Altfel, si totusi alice

Page 1

COLECŢIE COORDONATĂ DE

Magdalena Mărculescu



Lisa Genova

Altfel… şi totuşi Alice Traducere din engleză de Monica Procopeţ


Editori: Silviu Dragomir Vasile Dem. Zamfirescu Director editorial: Magdalena Mărculescu Redactor: Mihaela Apetrei Coperta colecţiei: Faber Studio Foto copertă: Guliver/Getty Images/ © Mads Perch Director producţie: Cristian Claudiu Coban Dtp: Gabriela Chircea Corectură: Cătălina Ioancea Elena Biţu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României GENOVA, LISA Altfel… şi totuşi Alice / Lisa Genova; trad.: Monica Procopeţ. Bucureşti: Editura Trei, 2015 ISBN: 978-606-719-492-0 I. Procopeţ, Monica (trad.) 821.111(73)-31=135.1

Autor: Lisa Genova Titlul original: Still Alice Copyright: © 2007, 2009 by Lisa Genova Originally published by Gallery Books, a Division of Simon & Schuster, Inc. Copyright © Editura Trei, 2015 pentru prezenta ediţie O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20 e-mail: comenzi@edituratrei.ro www.edituratrei.ro ISBN: 978-606-719-492-0


テ始 amintirea lui Angie Pentru Alena



Chiar şi atunci, cu mai mult de un an în urmă, existau în mintea ei, nu departe de urechi, neuroni sufocaţi până la moarte, prea tăcuţi pentru ca ea să‑i audă. Unii ar spune că lucrurile o apucaseră pe nesimţite pe o cale greşită, tocmai fiindcă neuronii înşişi iniţiaseră evenimentele care au dus la propria lor pierzanie. Fie că au fost crimă moleculară sau sinucidere celulară, neuronii nu au putut‑o avertiza, înainte de a muri, cu privire la ceea ce i se întâmpla.



Septembrie 2003

Alice stătea la biroul său din dormitor, distrasă de zgomotele pe care John le făcea la parter, trecând valvâr‑ tej dintr‑o cameră în alta. Înainte de a pleca la aeroport trebuia să termine evaluarea colegială a unei lucrări trimise spre publicare la Journal of Cognitive Psychology1. Citise ace‑ eaşi frază de trei ori, fără să o înţeleagă. Ceasul deşteptător, despre care bănuia că era înainte cu vreo zece minute, arăta 7:30. Având în vedere ora şi graba tot mai mare a lui John, Alice ştia că se pregătea de plecare, dar precis uitase ceva şi nu reuşea să‑i dea de urmă. S‑a lovit uşor cu stiloul roşu peste buza de jos, privind spre ecranul digital al ceasului, şi atunci a auzit ceea ce se aştepta să audă. — Ali? A aruncat stiloul pe birou şi a oftat. L‑a găsit pe John la parter, în sufragerie, stând în genunchi şi cotrobăind pe sub pernele canapelei. — Cheile? a întrebat ea. — Ochelarii. Te rog, nu‑mi ţine predici. Sunt în întârziere. 1

