Claudius Zeul by Editura TREI

colecție coordonată de bogdan-alexandru stănescu

ROBERT GRAVES

şi soţia sa, Messalina Domnia zbuciumată a lui Tiberius Claudius Cezar, Împăratul Romanilor (născut în anul 10 î.H., mort în anul 54 d.H.), spusă de el însuşi; încă şi uciderea sa de mâinile cunoscutei Agrippina (mama Împăratului Nero) şi zeificarea ce a urmat, spuse de alţii.

Traducere din limba engleză și note de N. Steinhardt

CLAUDIUS ZEUL

editori : Magdalena Mărculescu Silviu Dragomir

fondator: Ion Mărculescu, 1994

design: Andrei Gamarț

I. Steinhardt, Nicolae (trad. ; note) 821.111

Titlul original: Claudius the God Autor: Robert Graves

O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20 www.pandoram.ro

ISBN: 978-606-978-541-6

director producție: Cristian Claudiu Coban dtp: Mirela Voicu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României GRAVES,ClaudiusROBERTZeulşi so ț ia sa, Messalina : domnia zbuciumată a lui Tiberius Claudius Cezar, Împăratul Romanilor (născut în anul 10 î. H., mort în anul 54 d. H.), spusă de el însuşi; încă şi uciderea sa de mâinile cunoscutei Agrippina (mama Împăratului Nero) şi zeificarea ce a urmat, spuse de alții / Robert Graves ; trad. din lb. engleză şi note de N. Steinhardt. - Ed. a 2-a. - Bucureşti : Pandora Publishing, 2022 ISBN 978-606-978-541-6

director editorial: Bogdan-Alexandru Stănescu

Redactare: Genoveva Cerchez

Pandora M face parte din Grupul Editorial TREI

A.D. 41

Robert Graves 5

Capitolul I

Au trecut doi ani de când am sfârşit de scris pe-ndelete cum de s a făcut că eu, Tiberius Claudius Drusus Nero Germanicus, schilodul, bâlbâitul, nerodul familiei, pe care niciuna dintre ambițioasele sale rude însetate de sânge nu a socotit că merită a-şi da osteneala de a-l executa, de a-l otrăvi, de a-l împinge la sinucidere, de a-l trimite în surghiun pe o insulă pustie ori de a l lăsa să piară de foame — după deprinderea cu care toți se descotoro seau unii de alții — cum de s - a făcut, spuneam, că eu le-am supraviețuit tuturor, până şi smintitului meu nepot Gaius Caligula, pomenindu-mă într-o bună zi proclamat pe nepusă masă Împărat de către caporalii şi sutaşii din garda palatului. Am încheiat povestirea în acest punct dramatic; lucru cu totul nechibzuit pentru un istoric de profesie ca mine, şi pe care n-ar fi trebuit să-l fac. Nu şade frumos ca un istoric să-şi întrerupă narațiunea într-un punct culminant. S-ar fi cuvenit s-o duc mai departe cel puțin încă o etapă. Trebuia să relatez ce a gândit restul armatei despre actul cu totul neconstituțional al gărzii pa latului şi cum a privit lucrurile Senatul, şi cum le-a venit să se plece unui suveran atât de puțin promițător ca mine ş i dacă au urmat ori nu vărsări de sânge, ş i care a fost soarta lui Cassius Chaerea, a lui Aquila, a Tigrului — toți ofițeri din gardă — şi a lui Vinicius, care era soțul nepoatei

mele, precum şi a celorlalți ucigaşi ai lui Caligula. Ți-ai găsit, ultimul lucru despre care am scris a fost şirul de gânduri — absolut fără vreo legătură cu evenimentele — ce mi trecea prin minte în vreme ce eram aclamat şi purtat de jur împrejurul curții palatului pe umerii a doi caporali din gardă, iar coroana din foi de stejar aurit a lui Caligula îmi şedea strâmb pe cap.

