Page 1

Anatomia unei imposturi


Mihai Maci

3

Anatomia unei imposturi O școală incapabilă să învețe

Prefață de H.-R. Patapievici


EDITORI: Silviu Dragomir Vasile Dem. Zamfirescu Director editorial: Magdalena Mărculescu Coperta: Faber Studio director producŢie: Cristian Claudiu Coban dtp: Mirela Voicu corectură: Elena Bițu Maria Mușuroiu Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României Maci, Mihai Anatomia unei imposturi. O școală incapabilă să învețe / Mihai Maci. - Bucureşti : Editura Trei, 2016 ISBN 978-606-719-663-4 821.135.1-4

© Editura Trei, 2016 O.P. 17, Ghişeul 1, C.P. 0490, București Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20 E‑mail: comenzi@edituratrei.ro www.edituratrei.ro


Cuprins Un manual de bine comun, un catalog de rele practici 7

Despre carte şi şcoală 25 Cine sunt aceşti profesori? 36 Problemele învăţământului universitar 43 Curat murdar 56 Primejdiile populismului în educaţie 63 Despre utilitatea inutilului 72 Publicaţii cu circuit închis 82 Ce (mai) pot cere profesorii? 88 Educaţia — marele pariu al momentului 99 Fundamentul educaţiei 111 În întâmpinarea legii educaţiei 117 Preşedintele şi filosofii 123 Prăbuşirea învăţământului umanist 130 Fabricile de diplome 137 Premisa imposturii universitare 152 Toamna universităţilor 160 Cum produce şcoala tâmpiţi 168 Ce e de făcut? 212

5

Nu credeam că voi scrie vreodată... 11


Anatomia unei imposturi. O școală incapabilă să învețe

6

Scrisoare deschisă adresată Domnului Ministru al Educaţiei Naţionale Remus Pricopie 228 Sfârşitul universităţilor de provincie 238 Cine ne bate copiii? 255 Regăsirea în şcoală 263 Despre utilitatea învăţământului profesional 272 Precum un cancer 284 Despre banii daţi profesorilor în campanie 294 Universitatea şi şcoala profesională 298 Impostura şi ratarea 306 De ce nu (mai) citim? 317 Ce ascund universităţile? 327 Din învăţământ nu se moare 347 De ce nu poate fi făcută o ierarhizare a universităţilor româneşti? 358 De ce nu poate avea loc o schimbare adevărată în învăţământul universitar românesc? 372 Când a început declinul universităţilor româneşti? Anii meditaţiilor şi ai comentariilor 385 Imposibila schimbare 400 Cum au produs universităţile lumea în care trăim? 415 Un loc pentru filosofie 427


Pe Mihai Maci l‑am cunoscut la sfârşitul anilor ’90 la Şcoala de vară de la Tescani, unde a fost coleg cu alţi cursanţi excepţionali (Alexander Baumgarten, Bogdan şi Miruna Tătaru‑Cazaban, Dan Lungu, Cristi Ciocan, George Bondor et alii — e o listă lungă). A ţinut un seminar spectaculos, din punct de vedere intelectual, despre cri‑ tica făcută de Edith Stein conceptualizărilor lui Heidegger, care ar fi ascuns, revelat, distorsionat, s‑ar fi referit ori ar fi trimis la concepte ale teologiei catolice tradiţionale. Seminarul ţinut de Mihai Maci era serios şi informat; amplu în perspectivă şi bogat în nuanţe; lua lucru‑ rile în serios, expunându‑le cum se prezentau toate, dar punea şi o distanţă zâmbitoare, mucalită şi relativizantă, între el şi ele; jude‑ cata sa era precisă şi fără apel; dar tăietura ei nu era sângeroasă, ci binevoitoare, bonomă, binedispusă. Faptul venea din debordanta sa bună‑credinţă, o trăsătură a caracterului său moral care i se citea pe chip precum o trăsătură fizică. Asta îl făcea să îşi păstreze buna‑dis‑ poziţie şi în mijlocul dezastrului. Dar nu ca unul care nu dă doi bani pe ce se întâmplă, ci ca unul care ştie importanţa lumii din perspec‑ tiva mai largă a creştinului, care ştie şi că lumea aceasta va trece, dar cuvintele care o întemeiază nu (Matei 24,35). De aceea e important să ştim şi că nu totul e de acceptat, şi că importanţa lucrurilor e relativă; şi că, deşi ea stă sau cade odată cu tăria lor religioasă (ori, pompos spus, ontologică), şi puţina lor consistenţă poate fi salvată numai şi numai prin intransigenţă etică. Cât de relativă ar fi valoarea lucruri‑ lor, ceea ce este important se salvează numai prin intransigenţă etică.

