__MAIN_TEXT__
feature-image

Page 1

COLECȚIE COORDONATĂ DE

Magdalena Mărculescu


Douglas Kennedy

Cinci zile Traducere din engleză de Lidia Grădinaru


Editori: Silviu Dragomir Vasile Dem. Zamfirescu Director editorial: Magdalena Mărculescu Redactor: Raluca Hurduc Coperta colecției: Faber Studio Foto copertă: © Matthew Alan/Corbis Director producție: Cristian Claudiu Coban Dtp: Eugenia Ursu Corectură: Elena Biţu Eugenia Ursu Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României KENNEDY, DOUGLAS Cinci zile / Douglas Kennedy ; trad.: Lidia Grădinaru. – București : Editura Trei, 2014 ISBN 978‑606‑719‑050‑2 I. Grădinaru, Lidia (trad.) 821.111(73)‑31=135.1

Titlul original: Five Days Autor: Douglas Kennedy Copyright © Douglas Kennedy, 2013 Copyright © Editura Trei, 2014 pentru prezenta ediție O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20 e‑mail: comenzi@edituratrei.ro www.edituratrei.ro

ISBN: 978‑606‑719‑050‑2


Pentru Christine


„Speranţa este fiinţa cu pene Care stă cocoţată în suflet, Şi cântă melodia fără cuvinte Şi nu se opreşte deloc.“ – Emily Dickinson


JOI


unu

Am văzut imediat cancerul. Era chiar acolo în faţa mea. Ca întotdeauna când îmi dau seama brusc ce e, am icnit: mă uit la începutul sfârşitului. Cancerul era în formă de păpădie. Uneori, tipul ăsta de tumoare seamănă cu o decoraţiune ieftină de Cră‑ ciun — o stea în cinci colţuri, cu margini neregulate. Dar acest cancer anume era mai mult ca o floare căreia i se rupseseră petalele şi rămăseseră doar seminţele, dar cu o insidioasă structură în formă de arc. Era ceea ce radiologii numesc „structură spiculată“. Spiculată. Când am auzit prima dată cuvântul ăsta a trebuit să‑l caut în dicţionar. Am descoperit că originea lui este de fapt zoologică, un spicul fiind „o structură unică, aciculară, îndeosebi una dintre acelea care alcă‑ tuiesc scheletul buretelui‑de‑mare“ (nici nu ştiusem că bureţii au schelet). Însă are şi un înţeles astronomic: un jet de gaze în coroana solară. Această definiţie din urmă nu mi‑a dat pace săptă‑ mâni întregi. Pentru că mi s‑a părut oribil de potrivită. Cancerul spiculat — ca acela la care mă uitam acum — era posibil să‑şi fi început existenţa cu mulţi ani în urmă, ba 11


Douglas Kennedy

chiar decenii. Însă abia când îşi face cunoscută prezenţa, devine ceva asemănător cu izbucnirea unei văpăi care luminează totul în calea ei, cerând atenţie totală. Dacă văpaia n‑a fost reperată şi stinsă din timp, ea va decide apoi că nu e un simplu curent de flăcări, ci o mini‑super‑ novă care, în ultima ei demonstraţie de forţă pirotermică, va distruge universul care o conţine. Cu siguranţă, tipul spiculat pe care îl priveam acum nu mai avea mult până să explodeze şi să pună capăt vieţii persoanei în al cărui plămân era fixat letal. Încă o grozăvie de adăugat în catalogul nesfârşit de orori care, în multe privinţe, este principalul decor al vieţii mele, de la nouă la cinci. Iar ziua aceasta s‑a dovedit a fi extrem de proastă. Pentru că, înainte cu o oră de apariţia cancerului spiculat pe ecranul din faţa mea, i‑am făcut o tomografie unei fete de nouă ani, pe nume Jessica Ward. Conform fişei medicale, avea dureri de cap paralizante. Medicul ei o trimisese la noi pentru a exclude orice „îngrijorare neu‑ rologică“… ceea ce este un eufemism al medicilor pentru „tumoare la creier“. Pe tatăl Jessicăi îl chema Chuck; era un bărbat liniştit, cu un aer de câine bătut, la vreo treizeci şi cinci de ani, cu ochii trişti şi genul de dinţi îngălbeniţi care trădează un fumător înrăit. Mi‑a spus că e sudor la Bath Iron Works. — Mama lui Jessie ne‑a părăsit acum doi ani, mi‑a spus el când fata lui a intrat într‑un vestiar de lângă sala de scanare, ca să‑şi pună un halat de spital. — A murit? am întrebat. — Aş vrea eu. Nenorocita — iertaţi‑mă că vorbesc — a fugit cu un tip cu care lucra la Rite Aid Pharmacy în Brunswick. Stau într‑o rulotă în Bestin. Asta‑i în parcul 12 fiction connection


