Page 1

COLECÞIE COORDONATÃ DE

Magdalena Mãrculescu


Emmanuel Carrère

Alte vieþi decât a mea Traducere din francezã de Doru Mareº


Editori: Silviu Dragomir Vasile Dem. Zamfirescu Director editorial: Magdalena Mãrculescu Coperta colecþiei: Faber Studio (Silvia Olteanu ºi Magda Radu) Imagine copertã: © Oliver Rossi/PHOTOLAND/CORBIS Director producþie: Cristian Claudiu Coban Redactor: Gabriela Riegler Dtp: Eugenia Ursu Corecturã: Sînziana Doman Eugenia Ursu Descrierea CIP a Bibliotecii Naþionale a României CARRÈRE, EMMANUEL Alte vieþi decât a mea / Emmaneul Carrère ; trad.: Doru Mareº . - Bucureºti : Editura Trei, 2011 ISBN 978-973-707-314-3 I. Mareº, Doru (trad.) 821.133.1-31=135.1 Titlul original: D’autres vies que la mienne Autor: Emmanuel Carrère Copyright © P.O.L éditeur, 2009 Copyright © Editura Trei, 2011 pentru prezenta ediþie C. P. 27-0490, Bucureºti Tel. /Fax: +4 021 300 60 90 e-mail: comenzi@edituratrei.ro, www.edituratrei.ro

ISBN: 978-973-707-314-3


Mi-aduc aminte cã, în noaptea de dinaintea sosirii valului, Hélène ºi cu mine am stat de vorbã despre despãrþire. Nu era atât de complicat: nu locuiam sub acelaºi acoperiº, nu aveam copii împreunã, aºa cã am fi putut chiar sã rãmânem prieteni. Totuºi, era trist. Pãstram în memorie o altã noapte, imediat dupã ce ne întâlniserãm, în care ne-am tot repetat, de la un capãt la celãlalt, cã în sfârºit ne gãsiserãm perechea, cã urma sã ne trãim tot restul vieþii împreunã, sã îmbãtrânim împreunã, ba cã o sã facem ºi o fetiþã. Ceva mai târziu am avut ºi fetiþa, iar la ora la care scriu aceste rânduri încã mai sperãm sã îmbãtrânim împreunã ºi ne place sã ne gândim cã, de la bun început, înþeleseserãm totul. Numai cã, de la acel început se scursese un an complicat, haotic, ºi ceea ce ni se pãrea sigur în toamna lui 2003, învãluiþi de farmecul îndrãgostirii fulgerãtoare, ceea ce ni se pãrea sigur sau, în orice caz, de dorit, cinci ani mai târziu, în noaptea aceea a Crãciunului lui 2004, în bungalow-ul hotelului Eva Lanka, nu ni se mai arãta cu niciun chip neîndoielnic ºi nici de dorit. Din contrã, credeam cã vacanþa de acolo urma sã fie cea din urmã petrecutã împreunã ºi cã, în 5


Emmanuel Carrère

pofida voinþei pe care o dovedeam, fusese o greºealã. Întinºi unul lângã altul, nu îndrãzneam sã mai vorbim despre acea primã datã, despre promisiunea în care crezusem amândoi cu atâta entuziasm ºi pe care, evident, nu aveam sã ne-o þinem. Nu ne duºmãneam, ci ne uitam, regretând, cum ne îndepãrtam unul de celãlalt. Întorceam pe toate feþele incapacitatea mea de a iubi, cu atât mai strigãtoare la cer cu cât Hélène este cu adevãrat o persoanã iubitoare. Îmi spuneam cã voi îmbãtrâni de unul singur. Hélène se gândea la altceva: la sora ei, Juliette, care, chiar înaintea plecãrii noastre, fusese internatã din cauza unei embolii pulmonare. Se temea sã nu fie o formã gravã, sã nu cumva sã moarã. O contraziceam, explicându-i cã teama ei nu avea nimic raþional, însã nu peste mult timp starea aceea o cuprinsese cu totul ºi îmi era ciudã pe ea, fiindcã era absorbitã de un sentiment pe care nu îl puteam nicidecum împãrtãºi. Ieºise sã fumeze o þigarã pe terasa bungalow-lui. O aºteptam culcat pe pat, zicându-mi: dacã se va întoarce repede, dacã vom face dragoste, poate cã nu ne vom mai despãrþi, poate cã vom îmbãtrâni împreunã. Numai cã nu s-a întors, a rãmas singurã pe terasã, privind cerul care se lumina puþin câte puþin, ascultând cele dintâi cântece ale pãsãrelelor, ºi eu am adormit singur ºi trist, convins cã viaþa îmi va curge din rãu în mai rãu. Ne înscrisesem toþi patru, Hélène ºi bãiatul ei, eu ºi al meu, la lecþiile de înot subacvatic de la micul club din satul vecin. De la lecþia precedentã, Jean-Baptiste se alesese cu o durere de ureche ºi nu mai voia sã facã scufundãri, iar noi eram epuizaþi de noaptea aproape în întregime nedormitã, aºa cã ne-am hotãrât sã anulãm lecþia din ziua care începea. Rodrigue, singurul cãruia i-ar fi plãcut sã participe, era dezamãgit. N-ai decât sã înoþi la 6 fiction connection


