Page 1


traducere din engleză de


EDITORI

Silviu Dragomir Vasile Dem. Zamfirescu DIRECTOR EDITORIAL

Magdalena Mărculescu REDACTOR

Manuela Sofia Nicolae DESIGN

Alexe Popescu DIRECTOR PRODUCȚIE

Cristian Claudiu Coban DTP

Răzvan Nasea CORECTURĂ

Dușa Udrea Sînziana Doman

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României LEADER, DARIAN Ce este nebunia? / Darian Leader ; trad.: Smaranda Nistor. - Bucureşti : Editura Trei, 2016 Conţine bibliografie ISBN 978-606-719-649-8

Titlul original: What is Madness? Autor: Darian Leader

I. Nistor, Smaranda (trad.)

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20 e‑mail: comenzi@edituratrei.ro www.edituratrei.ro

616.89 159.972 ISBN 978-606-719-649-8

Copyright © 2011, Darian Leader Toate drepturile rezervate Copyright © Editura Trei, 2016 pentru prezenta ediție


Cuprins

Introducere ......................................................................... 7 1. Nebunia tăcută ............................................................ 19 2. Noţiunile de bază ........................................................56 3. Psihoza ......................................................................100 4. Limbajul și logica ......................................................139 5. Punerea unui diagnostic ......................................... 167 6. Cauzele psihozei .......................................................199 7. Declanșarea ..............................................................244 8. Stabilizare și creaţie ................................................279 9. Aimée ........................................................................ 322 10. Omul cu lupi ............................................................349 11. Shipman ...................................................................387 12. Lucrul cu psihoza .................................................... 418 Postfaţă ............................................................................ 461 Note ................................................................................. 473

5


Introducere Acum mulți ani, când eram încă student, am început să fac muncă voluntară săptămânală pentru o comunitate terapeutică. Aveam capul plin de psihanaliză și voiam să aflu mai multe despre ciudatele fenomene ale psihozei: halucinații, manii și tulburări de limbaj, despre care citisem deja, dar nu le fusesem niciodată martor la prima mână. Cei mai mulți dintre cei pe care i‑am întâlnit în comunitatea cu pricina erau mai degrabă calmi și nu prea dădeau semne că ar fi „nebuni“. Medicația de lungă durată îi epuizase și fiecare se instalase în propria rutină tăcută. Unul dintre ei totuși era dornic să vorbească și petreceam multe ceasuri lungi împreună, discutând filosofie, politică și problemele de la ordinea zilei. Pacientul avea o exprimare îngrijită, era lucid și extrem de inteligent, și am rămas cu gura căscată când am aflat că își petrecuse ultimii câțiva ani internat în spitale de psihiatrie. Stând de vorbă cu el, nu părea cu nimic mai mult sau mai puțin deranjat mental decât amicii mei studenți, cu care mă întâlneam după orele de muncă în comunitatea terapeutică.

7


Cum conversațiile noastre continuau, i‑am întrebat pe câțiva membri ai personalului medical de ce personajul în cauză trăia într‑o comunitate terapeutică și de ce era sub medicație. Zâmbetele amuzate pe care le‑am primit drept răspuns sugerau că trebuie să fie ceva perfect evident, dar care mie îmi scăpase — o realitate bătătoare la ochi, dar pe care radarul meu de novice nu știa s‑o înregistreze. Și, într‑adevăr, chiar așa și era. Câteva luni mai târziu, în timp ce stăteam la taifas ca de obicei, a pomenit de o țară despre care eu n‑auzisem niciodată. Surpriza lui în fața ignoranței mele a fost urmată de iluminare: mi‑a explicat că el nu trăia în Anglia, ci în Xamara, un loc populat cu animale sălbatice și o sumedenie de zei exotici. Mi‑a descris geografia, istoria și infrastructura acelui loc. Toate primiseră o denumire și erau cu grijă clasificate, aidoma regatelor Angria și Gondal inventate de surorile Brontë în copilărie. El nu vedea nicio incompatibilitate între rolul de protagonist al sagăi din Xamara și viața cotidiană, cu îndatoririle ei, din comunitatea terapeutică. Descriind‑o, vocea lui nu avea niciun suflu de entuziasm, niciun accent de emoție, nicio schimbare de ton, ca și cum ar fi fost încă un simplu fapt incontestabil din existența lui. Continuitatea din vocea lui a fost, de fapt, cea care m‑a izbit — niciun semn, nimic care să indice că părăseam teritoriul unei realități comune, pentru a intra într‑o lume privată. Era ca și cum totul ar fi rămas neschimbat, iar în conversațiile noastre ulterioare nu se simțea nici urmă de inițiere secretă sau includere în spațiul lui intim și confidențial. Viața continua pur și simplu la fel ca înainte. Cum e posibil, m‑am întrebat atunci, ca halucinația și existența cotidiană să fie atât de perfect întrețesute? Cum poate cineva să locuiască în două locuri clar diferite, în același timp, ca și cum n‑ar exista nicio