Claudius Zeul

Pricina pentru care nu am mers mai departe cu povestirea este că am scris o nu atât ca pe o oarecare istorie, cât mai ales ca pe o anume pledoarie — o motivare a fap tului că mi-am îngăduit să devin monarhul lumii romane. Vă reamintiți poate, dacă ați citit povestirea, că atât bunicu-meu, cât şi taică-meu au fost republicani de nădejde şi că eu am călcat pe urmele lor; domniile unchiului meu Tiberiu şi nepotului meu Caligula n au făcut decât să mi întărească prejudecățile antimonarhice. Aveam cincizeci de ani când am fost proclamat Împărat şi la vârsta aceea nimeni nu-şi schimbă cu una, cu două apartenența politică. Aşa că, în realitate, am scris pentru ca să arăt cât de nevi novat eram de orice poftă de a domni şi cât de imperioasă a fost stringenta necesitate de a ceda toanei soldaților: a refuza ar fi însemnat nu numai propria-mi moarte, ci şi pieirea soției mele, Messalina, de care eram îndrăgostit, şi a copilului nostru încă nenăscut. (Mă întreb de ce oamenii au simțăminte atât de puternice față de un copil încă ne născut.) Doream mai presus de orice să nu fiu stigmatizat de posteritate drept un oportunist iscusit care a făcut - o pe nătângul, ținându-se deoparte şi aşteptând momentul potrivit până ce a aflat de firele unei uneltiri urzite chiar înlăuntrul palatului împotriva Împăratului său şi atunci a ieşit fără a se ruşina la lumină spre a se vădi candidat la

Robert Graves 7 succesiune. Această urmare a povestirii mele este menită a veni în apărarea drumului greşit pe care am mers în cei treisprezece ani de când împărățesc. Trag, adică, nădejde să mi justific faptele, în aparență neconsecvente, din dife ritele faze ale domniei mele, arătând cum se leagă ele de principiile pe care totdeauna le-am mărturisit şi de care, o jur, nu m-am îndepărtat nicicând în chip voit. Dacă nu le voi putea justifica, sper cel puțin să arăt situația nespus de grea în care mă aflam şi să i las pe cititorii mei să ho tărască ei ce altă cale sau ce alte soluții mi ar fi putut sta la îndemână.Și-aşa,să reiau firul povestirii de unde îl lăsasem. Dar mai întâi să repet că lucrurile acestea ar fi putut ieşi mult mai rău pentru Roma dacă Irod Agrippa, regele iudeu, nu se nimerea să fie în vizită aici. A fost singurul om care, la drept vorbind, nu şi-a pierdut capul în timpul crizei iscate de uciderea lui Caligula şi care a salvat de la căsăpire de către oştenii batalionului de gardă german tot publicul ce se afla în teatrul de pe Colina Palatină. Ciudat însă că, până la aproape ultima filă a povestirii mele, cititorii nu vor fi dat de nicio referire directă la surprinzătoarea istorie a lui Irod Agrippa, deşi în mai multe locuri ea s-a împletit îndeaproape cu a mea. Adevărul era că, dacă aş fi acordat cuvenita importanță pățaniilor sale — vrednice de a fi citite pentru valoarea lor — însemna să fac dintr însul un personaj prea însemnat în cursul celor ce aveam de spus: punctul central al narațiunii se afla altundeva. Povestirea mea, de altfel, se găsea neîncetat în primejdie de a fi covârşită de chestiuni cam prea fără rost. Bine am făcut că am luat această hotărâre, deoarece Irod ocupă un loc de seamă în ceea ce urmează şi pot acum, fără a mă teme de

vreo digresiune lipsită de sens, să înşir povestea vieții lui până la data uciderii lui Caligula şi apoi s-o continui paralel cu a mea până ce voi ajunge la moartea sa. În felul acesta nu se va produce deloc acea slăbire a unității dramatice pe care ar fi iscat o extinderea povestirii de a lungul a două cărți. Nu vreau să spun că sunt un istoric iubitor de efecte dramatice; după cum ați văzut, sunt mai degrabă rezervat faţă de rigorile literare. Dar fapt e că nimeni nu ar putea scrie despre Irod fără a înfățişa povestirea într un stil măcar în parte teatral. Căci aşa a şi trăit Irod însuşi — aidoma principalului actor dintr-o dramă —, iar partenerii lui s-au priceput să-i dea şi ei, tot timpul, replica. Drama lui n-a fost o dramă în înțelesul celei mai curate tradiții clasice, cu toate că până la urmă viața i a fost curmată în stilul tragic al clasicismului printr o convențională răzbunare divină pentru convenționalul păcat grecesc al semeției — nu, prea s-au vădit numeroase elementele negreceşti dintr-însa. Aşa bunăoară, zeul care i-a aplicat pedeapsa răzbunării nu era dintre zeii civilizatei comunități olimpice; el a fost poate cea mai ciudată zeitate pe care ați putea o găsi undeva în tot cuprinsul întinsei mele împărății, chiar şi dincolo de cuprinsul ei, dacă-i vorba pe-aşa, un zeu al cărui chip nu este redat nicăieri, al cărui nume credincioşii lui închinători nu au dreptul să-l rostească (deşi în cinstea lui se dedau la multe curioase şi barbare rituri) şi despre care se zice că a trăit singur, la Ierusalim, într un vechi scrin de lemn de cedru căptu ş it cu piei de viezure vopsite în albastru, refuzând să aibă de-a face în vreun fel oarecare cu toate celelalte zeități de pe lume ori măcar de a le recunoa ş te existența. Ș i apoi era atâta farsă amestecată cu tragedia încât cu greu fi putut vreun dramaturg din Epoca de Aur