Revistă de specialitate în domeniul psihologiei cognitive (N.t.) 9


Lisa Genova

I‑a urmărit privirea disperată până spre poliţa şe‑ mineului, unde vechiul ceas Waltham, apreciat pentru precizia sa, anunţa ora 8:00. Ar fi trebuit ca el să ştie mai bine dacă e cazul să aibă încredere. Ceasurile din casa lor arătau rareori ora exactă. Alice fusese deseori înşelată de cadranele lor aparent oneste, aşa că, în timp, învăţase să se încreadă în ceasul de mână. După cum era de aşteptat, s‑a întors în timp când a intrat în bucătărie, unde cuptorul cu microunde ţinea morţiş să arate doar 6:52. A privit de‑a lungul suprafeţei netede şi curate a blatului de granit şi i‑a zărit lângă castronul decorat cu ciuperci, plin ochi cu plicuri nedeschise. Nici sub ceva, nici în spatele a ceva, nici ascunşi vederii în vreun fel anume. Cum se poate ca el, un om atât de inteligent, un om de ştiinţă, să nu vadă că erau chiar sub ochii lui? Normal, şi lucrurile ei se ascundeau uneori prin cele mai năstruşnice cotloane. Dar ea nu recunoştea lucrul acesta în faţa lui şi nici nu‑l punea să caute. Chiar zilele trecute, din fericire fără ştirea lui John, şi‑a petrecut o dimineaţă nebună scotocind prin toată casa şi apoi în birou, în căutarea încărcătorului de la BlackBerry. Într‑un sfârşit a capitulat nedumerită, s‑a dus la magazin şi a cumpărat unul nou, ca apoi, seara târziu, să‑l găsească pe cel vechi înfipt în priza de lângă partea ei de pat, unde ar fi trebuit să‑l caute de la bun început. În cazul amândurora, putea să pună foarte bine totul pe seama numeroaselor treburi pe care le aveau de făcut deodată şi a faptului că erau amândoi mult prea ocupaţi. Şi pe seama faptului că îmbătrâneau. John stătea în pragul uşii, cu privirea aţintită nu asu‑ pra ei, ci asupra ochelarilor pe care îi ţinea în mână. 10 fiction connection


Altfel… şi totuşi Alice

— Data viitoare, în timp ce cauţi, imaginează‑ţi că eşti femeie, i‑a spus Alice, zâmbind. — O să port o fustă de‑a ta. Ali, te rog, sunt în mare întârziere… — Cuptorul cu microunde spune că ai timp berechet, i‑a răspuns ea, întinzându‑i ochelarii. — Mulţumesc. I‑a luat aşa cum preia un atlet ştafeta, în timpul unei curse, şi s‑a îndreptat spre uşa de la intrare. — O să fii acasă sâmbătă, când mă întorc? i‑a vorbit Alice spatelui lui, în timp ce‑l urma în hol. — Nu ştiu, sâmbătă mă aşteaptă o zi lungă în laborator. Şi‑a luat geanta, telefonul şi cheile de pe măsuţa din hol. — Drum bun, sărut‑o pe Lydia din partea mea. Şi în‑ cearcă să nu vă certaţi! i‑a spus John. Alice a remarcat reflexia lor în oglinda de pe hol: un bărbat înalt şi distins, cu păr castaniu, uşor grizonant, purtând ochelari; o femeie minionă cu păr ondulat, cu mâinile încrucişate la piept; fiecare dintre ei pregătit să se lanseze în veşnica ceartă fără rezultat. Şi‑a încleştat dinţii şi a înghiţit în sec, evitând să intre în dispută. — Nu ne‑am prea văzut de ceva timp. Te rog, încerci să fii acasă? a întrebat ea. — Ştiu, o să încerc. A sărutat‑o şi, deşi era disperat să plece, a rămas sus‑ pendat în acel sărut pentru o clipă aproape impercepti‑ bilă. Dacă nu l‑ar fi cunoscut atât de bine, probabil că ar fi adăugat sărutului lui un anume romantism. Şi ar fi putut rămâne aşa, plină de speranţă, gândindu‑se că el tocmai i‑a spus Te iubesc, o să‑mi fie dor de tine. Dar pe mă‑ sură ce îl privea înaintând grăbit pe stradă, era aproape 11


