aceas‑ ta i‑a replicat: „Nu am spus niciodată că ați fi“. Atunci, ușor nedu‑ merit și iritat, el a insistat: „Dar chiar eu sunt!“ Câteva schimburi de replici ulterioare au adâncit neînțelegerea, până în punctul în care au început să țipe unul la altul. În acest moment, auzind din birou discuția nervoasă, psihiatrul a scos capul prin ușa între‑ deschisă. „Ce naiba se întâmplă aici? Paul, de ce urli la secretara mea și tu de ce urli la domnul Watzlawick?“, își întrebă el secre‑ tara. Neînțelegerea s‑a risipit de îndată, iar Watzlawick a folosit anecdota pentru a ilustra importanța contextului, interacțiunii și comunicării umane în dezvoltarea diverselor probleme. Am avut cu domnul Watzlawick și discuții divergente: m‑a admonestat la o conferință, unde am sugerat că și clienții dețin

PAUL WATZLAWICK, JANET BEAVIN BAVELAS, DON D. JACKSON


soluții la propriile probleme, care pot fi invocate în vederea unei schimbări rapide. „Dacă pacienții ar avea soluții, nu ar mai veni la terapeut. Ei caută un ajutor tocmai pentru că soluțiile lor nu funcționează sau sunt chiar cauza problemelor“, a tunat el către mine. Am declarat cu respect că nu sunt de acord, iar astăzi tera‑ pia centrată pe soluții este larg acceptată și folosită. Majoritatea clinicienilor acceptă că, adesea, clienții sunt în posesia soluțiilor la propriile probleme, care pot fi astfel rezolvate. Însă punctul de vedere al lui Watzlawick reflecta cunoașterea greu dobândită că „soluțiile atractive“ adesea agravau proble‑ mele sau le întrețineau. E un punct de vedere pe care, de‑a lun‑ gul anilor, l‑am găsit extrem de folositor în cazul multor clienți, așa că pot aprecia fidelitatea pe care i‑o arăta. Sper ca noua ediție a acestei cărți (apărută inițial în 1967) va găsi noi cititori și îi va determina pe cei mai vechi să o lectureze din nou. Comunicarea umană a declanșat o revoluție în domeniul psi‑ hoterapiei. Anterior, majoritatea abordărilor terapeutice s‑au concentrat asupra individului (monadic, așa cum îi spune car‑ tea). Abordarea pe care volumul o aduce a fost una extrem de radicală la vremea sa, însă acum nu mai e, deoarece mesajul său, că simptomele și comportamentul nu pot fi înțelese în domeniul sănătății mentale fără a lua în considerare contextul, interacțiunea și comunicarea, a fost absorbit între timp de către majoritate. Ideile cărții izvorăsc în bună parte din discuțiile ce au avut loc în cadrul grupului de cercetare al lui Bateson, care inves‑ tiga tiparele comportamentale. Acest grup includea (din când în când) printre participanți pe Jay Haley, John Weakland, Paul Watzlawick, pe psihiatrul Don Jackson și pe analistul

11

Comunicarea umană. Pragmatică, paradox și patologie § Prefață


12

comunicării Janet Beavin (Jackson și Beavin au sfârșit prin a deveni coautorii volumului). Ideea că problemele nu sunt întot‑ deauna generate de aspecte psihologice subiacente profunde, ci se ivesc din tipare interacționale și comunicaționale, își găsește originile în discuțiile fertile purtate aici. Lucrarea de față, alături de Strategic Psychotherapy a lui Haley, publicată și ea în anii 1960, a dat semnalul trecerii de la o înțelegere individuală a problemelor și soluțiilor din cadrul terapiei la una interpersonală (va trebui să remarcăm aici glisa‑ rea lingvistică de la „simptom“ la „problemă“, ce indică înde‑ părtarea de cadrul psihodinamic și patologic). Curentul ecolo‑ gist tocmai se năștea când a apărut Comunicarea umană…, însă înțelegerea că suntem cu toții încastrați în contexte nu era deloc evidentă pentru mulți. Structura cărții reflectă preferințele către formalizare ale lui Watzlawick — e împărțită în secțiuni numerotate. E cam impetuoasă și filosofică, însă pentru cei ce au citit‑o, mesajul său a fost unul puternic și transformator. Și încă e. Chiar dacă Watzlawick a scris ulterior multe alte cărți, singur sau împreună cu alții, Comunicarea umană… l‑a consacrat ca pe un gânditor și teoretician deschizător de drumuri și ca pe o forță în domeniul psihoterapiei. Citiți‑o din scoarță în scoarță, asimilați‑o cu grijă! Veți găsi un mesaj puternic, de natură să revoluționeze modul în care clinicie­nii percep oamenii și problemele.