Claudius Zeul

Robert Graves 9

Neamul Irozilor îşi avea obârşia în Edom, țara deluroasă ce se întinde între Arabia şi Iudea de miazăzi; nu era o stirpe evreiască. Irod cel Mare, a cărui mamă era arabă, a

Trebuie să ştiți că Irod Agrippa nu era câtuşi de puțin rudă de sânge ori prin alianță cu marele Marcus Vipsanius Agrippa, generalul lui August, care s-a căsătorit cu Iulia, singura fiică a Împăratului, şi care a devenit prin ea bu nicul nepotului meu Gaius Caligula ş i al nepoatei mele Agrippinilla. Și nici nu era libertul lui Agrippa; deşi v-ați fi putut gândi ş i la una ca asta, fiindcă la Roma sclavii au, când sunt manumi ş i 1, obiceiul de a -ş i lua, în semn de respect, cognomenul fostului lor stăpân. Nu, lucrurile stau după cum urmează: el şi a primit numele pe care l a purtat, în memoria marelui Agrippa, pe atunci de curând răposat, ş i a primit acel nume de la mo ş ul său, Irod cel Mare, regele iudeilor. Căci bătrânul acesta excepțional şi îngrozitor totodată îşi datora tronul atât legăturii sale cu Agrippa, cât şi protecției lui August, care găsise într însul un aliat folositor pentru apropiatul orient.

1. A manumite: a elibera un sclav.

să scoată din asta un subiect potrivit.. Închipuiți-vi-l pe impecabilul Sofocle în situaţia de a trata cu seriozitate şi în stil poetic chestiunea datoriilor lui Irod!!! Dar, precum spuneam, trebuie să vă relatez acum mai pe larg ceea ce nu v am pomenit mai înainte; iar cel mai bun plan ar fi să închei vechea povestire fără nicio altă amânare înainte de a porni la drum cu noua povestire. Aşadar, iată că în cele din urmă o pornesc: Povestea lui Irod Agrippa

Claudius Zeul

primit ocârmuirea Galileii de la Iuliu Cezar în acelaşi timp în care taică-su o primea pe cea a Iudeii. Era pe atunci în vârstă doar de cincisprezece ani. A dat de belea încă de la început pentru a fi omorât fără judecată cetățeni iudei, în vreme ce reprima banditismul la el în provincie, şi a fost adus înaintea Sinedriului, tribunalul suprem al evreilor. A dovedit multă semeție cu acel prilej, apărând în fața judecătorilor înveşmântat în mantie de purpură şi înconjurat de soldați înarmați, dar n a aşteptat pronunțarea sentinței şi a părăsit Ierusalimul în taină. Guvernatorul roman al Siriei, la care s-a dus să caute ocrotire, i-a dat o nouă slujbă în acea provincie, ocârmuitor peste un ținut din apropierea Libanului.Însfâr ş it, spre a o scurta, acest Irod cel Mare, al cărui tată murise otrăvit în răstimp, a fost făcut rege al iudeilor din ordinul comun al bunicului meu Antoniu şi al unchiului mamei mele August (ori Octavian, cum i se spunea atunci) ş i a domnit vreme de treizeci de ani, cu stră ş nicie ş i mărire, asupra unor teritorii mereu extinse, grație generozității lui August. S a însurat pe rând cu nu mai puțin de zece neveste, dintre care două erau propri ile-i nepoate, şi în cele din urmă a murit — după câteva neizbutite încercări de sinucidere — de boala poate cea mai dureroasă şi mai dezgustătoare din câte sunt cunoscute de ştiința medicală. N am auzit să fi avut alt nume decât pe acela de boala lui Irod , ori ca, până atunci, să mai fi suferit altcineva de ea, dar simptomele acelei boli erau o foame nesățioasă urmată de vărsături, un stomac în descompunere, o răsuflare puturoasă, organul genital năpădit de viermi şi o neîncetată scurgere apoasă din intes tine. Boala i a pricinuit dureri atroce şi a întărâtat până la