Lisa Genova

convinsă că, de fapt, tocmai îi spusese Te iubesc, dar te rog nu te enerva când nu o să mă găseşti sâmbătă acasă. Obişnuiau să meargă împreună pe jos spre Harvard Yard1 în fiecare dimineaţă. Dintre multele lucruri care îi plăceau în legătură cu faptul că lucrau la aceeaşi universitate şi la mai pu‑ ţin de un kilometru depărtare de casă, cel mai mult o bucura faptul că parcurgeau acest drum împreună. Se opreau întotdeauna la Jerri’s — o cafea neagră pentru el, un ceai de lămâie pentru ea, rece sau cald, în funcţie de anotimp — şi îşi continuau drumul spre Harvard Yard, discutând despre cursurile sau proiectele lor de cercetare, despre problemele din departamentul fiecăruia, despre copiii lor sau despre planurile pentru seara aceea. Ba pe vremea când erau proaspăt căsătoriţi, chiar se ţinuseră şi de mână. Îi pria de minune intimitatea relaxată a acestor plimbări matinale alături de el, înainte ca obligaţiile co‑ tidiene ale jobului şi ambiţiile personale să‑i stoarcă de puteri şi să‑i epuizeze. Însă, de ceva timp încoace, mergeau separat spre Harvard. Toată vara, Alice trăise cu ce avea într‑o valiză, participând la conferinţe de psihologie la Roma, New Orleans şi Miami, şi ca membru în comisia de examinare pentru susţinerea unei teze, la Princeton. În primăvară, culturile de celule de care se ocupa John necesitaseră o atenţie deosebită la ore revoltător de matinale, zi de zi, iar el nu avusese încredere în niciunul dintre studen‑ ţii săi că s‑ar fi dus la laborator în mod regulat. Aşa că se dusese el. Nu îşi amintea exact de ce renunţaseră să 1

Harvard Yard, în Cambridge, Massachusetts, cuprinde partea cea mai veche a campusului Universităţii Harvard, centrul său istoric şi clădiri moderne. (N.t.)

12 fiction connection


Altfel… şi totuşi Alice

meargă împreună încă de dinaintea acelei primăveri, dar ştia că de fiecare dată motivele păreau întemeiate şi doar temporare. S‑a întors la lucrarea de pe biroul ei, tot distrasă, însă de această dată de regretul că evitase acea ceartă cu John despre fiica lor cea mai mică, Lydia. Să fie, oare, atât de greu ca măcar o dată să rămână de partea ei? Pentru res­tul lucrării a depus un efort superficial, nu la nivelul pretenţiilor sale, dar nu putea altfel, din cauza minţii ei răvăşite şi a lipsei de timp. Odată terminate sugestiile şi comentariile pentru revizuire, a împăturit şi a închis plicul, simţindu‑se vinovată că s‑ar putea să fi scăpat vreo greşeală în ceea ce priveşte construcţia sau interpretarea studiului şi boscorodindu‑l pe John pentru punerea în pericol a integrităţii muncii ei. Şi‑a făcut din nou valiza, pe care nu apucase încă să o golească după ultima călătorie. Tare îşi dorea să plece mai puţin în următoarele luni. În agenda semestrului de toamnă erau trecute doar câteva conferinţe la care fusese invitată să prezinte, iar majoritatea le programase vinerea, căci era ziua când nu avea cursuri de predat. Ca mâine, de pildă. Mâine, când era invitată ca vorbitor în deschiderea seriei de colocvii de toamnă, despre psiho‑ logie cognitivă, din cadrul Universităţii Stanford. După aceea, urma să se întâlnească cu Lydia. Se va strădui să nu se certe cu ea, dar nu putea face nicio promisiune. Alice a găsit cu uşurinţă clădirea Cordura Hall de la Stanford, la intersecţia dintre Campus Drive West şi Panama Drive. Exteriorul din stucatură albă şi acoperişul de culoarea teracotei, încadrate într‑un peisaj luxuriant, îi păreau ei, venită de pe coasta de Est, mai degrabă un 13