8

Ce este nebunia?


barieră între ele? Și, chiar dacă părea o nebunie să trăiești în Xamara, de ce să fie nevoie de un tratament medical sau de spitalizare? Individul în cauză nu făcea rău nimănui și nici viața lui nu era dată peste cap. Sunt întrebări pe care eu continui să le pun, iar în această carte am încercat să explorez câteva dintre verigile care leagă nebunia de viața normală. Chiar trebuie să facem o separație rigidă între delir și sănătatea mentală sau, dimpotrivă, cea din urmă ar putea fi nu doar compatibilă, ci chiar condiționată de cel dintâi? Nu sunt întrebări abstracte și intelectualizante, pentru că au o reală înrâurire asupra modului în care psihoza este tratată în societatea contemporană. Atitudinile noastre față de nebunie sunt cele de care depinde felul cum reacționăm la ea, atât din punctul de vedere al interacțiunilor noastre de zi cu zi, cât și în privința alegerii pe care o facem între terapiile disponibile. Și totuși situația se caracterizează prin lipsă de dialog între tradiții: există teorii și terapii ale nebuniei care au luat naștere și au evoluat de cel puțin o jumătate de secol în toată lumea, dar care rămân mai mult sau mai puțin necunoscute în afara unui domeniu foarte îngust de specializare. Ele oferă instrumente fascinante și remarcabil de eficiente pentru a înțelege experiența nebuniei și a explica de ce și cum poate ajunge cineva s‑o trăiască. Totodată, ele oferă un ansamblu variat de posibilități terapeutice și de teoretizare a modului în care o psihoză se poate stabiliza. Oricât ne‑ar plăcea să credem că informațiile și cunoașterea sunt cumulative și unificate, mai ales în era internetului, lucrurile sunt departe de a sta așa. Există o siguranță de sine superficială și îngrijorătoare în ceea ce se recomandă singură a fi „cercetarea la zi“, ca și cum un articol apărut în 2010 în cine știe ce publicație vremelnic la modă ar trebui neapărat să fie mai valoros decât unul scris acum o sută de

9


ani, văzut ca recenzie de mult uitată și la care nu putem avea acces decât cotrobăind în arhive pline de colb. Lucrările asupra cărora urmează să‑mi concentrez atenția provin din tradiția europeană a psihiatriei. Deși psihiatrii de secol nouăsprezece târziu și început de secol douăzeci au fost îndelung ostracizați pentru felul în care au abordat chestiuni cum ar fi ereditatea, constituția și degenerescența mentală, mulți dintre ei și‑au găsit timpul și răbdarea pentru a‑și asculta pacienții și a elabora teorii ale nebuniei fidele lucrurilor descoperite în consultațiile clinice. Lipsa unui tratament medicamentos pe termen lung dădea posibilitatea de a studia cum poate cineva care și‑a văzut viața sfâșiată de psihoză să‑și regăsească un nou echilibru, în timp. Explorarea a ceea ce psihiatrii numeau „mecanismele de restituție“, căile de revenire la viață, constituia un element central al acestui tip de cercetare, din care noi, cei de azi, avem multe de învățat. Când tânărul student la medicină Jacques Lacan își începea stagiul de psihiatrie, în Parisul anilor 1920, aceasta era cultura în care ideile lui au început să se dezvolte. Astăzi, metoda lacaniană de lucru clinic cu psihoza este utilizată peste tot în lume, îndeosebi în Franța, Belgia, Spania, Italia și țările Americii Latine, dar tot mai mult și în Marea Britanie. Există o piață înfloritoare a revistelor de specialitate, cărților, buletinelor de informare, conferințelor, cursurilor și seminariilor dedicate explorării diferitelor aspecte ale nebuniei. Până la ora actuală, câteva mii de cazuistici ale lucrului cu subiecți psihotici au fost publicate de clinicienii lacanieni. Și totuși, din păcate, în exteriorul domeniului de specializare în sine majoritatea psihiatrilor, a psihologilor și a personalului calificat pentru lucrul cu suferinzii de boli mentale nu vor fi ajuns nicicând să ia contact cu vreo parte din această cercetare.