Robert Graves 11

nebunie o fire şi aşa destul de sălbatică. Iudeii spuneau că era pedeapsa Dumnezeului lor pentru cele două căsătorii incestuoase ale lui Irod. Soția lui dintâi fusese Mariamne, coborâtoare din vestita familie evreiască a Macabeilor, şi pe care Irod o iubise pătimaş. Dar odată, când a părăsit Ierusalimul spre a se întâlni cu bunicu - meu Antoniu la Laodiceea, în Siria, a dat poruncă de taină mare ş alului curții, în cazul când el (Irod) ar fi răpus de pe urma uneltirilor vrăjmaşilor săi, s o ucidă pe Mariamne pentru ca nu cumva ea să cadă vie în mâinile lui Antoniu; şi la fel a făcut ş i cu alt prilej, mai târziu, când s - a dus să - l întâlnească pe August la Rodos. (Atât Antoniu, cât ş i August erau cunoscuți ca fiind muieratici.) Aflând Mariamne despre poruncile acestea, i a purtat, cum era ş i firesc, pică ş i a spus față de mama şi de sora lui Irod lucruri care ar fi fost mai cuminte să rămână nespuse. Căci ele erau geloase de înrâurirea Mariamnei asupra lui Irod şi i-au repetat vorbele de îndată ce el s-a întors, învinuind-o totodată de a fi săvârşit adulter în absența lui — asta de ciudă şi ca un act de sfidare; iar numele mareşalului curții a fost dat drept al ibovnicului. Irod i a executat pe amândoi. Dar mai apoi l-au covârşit într-atâta cea mai aprigă remuşcare şi mâhnirea cea mai cruntă, încât l-a doborât o fierbințeală care mai că era să-l omoare; iar când s-a însănătoşit, s-a dovedit a ş a de posac ş i de fioros, încât cea mai mică bănuială îl mâna să-şi execute până şi prietenii cei mai buni şi rudele cele mai apropiate. Cel mai mare dintre fiii Mariamnei a fost una dintre numeroasele victime ale furiei lui Irod: el şi fratele său au fost osândiți la moarte în temeiul acuzației susținute de un frate vitreg al lor — pe care mai apoi Irod, de asemenea, l a executat — precum că ar fi uneltit să ia

viața tatălui lor. August a comentat cu mult haz execuțiile acelea: „Mai degrabă aş vrea să fiu porcul lui Irod decât fiul lui Irod“. Deoarece lui Irod, evreu după religie, nu-i era îngăduit să mănânce carne de porc, aşa încât se putea presupune că porcilor lui le e dat să ajungă până la adânci bătrâneți. Acel nefericit principe, fiul, aşadar, cel mai mare al Mariamnei, a fost tatăl prietenului meu Irod Agrippa, pe care Irod cel Mare l-a trimis la Roma, îndată după ce-l lăsase orfan, la vârsta de numai patru ani, spre a fi crescut la curtea lui August.

Claudius Zeul

Cu Irod Agrippa eram leat ş i ne - am cunoscut bine datorită iubitului meu prieten Postumus, fiul lui Agrippa, de care Irod Agrippa fireşte s-a legat. Irod era un băiat tare chipeş şi a devenit unul dintre favoriții lui August când a apărut pe terenurile liceului1 de băieți pentru a juca arşice, capra ori de-a aruncatul pietrelor în apă. Dar ce mai pui de ştrengar era! August avea un câine la care ținea mult, unul dintre câinii aceia mari de pază ai templelor, cu coada stufoasă, adus de la Adranos pe lângă Etna, care nu asculta absolut de nimeni altcineva decât de August, în afară de cazul că August îi spunea răspicat: „Ascultă de cutare până ce te chem eu din nou“. Javra făcea atunci precum i se spunea, îndreptând către August, care se îndepărta, priviri nefericite şi pline de jale. În ce fel nu ştiu, dar micul Irod izbuti să l ademenească pe câine, când acesta era însetat, să bea dintr un lighean plin cu vin foarte tare ş i să se

1. Expresia nu constituie un anacronism al traducerii, ci, ca multe altele, re prezintă tendința de „modernizare“ de care dă neîncetat dovadă autorul, care tra tează Roma ca pe o mare putere din zilele noastre. Aşadar, unele cuvinte care par că distonează (cum ar fi depeşă etc.) contribuie în realitate la crearea atmosferei mo dernizate a povestirii.