Lisa Genova

complex de pe o plajă caraibiană, decât o clădire acade‑ mică. Ajunsese destul de devreme, dar cu toate acestea s‑a aventurat înăuntru, gândindu‑se că ar putea profita de timpul rămas ca să stea în amfiteatrul gol şi să se uite peste prezentare. Spre surprinderea ei, a intrat într‑o sală deja plină. O mulţime înfometată încercuise şi asediase bufetul deschis, plonjând agresiv asupra mâncării, precum pescăruşii de pe plaja unui oraş de la malul mării. Înainte de a reuşi să se strecoare neobservată, l‑a zărit pe Josh, un fost coleg de la Harvard, egocentric cu acte în regulă, care se postase în faţa ei, cu picioarele un pic prea depărtate, dar ferm înfipte în pământ, ca şi cum ar fi fost pregătit să se repeadă asupră‑i. — Toate acestea, doar pentru mine? a întrebat Alice, zâmbind jucăuş. — Ce crezi, ne înfruptăm aşa în fiecare zi. Sunt pentru un coleg de la psihologia dezvoltării, a fost titularizat ieri. Şi... cum o mai duci la Harvard? — Bine. — Nu-mi vine să cred că după atâţia ani tot acolo eşti. Dacă te plictiseşti vreodată, ai putea să te gândeşti să ni te alături aici. — Te anunţ eu. Ţie cum îţi merge? — Extraordinar. Hai pe la mine la birou după prezen‑ tare, să vezi cele mai recente rezultate după modelarea datelor. O să te dea pe spate! — Îmi pare rău, nu pot, trebuie să prind zborul spre L.A. imediat după prezentare, a răspuns, recunoscătoare că avea deja pregătită o scuză. — Ah, ce păcat! Ultima dată când te‑am văzut cred că a fost anul trecut, la conferinţa de psihologie experimen‑ tală. Din păcate, am ratat prezentarea ta. 14 fiction connection


Altfel… şi totuşi Alice

— Ei bine, o să auzi bună parte din ea astăzi. — Deci, mai nou, îţi reciclezi prezentările, ai? Înainte ca ea să‑i poată răspunde, şi‑a făcut apariţia Gordon Miller, şeful departamentului şi noul ei erou, care a salvat‑o rugându‑l pe Josh să ajute la servitul şampaniei. La fel ca la Harvard, şi la Stanford exista, la catedra de psihologie, tradiţia închinării unei cupe de şampanie în cinstea profesorilor care reuşeau râvnita titularizare pe post. În viaţa unui profesor nu se face prea mult tam‑tam de‑a lungul diferitelor etape de avansare în carieră, dar titularizarea este un moment anunţat cu surle şi trâmbiţe. Când toţi aveau deja o cupă în mână, Gordon s‑a urcat pe podium şi a bătut uşor în microfon. — Îmi puteţi acorda puţină atenţie, vă rog? Înainte să‑şi continue vorba, s‑a auzit râsul zgomotos şi desluşit al lui Josh, stârnind ecouri în amfiteatru. — Astăzi îl felicităm pe Mark pentru obţinerea titulari‑ zării. Sunt sigur că este deosebit de încântat să îşi vadă munca încununată de succes. În cinstea multor altor realizări viitoare! În cinstea lui Mark! — În cinstea lui Mark! Alice a ciocnit cu persoanele din jurul său, apoi fie‑ care şi‑a văzut de mâncat, de băut, de discutat. După ce toată mâncarea a dispărut de pe platouri şi au fost scurse ultimele picături de şampanie din ultima sticlă, Gordon a luat din nou cuvântul. — V‑aş ruga să luaţi loc, pentru a putea începe discuţia de astăzi. A aşteptat câteva momente, până când cei şaptezeci şi cinci de oameni prezenţi s‑au aşezat şi s‑au liniştit. — Astăzi am onoarea să vă prezint primul vorbitor al colocviului din acest an. Dr. Alice Howland este profesor 15