10

Ce este nebunia?


Motive sunt multe. Se presupune adeseori că lucrul psihanalitic cu nebunia se rezumă la analiza clasică: pacientul se întinde pe canapea și face asocieri libere, iar psihanalistul vine cu interpretări despre copilăria pacientului. Pe lângă faptul că psihanaliza oricum nu e așa, în cea mai mare parte, adevărata confuzie se face la nivelul diferenței dintre teorii și tehnici. Faptul că există o teorie psihanalitică a psihozei nu înseamnă neapărat că psihanaliza va avea loc și nici măcar că ar trebui să aibă loc. Mai degrabă, înseamnă că ideile analitice pot fi folosite pentru a inspira alte genuri de intervenție, alte tratamente care să fie croite pe măsura singularității fiecărui pacient individual. Acest fapt le‑a fost limpede clinicienilor din ultima sută de ani, dar, cu toate acestea, continuă să dea naștere la neînțelegere și confuzie, probabil din cauza prejudecăților adânc înrădăcinate împotriva psihanalizei și în sânul psihanalizei înseși. Atenția dată unicității fiecărui pacient, pe care o presupune abordarea psihanalitică, este cu atât mai importantă acum, dat fiind faptul că trăim într‑o societate care are tot mai puțin spațiu pentru detaliul și valoarea vieții individuale. În ciuda atotprezentei proslăviri a necesității de a respecta diferențele și diversitatea, oamenii din ziua de azi sunt constrânși, mai mult ca oricând altădată, să gândească în moduri uniforme — începând de la grădiniță și până pe coridoarele vieții profesionale. Vedem acest lucru oglindit în domeniul sănătății mentale, unde tratamentul este adeseori considerat o simplă metodă cvasimecanizată de aplicat asupra unui pacient pasiv, și nu un efort comun de colaborare în care ambele părți își au propriile responsabilități. Există azi o presiune spre a vedea serviciile de sănătate mentală ca pe un soi de atelier auto, în care oamenii‑mașini sunt „reparați“ și trimiși înapoi la slujbele lor — eventual și la familii — cât mai curând posibil.

11


Subiectul psihotic nu mai este o persoană pe care s‑o asculți ce spune, ci un obiect pe care să‑l tratezi.1 Specificitatea și povestea de viață a pacientului sunt, adeseori, pur și simplu expediate în categoria detaliilor irelevante. Acolo unde vechile cărți de psihiatrie erau pline odinioară cu relatarea spuselor pacienților, azi nu mai vezi decât statistici și diagrame pseudomatematice. Studiile abia dacă mai menționează ce se petrece în fiecare caz unic relatat, dar nu uită să prezinte cifre despre totalul agregat al cazurilor. Nu aflăm niciodată, spre exemplu, de ce un anume individ a răspuns la un anume tratament și care a fost, foarte exact, modul cum a răspuns; în loc de aceasta, primim statistici despre procentajul pacienților care au răspuns și care nu au răspuns. Individualul s‑a evaporat. Toate acestea sunt realități ale discursului contemporan, și nu doar ale psihiatriei, deși am fi putut spera ca măcar psihiatria, având în vedere specificul ei, să ne ofere ceva diferit. În ciuda avertismentelor pe care psihiatrii progresiști le‑au emis de‑a lungul anilor și în ciuda curentelor antipsihiatrie din anii 1960 și 1970, psihoza continuă să fie prea des pusă în ecuație cu felul în care unii oameni nu se conformează normelor societății. Cum bine spunea Marguerite Sechehaye cu mulți ani în urmă: „Când încercăm să construim o punte de legătură între schizofrenic și noi înșine, o facem, în multe cazuri, în ideea de a‑l readuce la realitate — la realitatea noastră — și la propriile noastre norme. El o simte și, firește, întoarce spatele unei asemenea intruziuni“.2 Azi se pune mare preț pe conformare la normele sociale, chiar dacă aceasta înseamnă ca lucrurile să nu meargă bine pe termen lung pentru individul în cauză. Putem vedea acest lucru la cel mai elementar nivel al culturii noastre, în educația de ciclu primar și secundar, unde formula grilei cu mai multe răspunsuri a început