PAUL WATZLAWICK, JANET BEAVIN BAVELAS, DON D. JACKSON


Introducere Această carte tratează problema efectelor pragmatice (com‑ portamentale) ale comunicării omenești, acordând o atenție spe‑ cială tulburărilor de comportament. Într‑un moment în care nici măcar codurile gramaticale și sintactice ale comunicării verbale nu au fost încă formalizate, și se face simțit un scepticism din ce în ce mai mare față de posibilitatea de a oferi semanticii comuni‑ cării omenești un cadru atotcuprinzător, sistematizarea pragma‑ ticii trebuie să pară o dovadă de ignoranță sau infatuare. Dacă, dată fiind starea actuală a cunoașterii, nu există nici măcar o explicație adecvată pentru însușirea (achiziția) limbajului natu‑ ral, nu cu atât mai îndepărtată este oare speranța de a abstracti‑ za relațiile formale dintre comunicare și comportament? Pe de altă parte, evident, comunicarea este o condiție sine qua non a vieții omenești și a ordinii sociale. E la fel de evi‑ dent că, de la începuturile existenței sale, fiecare ființă omeneas‑ că este implicată într‑un proces complex de însușire a reguli‑ lor de comunicare, fiind conștientă însă doar minimal din ce anume este alcătuit acest corp de reguli, acest calcul al comuni‑ cării umane. Cartea de față nu va avansa mult dincolo de această conștientizare minimală. Ea nu se pretinde a fi nimic mai mult

Comunicarea umană. Pragmatică, paradox și patologie § Introducere


14

decât o încercare de a construi un model și de a prezenta fapte‑ le care par a‑i veni în sprijin. Disciplina pragmaticii comunicării umane e o știință recentă, care abia e capabilă să‑și citească și să‑și scrie propriul nume, fiind departe de a‑și fi constituit un limbaj propriu consistent. Iar integrarea sa cu multe alte domenii științifice este de domeniul viitorului. Totuși, sperând într‑o ast‑ fel de integrare, cartea de față li se adresează celor care lucrează în domeniile ce se confruntă cu problematica interacțiunii siste‑ mice, în sensul cel mai larg. Se poate spune că lucrarea de față ignoră studii importante legate de subiectul său. Numărul mic de citări ale unor lucrări despre comunicarea nonverbală poate fi un astfel de reproș, iar lipsa citării unor lucrări de semantică generală e un altul. Însă această carte nu poate fi mai mult decât o introducere în sfera pragmaticii comunicării umane (un domeniu care până acum a primit surprinzător de puțină atenție) și de aceea nu poate evidenția toate afinitățile cu alte domenii de cercetare fără a deveni „enciclopedică“ în sensul negativ al cuvântului. Din același motiv, a trebuit să limităm numărul referințelor ca și al numeroaselor lucrări despre comunicarea omenească, mai ales când astfel de lucrări se mulțumesc să studieze comunicarea ca un fenomen unilateral (de la vorbitor către cel care îl ascultă), și nu ca pe un proces de interacțiune. Implicațiile interdisciplinare ale subiectului se reflectă în modalitatea de expunere. Exemplele și analogiile au fost alese dintr‑un număr mare de domenii, în funcție de relevanță, deși ponderea cea mai mare o au cele ce vin din domeniul psihopa‑ tologiei. Mai ales acolo unde analogiile provin din matematică, va trebui să fie clar că au fost alese doar pentru că ea utilizează un limbaj extrem de capabil să exprime relațiile, dar că nu avem