Cinci zile

de rulote Florida. Ştiţi cum mi‑a spus un prieten de‑al meu că i se spune la partea aia de lume de acolo? Riviera Mârlanilor. Durerile de cap ale lui Jessie au început după ce maică‑sa a dispărut. Şi nu s‑a întors măcar o dată s‑o vadă pe Jessie. Ce mamă e asta? — Norocul ei e că are un tată ca dumneata, am spus, încercând cumva să mai risipesc nefericirea cumplită a acestui bărbat care făcea eforturi mari să‑şi mascheze panica. — Ea e tot ce am pe lume, doamnă. — Mă cheamă Laura, am spus. — Şi dacă se dovedeşte că ce are ea e, nu‑i aşa, grav… iar doctorii nu trimit aici fete tinere la radiografii din alea, nu‑i aşa, dacă ei cred că nu e nimic… — Sunt sigură că medicul vostru vrea doar să excludă nişte lucruri, am spus, auzindu‑mi exersatul ton neutru. — Sunteţi învăţată să spuneţi chestii ca asta, nu‑i aşa? a spus el pe un ton care trăda genul de mânie pe care îl vedeam ivindu‑se atât de des pentru a înlocui o teamă cumplită. — Chiar ai dreptate. Suntem instruiţi să încercăm să liniştim şi să nu spunem multe. Pentru că eu sunt un tehnician, nu radiologul diagnostician. — Acum folosiţi cuvinte mari. — Sunt persoana care mânuieşte aparatul, face fotogra‑ fiile. Radiologul diagnostician este doctorul care se va uita apoi la fotografie şi va spune dacă e ceva acolo. — Şi când pot să vorbesc cu el? Nu poţi era răspunsul adevărat — pentru că radio‑ logul diagnostician este întotdeauna omul din culise, care analizează tomografiile, radiografiile, RMN‑urile, ecografiile. Dar rareori cunoaşte pacientul. 13


Douglas Kennedy

— Dr. Harrild va discuta direct cu medicul generalist al Jessicăi şi sunt sigură că vei fi informat foarte repede dacă e… — Vă învaţă şi să vorbiţi ca un robot? Imediat ce propoziţia asta i‑a ieşit pe gură, omul a şi avut remuşcări. — Asta a fost cam urât din partea mea, nu? — Nu‑ţi face griji pentru asta, am spus, păstrând un ton neutru. — Acum sunteţi ofensată rău de tot. — Deloc. Pentru că îmi dau seama cât de stresante şi îngrijorătoare trebuie să fie toate astea pentru dumneata. În acea clipă, Jessica a apărut din vestiar, arătând timidă, încordată, zăpăcită. — O să mă doară? m‑a întrebat ea. — O să ţi se facă o injecţie care îţi va trimite în vene o cerneală, ca noi să putem să vedem ce se petrece înăun‑ trul tău. Dar cerneala e inofensivă… — Şi injecţia? a întrebat ea pe un ton alarmat. — Doar o mică înţepătură în braţ şi gata! — Promiţi? m‑a întrebat, străduindu‑se să fie curajoasă, însă fiind încă un copil, nu înţelegea pe deplin de ce se afla aici şi ce însemnau aceste proceduri medicale. — Să fii acu’ un soldat adevărat, Jess, a spus tatăl ei, şi, în drum spre casă, o să cumpărăm Barbie aia pe care o vrei. — Mie nu mi se pare un târg bun, am spus, între‑ bându‑mă dacă păream prea veselă şi ştiind că — până şi după şaisprezece ani în meseria asta — tot îmi era groază de toate procedurile ce implicau copii. Pentru că întot‑ deauna m‑am temut de ceea ce aş fi putut să văd înaintea altora. 14 fiction connection