Alte vieþi decât a mea

piscinã, i-a spus Hélène. Numai cã se sãturase sã se tot bãlãceascã acolo. ªi-ar fi dorit ca mãcar unul dintre noi sã îl însoþeascã la plajã, jos, în faþa hotelului, unde nu avea voie sã se ducã singur din cauza curenþilor periculoºi. Însã nimeni nu a vrut sã meargã cu el, nici maicã-sa, nici eu, nici Jean-Baptiste, care prefera sã rãmânã sã citeascã în camerã. Jean-Baptiste avea treisprezece ani ºi, mai mult sau mai puþin, îl forþasem sã ia parte la vacanþa exoticã împreunã cu o femeie pe care abia de-o cunoºtea ºi cu un bãiat mult mai mic decât el. Încã de la început s-a plictisit, lucru pe care ne lãsa sã îl înþelegem rãmânând în permanenþã retras. Când, enervat, îl întrebam dacã nu era mulþumit cã ajunsese în Sri Lanka, îmi rãspundea bosumflat cã de mulþumit era mulþumit, dar cã prea era cald, aºa cã mai bine stãtea în bungalow, unde putea citi ori juca Game Boy. Un preadolescent tipic, în definitiv, iar eu un tatã tipic de preadolescent. Mã surprindeam fãcându-i, aproape cu aceleaºi cuvinte, observaþiile care, la vârsta lui, mã exasperau auzindu-le din gura pãrinþilor mei: ar trebui sã mai ieºi ºi tu, sã fii interesat de ce e în jurul tãu, altfel e pierdere de vreme cã te-am luat cu noi atât de departe de casã… Timp pierdut. Refugiat în bârlogul vârstei lui. Aºa cã Rodrigue, însingurat, a început sã-i dea târcoale ºi sã o sâcâie pe Hélène, care încerca sã picoteascã într-un ºezlong, la marginea piscinei imense, plinã cu apã de mare, unde o nemþoaicã în vârstã, dar incredibil de atleticã, semãnând cu Leni Riefenstahl, înota în fiecare dimineaþã timp de douã ceasuri. În ceea ce mã privea, compãtimindu-mã neîncetat pentru incapacitatea de a iubi, m-am dus sã mã învârt într-o doarã pe lângã grupul de ayurvedici, cum le ziceam elveþienilor germanofoni din bungalow-urile aflate oarecum 7


Emmanuel Carrère

separat, care urmau un curs de yoga ºi de masaj indian tradiþional. Când nu îi gãseam în plinã lecþie cu profesorul lor, mi se întâmpla sã mai încerc ºi eu unele poziþii împreunã cu ei. M-am întors apoi la piscinã, unde se aduseserã ultimele porþii de la micul dejun ºi începuserã sã se pregãteascã mesele pentru prânz. Nu peste mult, s-a ivit ºi întrebarea pulsatilã: ce facem dupã masã? La trei zile de la sosire vizitasem deja templul din pãdure, dãdusem de mâncare maimuþicilor, vãzusem statuile culcate ale lui Buddha ºi, în lipsa unor excursii culturalizatoare care, oricum, nu ar fi ispitit pe niciunul dintre noi, epuizasem toate resursele locului. Ar fi trebuit sã facem parte dintre aceia care o pot lãlãi zile în ºir într-un sat de pescari, pasionaþi de tot ceea ce fac bãºtinaºii: piaþa, tehnicile de reparare a nãvoadelor, ritualurile sociale de tot felul. Or, eu nu eram nicidecum un asemenea personaj, deºi mã criticam pentru lipsa de care dãdeam dovadã, pentru neputinþa de a transmite copiilor mei acea generoasã curiozitate, acea acuitate a privirii pe care o admirã, spre exemplu, la un Nicolas Bouvier. Luasem cu mine Peºtele-scorpion, volumul în care scriitorul-cãlãtor povestea anul petrecut la Galle, un târg întins, fortificat, aflat la treizeci de kilometri de locul unde ne gãseam, pe coasta sudicã a insulei. Nu e chiar ca Practica de-a fi între oameni, povestea lui cea mai celebrã, o carte a încântãrii, a sãrbãtorii, dar ºi a dezastrului, a pierderii, a prãpastiei de alãturi. Ceylonul e descris ca o vrãjitorie, în sensul rãu al cuvântului, nu cel din ghidurile turistice pentru cãlãtorii cool ºi cu buzunarele cam goale ori pentru tinerii cãsãtoriþi. Pesemne cã Bouvier nu a explicat prea bine, aºa cã am ratat scopul vacanþei noastre, care ar fi trebuit sã fie ca una de nuntã, ca un eventual examen pentru 8 fiction connection