PAUL WATZLAWICK, JANET BEAVIN BAVELAS, DON D. JACKSON


impresia că datele noastre sunt gata să fie cuantificate. Invers, folosirea destul de liberală a exemplelor din literatură ne poate atrage de la mulți cititori reproșul de neștiințificitate, deoarece o demonstrație care se bazează pe născocirile imaginației artis‑ tice nu pare foarte solidă. Totuși, aceste citări literare nu vizează demonstrația, ci ilustrarea și clarificarea unei chestiuni teore‑ tice prin prezentarea ei într‑un limbaj mai accesibil; nu dorim să susținem că ele însele demonstrează ceva. Pe scurt, aceste exemple și analogii sunt modele definitorii, și nu asertive (pre‑ dicative). În diverse puncte din această carte, a trebuit să definim varii concepte dintr‑o multitudine de alte domenii, chiar dacă definițiile le sunt inutile specialiștilor din acea disciplină. Pentru a‑i preveni, dar și pentru comoditatea cititorului obișnuit, vom oferi un rezumat al capitolelor și secțiunilor. Capitolul 1 încearcă să traseze cadrul de referință. El intro‑ duce noțiuni fundamentale precum cele de funcție (s. 1.21), informație și feedback (s. 1.3), ca și cea de redundanță (s. 1.4), și postulează existența unui cod neformalizat încă, a unui calcul (s. 1.5) pentru comunicarea umană, ale cărui reguli sunt respec‑ tate de comunicarea de succes, dar care sunt încălcate atunci când comunicarea este perturbată. Capitolul 2 postulează câteva axiome pentru acest calcul ipotetic, iar în capitolul 3 sunt investigate patologiile potențiale implicate de aceste axiome. Capitolul 4 extinde această teorie a comunicării la nivel organizațional și structural, pornind de la un model al relațiilor 1

15

Împărţirea zecimală a capitolelor nu a fost introdusă pentru a produce confuzie sau a impresiona cititorul, ci pentru a indica în mod clar structura după care sunt organizate capitolele și a facilita referinţele încrucișate din interiorul acestei cărţi.

Comunicarea umană. Pragmatică, paradox și patologie § Introducere


16

interumane luate ca sistem; astfel, cea mai mare parte a aces‑ tui capitol este dedicată discuției și aplicării principiilor teoriei generale a sistemelor. Capitolul 5 furnizează doar exemple de sisteme, dorind să insufle puțină viață și specificitate acestei teorii, al cărei obiect, la urma urmei, îl constituie efectele pe care oamenii le au unul asupra celuilalt. Capitolul 6 tratează efectele comportamentale ale paradoxu‑ lui. Aceasta impune mai întâi definirea conceptului (s. 6.1, 6.2 și 6.3) — aceste pasaje pot fi sărite de cititorii familiarizați cu lite‑ ratura despre antinomii și mai ales cu cea despre paradoxul lui Russell. Secțiunea 6.4 introduce mai puțin cunoscuta noțiune de „paradox pragmatic“, și mai ales teoria dublei constrângeri și contribuția sa la înțelegerea comunicării schizofrenice. Capitolul 7 este dedicat efectelor terapeutice ale paradoxului. Cu excepția considerațiilor teoretice din s. 7.1 și 7.2, capitolul a fost scris având în vedere mai ales aplicarea clinică a structurilor paradoxale de comunicare. Capitolul se încheie cu un scurt excurs despre rolul paradoxului în joc, umor și creativitate (s. 7.6). Epilogul, care tratează comunicarea omului cu realitatea într‑un sens mai larg, nu pretinde că e mai mult decât o schiță. El postulează că o anumită ordine, analoagă structurii ierarhi‑ ce a tipurilor logice, se regăsește peste tot în conștientizarea de către om a existenței și determină cognoscibilitatea ultimă a uni‑ versului. Pe măsură ce manuscrisul a fost evaluat critic de către o vari‑ etate de experți, de la psihiatri și biologi la ingineri în electro‑ nică, a devenit limpede că oricare dintre secțiuni poate fi con‑ siderată ca „de bază“ de către unii și ca prea „de specialitate“ de către alții. La fel, includerea definițiilor — fie în text, fie în