7

Un manual de bine comun, un catalog de rele practici


Anatomia unei imposturi. O școală incapabilă să învețe

8

Îmi amintesc că încheiam concluziile pe care le adresam fiecărei serii de cursanţi ai Şcolii de vară de la Tescani cu acest îndemn: „Nu vă mulţumiţi să fiţi inteligenţi, ţintiţi mai sus: fiţi buni; faceţi binele!“ Cât mă bucur să văd, din această carte, că inteligenţa remarcabilă a lui Mihai Maci nu s‑a mulţumit să fie doar inteligentă, ci a încorporat în ea, ca pe o inimă care bate, şi principiul binelui, care e bunătatea. Văd aici un Mihai care e bun în ciuda răutăţii lumii din jur şi a deşu‑ cheatei ei eficacităţi în a strica suflete. Văd un om care nu s‑a lăsat nici smintit de resentiment (câte prilejuri nu au fost!), nici contaminat de consolările comode ale disperării (calea celor mai mulţi critici). Văd un Mihai care a rămas bun în mijlocul răului, chiar şi atunci când răul nu îl lasă să trăiască (ceea ce i s‑a întâmplat revoltător de des). Cartea pe care o ţineţi în mâini pleacă din exigenţele unei con‑ ştiinţe vii şi este o contribuţie la identificarea şi construirea binelui comun. Este, ca pentru Alejo Carpentier în lupta sa cu anomalia şi abnormul politic, un „recurs la metodă“ (El recurso del método, 1974). Doar că în cultura noastră orice recurs la metodă pleacă din Maiorescu şi este în mod inevitabil o combinaţie de „În contra direcţiei de azi în cultura română“ (1868) şi „În lături!“ (1886). Fiecare român responsabil ajunge la un moment dat al vieţii lui publice să scrie un „În contra direcţiei de azi în cultura română“. Acesta este „În contra direcţiei de azi în cultura română“ al lui Mihai Maci. Avem aici, în articolele lui, tot ce ne trebuie pentru a înţelege ce e greşit, unde s‑a greşit, de ce se persistă în greşeală, de ce greşeala convine atât de multora şi de ce cu greşelile acestea nu se poate trăi, aşa cum nu se poate trăi cu otrava, cu minciuna ori cu răutatea. Constatările sale factuale, descrierile sale atente şi judicioase sunt întotdeauna împletite cu reacţiile sale morale, împreună cu care alcătuiesc, zidite împreună, o construcţie durabilă. Ca şi pentru înaintaşii săi critici, durabilitatea scrierii lui Maci e dată nu doar de adevărul judecăţii, ci şi de calitatea sufletească a moralei care formulează judecata: ca români, recunoaştem în ea acel amestec de stupoare, indignare, elegie, resemnare, strigăt, iubire contrariată, care, la noi, îl caracterizează pe orice om căruia România îi stă la suflet.


9

Deşi copios informate şi scrise cu deplin profesionalism, aceste texte nu emană din îndemnul ori datoria birocratică a profesiunii. Nu au nimic salarial ori de fişă a postului; ele emană din conştiinţa profesională a unui dascăl, pe de o parte, şi din conştiinţa morală a martorului care asistă la prăbuşirea unei instituţii centrale a oricărei naţiuni, pe de altă parte. Un martor care vede că oamenii lăsaţi de societate să se ocupe de învăţământ sunt ocupaţi cu altele, cei afec‑ taţi de răul din sistem tac (speriaţi, indiferenţi ori resemnaţi), iar cei lăsaţi de Dumnezeu să răspundă de soarta valorilor unei comunităţi refuză să ia act de ce se întâmplă. Deşi profesor el însuşi, Mihai Maci nu cu vocea de autoritate a profesorului scrie, ci cu vocea de strigăt şi îngrijorare a celui care vede că viaţa semenului său e ameninţată. „[D]e opt ani de zile“, spune el, „nu am avut niciun feedback instituţio­ nal la problemele pe care le‑am ridicat.“ Ceasul e, deci, înaintat; răul aproape a triumfat; trupul de viaţă al valorilor pe care învăţămân‑ tul le încarnează stă să se destrame, iar sufletul cultivat al naţiunii nu se mai poate reproduce. Mihai Maci nu mai scrie la ceasul din aval al reformei instituţionale, când măsurile juste ar fi putut viza schimbarea câtorva reguli; el scrie deja dintr‑un punct care se află în amontele reformelor care ne‑au adus unde suntem, acolo unde inte‑ rogaţia priveşte scopurile, valorile, destinaţia unei comunităţi istorice şi destinul bietului om aflat sub vremi — din punctul în care însăşi reforma e denunţată ca greşită, pentru că nu i‑a păsat, din dispreţ ori ignoranţă faţă de valori, nici de om, nici de naţiune, nici de ţara pe care, patriotic (dar demagogic), a invocat‑o mereu. Mihai Maci strigă pentru viaţa ameninţată a oamenilor, în numele responsabi‑ lităţii faţă de sufletele tinerilor, având mereu în faţa ochilor viitorul naţiunii noastre. Spre deosebire de reformatorii care vor reformă cu orice preţ (şi despre care descoperi, după un timp, că agitaţia lor s‑a epuizat în incompetenţă, belfereală, posesiuni şi poziţii), Maci contem‑ plă falsitatea prezentului din perspectiva viitorului naţiunii noastre. Asemeni ecologilor, care privesc natura ca pe un mediu indispensabil de supravieţuire şi cer stoparea poluării pentru ca urmaşii noştri să mai poată avea ce respira, şi Maci priveşte învăţământul ca pe un