Irod, prevăd că vei fi cândva chemat să ocupi o situație foarte înaltă în țara ta de ba ş tină. Trebuie să - ți petreci fiecare oră a tinereții tale pregătindu te în vederea acestei meniri. Datorită însuşirilor tale, s ar putea ca până

Robert Graves 13

cherchelească nu mai puțin decât oricare bătrân ostaş din trupele de linie în ziua eliberării. I-a atârnat apoi o talangă de gât, i-a vopsit coada în galben de şofran şi labele şi botul în roşu purpuriu, i a legat băşici de porc de picioare şi aripi de gâscă de umeri şi i a dat astfel drumul în curtea palatu lui. Când lui August i se făcu dor de animalul său preferat ş i strigă: „Tifon, Tifon, unde e ş ti?“ ş i vietatea aceea cu înfăți ş are atât de extraordinară se ivi bălăbănindu - se ş i strecurându se pe poartă înspre el, a fost una din clipele cele mai grote ş ti din a ş a zisa epocă de aur a istoriei ro mane. Cum însă totul s-a întâmplat pe vremea Sărbătorii Tuturor Nebunilor, ce se ținea în cinstea zeului Saturn, August a trebuit să facă şi el haz de necaz. Apoi Irod avea un şarpe îmblânzit pe care l învățase să prindă şoareci şi pe care l ținea sub manta în cursul orelor de şcoală, ca să-şi distreze prietenii atunci când profesorul stătea cu spatele la elevi. Prezența lui avea într-atâta darul de a distrage atenția celorlalți şcolari, încât, până la urmă, a fost trimis să învețe împreună cu mine sub supravegherea lui Athenodor, bătrânu mi pedagog cu barbă albă, originar din Tarsus. Și a încercat, de bună seamă, ş otiile de ş colar pozna ş ş i cu Athenodor, dar acesta le-a privit cu atâta îngăduință, iar eu le-am împărtăşit atât de puțin, deoarece îl iubeam pe Athenodor, încât s - a lăsat în curând păguba ş de ele. Irod era un băiat strălucitor de inteligent, cu o memorie minunată şi un talent deosebit pentru învățarea limbilor. Athenodor i-a spus odată:

nu se prea potriveşte cu virtutea greco-romană, aşa cum ne-o predai, Athenodor. Dar multe mulțumiri pentru cuvintele ți profetice. Te poți încrede în mine că, odată ce voi ajunge rege, voi fi cu adevărat un rege bun; dar până ce ajung în scaunul de domnie, nu-mi pot îngădui să fiu mai virtuos decât toți ceilalți din familia mea.Cât despre caracterul lui Irod, ce aş putea spune? Cei mai mulți oameni — mi a arătat o experiența — nu sunt

la urmă să ajungi un cârmuitor la fel de puternic precum bunicul tău Irod.

Claudius Zeul

Irod i-a Toaterăspuns:bune,Athenodor, dar am o familie mare şi rea. Nici cu gândul nu poți gândi ce mai gaşcă de cuțitari sunt, cele mai grozave puşlamale de care ai putea da călătorind un an întreg; şi, după câte am aflat, nu s-au făcut mai buni de când a murit bunicul, acum opt ani. Nu mă pot aştepta să rămân şase luni în viață, dacă voi fi silit să mă în torc în țara mea. (Întocmai aşa a vorbit şi bietul taică meu când se afla la învățătură aici, la Roma, găzduit fiind de Asinius Pollio. Iar unchiul meu, Alexandru, care-l însoțea, a spus la fel. Și-au avut amândoi dreptate.) Unchiul meu, regele Iudeii, este leit bătrânul Irod, dar mic la suflet până şi în vicii, nu măreț, precum era celălalt; iar unchii mei Filip şi Antipa sunt amândoi doi vulpoi.