Alte vieþi decât a mea

probabila reconstituire a unei familii. Ratare fãrã ghimpi, fãrã tragism ºi fãrã riscuri. Începusem sã fiu nerãbdãtor sã ne întoarcem acasã. Trecând prin holul cu duºumea de lemn, invadat de arbuºti de bougainvillea, am dat peste un client enervat fiindcã nu putuse trimite un fax. Tocmai se tãiase curentul. La recepþie i se spusese cã se întâmplase ceva în sat, un accident care provocase pana de electricitate, însã nu prea înþelesese motivul, tot ceea ce spera fiind sã nu þinã prea mult, întrucât era vorba despre un document foarte important. Am dat ºi de Hélène, care nu mai dormea ºi care mi-a spus cã se petrecea ceva straniu. Imaginea urmãtoare este aceea a unui mic grup de clienþi ºi personal al hotelului, adunaþi pe o terasã de la marginea parcului de deasupra oceanului. La prima vedere, în mod ciudat, nu se observa nimic. Totul pãrea normal. Apoi, analizând parcã detaliile, situaþia a început sã se limpezeascã. Ne-am dat seama cã apa era foarte departe. De la ultimele valuri pânã la piciorul falezei, în mod normal plaja este latã de vreo douãzeci de metri. În acel moment se întindea pânã în zare, gri, netedã, scânteietoare sub soarele estompat. Ai fi zis cã te afli la Mont-Saint-Michel în timpul refluxului. Am mai observat ºi cã era acoperitã de tot felul de obiecte asupra dimensiunilor cãrora încã nu ne puteam lãmuri. Lemnul acela contorsionat sã fi fost o cracã ruptã sau un copac smuls din rãdãcini? Un copac foarte mare? Barca distrusã doar barcã sã fi fost? Ori, pur ºi simplu, un vapor, un trauler, aruncat de valuri ºi spart ca o coajã de nucã? Nu se auzea niciun zgomot, nicio boare nu miºca frunzele cocotierilor. Nu îmi amintesc cele dintâi cuvinte pronunþate în 9


Emmanuel Carrère

grupul cãruia ne-am alãturat, dar, la un moment dat, cineva a ºoptit: Two hundred children died at school, in the village. Construit pe faleza de deasupra oceanului, hotelul este înãbuºit, parcã, de supraabundenþa vegetalã a parcului. Pentru a ajunge la drumul paralel cu coasta, e nevoie sã treci de poarta pãzitã de un gardian, apoi sã cobori o pantã betonatã. La capãtul acesteia aºteaptã, de obicei, niºte tuk-tuk, un fel de biciclete cu motor, copertinã ºi o banchetã pe care pot sta douã persoane, chiar trei înghesuindu-se, pentru deplasãri pe distanþe mici, de pânã la zece kilometri. Pentru mai departe se cheamã un taxi adevãrat. În ziua aceea însã, nici vorbã de tuk-tuk-uri. Hélène ºi cu mine coborâserãm pânã în drum în speranþa cã vom putea înþelege ce se petrecea. Pãrea ceva grav, dar, în afara bãrbatului care vorbise despre cei douã sute de copii morþi la ºcoala din sat ºi care fusese contrazis de un altul, care i-a rãspuns cã nu putea fi niciun copil la ºcoalã întrucât era Poya, Anul Nou budist, nimeni din hotel nu pãrea sã ºtie mai multe decât noi. Aºadar, nu erau nici tuk-tuk-uri ºi nici trecãtori. De obicei, oricând puteai da de cineva: femei cu tot felul de pachete, care se plimbau câte douã sau trei, elevi în cãmãºi albe, cãlcate impecabil, toþi zâmbitori, gata oricând sã înceapã o conversaþie. Câtã vreme am umblat pe dealul care îl apãrã de ocean, drumul ne-a pãrut normal. Dar imediat ce am ajuns în câmp, am descoperit cã, de o parte nimic nu se miºcase, arbori, flori, ziduri joase de piatrã, magherniþe minuscule, de cealaltã totul era devastat, înghiþit de un noroi negricios, ca lava rãcitã. Dupã câteva minute de mers în direcþia satului, am observat îndreptându-se cãtre noi un 10 fiction connection