Anatomia unei imposturi. O școală incapabilă să învețe

11

mediu de viaţă, indispensabil pentru viitorul naţiunii şi pus sever în discuţie de iresponsabilitatea distrugerii condiţiilor care fac posibile producerea şi reproducerea binelui comun. Vom dispărea, ne averti‑ zează Maci cu vocea sa blândă, iubitoare şi încărcată de disperare. Ceea ce mă impresionează la scrisul lui Mihai Maci este că indignările sale sunt total lipsite de răutate: sunt, pur şi simplu, incapabile să deteste. Sunt indignări descumpănite, nu agresive. Când descoperă răul, Maci se miră de existenţa lui. E o fundamen‑ tală bonomie în felul său de a se apleaca asupra anomaliei. Inami‑ cul, inclusiv cel mai toxic, nu e privit niciodată de el ca duşman, ci ca partener în rezolvarea problemei, care e un lucru comun. Nai‑ vitate? Aş spune, bunătate. Pentru Maci binele e norma, iar răul abnorma — deci cum ar putea cineva să fie cu adevărat duşman? În acelaşi timp, pentru că este totalmente dezinteresat, Maci este un martor: un martor bun şi când e martorul acuzării. În meandrele argumentelor şi exemplelor pe care le alege pentru a‑şi ilustra gândul, se simte la tot pasul, alături de enorma sa bună‑credinţă, faptul că nu are responsabilităţi decât faţă de principii, iar datorii numai faţă de oamenii care l‑au format, educat, îndrumat şi orientat (şi pe care se simte că îi iubeşte). În scris, Mihai Maci are stilul calm şi aluvio­ nar al apelor care, după sforţarea strâmtorilor, se revarsă în albia întinsă a şesului. În ciuda digresiunilor, stilul său nu este digresiv; este unul aşezat. Căci Mihai Maci este un om de structură solidă. Bine construit fizic, el este la fel de bine construit mental. E omul pe care te poţi baza. Pe front, e sigur că nu te‑ar abandona în nevoie. E exact contrariul genului care trădează. Este exact tipul omului care vine la tine dimineaţa, când încă zorii nu s‑au înstăpânit de‑a binelea peste umbrele nopţii, şi îţi spune: „Ei, ne apucăm de treabă?“ Este exact tipul omului cu care poţi duce o treabă la bun sfârşit. Iar cartea de faţă, în matca ei largă, e deopotrivă un manual de bine comun, un catalog de rele practici şi o oglindă a bunelor practici. H.‑R. Patapievici

Bucureşti, octombrie 2015


Nu credeam că voi scrie vreodată...

Nu credeam că voi scrie vreodată despre învăţământ. Mai înainte de toate, deoarece nu m‑am pregătit niciodată pentru aşa ceva. Pentru cei mai mulţi dintre noi, şcoala — făcută în anii copilăriei şi ai adolescenţei — se asociază cu o autoritate stabilă. Structura instituţională a şcolii mi s‑a părut întotdeauna a sta sub semnul stabilităţii şi al autorităţii. Am avut norocul de a avea parte de profesori buni, oameni a căror autoritate decurgea din cunoştinţe temeinic asimilate, care m‑au învăţat respectul şi admiraţia faţă de reperele culturii (cu o marcată predominanţă clasică). Am păstrat mereu în minte — şi în suflet — această imagine a şcolii, pe care n‑au alterat‑o nici degringolada primilor ani postdecembrişti (în care mi‑am făcut facultatea), nici lecturile ocazionale despre „reformele educaţiei“. Atâta timp cât nu am lucrat eu însumi în învăţământ, mi s‑a părut că şcoala e capabilă să absoarbă orice şoc contextual şi să se reconfigureze (graţie dascălilor ei) în jurul a ceea ce constituie misiunea ei: transmiterea acelor date fundamentale care definesc umanitatea din noi. Am crezut (şi cred în continuare) că misiunea întregului învăţământ este aceea de a‑i pune în contact pe elevi şi pe studenţi cu acest patrimoniu graţie căruia au şansa de a‑şi descoperi propria profunzime. Devenim oameni asumându‑ne — deopotrivă ca