12

Ce este nebunia?


să ia locul răspunsului original al copilului. Mai degrabă decât să‑i încurajeze pe copii să gândească singuri, cu capul lor, și să elaboreze un răspuns, grila de opțiuni propune pur și simplu două sau trei răspunsuri dintre care copilul trebuie să aleagă unul singur. Ceea ce înseamnă, bineînțeles, să îi înveți pe copii că există „un răspuns corect“, pe care altcineva îl știe, și înseamnă că propriile lor construcții mentale sunt descurajate. Cheia succesului constă în a ghici ce anume dorește altcineva să audă mai degrabă decât să caute singuri o soluție autentică. Nici nu‑i de mirare că unii sociologi descriu vremurile în care trăim drept o eră a „falsului sine“. În ultimii cincizeci sau șaizeci de ani ne‑am îndepărtat atât de mult de o cultură a interogației, a deschiderii minții și a toleranței, încât o comparație între textele clinicienilor care lucrau cu psihoza în anii 1950 și 1960 și cele de azi te lasă cu gura căscată. Mulți autori contemporani scriu ca și cum problema nebuniei tocmai ce a fost rezolvată prin cercetare genetică sau neurologică: psihoza este o afecțiune a creierului, și medicamentele pot s‑o vindece. Există, firește, excepții notabile — și, în particular, activitatea multor psihiatri și profesioniști în îngrijirea sănătății mentale din țările scandinave —, dar situația generală rămâne cu totul deplorabilă. Un accent pseudoștiințific pus pe rezultatele măsurabile și „vizibile“ a înlocuit efortul atent și de lungă durată care respectă demnitatea fiecărui pacient individual. Doi psihologi americani care au continuat vechea tradiție a psihoterapiei psihozei își compară demersul cu eforturile elefantului Horton, personajul din cărțile scrise de dr. Seuss. Acest elefănțel grijuliu poate să‑i audă pe locuitorii unei lumi microscopice conținute într‑un fir de praf, dar nimeni din junglă nu vrea să‑l creadă. El știe de situația lor grea și de dezastrul

13


inevitabil care le stă în față, dar nu poate face pe nimeni altcineva să‑l asculte. Încercarea lui Horton de a‑i salva este una solitară, îngreunată și mai mult de faptul că amicii lui macroscopici nu doar că nu‑l cred, dar se dau peste cap să‑i pună bețe în roate. Oricine lucrează în domeniul sănătății mentale și care privește favorabil abordarea psihoterapeutică va sesiza imediat analogia: obsesia finalității prestabilite, a comportamentului de suprafață și a „normalizării“ face ca punctele de vedere alternative să pară forțate și implauzibile.3 Eu sper ca ideile descrise în această carte să genereze un oarecare dialog în jurul unui set de întrebări care, la urma urmei, ne privesc pe noi toți. Tradițiile diferite trebuie să se asculte unele pe celelalte, exact la fel cum Phillippe Pinel, medicul francez căruia i se atribuie meritul de a fi umanizat psihiatria, așa cum era practicată la sfârșitul secolului al optsprezecelea, îi asculta nu numai pe pacienții lui și pe colegii din Europa Continentală, ci și pe William Tuke și pe colaboratorii lui de la Refugiul York* din Anglia. Acești quakeri preferau tratamentul umanist, cu instituții de mici dimensiuni și un accent pus pe relațiile dintre oameni, în opoziție cu medicalizarea intervențiilor. Ei îndemnau la o temperare a pasiunii de a „vindeca“ și la o critică a „cultului putinței de vindecare“. Tuke se opunea folosirii constrângerilor și a pedepselor, iar munca lui, preluată de Pinel și de alții, avea să conducă în cele din urmă la eradicarea celor mai barbare tehnici din psihiatrie în multe țări.4 Deși această cruzime poate părea că lipsește astăzi, violența față de subiecții psihotici a îmbrăcat o formă *  York Retreat sau The Retreat, așezământ fondat în 1796 în Anglia de către William Tuke și destinat tratării bolnavilor mental. Inițial a funcționat în comunitatea quakerilor, dar apoi a fost deschis pentru toată lumea. (N. red.)