Alte vieþi decât a mea

bãrbat voinic, blond, buimãcit, cu ºortul ºi cãmaºa rupte, acoperit de noroi ºi de sânge. Ciudat, primul lucru pe care ni l-a spus a fost cã era olandez, iar al doilea cã soþia îi era rãnitã. Stãteau la niºte þãrani, umbla dupã ajutor, spera sã gãseascã la hotelul nostru. Ne-a mai zis ceva despre un val imens care s-a prãbuºit peste uscat ºi apoi s-a retras ducând cu el case ºi oameni. Pãrea în stare de ºoc, mai degrabã uimit decât liniºtit cã încã se mai afla în viaþã. Hélène a propus sã îl însoþim pânã la hotel. Poate cã legãtura telefonicã a fost restabilitã ºi spera sã se gãseascã printre oaspeþi un doctor. Cum doream sã rãzbesc puþin mai departe, le-am explicat cã îi voi ajunge din urmã. Dupã trei kilometri, la intrarea în sat domnea o atmosferã de spaimã ºi de confuzie. Grupuri se formau ºi se desfãceau, vehicule cu prelatã manevrau în fel ºi chip, puteai auzi strigãte ºi gemete. Am luat-o pe drumul spre plajã, dar am fost oprit de un poliþist. L-am întrebat ce s-a întâmplat de fapt, iar el mi-a rãspuns: the sea, the water, big water. E adevãrat cã sunt morþi? Yes, many people dead, very dangerous. You stay in hotel? Which hotel? Eva Lanka? Good, good, Eva Lanka, go back here, it is safe. Here, very dangerous. Deºi pericolul pãrea sã fi trecut, l-am ascultat. Hélène era furioasã pe mine fiindcã plecasem lãsându-i copiii în grijã când ea ar fi trebuit sã fie prima care sã afle noutãþile. Doar asta îi era meseria. Cât lipsisem primise un telefon de la LCI, canalul de ºtiri pentru care scrie ºi unde prezintã jurnalele. În Europa era încã noapte, ceea ce explica faptul cã ceilalþi clienþi ai hotelului nu fuseserã sunaþi de familiile sau prietenii îngroziþi, însã jurnaliºtii de serviciu ºtiau deja cã în Asia de Sud-Est se 11


Emmanuel Carrère

produsese o catastrofã, cu totul altceva decât o inundaþie localã, cum am fost tentat sã cred la început. Înºtiinþaþi cã Hélène îºi fãcea vacanþa pe acolo, speraserã sã obþinã o mãrturie la cald, or, ea nu avusese nimic sã le spunã. Ei, ce am de povestit? Ce am vãzut la Tangalle? Trebuia sã recunosc cã nu mare lucru. Hélène a ridicat din umeri. Am bãtut în retragere, înspre bungalow-ul nostru. La întoarcerea din sat eram mai degrabã excitat, cãci în mijlocul unei vacanþe serbede apãruse ceva extraordinar. Mã vexaserã însã cearta ºi conºtiinþa cã nu mã dovedisem la înãlþimea situaþiei. Supãrat pe mine însumi, mi-am bãgat iarãºi nasul în Peºtele-scorpion. Mi-a reþinut atenþia fraza strecuratã între douã descrieri de insecte: „Mi-aº fi dorit, în dimineaþa aceea, ca o altã mânã sã îmi închidã pleoapele. Cum însã eram singur, singur le-am ºi închis.“ Cu totul tulburat, Jean-Baptiste a venit sã mã caute în bungalow. Tocmai sosise la hotel familia de francezi cu care fãcusem cunoºtinþã douã zile mai înainte. Fata lor murise, iar el avea nevoie de mine ca sã poatã trece peste un asemenea eveniment. Mergând amândoi pe drumul care ducea spre clãdirea principalã a hotelului, mi-am amintit cum îi întâlnisem, într-unul dintre restaurantele cu pereþi de stuf de pe plajã, acolo unde mã împiedicase poliþistul sã ajung. Ocupaserã masa de lângã noi. Aveau cam treizeci de ani, el ceva mai mult, ea ceva mai puþin. Amândoi erau frumoºi, veseli, prietenoºi, vizibil foarte îndrãgostiþi unul de altul ºi de fetiþa lor de patru ani. Aceasta venise sã se joace cu Rodrigue ºi, aºa, am început sã stãm de vorbã. Spre deosebire de noi, cunoºteau foarte bine regiunea ºi nu locuiau la hotel, ci într-o 12 fiction connection