11

Oradea, 18 martie 2015


Anatomia unei imposturi. O școală incapabilă să învețe

11

datorie şi ca libertate — propria noastră umanitate. Lucrul acesta se petrece în şcoală, în bibliotecă, în muzeu, în sala de concerte sau la cinematograf — adică în acele instituţii prin care cultura se desfăşoară în lume. Desfăşurarea ei ne cuprinde şi ne poartă mai departe, structurându‑ne lăuntric şi creând între noi legături care durează pe întregul curs al vieţii. Şi tot aşa cum cultura este aceeaşi în timp, deşi se înnoieşte mereu, la fel mi se părea că şi instituţia care o articulează în societate — şcoala — are o permanenţă ce scapă derivelor contextuale. Prima dată când m‑am oprit tematic asupra problemelor învăţământului a fost pe vremea burselor franceze. În acel timp mi‑a căzut în mână o carte deosebită: L’Enseignement en détresse a Jacquelinei de Romilly. O carte superbă, scrisă deopotrivă cu melancolie şi cu imperativul participării, despre lucruri pe care aveam să le descopăr mai târziu: birocratizarea studiilor, egalitarismul care nivelează, declinul umanioarelor etc. La vremea când le‑am citit, lucrurile acestea mi se păreau abstracte şi îndepărtate. Nici în primii mei ani de carieră universitară nu m‑am lovit prea mult de ele. Ca tânăr universitar le transmiteam studenţilor — de care nu eram despărţit mult ca vârstă — deopotrivă lucrurile pe care apucasem să le sedimentez şi fascinaţiile intelectuale ale acelui timp. În dialogul cu ei aveam impresia că se realizează forma cea mai înaltă a relaţiei dintre profesor şi student. E drept, pe vremea aceea „timpul era foarte îngăduitor cu oamenii“: programele se discutau în catedre, cursurile şi seminariile se desfăşurau pe măsura auditoriului, actele administrative erau puţine şi (încă) inteligibile. Şi studenţii înşişi veneau dintr‑o şcoală care (mai) era riguroasă; apoi, prin 2005 au apărut alţi studenţi şi, implicit, sensul muncii mele s‑a schimbat. În locul dialogului anterior pe subiecte particulare, acum am ajuns să ţin cursuri generale, introductive, la aproape toate materiile. Dar, din fericire, tinerii încă erau curioşi şi luau în serios lucrurile făcute în facultate. Înaintând pas cu pas, lăsându‑le timp pentru descoperiri, se puteau face multe. Însă de prin 2007–2008, lucrurile au luat‑o la vale: an de an au apărut alte formulare, alte statistici, alte „metodologii“ şi prevederi tot mai ciudate. Nici anterior nimeni nu păruse


11

interesat de ceea ce făceam efectiv cu studenţii (şi, cel puţin eu, luasem acest dezinteres ca pe o libertate), dar de acum înainte — fără să manifeste cineva cel mai mic interes față de munca mea efectivă — aceasta a fost dublată de o realitate secundă, dar din ce în ce mai invazivă. În fapt, intram în epoca hârtiilor care ne furau bruma de libertate rămasă şi pretindeau să ne organizeze — fără nicio atenţie la context — munca zilnică cu studenţii. Şedinţele au devenit din plictisitoare, încrâncenate, discuţiile despre cărţi şi subiectele profesionale au dispărut cu desăvârşire, iar cele despre metodologii şi punctaje (toate obiectivate pe formulare care trebuiau, imperativ, completate de azi pe mâine) au devenit apocaliptice. Mă aşteptam, la început, ca perplexitatea care ne‑a cuprins să se transforme în umor şi în respingerea acelor formulare absurde. Însă, ciudat, am observat că oamenii „se adaptează“, că încep să se descurce prin acest hăţiş, ba chiar că pentru unii completarea lor devine o virtuozitate menită a‑i face să treacă mai uşor peste lucrurile pe care — din aceleaşi raţiuni ca noi toţi — nu le mai puteau face. Şi aşa am avut ocazia să văd cum se nasc şi se dezvoltă, până la a deveni dominante, acele atitudini pe care le denunţam ca fiind proprii celui mai sinistru comunism: supuşenia resentimentară, frica de şefi (oricare ar fi ei), dorinţa de a dispărea în statistici şi de a fi mereu primul la „indicatorii de producţie“, ruperea completă de realitatea efectivă (care ajunge să nu mai conteze deloc), crearea unei realităţi secunde, din raportări şi cifre arbitrare, minciuna cinică, logica lui „toţi fac la fel“ etc. Am avut ocazia de a vedea inşi derizorii „de la centru“ care ne predicau noua ştiinţă a punctajelor, oameni fără nicio suprafaţă, care nu ne adresau niciodată cuvântul ca persoane, pe care nu‑i interesa deloc cum lucram şi care — vai! cât de bine o ştiam —, după lătrăturile de rigoare, dispăreau (pe banii Universităţii noastre, pe care altminteri o dispreţuiau) prin staţiuni balneoclimaterice şi „cu specific vânătoresc“ din judeţ. Şi mai dureros, am descoperit că sunt şi colegi de‑ai noştri, din alte centre, care veneau în varii „comisii“, ne zâmbeau şi ne spuneau bancuri, ştiau tot ce e de ştiut, dar pe care nu‑i interesa decât „indemnizaţia“ ce decurgea din poziţia lor