14

Ce este nebunia?


diferită. Istorici de mai târziu ai psihiatriei s‑au arătat critici față de Pinel și Tuke, afirmând că, pur și simplu, constrângerea s‑a mutat din exterior în interior, sub forma metodelor de management moral și de sugestie. Dacă folosirea forței exterioare și a constrângerii s‑a diminuat, violența continuă să fie prezentă prin impunerea unei viziuni anume asupra lumii. Clinicianul care încearcă să‑și grefeze propriul sistem de valori și viziunea despre normalitate peste cele ale pacientului devine aidoma colonizatorului care vrea să‑i educe pe băștinași, neîndoios spre binele acestora din urmă.5 Indiferent dacă sistemul este unul secular și educativ sau unul religios, acționează tot ca un buldozer care aruncă la o parte cultura și istoria persoanei pe care pretinde că o ajută. Nu demult, o pacientă de‑a mea a fost spitalizată în timpul unui episod maniacal. Când am ajuns în secția unde era internată, o namilă de paznic stătea călare peste ea, ca s‑o imobilizeze, în timp ce o asistentă se căznea să‑i facă o injecție. Întrucât constrângerea cu forța fizică fusese unul dintre cele mai devastatoare aspecte ale copilăriei pacientei, situația nu era deloc una fericită pentru ea și i se împotrivea cu toată vigoarea. Acest lucru a dus la și mai multă presiune fizică, însă brutalitatea scenei a continuat și după sedare, într‑un mod distinct și cu nimic mai puțin semnificativ. Lista de verificare și interogațiile prin care a trebuit să treacă după ce s‑a trezit nu i‑au lăsat loc să vorbească despre ce se întâmplase. Nu exista niciun fel de interes față de amănuntele situației care precipitase episodul. În loc de aceasta, a fost băgată cu forța într‑un set de concepte și categorii ce‑i erau complet străine, la fel ca protagonista piesei 4:48 Psychosis, a lui Sarah Kane, a cărei furie crește pe măsură ce doctorul ei refuză să meargă dincolo de întrebarea dacă, făcându‑și singură

15


rău, acest act i‑a adus sau nu vreo ușurare. Pacientei mele i s‑a spus că avea un comportament greșit și că trebuie să învețe să gândească altfel și să se vadă pe sine ca pe o persoană bolnavă, care are nevoie de un tratament medicamentos pentru a fi din nou „normală“. Și trebuia să aibă un diagnostic‑etichetă, o ștampilă pusă pe ea care să rămână înscrisă nu numai în fișa medicală, ci și în mintea ei pentru tot restul vieții. Oricât de valabile am crede că sunt asemenea concepții despre boală și sănătate, fără îndoială că trebuie să luăm foarte în serios viața interioară și credințele fiecărei persoane și să nu încercăm să‑i impunem propria noastră viziune despre lume. Aceasta este diferența dintre igiena mentală6 — în care știm dinainte ce e mai bine pentru pacient — și psihoterapie — în care nu știm. E ușor să nu sesizăm violența care se manifestă aici, deși ea este prezentă de fiecare dată când încercăm să zdrobim sistemul de credințe al unui pacient, impunându‑i un nou sistem de valori și principii. Am putea compara această situație, prin contrast, cu o metodă care caută nu erorile, ci adevărul din relația unei persoane cu lumea din jur și cu efortul de a mobiliza ceea ce este particular în povestea persoanei respective, pentru a o ajuta să se cupleze iarăși la dorința de viață — cu alte cuvinte, nu s‑o facem pe ea să se adapteze la realitatea noastră, ci să aflăm în ce constă realitatea ei și cum îi poate fi de folos acest lucru. * * * Câteva cuvinte despre vocabular și concepte. În tot cuprinsul cărții, voi folosi interșanjabil termenii „nebunie“ și „psihoză“. Eu nu ader la opinia relativistă conform căreia nebunia este pur și simplu ceea ce nu se potrivește cu normele sociale — din rațiuni care vor