Alte vieþi decât a mea

cãsuþã pe care tatãl tinerei o închiriase pe un an, chiar pe plajã, la douã sute de metri de restaurant. Erau genul de oameni pe care îþi face plãcere sã îi întâlneºti în strãinãtate, aºa cã, la despãrþire, am plãnuit sã ne mai vedem. Fãrã a fixa data, cãci urma, oricum, sã dãm unii de ceilalþi ori prin sat, ori la plajã. Hélène era la bar împreunã cu ei ºi cu un bãrbat mai în vârstã, care aducea cu actorul Pierre Richard datoritã pãrului ondulat, grizonant ºi figurii de pasãre. Cum, în ziua celei dintâi întâlniri, nu ne spuseserãm numele, Hélène a fãcut prezentãrile. Jérôme. Delphine. Philippe. Philippe era tatãl Delphinei, cel care închiriase casa de pe plajã. Fetiþa care murise se numea Juliette. Hélène a spus-o pe un ton neutru, iar Jérôme a confirmat cu un gest al capului. Chipul lui, ca ºi al Delphinei, era lipsit de expresie. Am întrebat: Sunteþi siguri? Jérôme mi-a rãspuns cã da, veneau de la spitalul din sat, unde fuseserã pentru recunoaºterea cadavrului. Delphine privea drept înainte, însã eram convins cã nu ne vedea. Am luat loc toþi ºapte, ei trei, noi patru, în fotoliile ºi pe banchetele din lemn de tec, cu perne în culori aprinse. Pe mesele joase din faþa noastrã se gãseau suc de fructe ºi ceai. Un chelner a sosit întrebându-ne ce doream. Jean-Baptiste ºi cu mine am dat mecanic comanda, apoi tãcerea ne-a cuprins iarãºi ºi a þinut pânã când Philippe a început sã vorbeascã dintr-odatã. Nu se adresa nimãnui în mod special. Vocea îi era ascuþitã, sacadatã, ca a unui mecanism dereglat. Pe tot parcursul orei care a urmat a relatat acelaºi lucru de mai multe ori, aproape identic. Dimineaþa, chiar dupã micul dejun, Jérôme ºi Delphine plecaserã la piaþã, iar el rãmãsese acasã pentru a 13


Emmanuel Carrère

avea grijã de Juliette ºi de Osandi, fata patronului de la guesthouse. Citea ziarul local, aºezat în fotoliul din ramuri de palmier, pe terasa bungalow-ului, ridicând din când în când ochii pentru a vedea ce fac cele douã fetiþe care se jucau la malul apei. Acestea sãreau râzând în valurile mici care ajungeau pânã pe plajã. Juliette vorbea franþuzeºte, Osandi în srilankezã, dar, cu toate acestea, se înþelegeau foarte bine. Niºte ciori se bãteau, croncãnind, pe firimiturile de la micul dejun. Totul era calm, ziua se anunþa frumoasã, Philippe se gândea cã, dupã-amiazã, ar fi putut merge cu Jérôme la pescuit. La un moment dat ºi-a dat seama cã dispãruserã toate ciorile, cã nu se mai auzea niciun ciripit de pasãre. ªi atunci a sosit valul. Cu o clipã mai înainte marea era calmã, apoi imediat un perete înalt cât un zgârie-nori a cãzut peste el. Într-o strãfulgerare ºi-a zis cã urma sã moarã ºi cã nu va avea timp sã sufere. A fost bãgat la fund, luat de apã, rostogolit un timp care i s-a pãrut nesfârºit în inima valului imens, apoi s-a trezit aruncat pe spinarea acestuia. A trecut ca un surfer pe deasupra caselor, a copacilor, a strãzii, dupã care valul a luat-o în sens invers, trãgându-l în larg. A observat cã se îndrepta glonþ cãtre niºte pereþi fãcuþi þãndãri, de care urma sã se zdrobeascã ºi, din reflex, s-a agãþat de un cocotier, pe care l-a scãpat din mânã, apoi de un altul, de care tot s-ar fi desprins dacã un obiect dur, un capãt de palisadã, nu l-ar fi strivit, lipindu-l de trunchiul arborelui. Pe lângã el zburau în vitezã mobile, animale, oameni, grinzi, blocuri de beton. A închis ochii, aºteptându-se sã fie zdrobit de bucãþile enorme, ºi aºa i-a ºi þinut pânã când mugetul monstruos al curentului s-a liniºtit, pânã când a început sã audã altceva, strigãtele bãrbaþilor ºi femeilor rãnite, pânã când a înþeles cã nu 14 fiction connection