Cinci zile

— O să dureze doar zece, cincisprezece minute, nu mai mult, i‑am spus tatălui Jessicăi. Pe culoar e o zonă de aşteptare cu cafea, reviste… — Am să ies un pic, a spus el. — Fiindcă vrei o ţigară, a spus Jessica. Tatăl ei şi‑a reţinut un zâmbet ruşinat. — Fata mea mă cunoaşte tare bine. — Nu vreau ca tati al meu să moară de cancer. În acea clipă, tatălui i‑a căzut faţa şi l‑am văzut încer‑ când cu disperare să‑şi controleze emoţiile. — Să‑l lăsăm pe tati al tău să ia puţin aer, am spus, conducând‑o pe Jessica în camera de scanare, apoi m‑am întors la tatăl ei, care începuse să plângă. — Ştiu că e greu, am spus. Dar până să avem un motiv real de îngrijorare… A clătinat din cap şi s‑a îndreptat spre uşă, cău‑ tându‑şi ţigările în buzunarul de la cămaşă. Când m‑am întors înăuntru, am văzut‑o pe Jessica uitându‑se speriată, cu ochii mari la tomograf. Era un aparat medical impresionant, sever şi ameninţător, alcătuit dintr‑un cilindru mare ataşat la două reci‑ piente, tip science‑fiction, cu un lichid negru cum e cerneala. În faţa cercului era un pat îngust. Văzusem mulţi adulţi intrând în panică la vederea întregului ansamblu, aşa că nu m‑a mirat că Jessica era speriată de el. — Trebuie să intru în asta? a întrebat Jessica, uitându‑se la uşă de parcă ar fi vrut s‑o ia la fugă. — E un fleac, zău. Te întinzi pe patul de acolo. Apa‑ ratul te ridică şi te bagă în cilindru. Acesta fotografiază lucrurile de ale căror poze are nevoie doctorul… şi gata. Terminăm cât ai zice peşte. 15


Douglas Kennedy

— Şi n‑o să mă doară? — Mai întâi, hai să te întinzi, am spus, conducând‑o la pat. — Vreau la tati, a spus ea. — Ai să fii cu tati al tău în doar câteva minute. — Promiţi? — Promit. S‑a întins pe pat. M‑am dus la ea ţinând un tub flexibil ataşat la capsula ce conţinea acel lichid negru, acoperind cu mâna acul intravenos încă învelit în ambalajul sterili‑ zat. Să nu‑i arătaţi niciodată unui pacient un ac pentru puncţie intravenoasă. Niciodată. — Bun. Jessica, n‑am să‑ţi torn gogoşi spunându‑ţi că n‑o să te doară deloc când am să‑ţi bag acul în braţ. Dar asta va dura o clipă şi gata. După aceea, n‑ai să mai simţi nicio durere. — Promiţi? — Promit — deşi s‑ar putea să simţi puţină fierbinţeală câteva minute. — Dar nu ca atunci când am febră foarte mare. — Te asigur că n‑ai să te simţi aşa. — Vreau la tati… — Cu cât terminăm mai repede aici, cu atât mai re‑ pede ai să fii cu el. Acum, uite ce vreau să faci… Vreau să închizi ochii şi să te gândeşti la ceva frumos. Ai vreun animal pe care‑l iubeşti, Jessica? — Am un câine. — Ochii închişi, te rog. A făcut ce i‑am spus. — Ce fel de câine e? — Cocker spaniel. Mi l‑a luat tati de ziua mea. 16 fiction connection


Cinci zile

I‑am şters încheietura braţului cu un tampon înmu‑ iat în anestezic. — Acul n‑a intrat încă? a întrebat ea. — Încă nu, dar nu mi‑ai spus cum îl cheamă pe câinele tău. — Tuffy. — Şi care a fost cea mai mare boacănă pe care a făcut‑o Tuffy? — A mâncat un castron plin cu bezele. — Cum a reuşit să facă asta? — Tata le lăsase pe masa din bucătărie, fin’că de Cră‑ ciun îi place să le coacă în spuza din şemineu. Şi pe urmă, din senin a apărut Tuffy şi… Jessica a început să chicotească. În acel moment i‑am vârât acul în braţ. A scos un mic strigăt, dar am pus‑o să vorbească mai departe despre câinele ei în timp ce am fixat acul cu leucoplast. Apoi, spunându‑i că am să ies din cameră pentru câteva minute, am întrebat‑o: — Te mai doare locul în care a intrat acul? — Nu, dar îl simt acolo. — E ceva normal. Acum vreau să stai nemişcată şi să inspiri foarte adânc de câteva ori. Şi ţine ochii închişi şi continuă să te gândeşti la ceva amuzant, ca de pildă cum a mâncat Tuffy bezelele alea. Faci asta pentru mine, Jessica? A dat din cap, cu ochii strâns închişi. Am ieşit din sala de scanare cât am putut de repede şi am intrat în ceea ce noi numim camera tehnică. Este o cabină în care se află un şir de calculatoare, un scaun rotativ şi un pa‑ nou de control. După ce am pregătit pacienta, acum sunt pe cale să mă ocup de ceea ce este întotdeauna cel mai spinos aspect al oricărei scanări: sincronizarea perfectă. 17