16

Ce este nebunia?


deveni evidente în capitolele următoare. A recunoaște că există ceva care se numește „psihoză“ nu înseamnă totuși că trebuie să aderăm necondiționat la discursul despre sănătate mentală și boală. Deși mulți oameni trăiesc suferințe de o intensitate insuportabilă, aceasta nu‑i face automat „bolnavi mental“, pentru că, pur și simplu, nu există nimic care să se poată numi „sănătate mentală“. Cu cât explorăm fiecare caz individual, cu atât vom descoperi că persoana aparent „sănătoasă“ poate avea convingeri sau simptome maniacale, dar care, pentru că nu dau naștere niciunui conflict în viața ei, nu atrag atenția. Fiecare dintre noi se confruntă cu probleme pe care le abordează în felul său unic, iar ceea ce poartă eticheta de boală mentală s‑ar putea să fie, de fapt, precum vom vedea, doar o strădanie de a răspunde acestor dificultăți și a le detalia. Folosirea unor etichete de acest fel nu doar că întărește falsa dihotomie a sănătății și bolii, dar eclipsează și aspectul pozitiv‑creativ al fenomenelor psihotice. Aș vrea să profit de ocazie și să le mulțumesc câtorva prieteni și colegi pentru variatele și generoasele lor contribuții la apariția acestei cărți: Josh Appignanesi, Chloe Aridjis, Devorah Baum, Sadie Coles, John Forrester, Anouchka Grose, Andrew Hodgkiss, Richard House, Ruiz Karu, Peter Owen, Colette Sepel, Christos Tombras și Lindsay Watson. La Paris, am învățat despre psihoză de la Éric Laurent și Colette Soler, ale căror abordări psihanalitice au stat la baza multor idei din această carte. Ca întotdeauna, Geneviève Morel m‑a inspirat să pun la îndoială concepțiile primite de la alții și să caut să leg cât mai îndeaproape posibil întrebările teoretice și cele clinice. Jay Watts s‑a arătat neobosită în eforturile ei de a echilibra și nuanța critic vederile mele lacaniene și de a‑mi lărgi orizontul. Astrid Gessert, Sophie Pathan și Pat Blackett mi‑au oferit un ajutor

17


de neprețuit cu documentarea, iar toată lumea de la Hamish Hamilton a făcut ca procesul publicării să se deruleze fără hopuri — le mulțumesc în mod deosebit lui Sarah Coward, Annei Kelly și Annei Ridley. Simon Prosser a fost din nou redactorul perfect, în același timp critic și susținător, și îi sunt deosebit de recunoscător pentru ideile și sugestiile lui. Agenta mea literară Tracy Bohan de la Wylie m‑a ajutat și ea constant cu încurajări și sfaturi. În sfârșit, dar nicicând cei din urmă, le mulțumesc pacienților mei psihotici pentru tot ceea ce m‑au învățat. Sper ca această carte să rămână fidelă experienței lor și ca ei să‑și recunoască vocile în cuprinsul ei.

18

Ce este nebunia?


1 Nebunia tăcută Fie că vorbim despre Zbor deasupra unui cuib de cuci, Tinerețe furată sau O minte sclipitoare, de ce nebunia pare mereu atât de vizibilă, atât de tangibilă, atât de audibilă? Oamenii în cauză vorbesc cu companioni imaginari, fac spume la gură, au halucinații înspăimântătoare, trăncănesc aiurea fără încetare, tună și fulgeră că toată lumea complotează împotriva lor. În general, sunt descriși fie ca incredibil de inteligenți, fie ca incredibil de stupizi, ca genii sau brute, cu foarte puține trepte intermediare.7 Fără îndoială că nebunia e însoțită uneori de o simptomatologie frapantă, dar ce ne facem cu insul care‑și vede liniștit de serviciu și de familie ani de‑a rândul până într‑o bună zi, când se duce la slujbă, își face impecabil datoria, după care iese într‑un loc public, scoate o armă și împușcă un personaj cunoscut de toată lumea? În comportamentul lui nu se poate observa nimic anormal până în clipa tragediei. Se prea poate să fi fost chiar un cetățean‑model, responsabil, respectabil și cu un temperament liniștit. Dar în clipele de dinaintea actului său criminal chiar se poate spune că n‑ar fi fost nebun? Firește că ne îndeamnă să reflectăm la acele instanțe de