Anatomia unei imposturi. O școală incapabilă să învețe

11

oficială. Atunci când ni se explica, cu un patetic aulism, cum „să fim la nivel Cambridge“, l‑am rugat pe domnul ce ne biciuia de la tribună să meargă la biblioteca universităţii noastre şi să ne spună, pe domeniul lui, la ce nivel putem să fim. Un altul a venit să ne arate pictograme cu cloud‑uri şi hub‑uri, dar la întrebarea simplă, legată de predictibilitatea finanţării cercetării (de care răspundea), ne‑a mărturisit că — din păcate — nu poate să ne spună nimic. Am înţeles destul de repede, cu toţii, că totul se rezumă la un trist cinism: da, oamenii aceia ştiau la fel de bine ca noi (poate chiar mai bine, dată fiind poziţia lor) cum stau lucrurile în universităţi şi ce e cu cercetarea. Probabil ştiau şi mai acut faptul că, în lumea reală, fără o legislaţie adecvată, fără o retribuire onestă a profesorilor şi o susţinere la fel de onestă a studenţilor, fără investiţii (mai ales în cărţi), fără multiplicarea racordurilor efective (nu formale) cu restul lumii, nu se poate face nimic. Cu aceiaşi oameni şi cu aceleaşi mijloace, doar crescând presiunea, nu se obţin decât pseudorealităţi, a căror expresie e minciuna. Oamenii care ne vizitau oficial ştiau foarte bine acest lucru, doar că de pe urma pseudorealităţilor — munţi de rapoarte „făcute“ special pentru raportări, „proiecte“ de „implementare“ a noi metodologii de audit şi de evaluare, „iniţiative“ de ordonanţe, crearea de noi „comisii“, tot soiul de traininguri în „managementul educaţiei“, „noi psihopedagogii“, „învăţământ incluziv“, „folosirea noilor tehnologii“ etc., etc. — se poate trăi foarte bine, sau, în orice caz, mult mai bine decât cei care‑şi fac treaba la cursuri şi în biblioteci. Această impostură rece a cangrenat „sistemul“ educaţiei din România. Astăzi, făcătorii de „metodologii“ sunt o castă opacă împotriva căreia nimeni nu poate face nimic (din raţiuni principiale, nu contextuale). La fel ca şefii centralelor ministeriale din anii ’90, oamenii aceştia preferă să distrugă, până la ultima cărămidă, întregul învăţământ, decât să‑şi piardă cel mai mărunt privilegiu. Tot ceea ce au, tot ceea ce depăşeşte orizontul vieţii unui dascăl e, pentru ei, învelit în mantia sacră a „principiului bunului dobândit“. Repet, împotriva acestor oameni nu se poate face nimic; cumulaţi, ei sunt mai puternici decât Preşedintele, Guvernul şi Parlamentul


11

la un loc. Presupunând că toate aceste instituţii şi‑ar da mâna şi ar hotărî să schimbe soarta educaţiei româneşti, decizia lor s‑ar împotmoli în mlaştina birocratică secretată abil, la toate nivelurile, de această castă de funcţionari superiori care trăiesc exact la fel şi exact cu aceleaşi rosturi ca şi funcţionarii fanarioţi ai secolului al XVIII‑lea. Încă ceva... această castă de privilegiaţi şi‑a dezvoltat nu doar propria logică, ci şi un remarcabil mecanism de selecţie şi de perpetuare. La ora actuală a metastazat în toate instituţiile învăţământului: în inspectorate (cu metodiştii lor), în universităţi (cu „comisiile de calitate“ şi „de etică“), în institutele naţionale (de „curriculă“, „perfecţio­ narea personalului didactic“) etc. La celălalt capăt se află o masă de dascăli prost plătiţi, lucrând în condiţii adesea improprii, la care se strigă fără nicio reţinere, care sunt ameninţaţi mereu cu tăieri salariale şi „reduceri de personal“ şi căreia i se porunceşte fără drept de apel să facă orice enormităţi; o masă umană informă, speriată, dispusă la orice umilinţă pentru a‑şi apăra puţinul care‑i defineşte condiţia (căci, după 1990, aceasta e condiţia oficială a profesorului în România: „categorie socială defavorizată“) şi, dacă se poate, încă puţin din „activităţi extracurriculare“. Dată fiind această situaţie, cred că e cu totul iluzoriu să ne imaginăm că o schimbare semnificativă s‑ar putea produce din interiorul „sistemului“ educaţiei româneşti. Din păcate, acum, acesta funcţionează impecabil, ca o maşinărie defectă: la un capăt produce pe bandă rulantă „comisii“ şi formulare, la celălalt — „analfabeţi funcţionali“ şi păcăleala unor diplome fără valoare. Oamenii care trăiesc din formulare şi statistici ale educaţiei nu împărtăşesc decât o pură genericitate (aceea a speciei comune) cu cei care sunt rebutaţi de licee şi facultăţi. Nu se vor întâlni niciodată, nu se vor cunoaşte niciodată, pentru că întreaga logică a educaţiei — şi, dincolo de ea, a societăţii — e construită de aşa manieră încât să funcţioneze ca un principiu de segregaţie. În fapt, aşa cum ciclurile de învăţământ sunt izolate între ele şi, în fiecare, presiunea pe elev e cât mai mare (pe principiul: învaţă totul acum), fără să‑şi pună cineva problema continuităţii în timp a formării tinerilor, la fel şi în „sistem“, actorii (elevi, studenţi, părinţi,