Douglas Kennedy

După ce am introdus în calculator datele necesare începe‑ rii scanării, am avut obişnuitul moment de tensiune care, chiar şi după atâţia ani, însoţeşte fiecare dintre aceste proceduri pe care le efectuez; o tensiune cauzată de fap‑ tul că, din acest moment, sincronizarea e totul. Într‑o clipă, voi apăsa pe un buton. El va declanşa sistemul de injectare rapidă, care va introduce în venele Jessicăi 80 de miligrame de iod de mare contrast. După aceea am mai puţin de cincizeci de secunde — mai curând patru‑ zeci şi două de secunde, dată fiind statura ei mică — să încep scanarea. Aici, sincronizarea este esenţială. Iodul creează un contrast care permite ca scanarea să prezinte o imagine completă, aproape circulară, a tuturor oaselor, ţesuturilor moi şi organelor interne. Însă iodul se duce mai întâi la inimă, apoi intră în arterele pulmonare şi în aortă, înainte de a fi împrăştiat în restul corpului. Odată ce iodul e peste tot, ai ajuns în faza Venus a procedurii — când toate venele sunt vizibile datorită contrastului. Dacă începi scanarea cu câteva secunde înainte de faza Venus, vei scana înaintea realizării contrastului — ceea ce înseamnă că n‑ai să obţii imaginile de care are nevoie radiologul pentru a pune un diagnostic corect şi catego‑ ric. Dacă începi să scanezi prea târziu, contrastul ar putea să fie prea mare. De aceea acest mic interval de timp încă mă umple de groază, chiar şi după miile de scanări pe care le‑am efectuat. Dacă nu realizezi sincronizarea per‑ fectă, pacientul va trebui să treacă din nou prin întreaga procedură după douăzeci şi patru de ore (cel puţin), iar radiologul nu va fi încântat. De asta există întotdeauna un moment de tensiune şi îndoială care mă macină în aceste secunde cruciale de dinaintea fiecărei scanări. Am pregătit totul corect? Am apreciat corect relaţia dintre 18 fiction connection


Cinci zile

împrăştierea iodului şi organismul pacientului? Am lăsat ceva la voia întâmplării? Mi‑e frică de greşeli în munca mea. Pentru că ele contează. Pentru că ele fac rău unor oameni care sunt deja speriaţi şi se confruntă cu marea necunoscută care este potenţiala boală. Mi‑e frică mai ales de momentele când am un copil pe masa aia. Pentru că, dacă vestea e proastă, dacă ima‑ ginile care apar pe ecranul din faţa mea indică ceva ca‑ tastrofal… ei bine, întotdeauna înghit asta, întotdeauna îmi iau masca de neutralitate profesională. Dar copiii… copiii cu cancer… asta încă mă termină. Şi, fiindcă sunt mamă, e de zece ori mai rău. Pentru că întotdeauna mă gândesc: dacă erau Ben sau Sally? Deşi amândoi sunt acum adolescenţi, amândoi începând să‑şi caute calea în viaţă, vor rămâne veşnic copilaşii mei şi, ca atare, rana va rămâne permanent deschisă. Asta‑i treaba curioasă la munca mea. Deşi pacienţilor mei, colegilor mei, familiei mele le prezint o imagine de detaşare profesională — Sally i‑a spus odată unei prie‑ tene care venise la noi după şcoală: „Mama se uită toată ziua la tumori şi totuşi pare mereu veselă — nu‑i aşa că e ciudat?“ — în ultima vreme toate astea au început să mă întoarcă pe dos. Dacă în trecut puteam să mă uit la toate formele de dezastru intern de pe ecranele mele şi să împing la o parte nenorocirea care era pe cale să i se în‑ tâmple persoanei de pe masă, în ultimele câteva luni am constatat că toate astea încep să‑mi împovăreze mintea. Chiar săptămâna trecută i‑am făcut o mamografie unei profesoare care predă la şcoala la care învaţă Sally şi Ben şi care, în sfârşit, s‑a măritat în urmă cu un an şi, foarte entuziasmată, mi‑a spus că a rămas însărcinată la vârsta 19