O singură virtute te fereşte de multe vicii, prințişorule, grăi Athenodor. Nu uita că neamul evreiesc preţuieşte virtutea mai cu râvnă decât orice alt neam din lume: Dacă te vei dovedi virtuos, îşi vor strânge oricând rândurile în jurulIrodtău.îirăspunse:Virtuteaevreiască

nici virtuoşi, nici mişei, nici cumsecade, nici răi. Sunt câte puțin din una şi câte puțin din cealaltă, şi nimic de un singur fel vreme mai îndelungată: nişte josnice mediocrități. Există însă câțiva oameni care rămân mereu fideli unei singure trăsături grozav de puternice: aceştia sunt oamenii care-şi pun pecetea în chipul cel mai vârtos pe istorie, şi cred că pe ei îi pot împărți în patru categorii. Mai întâi sunt ticăloşii cu inimă de piatră, a căror pildă notorie a fost Macro, comandantul gărzii de sub Tiberiu şi Caligula. Vin apoi oamenii virtuoşi, şi ei cu inimă de piatră, a căror no torie pildă a fost Cato cenzorul, coşmarul meu. Categoria a treia o alcătuiesc bărbații virtuoşi cu inimă de aur, precum Athenodor şi bietul meu frate asasinat, Germanicus. În sfârşit, dar foarte greu de găsit, sunt ticăloşii cu inimă de aur, şi pentru aceştia Irod Agrippa constituia cel mai desăvârşit exemplu din câte se puteau închipui. Ticăloşii aceştia cu inimă de aur, aceşti anti-Cato, sunt cei ce se dovedesc a fi prietenii cei mai de nădejde la vreme de nevoie. Nu te aştepți la nimic din partea lor. Sunt cu totul lipsiți de principii, după cum ei înşişi recunosc, şi țin seama nu mai de propriul lor interes. Dar du te la dânşii când te afli la mare ananghie şi spune-le: „Pe numele tuturor zeilor, te conjur, fă cutare şi cutare lucru pentru mine“ şi mai mult ca sigur că o vor face, nu ca pe un serviciu prietenesc, ci, vor spune ei, pentru că lucrul cerut se potriveşte cu propri ile lor planuri necinstite; şi îți este interzis să le mulțumeşti. Ace ş ti anti - Cato sunt pătima ş i după jocurile de noroc şi risipitori; dar asta-i, oricum, mai bine decât dacă ar fi zgârciți. Mai este iarăşi adevărat că se întovărăşesc mereu cu bețivi, cu ucigaşi, cu afacerişti veroşi şi cu proxeneți; şi totuşi, rareori îi vezi pe ei înşişi peste măsură de amețiți de

Robert Graves 15

Nu-i nevoie — am răspuns — sunt nătărăul oficial al palatului.Mă

Claudius Zeul

Vrei să-ți spun eu cine eşti?

După ce Postumus a fost surghiunit, Irod s a legat de Castor, fiul unchiului meu Tiberiu, şi amândoi au ajuns a fi cunoscuți drept cei mai fără astâmpăr dintre tinerii zurbagii ai oraşului. O țineau tot în chefuri şi, dacă lucrurile spuse pe socoteala lor vor fi fost adevărate, îşi petreceau mai toate nopțile intrând şi ieşind pe ferestrele oamenilor de treabă şi încăierându se cu paznici de noapte, cu soți geloşi şi cu tați mânioşi. Irod moştenise o groază de bani de la mo ş ul său care murise pe când leatul meu era în vârstă de şase ani, dar i-a fluierat repede de îndată ce i-a putut mânui după bunul plac. Curând a fost silit să se împrumute. S a împrumutat mai întâi de pe la nobilii săi

rog — zise — există nătărăi care pretind că sunt înțelepți şi înțelepți care susțin că sunt nătărăi, dar până acum încă nu am dat de un nătărău convins că e un nătărău; eşti primul. Și într-o bună zi, prietene, vei vedea cu ce evreu virtuos ai de a face.