19


nebunie care sunt compatibile cu o viață normală. Este o nebunie tăcută, stăpânită, până în momentul când erupe sub forma unui act violent. Dar dacă actul de violență n‑ar surveni niciodată? Dar dacă, în exemplul de mai sus, insul respectiv și‑ar fi văzut mai departe de viața lui obișnuită? Dacă a existat nebunie înaintea actului, ce‑ar fi dacă nebunia ar continua la fel, pe tăcute, fără să deranjeze pe nimeni, fără să atragă atenția asupra ei? Dacă nebunia și normalitatea sunt într‑adevăr compatibile, insul în cauză ar fi cu ceva mai nebun, indiferent dacă a apăsat pe trăgaci sau nu? Dacă nimic deosebit nu s‑a întâmplat, iar el și‑a văzut pur și simplu de treburile și activitățile lui zilnice? Poate că și‑ar fi găsit un hobby la pensie — să cerceteze documente istorice legate de vreo perioadă anume, să întocmească un arbore genealogic, să studieze o știință — sau ar fi început să scrie: scrisori, carnete, un roman. Din toate punctele de vedere, ar fi o viață normală, dar ar fi oare mai puțin nebunească decât umbra ei mai vizibilă și mai spectaculară? Faptul că relatările din ziare asociază atât de des „boala mentală“ cu incidentul violent face ca izbucnirile dramatice să devină aproape ceea ce ne așteptăm de la nebunie să fie. Activiștii curentului sănătății mentale se străduiesc de mult timp și din toate puterile să demonteze astfel de asocieri, însă ele continuă să înrâurească percepțiile uzuale privind psihoza. Deși probabilitatea de a fi atacat la întâmplare de un așa‑numit „schizofrenic paranoid“ este infinit mai mică decât cea de a cădea victimă unei găști de tineri albi care ies din cârciumă la ora închiderii, la știri ajung cazurile din prima categorie, și nu din cea de‑a doua. Probabil că, într‑un cotlon al minții, nu numai că ne așteptăm ca nebunia să se manifeste astfel, ci chiar ne dorim să se întâmple așa, ca

20

Ce este nebunia?


și cum am externaliza simțămintele latente de violență pe care le nutrim cu toții în interior. Atunci când marii psihiatri ai secolelor al nouă­ sprezecelea și al douăzecilea și‑au început studiul explorator al nebuniei, s‑au concentrat mai întâi de toate pe simptomele vizibile, care atrag imediat atenția. Ei au studiat actele de violență, halucinațiile, delirul, schimbările bruște de dispoziție și pasiunile extreme și acute care puteau zgudui viața unui om. Ei au încercat să clasifice aceste fenomene împărțind tulburările în subcategorii, creând noi entități de diagnostic, căutând detaliile care ar putea permite o taxonomie. Dar destul de repede au constatat că simptomele cele mai evidente și mai deranjante social nu puteau fi folosite numai ele pentru a defini formele pe care le putea îmbrăca nebunia. Aproape orice autor major din această perioadă care a făcut afirmații despre cursul definitoriu al diagnosticelor sale preferate — dementia praecox, schizofrenia, psihoza halucinatorie cronică — a ajuns apoi, treptat, să admită că s‑a pripit și că nu toate cazurile se conformau tiparului. Treptat, psihiatrii au constatat că particularitățile inițial folosite pentru a pune diagnosticul, și care atrăgeau atenția, puteau suferi mutații, se puteau transforma sau puteau chiar să dispară. O bizară tulburare a gândirii, de exemplu, se putea stabiliza într‑un tablou al integrării și coerenței sociale. Halucinațiile terifiante puteau, în timp, să se estompeze, lăsând locul unui ritm al normalității. Cineva se plângea de veșnice persecuții doar ca după un timp să nici nu mai pomenească de ele. Un sentiment acut de moarte interioară putea să coexiste cu o viață activă lipsită de evenimente și cu o poziție de responsabilitate socială în sânul comunității.

21

Ce este nebunia preview  

The first pages from the book. Copyright © Editura TREI 2016. www.edituratrei.ro

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you