PAUL WATZLAWICK, JANET BEAVIN BAVELAS, DON D. JACKSON


notele de subsol — poate fi considerată ca având un aer ofensa‑ tor de superioritate de către cei pentru care termenul face parte din limbajul profesional de zi cu zi, în vreme ce pentru un citi‑ tor obișnuit lipsa definițiilor pare să lase să se înțeleagă, supă‑ rător, că „dacă nu știi ce înseamnă, nu merită să ne obosim să‑ți spunem“. De aceea am inclus la sfârșitul cărții un glosar care conține acei termeni ce nu se regăsesc în dicționarele obișnuite și care nu sunt definiți nici în text. Autorii doresc să le mulțumească multelor persoane care au citit manuscrisul, integral sau parțial, oferindu‑ne ajutor, încura‑ jări și sfaturi și mai ales lui Paul S. Achilles, John H. Weakland, Carlos E. Sluzki, A. Russell Lee, Richard Fisch și Arthur Bodin, cu toții colegi ai noștri la Mental Research Institute; le mulțumim de asemenea lui Alfred E. Scheflen, de la Eastern Pennsylvania Psyhiatric Institute și Temple University School of Medicine; lui Karl H. Pribram, Ralph I. Jacobs și William C. Dement, de la Stanford University School of Medicine; lui Henry Longley, inginer proiectant la Western Development Laboratories (Phil‑ co); lui Noel P. Thompson, șeful departamentului de electronică medicală al Palo Alto Medical Research Foundation; și lui John P. Spiegel, medic la Center for Research in Personality, Harvard University. Responsabilitatea pentru punctele de vedere adopta‑ te și pentru erori revine desigur, în exclusivitate, autorilor. Această carte a fost sprijinită de National Institute of Mental Health (Grant MH 07459–01), de Robert Wheeler Foundation, de James McKeen Cattell Fund și de National Association for Men‑ tal Health, al căror ajutor îl apreciem cu gratitudine.

17

Palo Alto, martie 1966

Comunicarea umană. Pragmatică, paradox și patologie § Introducere



CAPITOLUL UNU

Sistemul de referință 1.1. Să ne gândim la câteva situații diferite, precum cele care urmează: Populația de vulpi dintr‑o zonă din nordul Canadei mani‑ festă o periodicitate remarcabilă în ceea ce privește creșterea și descreșterea efectivelor sale. Pe parcursul unui ciclu ce durează patru ani, atinge un maxim după care descrește până aproape de dispariție, pentru ca mai apoi să crească iar. Dacă atenția bio‑ logului s‑ar limita la vulpi, aceste cicluri ar rămâne inexplica‑ bile, deoarece nimic din natura vulpilor sau chiar a speciei înseși nu ar putea da seama de aceste schimbări. Totuși, de îndată ce realizăm că vulpile vânează aproape în exclusivitate iepuri săl‑ batici și că aceștia nu au aproape niciun alt prădător natural, relația dintre cele două specii ne va oferi o explicație suficientă pentru un fenomen care altfel ar rămâne misterios. Rațiunea e că iepurii manifestă un ciclu identic, însă având creșterea și descreșterea în timpi diferiți: cu cât sunt mai multe vulpi, cu atât mai mulți iepuri sunt uciși, așa că hrana vulpilor se împuținează foarte mult. Numărul lor scade, ceea ce le dă iepurilor care