Alte vieþi decât a mea

venise sfârºitul lumii, cã era viu, cã adevãratul coºmar abia acum începea. A deschis ochii ºi s-a lãsat sã alunece de-a lungul trunchiului pânã la suprafaþa apei care era pur ºi simplu neagrã, opacã. Se simþea ºi în acel moment curentul, dar îi putea rezista. Un trup de femeie a trecut pe lângã el, cu capul în apã, cu braþele desfãcute în cruce. Printre ruine, supravieþuitorii începuserã sã se strige. Rãniþii gemeau. Philippe a ezitat: cum sã fi fost mai bine? Sã se îndrepte cãtre plajã, ori cãtre sat? Cu siguranþã Juliette ºi Osandi muriserã. De acum trebuia sã îi gãseascã pe Jérôme ºi pe Delphine, pentru a-i anunþa. Din acel moment, iatã care era datoria vieþii lui. Apa îi venea pânã la piept, era în costum de baie, mânjit de sânge, dar habar nu avea pe unde era rãnit. Ar fi preferat sã rãmânã acolo, nemiºcat, aºteptând ajutoarele ºi totuºi a fãcut eforturi pentru a se deplasa. Solul, sub picioarele lui goale, era neregulat, moale, instabil, acoperit de o magmã de obiecte ascuþite, pe care nu le putea vedea ºi în care îi era groaznic de fricã sã nu se taie. La fiecare pas încerca terenul, aºa cã înainta foarte încet. La o sutã de metri de casa pe care o închiriase nu a mai recunoscut nimic. Nici vorbã de pereþi ori de copaci. Din când în când apãreau figuri familiare, vecini care bâjbâiau ca ºi el, negri de noroi, roºii de sânge, cu ochii mãriþi de groazã, cãutându-i, ca ºi el, pe cei dragi. Aproape cã nu se mai auzea zgomotul ca o aspirare a apelor care se retrãgeau, în schimb erau tot mai pregnante urletele, plânsetele, horcãielile. Pânã la urmã, Philippe ajunsese la drum ºi, ceva mai sus, la locul unde se opriserã valurile. Era stranie acea frontierã atât de clar demarcatã: de o parte, haosul, de cealaltã, lumea normalã, absolut intactã, casele mici din cãrãmidã roz sau verde pal, drumurile de laterit roºu, dughenele, 15


Emmanuel Carrère

bicicletele cu motor, oamenii îmbrãcaþi, prinºi de treburile lor, vii, care abia de începeau sã realizeze cã se întâmplase ceva enorm, îngrozitor, pe care încã nu îl pricepeau. În schimb, zombi care, ca ºi Philippe, puneau din nou piciorul pe pãmântul celor vii nu puteau decât bâlbâi cuvântul „val“, care s-a rãspândit în sat cum, probabil, se rãspândise ºi cuvântul „avion“ pe 11 septembrie 2001 în Manhattan. O undã de panicã a împins oamenii în douã direcþii: cãtre mare, pentru a vedea ce s-a întâmplat ºi pentru a-i ajuta pe cei care mai puteau fi ajutaþi, ºi departe de mare, cât mai departe cu putinþã, pentru a se pune la adãpost dacã nenorocirea ar fi luat-o de la capãt. În busculadã, printre strigãte, în plinã orã de vârf, Philippe a urcat în continuare pe strada principalã, pânã la piaþã, ºi, când tocmai se pregãtea pentru o îndelungatã cãutare, i-a zãrit pe Delphine ºi pe Jérôme sub turnul cu ceas. Zvonul despre dezastru, care ajunsese ºi pânã la ei, era atât de confuz, încât bãrbatul îºi închipuia cã un trãgãtor dement deschisese focul pe undeva, prin Tangalle. Philippe a înaintat spre ei, ºtiind foarte bine cã îºi trãiau cele din urmã clipe de fericire. L-au vãzut apropiindu-se, sosind în faþa lor acoperit de noroi ºi de sânge, cu faþa descompusã. În acel punct, povestea lui Philippe se încheia. Nu era în stare sã o continue. Gura îi rãmânea deschisã, dar nu mai putea articula încã o datã acele trei cuvinte pe care, probabil, li le spusese atunci. Delphine a þipat, nu ºi Jérôme. A luat-o în braþe ºi a strâns-o cât de tare a putut, pe când ea urla, urla, urla ºi, din acel moment, a decis urmãtorul program: dacã nu mai pot face nimic pentru fiica mea, cel puþin sã îmi salvez soþia. Nu am asistat la scena pe care o redau dupã 16 fiction connection