băutură; iar dacă urzesc un omor, poți fi sigur că victima nu va fi prea tânguită; cei pe care-i uşurează de bani sunt mai degrabă bogătanii decât nevinovații şi decât nevoiaşii; şi nu se însoțesc cu vreo femeie împotriva dorinței sale. Irod însuşi îi da mereu zor că el e o pramatie din născare. La care-iNu,răspundeam:eştiînfond un om de ispravă purtând masca nemerniciei.Ceeace îl scotea din sărite. Cu o lună ori două îna inte de moartea lui Caligula, am avut încă o convorbire de acest fel. La sfârşit, m-a întrebat:

Robert Graves 17

prieteni — printre care şi eu — cu atâta nepăsare, încât ne venea greu să - i cerem prea stăruitor a ne restitui datoriile. După ce şi-a mâncat astfel creditul, a început să se împrumute de pe la cavalerii înstăriți care, din pricina strânsei lui prietenii cu singurul fiu al Împăratului, se so coteau măguliți a-i fi de folos; iar când şi aceştia au început să se arate neliniştiți cu privire la achitarea datoriilor, el s-a adresat liberților lui Tiberiu care chiverniseau finanțele imperiale şi i a mituit ca să i facă împrumuturi din visterie. Se pricepea să îndruge mereu poveşti despre grozavele lui perspective — ba că i se făgăduia cutare ori cutare regat răsăritean, ba că urma să moştenească nu mai ştiu câte sute de mii de galbeni de la un bătrân senator care trăgea să moară. Dar până la urmă, în preajma vârstei de treizeci şi trei de ani, a început să dea de fundul sacului cu ticluitele i palavre; şi apoi Castor a încetat din viață (otrăvit de soția lui, sora mea Livilla, a ş a cum am aflat - o câțiva ani mai târziu) ş i s - a văzut silit să scape de creditori luând - o la sănătoasa. Ar fi apelat la Tiberiu însuşi spre a i cere ajutor, dar Tiberiu făcuse o declarație publică în sensul că nu mai avea să se întâlnească niciodată cu vreunul dintre prietenii răposatului său fiu „de teamă de a nu-şi redeştepta durerea“. Asta nu însemna, desigur, decât că-i bănuia de a fi luat parte la complotul urzit împotriva sa, complot despre care Seianus, principalu i sfetnic, îl convinsese că fusese urzeala minții lui Castor.

Irod a fugit în Edom, patria străbunilor săi, adăpostindu-se într-o fortăreață părăginită şi pustie de prin locurile acelea. Era, cred, prima lui vizită în Orientul Apropiat de când fusese copil. În vremea aceea, unchiul său, Antipa, era guvernator (ori tetrarh, după nomenclatura oficială)

al Galileii şi Galaadului. Căci teritoriile lui Irod cel Mare fuseseră împărțite între cei trei fii care-i supraviețuiseră, şi anume: sus-menționatul Antipa; fratele său Archelaus, care a devenit regele Iudeii şi Samariei; şi fratele mezin, Filip, care a devenit tetrarh în Vasan, ținutul aflat la răsă rit de Galileea, dincolo de Iordan. Irod, atunci, a stăruit pe lângă devotata lui soție, Chipriana, care venise după el în pustie, să se adreseze în numele său lui Antipa. Antipa nu era numai unchiul lui Irod, ci ş i cumnatul lui, fiind însurat cu frumoasa i soră Irodiada, despărțita soție a unui alt unchi al său. Chipriana la început nu s-a învoit cu una ca asta deoarece scrisoarea urma să -i fie adresată Irodiadei, care-l juca pe Antipa pe degete, iar ea tocmai se certase de curând cu Irodiada, în timpul vizitei aces teia la Roma, ş i jurase să nu i mai vorbească niciodată. Chipriana declară că mai degrabă şi mai cu dragă inimă ar rămâne în pustie printre sălbaticii, dar primitorii lor consângeni, decât să se umilească în fața Irodiadei. Irod amenință că se va sinucide aruncându se de pe meterezele fortăreței şi izbuti s o convingă pe Chipriana că aşa avea cu adevărat să facă, de ş i sunt sigur că n a trăit în toată lumea asta un om mai puțin pornit spre sinucidere decât Irod. A ş a încât, până la urmă, Chipriana tot i - a trimis IrodiadeiIrodiadascrisoarea.sasimțit foarte măgulită de faptul că nepoata Chipriana lua asupră-şi vina pe întreaga durată a certei lor şi l-a convins pe Antipa să-l poftească pe Irod să vină în Galileea împreună cu soția. Irod a fost numit judecător districtual (cu o mică pensie anuală) la Tiberiada, capitala pe care Antipa o durase în cinstea Împăratului. Curând după aceea, s a certat însă cu Antipa, om indolent şi avar

Claudius Zeul

Vreau să spun că nu eşti decât un simplu țărănoi, îi răspunse Irod. E ş ti tot atât de lipsit de bună - cuviință pe cât eşti de neştiutor al principiilor legale ce cârmuiesc imperiul, şi la fel de neştiutor, în sfârşit, al acestor principii legale pe cât de zgârie brânză.