Lisa Genova

eminent „William James“ 1 la catedra de psihologie a Universităţii Harvard. În ultimii douăzeci şi cinci de ani, cariera sa remarcabilă s‑a distins prin numeroase teo‑ rii devenite repere în domeniul psiholingvisticii. Este deschizătoare de drumuri şi lider în abordarea interdis‑ ciplinară şi integrată a studiului mecanismelor limba‑ jului. Avem deosebitul privilegiu să fie prezentă astăzi aici pentru a ne vorbi despre organizarea conceptuală şi neuronală a limbii. Alice a schimbat locul cu Gordon şi a privit publicul, care o urmărea. Pe când aştepta să se stingă aplauzele, şi‑a amintit de studiul potrivit căruia oamenii se tem mai mult de vorbitul în public decât de moarte. Ea adora să vorbească în public! Îi făceau plăcere toate momentele înlănţuite ale unei prezentări în faţa unui public ascul‑ tător — îi plăcea să predea, să‑şi intre în rol, să spună o poveste, să argumenteze într‑o dezbatere aprinsă. Îi plăcea şi adrenalina. Cu cât miza era mai mare, cu cât publicul era mai sofisticat sau neprietenos, cu atât o în‑ cânta mai mult întreaga experienţă. John era un profesor foarte bun, dar de cele mai multe ori vorbitul în public îl necăjea şi‑l înspăimânta, astfel că se minuna de verva pe care o avea Alice. Probabil că nu prefera moartea, dar el sigur ar fi ales păianjeni sau şerpi în locul unui discurs. — Mulţumesc, Gordon. Astăzi o să vorbesc despre anumite procese mentale care stau la baza dobândirii, organizării şi utilizării limbajului. Alice prezentase de nenumărate ori secvenţe ale acestui discurs, dar nu ar fi numit acest lucru reciclare. Esenţa prezentării se axa pe cele mai importante principii 1

William James (1842–1910), profesor la Harvard, considerat părintele psihologiei în SUA. (N. red.)

16 fiction connection


Altfel… şi totuşi Alice

ale lingvisticii, multe dintre acestea descoperite chiar de ea, şi folosea de ani buni multe dintre slide‑urile de azi. Dar se simţea mândră, nicidecum ruşinată sau leneşă, că această parte a prezentării ei, aceste descoperiri pe care le făcuse erau încă adevărate, că rezistaseră probei timpu‑ lui. Contribuţiile ei au contat şi au grăbit descoperirile ulterioare. În plus, le inclusese în prezentare şi pe acestea din urmă. Vorbea fără să fie nevoită să arunce un ochi pe no‑ tiţe, relaxată şi însufleţită, fără niciun efort pentru a‑şi găsi cuvintele. Apoi, după patruzeci de minute din pre‑ zentarea ei de cincizeci, s‑a blocat dintr‑odată. — Datele arată că verbele neregulate necesită accesarea... Pur şi simplu, nu găsea cuvântul. Avea o oarecare idee despre ceea ce voia să spună, dar cuvântul în sine îi scăpa. Se dusese. Nu ştia prima literă, cum suna el sau câte silabe avea. Nu îi stătea pe limbă. Poate era din cauza şampaniei. De obicei, nu bea alcool înaintea unei prezentări. Chiar dacă o ştia pe de rost, chiar dacă era într‑un cadru foarte degajat, voia să fie întotdeauna cât mai lucidă cu putinţă, mai ales pentru sesiunea de întrebări şi răspunsuri de la sfârşit, care putea să fie în contradictoriu, marcată de dezbateri ample şi neprevăzute. Dar nu dorise să jignească pe nimeni şi pro‑ babil că băuse puţin mai mult decât ar fi trebuit atunci când rămăsese blocată în acea conversaţie pasiv‑agresivă cu Josh. Poate că era afectată de decalajul orar şi de zbor. În timp ce mintea ei cutreiera prin toate cotloanele în că‑ utarea cuvântului şi a unui motiv raţional pentru care îl uitase, inima i‑a luat‑o la galop şi obrajii i s‑au încins din ce în ce mai tare. Niciodată nu uitase un cuvânt în 17