Alte vieþi decât a mea

povestea lui Philippe, în schimb am fost martorul urmãrii ei ºi am putut observa punerea în practicã a programului. Jérôme nu ºi-a mai pierdut vremea cu speranþe inutile. Philippe nu era doar socrul, ci ºi prietenul lui, în care avea o totalã încredere, drept pentru care a înþeles cã, oricât de puternic ar fi fost ºocul ºi tulburarea, dacã tatãl soþiei lui pronunþase acele trei cuvinte, înseamnã cã ele reprezentau adevãrul adevãrat. Delphine îºi dorea sã creadã cã se înºela. Cum a scãpat el, poate cã scãpase ºi Juliette. Philippe a clãtinat din cap: Juliette ºi Osandi erau chiar la malul mãrii, nu ar fi avut nicio ºansã. Niciuna. Au regãsit-o la spital, printre zecile, de acum printre sutele de cadavre pe care oceanul le înapoiase ºi, negãsindu-se alt loc, era întinsã pe jos. La fel ºi Osandi ºi tatãl ei. Dupã-amiaza, hotelul ajunsese o plutã a Meduzei. Turiºti sinistraþi soseau aproape goi, adesea rãniþi, în stare de ºoc, fiindcã li se spusese cã aici sunt la loc sigur. Circula zvonul cã exista riscul unui al doilea val. Autohtonii se refugiau de cealaltã parte a ºoselei de coastã, cât mai departe cu putinþã de apã, iar strãinii ceva mai sus, acolo unde eram ºi noi. Liniile telefonice se întrerupseserã, însã spre searã mobilele clienþilor au început sã sune: pãrinþi sau prieteni care aflaserã vestea ºi dãdeau telefon, mãcinaþi de neliniºte. Erau liniºtiþi cât mai rapid cu putinþã, pentru a nu descãrca de tot acumulatoarele. Seara, direcþia hotelului a pus pentru câteva ore în funcþiune un grup electrogen care a permis reîncãrcarea bateriilor ºi urmãrirea informaþiilor la televizor. În spatele barului se gãsea un ecran uriaº, folosit de obicei pentru urmãrirea meciurilor de fotbal, cãci proprietarii erau italieni ca ºi cea mai mare parte a oaspeþilor. În faþa ºtirilor 17


Emmanuel Carrère

transmise de CNN s-a adunat toatã lumea, clienþi, personal, refugiaþi, descoperind în acelaºi timp amploarea catastrofei. Pe ecran defilau imagini din Sumatra, Thailanda, Maldive… Întreaga Asie de Sud-Est, întreg Oceanul Indian fuseserã atinse. Au început sã ne treacã prin faþa ochilor, unul dupã altul, iar ºi iar, filmuleþe trimise de amatori în care se putea observa valul apropiindu-se, torentul de noroi înghiþind casele, trãgând totul dupã el. Deja se vorbea despre tsunami de parcã ar fi fost un cuvânt ºtiut de când lumea. Am luat cina împreunã cu Delphine, Jérôme ºi Philippe, i-am regãsit a doua zi la micul dejun, apoi la prânz ºi iarãºi la cinã, fãrã a ne mai despãrþi pânã la întoarcerea la Paris. Nu se purtau ca niºte persoane rãtãcite, pentru care totul este indiferent ºi care nu mai sunt în stare de nicio miºcare. κi doreau sã se întoarcã acasã cu trupul Juliettei ºi, încã din prima searã, stupoarea groaznicã a absenþei acesteia a fost þinutã în frâu de problemele practice. Jérôme s-a dedicat cu impetuozitate planului sãu de a o þine în viaþã pe Delphine, acesta fiind felul lui de a rãmâne în viaþã, iar Hélène l-a ajutat încercând sã contacteze compania lor de asigurãri pentru a le organiza întoarcerea în þarã împreunã cu trupul fetiþei. A fost o operaþiune foarte complicatã, de bunã seamã, telefoanele mobile mergeau prost, distanþa era imensã, se adãugau decalajul orar, liniile ocupate pânã la refuz, trebuia sã aºtepte, era obligatã ca minute întregi ºi preþioase, timp în care bateria se descãrca, sã asculte muzica liniºtitoare, vocile înregistrate ºi când, în sfârºit, Hélène dãdea de o fiinþã omeneascã, era transferatã pe o altã linie, muzica o lua de la capãt ori, pur ºi simplu, comunicarea se întrerupea. 18 fiction connection