Comunicarea umană. Pragmatică, paradox și patologie § Sistemul de referință


20

au supraviețuit șansa să se înmulțească și să le meargă iar bine. Noua abundență de iepuri favorizează supraviețuirea și înmulțirea vulpilor și așa mai departe. Un om se prăbușește și e dus la spital. Medicul care îl exa‑ minează constată că e în stare de inconștiență, că are presiunea sângelui foarte scăzută și că în general prezintă tabloul clinic al unei intoxicații acute cu alcool sau droguri. Totuși, analizele nu pun în evidență nici măcar o urmă a unor astfel de substanțe. Starea pacientului rămâne inexplicabilă până când acesta își recapătă conștiința, mărturisind că este un inginer de mine care tocmai s‑a întors de la o mină de cupru din Anzi, situată la 5 000 de metri, unde a lucrat doi ani. Devine clar că starea pacientu‑ lui nu e patologică, în sensul obișnuit al unei deficiențe a unui organ sau a unui țesut, ci e o problemă de adaptare cu care se confruntă un organism sănătos clinic la un mediu care s‑a schimbat drastic. Dacă atenția medicilor rămâne focalizată doar pe pacient și e luată în calcul doar ecologia mediului obișnuit al doctorului, starea pacientului va rămâne inexplicabilă. În grădina unei vile de țară, în văzul trecătorilor de pe trotua­ rul din față, poate fi observat un om bărbos care, ghemuit, își târâie picioarele, făcând bucle în 8 pe toată suprafața de iarbă, și asta în timp ce se uită înapoi, măcănind neîncetat. Așa își descrie etologul Konrad Lorenz comportamentul pe care a trebuit să‑l adopte în cadrul experimentelor sale de întipărire, realizate cu boboci de rață, după ce s‑a substituit mamei‑rață. „Mă felici‑ tam — scrie el — pentru ascultarea și precizia cu care bobo‑ cii mă urmăreau, clătinându‑se de pe un picior pe altul, când, uitându‑mă peste gard, am zărit un șir de fețe albe ca varul: un grup de turiști stăteau la gard și se holbau oripilați către mine.“ Rățuștele erau mascate de iarba înaltă și tot ce puteau vedea

PAUL WATZLAWICK, JANET BEAVIN BAVELAS, DON D. JACKSON


turiștii era complet inexplicabil, părând chiar un comportament nebunesc. (96, p. 43)

21

Aceste exemple, aparent fără legătură, au un numitor comun: fenomenul rămâne inexplicabil până nu lărgim raza de acțiune a observației, astfel încât să‑i includă contextul. Observatorul care nu va conștientiza relațiile complexe dintre un eveniment și matricea în care se produce, dintre organism și mediu, fie se va confrunta cu ceva „misterios“, fie va atribui obiectului cercetat proprietăți pe care nu le posedă. În comparație cu acceptarea pe scară largă a acestui fapt în biologie, științele comportamentale par a se baza pe o viziune monadică asupra individului și pe clasica și respectata metodă a izolării variabilelor. Lucrul devine evident mai ales când obiectul investigației este comportamental anormal (psihopatologia). Dacă persoana cu tulburări de com‑ portament este studiată în izolare, cercetarea va trebui să vizeze natura maladiei și, într‑un sens mai larg, natura minții omenești. Dacă granițele investigației sunt lărgite, astfel încât să includă efectele comportamentului asupra altora, reacțiile lor, ca și con‑ textul în care toate acestea se petrec, centrul de atenție se va muta de pe monada izolată artificial către relațiile dintre părțile unui sistem mai vast. Observatorul comportamentului omenesc se va reorienta, de la un studiu inferențial al minții, către studiul manifestărilor observabile ale relațiilor. Vehiculul acestor manifestări este comunicarea. Vrem să sugerăm că studiul comunicării omenești poate fi împărțit în aceleași trei domenii — ale sintacticii, semanticii și pragmaticii — evidențiate mai întâi de Morris (106) în studiul semioticii (teoria generală a semnelor și limbajului), și mai apoi de Carnap (33, p. 9). Aplicat la domeniul comunicării umane,