Lisa Genova

timpul prezentării. Dar nici nu intrase în panică, deşi stă‑ tuse de multe ori în faţa unui public mult mai numeros şi mai intimidant decât cel de astăzi. Îşi spunea: respiră, uită de incident, mergi mai departe. A înlocuit cuvântul încă blocat cu o „chestie“ ne‑ clară şi nepotrivită, a lăsat baltă argumentul în mijlocul căruia se aflase şi a continuat cu următorul slide. Pauza i se păruse o eternitate vădit perceptibilă şi stingheritoare, dar, pe măsură ce‑şi plimba privirea pe chipurile celor din public, ca să vadă dacă îi sesizaseră scăparea, a observat că nimeni nu părea alarmat, stânjenit sau nedumerit în vreun fel. Apoi l‑a văzut pe Josh şoptindu‑i ceva femeii de lângă el, cu un uşor rânjet pe faţă şi cu sprâncenele ridicate. Era în avion, gata să aterizeze pe Aeroportul Inter‑ naţional din Los Angeles, când i‑a revenit în sfârşit în minte: Lexic. Lydia trăia deja de trei ani în Los Angeles. Dacă s‑ar fi dus la facultate imediat după terminarea liceului, ar fi absolvit în primăvara trecută. Alice ar fi fost atât de mân‑ dră. Probabil că Lydia era mai inteligentă decât amândoi fraţii ei la un loc. Şi ambii făcuseră facultate. Ba chiar dreptul. Şi medicina. În loc de facultate, Lydia a călătorit mai întâi prin Europa. Alice sperase să se întoarcă acasă cu o idee mai clară despre ceea ce şi‑ar fi dorit să studieze şi despre fa‑ cultatea pe care ar fi vrut să o urmeze. În ciuda acestor aşteptări, ea le‑a spus părinţilor, la întoarcere, că se apu‑ case de actorie la Dublin şi că se îndrăgostise. Urma să se mute imediat la Los Angeles. 18 fiction connection


Altfel… şi totuşi Alice

Alice aproape că îşi pierduse minţile. În ciuda frus‑ trării înnebunitoare, îşi recunoştea contribuţia la această problemă. Pentru că Lydia fusese mezina dintre cei trei copii, fiica unor părinţi care munceau mult şi călătoreau frecvent, şi pentru că fusese întotdeauna un elev bun, Alice şi John au cam ignorat‑o. Îi oferiseră loc destul să se mişte în voie în lumea ei, liberă să gândească pen‑ tru ea însăşi şi liberă de orice cocoloşeală, cum au parte mulţi copii de vârsta ei. Vieţile profesionale ale părinţilor serveau drept exemple remarcabile pentru ceea ce poţi dobândi când ai obiective ambiţioase, unice în felul lor, pe care le urmăreşti cu pasiune şi multă muncă. Lydia înţelesese sfatul mamei sale referitor la importanţa unei educaţii superioare, dar avea încrederea şi curajul de a‑l refuza. În plus, nu era în totalitate singura de această părere. Alice se certase cumplit cu John, mai rău ca niciodată, după ce el spusese două vorbe despre acest subiect: Mie mi se pare nemaipomenit, poate să meargă şi mai târziu la facultate, dacă o să vrea. Alice a verificat adresa notată în BlackBerry, a apăsat soneria de la apartamentul şapte şi a aşteptat. Era gata să mai sune o dată, când Lydia i‑a deschis uşa. — Mamă, ai ajuns mai devreme, a întâmpinat‑o fiica ei Alice s‑a uitat la ceas. — Am ajuns chiar la timp. — Ai spus că zborul e la opt. — Am spus cinci. — Am ora opt notată în agendă. — Lydia, este 5:45, sunt aici. Lydia părea nehotărâtă şi uşor panicată, ca o veveriţă surprinsă de o maşină, pe şosea. 19