Alte vieþi decât a mea

Astfel de incidente obiºnuite în viaþa de zi cu zi, agasante în mod normal, deveneau în acele împrejurãri ieºite din comun, monstruoase ºi fraterne totodatã, fiindcã marcau datoria de îndeplinit, dând o formã anume scurgerii timpului. Era ceva de fãcut. Pur ºi simplu, Jérôme acþiona, iar Hélène îl ajuta. În acelaºi timp, Jérôme era cu ochii pe Delphine. Pe Delphine care se uita în gol. Care nici nu plângea, nici nu þipa. Care mânca foarte puþin. Dar oricum, mânca acel puþin. Mâna îi tremura, dar era totuºi în stare sã ridice pânã la buze furculiþa încãrcatã de orez ºi curry. Sã o bage în gurã. Sã mestece. Sã coboare mâna în care þinea furculiþa. ªi sã repete gestul. Mã simþeam neîndemânatic, neputincios, inutil. Aproape cã îmi era ciudã pe Hélène cã era atât de dedicatã acþiunii, cã nu mai avea grijã de mine, de parcã nu aº mai fi existat. Ceva mai târziu ne-am întins în pat, unul lângã altul. I-am atins vârfurile degetelor cu vârfurile degetelor mele, dar nu mi-a rãspuns. Mi-aº fi dorit sã o strâng în braþe, însã realizam cã ar fi fost cu neputinþã. ªtiam la ce se gândea. Nici nu ar fi avut cum sã se fi gândit la altceva. La câteva zeci de metri de noi, într-un alt bungalow, Jérôme ºi Delphine trebuie cã stãteau întinºi ca ºi noi, cu ochii larg deschiºi. El o fi strângând-o, oare, în braþe, ori nici pentru ei nu e cu putinþã aºa ceva? Îi invada cea dintâi noapte. Noaptea care urma zilei în care le murise fetiþa. Dimineaþa era vie, se trezise, venise sã se joace în patul lor, le zicea tati ºi mami, râdea, era caldã, era tot ce poate fi mai frumos ºi mai cald ºi mai dulce pe pãmânt, iar acum era moartã. ªi va rãmâne la fel de moartã pentru totdeauna. 19


Emmanuel Carrère

Încã de la începutul ºederii noastre acolo am declarat cã nu îmi plãcea hotelul Eva Lanka, propunând sã ne mutãm într-una din micile guesthouse de pe plajã, mult mai puþin confortabile, dar care îmi aminteau de cãlãtoriile mele de vagabond lipsit de bani din urmã cu douãzeci ºi cinci, treizeci de ani. Nu vorbeam chiar serios. Descriind locurile minunate prin care trecusem, insistam asupra plãcerii de a nu avea luminã electricã, de a mã proteja cu pânze gãurite împotriva þânþarilor, povestind despre pãianjenii veninoºi care îþi puteau cãdea în cap. Hélène ºi copiii þipau ascuþit, râzând de nostalgia mea de bãtrân hippy. Era un soi de spectacol ritual de familie. Acum, acele guesthouse de pe plajã fuseserã luate de val, odatã cu cea mai mare parte a ocupanþilor. Îmi ziceam: ne-am fi putut afla ºi noi printre ei. Jean-Baptiste ºi Rodrigue ar fi putut coborî pe plaja de sub hotel. Dacã ne-am fi þinut de program, ar fi trebuit sã ieºim la lecþia de scufundare în mare. La rândul lor, probabil cã Delphine ºi Jérôme îºi spuneau: am fi putut-o lua cu noi, la piaþã, pe Juliette. Dacã am fi fãcut-o, dimineaþã ar fi venit iarãºi la noi în pat. Lumea tot îndoliatã ar fi fost în jurul nostru, însã noi ne-am fi strâns fetiþa în braþe, zicându-ne: mulþumescu-þi þie, Doamne, e aici, asta e tot ce conteazã!

20 fiction connection

Alte vieţi decât a mea  

The first pages from the book. Copyright © Editura TREI 2011. www.edituratrei.ro

Advertisement