Robert Graves 19

Ce vrei să spui cu asta, domni ş orule? îl întrebă atunci Antipa, mânios.

de felul său, care i-a amintit cam prea stăruitor cât îi era de îndatorat.Dar bine, nepoate, de pe urma mea mănânci şi bei zi de zi — i a spus Antipa într o seară la un ospăț unde fuseseră invitați şi Irod cu Chipriana, la Tyr, loc în care-şi petreceau cu toții o vacanță — ş i mă minunez cum de cutezi să mi te împotriveşti. Irod îl contrazisese cu privire la o problemă de drept roman.Irod de Unchiulecolo: Antipa, ăsta - i chiar răspunsul pe care m-aşteptam să-l aud.

Se vede treaba că te ai îmbătat, Agrippa, de vreme ce mi vorbeşti astfel, bolborosi Antipa, stacojiu la față.

Nu cu soiul de vin pe care-l pui pe masă tu, unchiule Antipa. Port prea mult de grijă rinichilor mei, ca să le dau o astfel de băutură. Cum de faci oare ca să pui mâna pe asemenea poşircă? Trebuie că i nevoie de multă istețime, ca s o găseşti. Poate că i din mărfurile recuperate de pe corabia scufundată în vremi de demult şi pe care o ridicau muncitorii la suprafață ieri în port? Ori poate că opăreşti cu ud fierbinte de cămilă drojdia rămasă pe fundul ulcioarelor de vin golite şi apoi torni amestecul şi l scuturi bine în frumosul cela de vas de aur al domniei tale?

După care, de bună seamă, şi el, şi Chipriana, şi copiii au trebuit s-o ia la picior către port şi să sară în prima navă gata să iasă în larg. S-a întâmplat ca nava să-i ducă înspre miazănoapte, la Antiohia, capitala Siriei, şi acolo Irod i s a înfățişat guvernatorului, pe nume Flaccus, care — de dragul mamei mele, Antonia — s-a purtat foarte prietenos cu el. Căci veți fi foarte surprinşi să aflați că maică-mea, femeie fără seamăn de virtuoasă, care se împotrivea cu stră ş nicie oricărei extravaganțe ş i dezordini înlăuntrul propriului ei cămin, prinsese totuşi mare simpatie de ti călosul ăsta. Nutrea o admirație perversă pentru felul lui flu ş turatic de a fi, iar el venea adeseori să - i ceară sfatul, făcându-i, pasă-mi-te cu sinceră căință, o dare de seamă completă a tuturor nesăbuințelor săvârşite. Maică mea se arăta de fiecare dată cuprinsă de indignare la auzul acestor dezvăluiri, dar în acelaşi timp ele îi făceau mare plăcere ş i se simțea cât se poate de măgulită de atenția ce i se acorda. Irod nu-i cerea în nicio împrejurare împrumuturi băneşti — cel puțin nu fățiş — dar, din când în când, ea îi împrumuta din proprie inițiativă mari sume de bani, în temeiul unor făgăduințe de bună purtare. Parte din bani îi şi erau restituiți. Erau, de fapt, banii mei şi Irod o ştia şi nu pierdea prilejul de a veni după aceea să-mi mulțumească din belşug, ca şi cum eu însumi i-aş fi venit în ajutor. I-am dat cândva de înțeles mamei că e poate nițel prea mărini moasă față de Irod; dar ea s a înfuriat grozav şi mi a spus că, dacă-i vorba ca banii să fie risipiți, mai degrabă voieşte să-i vadă risipiți după cuviință de Irod decât pierduți de mine la zaruri prin cine ş tie ce cârciumi nenorocite, în tovără ş ia secăturilor celora de prieteni ai mei. (Fusesem nevoit să tăinuiesc trimiterea unei mari sume de bani spre

Claudius Zeul