Douglas Kennedy

de patruzeci şi unu de ani. Când am văzut nodulul din sânul ei stâng şi mi‑am dat seama imediat că era stadiul 2 (lucru pe care l‑a confirmat mai târziu dr. Harrild), m‑am pomenit după serviciu mergând cu maşina pe Pemaquid Point, îndreptându‑mă spre plaja pustie, fără să bag în seamă toamna şi frigul şi plângând nestăpânit zece mi‑ nute bune, întrebându‑mă tot timpul de ce abia acum mă impresiona atât de tare. În acea seară, în timp ce luam cina cu Dan, i‑am spus că azi îi făcusem o mamografie unei femei de vârsta mea (oraşul meu fiind mic, întotdeauna am grijă să nu dezvă‑ lui numele pacienţilor mei). — Iar când am văzut guguloiul de pe ecran şi mi‑am dat seama că e canceros, am simţit nevoia să mă duc undeva pentru că m‑am pierdut cu firea. — Ce stadiu? a întrebat el. I‑am spus. — Stadiul 2 nu e stadiul 4, corect? a spus Dan. — Ar putea totuşi să însemne o mastectomie, mai ales că tumora se învecinează cu nodulii limfatici. — Eşti un diagnostician pe cinste! a spus el, tonul lui fiind undeva între laudativ şi ironic. — Treaba e că nu e prima dată în ultima vreme când m‑am pierdut cu firea. Săptămâna trecută a fost o biată femeie care e chelneriţă la nu ştiu ce restaurant mic de pe Route 1 şi care avea o tumoră malignă la ficat. Şi iarăşi m‑am demoralizat. — În seara asta eşti pusă pe destăinuiri. — Ce vrei să spui cu asta? — Nimic, nimic, a zis el, dar iarăşi pe un ton care — ca atâtea altele la Dan acum — era foarte greu de citit. 20 fiction connection


Cinci zile

Dan este Dan Warren. Soţul meu de douăzeci şi trei de ani. Un bărbat care de nouăsprezece luni foarte lungi e şomer. Şi un om ale cărui stări sufleteşti sunt acum teribil de schimbătoare. De pildă, asta. După ce tocmai a făcut un comentariu oarecum răutăcios, a continuat cu: — Hei, chiar şi cei mai mulţi piloţi de vânătoare se pierd cu firea din când în când. — Eu nu sunt pilot de vânătoare. — Dar eşti cel mai bun tehnician radiolog din echipă. Toată lumea ştie asta. În afară de mine. Şi cu certitudine nu acum, când stă‑ team în faţa şirului de ecrane de calculator şi mă uitam la Jessica întinsă pe masă, cu ochii închişi strâns, cu buzele tremurânde şi faţa udă de lacrimi. O parte din mine voia să alerge la ea şi să o mângâie. Însă ştiam că asta n‑ar fi făcut decât să prelungească agonia şi că era mai bine să o scap mai repede de chin. Aşa că, deschizând microfonul care este conectat la un difuzor din camera de scanare, am spus: — Jessica, ştiu că toate astea sunt înfricoşătoare şi ciu‑ date. Dar îţi promit că restul procedurii va fi nedureros şi că se va termina în doar câteva minute. Bine? A dat din cap, încă plângând. — Acum ţine ochii închişi şi gândeşte‑te la Tuffy şi… Am apăsat butonul care a declanşat sistemul automat de injectare. Concomitent, pe unul dintre ecrane a apă‑ rut un cronometru şi mi‑am întors imediat privirea spre Jessica, ai cărei obraji s‑au înroşit brusc foarte tare când iodul de contrast a intrat în circuitul sangvin şi i‑a ridicat temperatura corporală cu două grade. Apoi a intrat în funcţiune programul de scanare şi patul a fost ridicat 21

Profile for Editura Trei TREI

Cinci zile preview416  

The first pages from the book. Copyright © Editura TREI 2011. www.edituratrei.ro

Cinci zile preview416  

The first pages from the book. Copyright © Editura TREI 2011. www.edituratrei.ro

Advertisement