Anatomia unei imposturi. O școală incapabilă să învețe

11

profesori, administraţie, înalţi funcţionari) sunt izolaţi în compartimente distincte, cu legături minime şi cât mai formale. Beneficiul acestei izolări constă în faptul că oamenii nu se cunosc (şi tocmai de aceea se tem unii de alţii), nu au conştiinţa problemelor comune (care rămân neformulate şi apasă, cu enorma greutate a lucrurilor mute, asupra fiecăruia), nu pot închega o atitudine comună şi, ca atare, nu pot face — şi nu pot schimba — nimic. Ceea ce numim (perifrastic, pentru că e vorba de oameni concreţi) „sistem“ nu e nimic altceva decât presiunea de sus în jos care face ca aceste compartimente să rămână separate şi relaţiile dintre oameni să se răcească şi să se reducă la frică şi la ură. Pe acest fond de atomizare socială se poate face orice. Scriind aceste texte, am parcurs eu însumi un drum: acela de la încrederea în raţiunea care guvernează bunul mers al instituţiilor şi de la respectul (învăţat la ţară, cu bunicii) faţă de autoritatea statului, materializată în funcţionarii lui, la conştiinţa imposturii adânci care se află la rădăcina „noilor instituţii“ şi a vidului verbiajului lor, care serveşte doar ca acoperire şi justificare pentru intenţii inavuabile. Aşa cum am spus‑o, nu m‑am pregătit nicicând să scriu despre educaţie. Şi nu am început cu texte întinse asupra unei situaţii sau a alteia. Când aceste situaţii s‑au ivit — în activitatea mea şi, mai ales, în faţa nenumăratelor ei forme de „audit“ şi „evaluare“ — am spus public ceea ce gândesc. Mi‑am formulat cât mai clar obiecţiile şi argumentele şi le‑am adresat — în cea mai politicoasă formă cu putinţă — responsabililor şi oficialilor cu care am venit în contact. Apoi, dat fiind că nu am obţinut niciun răspuns (decât, pe coridoare, clasicul: „Asta e, ce putem face?“), am scris notiţe în care încercam să explic situaţia colegilor şi memorii adresate conducerilor universităţii cu privire la un lucru sau altul. De ce le‑am scris? Mi s‑a pus de mai multe ori această întrebare, şi cu privire la textele publicate. Din două raţiuni: prima dintre ele este aceea că mi se pare normal ca fiecare dintre noi să aibă o atitudine faţă de lucrurile printre care se mişcă. Şi la fel de normal mi se pare să şi‑o expună public. Nu e un merit, dar e un lucru pe care ţin să‑l spun: am făcut, la 18 ani,


11

Revoluţia în stradă şi, de atunci, am rămas convins de faptul că cele două drepturi fundamentale — cel la vot şi cel la libera exprimare — mi le‑am câştigat eu însumi, nu le‑am primit printr‑un decret exterior. Cred că fiecare dintre noi are datoria de a spune public ceea ce are de spus în situaţiile cu care se confruntă. În al doilea rând, graţie formaţiei mele (am absolvit Filosofia), cred că am datoria publică de a formula cât mai clar şi mai inteligibil problemele lumii şi ale contextului în care trăiesc. Filosofia nu ar fi nimic altceva decât un „joc cu mărgele de sticlă“ dacă nu ar păstra deschisă această atenţie şi disponibilitate faţă de cotidianul care se cere asumat la nivelul sensului. Am scris aceste texte pentru a(‑mi) formula limpede şi a(‑mi) face inteligibilă situaţia şcolii româneşti, care, ca profesor, era şi situaţia mea. Apoi, într‑o zi, când fiica mea a început să se confrunte cu disfuncţionalităţile şcolii, această nevoie de lămurire a devenit pentru mine o problemă existenţială. Un om poate suporta multe, dar nu cred că sunt mulţi oameni care pot suporta — cu conştiinţa împăcată — să vadă cum le sunt chinuiţi copiii. Cred că suntem (cei din generaţia mea şi cei mai vârstnici) suficient de maturi ca să înţelegem că „mai mult“ nu înseamnă automat „mai bun“, că „reformele“ şi „noile pedagogii“ nu se justifică doar prin discursurile cu care sunt lansate şi că mult lăudata „calitate a educaţiei“ ar trebui să însemne (şi) altceva decât meditaţii plătite de părinţi. Şi, urmărind evoluţia fiicei mele, am mai înţeles un lucru: de ce urăsc studenţii mei să citească, de ce tratează şcoala cu frică şi dispreţ şi de ce ştiu atât de bine „să se descurce“ de câte ori e nevoie. Privind şcoala mică, am înţeles destul de bine logica întregului învăţământ: amestecul „de stat“ (la ore) şi „privat“ (la meditaţii), deprinderea umilinţei zilnice, absurdul programelor pe care nu le‑a mai gândit nimeni şi‑n care s‑au tasat decenii de răzgândeli şi hotărâri arbitare, învăţarea organizată a imposturii şi, mai ales, a acelui halucinant „să scapi“ care defineşte viaţa oricărui cetăţean al României. Şcoala românească de azi nu formează nimic, ea deformează, iremediabil, zeci de mii de copii care nu au nicio vină. Puţinii oameni realmente talentaţi (ei sunt puţini în orice societate) răzbesc cu greu (şi cu