Comunicarea umană. Pragmatică, paradox și patologie § Sistemul de referință


22

primul domeniu va acoperi, așadar, problemele transmiterii informației, fiind tema de căpătâi a teoreticianului informației. Acesta este preocupat de codare, canale, redundanță, zgomot și de orice altă proprietate statistică a limbajului. Toate aceste probleme sunt înainte de toate sintactice, iar el nu e interesat de sensul simbolurilor ce alcătuiesc mesajul. Sensul e preocu‑ parea centrală a semanticii. Deși din punct de vedere sintactic transmiterea exactă a unui șir de simboluri e perfect posibilă, acestea vor fi lipsite de sens câtă vreme emițătorul și recepto‑ rul nu vor fi căzut de acord în prealabil asupra semnificației lor. Prin urmare, orice împărtășire a unei informații presupune o convenție semantică. În fine, comunicarea influențează com‑ portamentul, iar acesta dă aspectul său pragmatic. Deși cele trei arii pot fi separate din punct de vedere conceptual în mod clar, ele sunt totuși interdependente. Așa cum subliniază George (55, p. 41) „din multe puncte de vedere putem spune, fără a greși, că sintaxa este logică matematică, semantica este filosofie sau filo‑ sofie a științei, iar pragmatica este psihologie, însă aceste dome‑ nii nu sunt în realitate cu totul diferite“. Cartea de față va intersecta toate cele trei domenii, însă se va ocupa mai ales de pragmatică, adică de efectele comportamenta‑ le ale comunicării. Cu privire la acest aspect, va trebui să preci‑ zăm de la început că termenii comunicare și comportament vor fi folosiți practic în mod sinonim. Aceasta pentru că datele prag‑ maticii nu constau doar în cuvinte, în configurațiile și în sensuri‑ le lor, care reprezintă datele sintacticii și semanticii, ci constau și în ceea ce se petrece simultan în plan nonverbal, ca și în limba‑ jul corporal. În plus, putem adăuga acestor acțiuni personale și indiciile comunicaționale inerente contextului comunicării. Prin urmare, din punctul de vedere al pragmaticii, nu doar vorbirea,

PAUL WATZLAWICK, JANET BEAVIN BAVELAS, DON D. JACKSON


ci orice comportament reprezintă comunicare, și orice comuni‑ care — chiar și indiciile de comunicare din contexte impersona‑ le — afectează comportamentul. Totodată, nu suntem interesați, așa cum e pragmatica în general, doar de efectele unui act de comunicare asupra recep‑ torului, ci și de inseparabilul efect al reacției receptorului asu‑ pra emițătorului. De aceea, vom prefera să ne concentrăm mai puțin asupra relațiilor dintre semn și emițător ori dintre semn și receptor, și mai degrabă asupra relației dintre emițător și receptor, așa cum e ea mediată de comunicare. Deoarece abordarea comunicațională a fenomenelor ce țin de comportamentul uman normal sau anormal are la bază mani‑ festările observabile ale relațiilor, în sensul cel mai larg, ea e mai apropiată din punct de vedere conceptual de matematică decât de psihologia tradițională, deoarece matematica este disciplina cea mai îndeaproape preocupată nu de natura entităților, ci de relațiile dintre ele. Pe de altă parte, tradițional, psihologia a avut tendința de a vedea omul ca pe o monadă, reificând astfel ceea ce acum ni se arată din ce în ce mai mult ca niște tipare comple‑ xe de relații și interacțiuni. Afinitățile ipotezei noastre cu matematica vor fi subliniate oriunde ni se va ivi posibilitatea. Aceasta nu ar trebui să spe‑ rie cititorul lipsit de cunoștințe de specialitate, întrucât nu va întâlni formule sau simbolisme specifice. Deși comportamen‑ tul uman ar putea într‑o zi să fie exprimat printr‑un simbolism matematic, în niciun caz nu vom încerca o astfel de cuantifica‑ re. Vom apela în schimb la materialul amplu de cercetare din anumite ramuri ale matematicii ori de câte ori acestea promit să ne ofere un limbaj util pentru descrierea fenomenelor de comu‑ nicare umană.

23

Comunicarea umană. Pragmatică, paradox și patologie § Sistemul de referință


Millions discover their favorite reads on issuu every month.

Give your content the digital home it deserves. Get it to any device in seconds.