Lisa Genova

— Scuză‑mă, intră. Au ezitat amândouă înainte să se îmbrăţişeze, ca şi cum ar fi fost gata să repete un dans nou învăţat şi nu erau suficient de încrezătoare în privinţa primilor paşi sau a celei care ar fi trebuit să conducă. Sau ca şi cum ar fi fost un dans vechi, dar pe care nu-l mai exersaseră împreună de atât de mult timp, încât se simţeau nesigure în privinţa coregrafiei. Alice a simţit prin cămaşă şira spinării şi coastele Ly‑ diei. Arăta prea slăbănoagă, avea probabil cu vreo cinci kilograme mai puţin decât îşi amintea Alice. Spera să fie efectul faptului că era prea ocupată, nu al unei diete intenţionate. Blondă, având cam 1,68 înălţime, cu vreo şapte centimetri mai mult decât Alice, Lydia se remarca printre micuţele italiene şi asiatice de la Cambridge, dar în Los Angeles se pare că sălile de aşteptare de la fiecare casting erau pline de femei care arătau exact ca ea. — Am făcut rezervare pentru ora nouă. Aşteaptă aici, mă întorc imediat. Întinzându‑şi gâtul, Alice a inspectat din hol bucătă‑ ria şi livingul. Mobila, cel mai probabil găsită la vânzări de chilipiruri prin curţile oamenilor sau compusă din obiecte luate de pe la părinţi, arăta chiar modern — o canapea extensibilă portocalie, o măsuţă de cafea de inspiraţie retro, o masă şi scaune de bucătărie în stilul din Brady Bunch1. Pereţii albi erau goi, cu excepţia unui poster cu Marlon Brando lipit deasupra canapelei. Mi‑ rosea puternic a soluţie de curăţat Windex, ca şi cum Lydia luase în pripă măsuri de ultimă urgenţă ca să cureţe apartamentul înainte de sosirea mamei ei. 1

Brady Bunch — serial de televiziune american din 1969, de mare succes, care prezenta viaţa cotidiană a unei familii americane cu şase copii. (N.t.)

20 fiction connection


Altfel… şi totuşi Alice

De altfel, parcă prea era curat. Fără DVD‑uri sau CD‑uri împrăştiate, fără cărţi sau reviste aruncate pe mă‑ suţa de cafea, fără poze pe frigider, pe nicăieri niciun indiciu privind simţul estetic sau preferinţele Lydiei. Oricine ar fi putut locui acolo. Apoi, în stânga uşii din spatele ei, Alice a remarcat pe podea o grămadă de pan‑ tofi bărbăteşti. — Povesteşte‑mi despre colegii tăi de apartament, a spus Alice când Lydia s‑a întors din camera sa, cu telefo‑ nul mobil în mână. — Sunt la muncă. — Cu ce se ocupă? — Unul dintre ei este barman, iar celălalt livrează mân‑ care la domiciliu. — Aveam impresia că amândoi sunt actori. — Sunt. — Înţeleg. Cum ziceai că îi cheamă? — Doug şi Malcolm. A roşit numai pentru o clipă, dar suficient cât să remarce Alice, iar Lydia şi‑a dat seama de acest lucru. Chipul Lydiei se îmbujorase când rostise numele lui Mal‑ colm, evitând iute privirea mamei sale. — Ce‑ar fi să o luăm din loc? Mi‑au spus că ne pot primi mai devreme, a spus Lydia. — OK, trebuie doar să mă duc la baie înainte de a pleca. În timp ce se spăla pe mâini, Alice examina produ‑ sele aflate pe măsuţa de lângă chiuvetă — demachiant şi cremă de faţă Neutrogena, pastă de dinţi cu aromă de mentă Tom’s of Maine, deodorant pentru bărbaţi, o cutie de tampoane Playtex. A stat să se gândească puţin. Nu avusese menstruaţie toată vara. Oare în mai avusese? 21