Anatomia unei imposturi. O școală incapabilă să învețe

11

enorme eforturi ale familiilor) şi, cel mai adesea, ajung să se realizeze în altă parte. Conduşi de daimonul talentului lor, ei sunt cei care „scapă“ şi, în mod pervers, „cei cu care ne mândrim“. Ceilalţi, cei mulţi, vor fi deformaţi pe viaţă: tot aşa cum ghiozdanul prea greu produce scolioză şi curbează coloana vertebrală, acestor copii li se va schimonosi sufletul din cauza poverii cu care sunt striviţi. Zilnic, cineva îi va pedepsi pentru cea mai măruntă greşeală, dar nu le va răsplăti aproape nicio reuşită, de la „vârsta inocenţei“ vor învăţa că totul (începând cu bunăvoinţa celuilalt) se cumpără şi că viaţa stă sub semnul lui „trebuie să“, nu sub cel al lui „merită să“. Copiii aceştia vor creşte, vor ajunge în facultăţi, acolo unde cinismul e exhibat impudic şi unde banul face legea şi, apoi, pervertiţi total, vor deveni compatrioţii noştri şi, unii dintre ei (potrivit unei cumplite „selecţii negative“), şefii noştri. Când ne uităm astăzi la clasa politică şi la reprezentanţii ei (din ce în ce mai numeroşi) care au probleme cu legea, merită să ne gândim la faptul că, pentru mulţi, foarte mulţi dintre ei, nu comunismul e eternul vinovat, ci şcoala care i‑a învăţat să mintă, să fure, să profite de „bunul dobândit“, să‑şi bată joc de munca altuia şi să substituie conţinutului vorbele goale sau statisticile. Să nu ne iluzionăm: lucrurile acestea nu sunt accidente pe care le deprind nişte marginali; ele sunt produsul — singurul real şi vizibil — al unei şcoli care şi‑a pierdut direcţia şi care nu mai ştie care‑i e menirea. A unei şcoli care s‑a transformat — când? şi cum? — din loc de transmitere a culturii în proprietatea personală a unor satrapi fără niciun orizont spiritual. O spun încă o dată: ideea că această şcoală s‑ar putea reforma din interior e o pură iluzie. Mai curând ca stelele: după ce‑şi va consuma combustibilul (toate „finanţările“ posibile), va imploda, asemeni industriei socialiste, lăsând în urmă doar ruine. Ruine umane. N‑am scris aceste texte cu plăcere şi aş fi preferat să trăiesc într‑o lume în care să nu fie nevoie să le scriu. Aproape toate sunt reactive — şi, o ştim cu toţii, textele reactive sunt secunde faţă de cele afirmative. Am reacţionat la o situaţie sau alta şi în marginea acestor situaţii am încercat să reconstitui un orizont de


11

inteligibilitate. Am reuşit? Nu ştiu. Încurajările şi observaţiile celor care le‑au citit — şi pe care i‑am citit întotdeauna cu atenţie şi cu sufletul deschis — mă fac să sper că, cel puţin în parte, ceea ce am vrut a spune a ajuns la alţii şi se îmbogăţeşte cu experienţa lor. Dar, pe de altă parte, de opt ani de zile nu am avut niciun feedback instituţional la problemele pe care le‑am ridicat. Niciodată şi în nicio împrejurare, niciun funcţionar superior al educaţiei nu s‑a raportat la temele pe care le‑am formulat şi nu a încercat nici înţelegerea, nici respingerea lor. Am avut parte de înţelegere la nivel local: ambii decani ai facultăţilor prin care am trecut şi ambii rectori ai Universităţii din ultimul deceniu m‑au ascultat. De făcut nu s‑a putut face nimic, căci — vai, săracă autonomie universitară! — lucrurile nu se hotărăsc aici, ci acolo de unde vin finanţările. Am avut, de asemenea, şansa de a fi încurajat şi susţinut de către actua­lul Primar al Oradiei, domnul Ilie Bolojan. Dânsul mi‑a propus să transform unele dintre aceste teme în conferinţe publice la Primăria din Oradea, punându‑mi la dispoziţie întreaga infrastructură a instituţiei. Colegul şi prietenul meu, domnul Octavian Haragoş, un remarcabil jurnalist al televiziunii din Oradea, m‑a invitat cu constanţă la dezbateri pe tema educaţiei româneşti actuale. Emisiunile dânsului au fost pentru mine o ocazie de a detalia sau de a formula în premieră argumente care apar şi în textele publicate. Fostul meu student şi (mereu) prieten, domnul Vasilică Ichim — jurnalist în presa scrisă locală — m‑a intervievat şi a prezentat o mulţime dintre intervenţiile mele publice pe tema învăţământului. De asemenea, am discutat despre aceste lucruri cu domnişoarele Smaranda Chişbora şi Adriana Totorean şi cu domnul Adrian Criş, şi dânşii jurnalişti orădeni. În 2013, postul PRO TV m‑a invitat într‑o emisiune — din ciclul România, te iubesc — dedicată şcolii. Doamna Anca Nastasi de la centru şi domnul Călin Ardelean de la Oradea au ştiut să pună în evidenţă ceea ce a fost mai clar şi mai bun în argumentele mele. În 2011 am avut bucuria şi onoarea de a fi invitat într‑o emisiune din seria Înapoi la argument realizată de domnul Horia‑Roman Patapievici. Talentul, arta şi solicitudinea


Anatomia unei imposturi. O școală incapabilă să învețe

22

acestui gânditor remarcabil şi eseist subtil m‑au ajutat nu doar să spun lucrurile la care mă gândisem, ci să‑mi desfăşor mai departe gândul. Încrederea pe care dânsul mi‑a arătat‑o constant mă onorează şi reprezintă pentru mine o exigenţă. N‑aş fi putut duce mai departe meditaţia asupra educaţiei fără discuţiile permanente cu o mulţime de colegi şi prieteni: domnul Virgiliu Ţârău (acrib istoric şi investigator al comunismului românesc), domnul Attila Szigeti (unul dintre cei mai lucizi filosofi ai României actuale), domnul Gabriel Chindea (care îmbină uimitor logica cea mai riguroasă, subtilitatea şi ironia superioară), domnul Corneliu Berari (prietenul din vremea tuturor şcolilor mele), domnul Alexander Baumgarten (spiritul tutelar al studiilor medievale româneşti), domnul Adrian Muraru (clasicist şi, deopotrivă, contemporaneist atent), domnul Horia Ciocan (cu care adesea am râs de amărăciunile comune), prietenul Sergiu Berian (talentat profesor de fizică şi gânditor cu un vast orizont intelectual), domnişoara Laura Ilinescu (care a ştiut să convertească tristeţea situaţiilor discutate în zâmbet şi încurajare) şi domnişoara Suzana Burlea (care, graţie remarcabilei ei formaţii, a reuşit mereu să surprindă esenţialul problemelor asupra cărora ne‑am oprit). Colegul — inclusiv de birou — şi prietenul meu Adrian Popoviciu a fost cel căruia i‑am destăinuit adesea subiectele ce mă preocupau şi cel a cărui judecată (impregnată de rigoarea juridică) mi‑a fost şi îmi este măsură. Scrise cel mai adesea noaptea, aceste texte au fost trimise, „în orb“, unor reviste sau site‑uri culturale. Redactorii lor, ei înşişi oameni de cultură, m‑au ajutat nu doar să le stilizez, ci şi să obţin un plus de claritate interioară. Doamna Rodica Palade (de la Revista „22“), domnul George Arun (de la „Idei în Dialog“), domnul Mircea Vasilescu (de la „Dilema“) sau domnul Gabriel Dimisianu (de la „România literară“) aparţin categoriei celor care dau un standard nu doar publicaţiei pe care o slujesc, ci şi colaboratorilor acesteia. Lucian Popescu — de la www.contributors.ro — este redactorul pe care cred că şi‑l doreşte oricine publică: atent, răbdător, ştiind deopotrivă să încurajeze şi să strunească, ghid într‑ale vieţii publice şi presei, prieten de idei şi de suflet.


22

Apariţia acestei cărţi nu ar fi fost posibilă fără deschiderea echipei editoriale a Editurii „Trei“ şi, în mod particular, fără atenţia doamnei Ruxandra Mihăilă, graţie căreia acest text a fost pregătit pentru tipar. Fie‑mi îngăduită o confesiune: câteva dintre aceste texte — între care cel dintâi — nu au fost scrise cu intenţia publicării; ele sunt, în fapt, nişte lungi scrisori adresate unei prietene, domnişoara Irinela Bordea. Dascăl desăvârşit, istoric pasionat şi fiinţă de o delicateţe angelică, domnişoara Bordea aparţine acelei rare categorii de oameni care ştiu să asculte. Nu doar textele provenite din scrisori, ci şi altele s‑au născut tocmai în spaţiul de rezonanţă pe care capacitatea ei de ascultare l‑a făcut cu putinţă. Apoi, discuţiile pe marginea unui aspect sau altul, impregnate de experienţa ei concretă, m‑au ajutat adesea să corijez nenumărate erori. Dar „motorul“ acestor texte, cea care m‑a încurajat când lucrurile mi se păreau disperate, cea care mi‑a ponderat entuziasmele, cel dintâi cititor şi cel mai drept judecător al meu este soţia mea, Daniela. Toate textele de faţă sunt transcrieri stângace ale discuţi­ ilor noastre, ale încercărilor comune de a înţelege ce ni se întâmplă (soţia mea e şi ea absolventă de Filosofie şi predă în cadrul aceleiaşi universităţi) şi ale muncii nostre comune pe o temă sau alta. Alături de noi — şi nu doar în textul cu ghiozdanul — este fiica noastră, Anisia. Am scris aceste texte cu gândul la ea (care a devenit şi o exponentă a studenţilor, de care e mai apropiată ca vârstă decât noi), pentru ea şi pentru ca ea să nu urască şcoala, indiferent cum ar fi aceasta. Chiar dacă nava e şubredă, chiar dacă întocmirea ei lasă de dorit, ea e singurul nostru adăpost şi singura noastră apărare de valurile mării. Şi e singura noastră speranţă de a ajunge la liman. Am spus de mai multe ori că nu m‑am pregătit pentru a scrie aceste texte. Şi totuşi, undeva, departe, la începutul formării mele, e un om căruia‑i datorez mai mult decât pot spune cuvintele: un profesor adevărat care s‑ar bucura să ştie că am scris (şi) despre educaţie — doamna Doina Calomfirescu.

Anatomia unei imposturi preview  

The first pages from the book. Copyright © Editura TREI 2015. www.edituratrei.ro