__MAIN_TEXT__
feature-image

Page 1

STUDII DE CAZ

Colecţie coordonată de Simona Reghintovschi


Donald M. Marcus şi „Hope“

Riscuri din inconştient O psihanaliză văzută dinspre ambele părţi ale divanului

Traducere din engleză de Andreea C. Talmazan


Editori: SILVIU DRAGOMIR VASILE DEM. ZAMFIRESCU Director editorial: MAGDALENA MĂRCULESCU Coperta: FABER STUDIO Redactor: VICTOR POPESCU Director producţie: CRISTIAN CLAUDIU COBAN Dtp: FLORIN PARASCHIV Corectură: ELENA BIŢU MARIA MUŞUROIU Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MARCUS, DONALD M. Riscuri din inconştient: O psihanaliză văzută dinspre ambele părţi ale divanului / Donald M. Marcus şi „Hope“; trad.: Andreea C. Talmazan. – Bucureşti: Editura Trei, 2018 Conţine bibliografie ISBN 978-606-719-903-1 I. Talmazan, Andreea C. (trad.) 159.964.2 Titlul original: TAKING RISKS FROM THE UNCONSCIOUS: A PSYCHOANALYSIS FROM BOTH SIDES OF THE COUCH Autori: Donald M. Marcus și „Hope“ Translated from the English Language edition of Taking Risks from the Unconscious: A Psychoanalysis from Both Sides of the Couch, by Donald M. Marcus and “Hope”, originally published by Jason Aronson, Inc., an imprint of The Rowman & Littlefield Publishing Group, Inc., Lanham, MD, USA. Copyright © 2007 by Donald M. Marcus and “Hope“ Translated into and published in the Romanian language by arrangement with Rowman & Littlefield Publishing Group, Inc. All rights reserved. Copyright © Editura Trei, 2018 pentru prezenta ediţie C.P. 27‑0490, Bucureşti Tel./Fax: +4 021 300 60 90 e‑mail: comenzi@edituratrei.ro www.edituratrei.ro ISBN: 978-606-719-903-1


Dedicaţie din partea lui Donald Marcus: Tuturor acelora de la care am avut de învăţat, în special pacienţilor mei din trecut, prezent şi viitor, soţiei mele şi fiicelor mele care m‑au încurajat să fiu mai degrabă prezent şi sensibil din toată inima, decât să joc acel rol perfect pe care îmi închipuiam că pacienţii îl aşteaptă de la mine. Dedicaţie din partea lui Hope: Soţului meu, celui mai dulce vis al meu, cel care m‑a învăţat ce înseamnă sacrificiul din iubire şi acceptarea a tot ceea ce ne aduce viaţa. Şi lui Don: Îţi mulţumesc că nu ai interpretat. Îţi mulţumesc pentru autenticitate.


Cuprins

9

Introducere

13

1. Consideraţii etice

20

2. Încrederea în inconştient

27

3. Analistul

34

4. Pacienta

45

5. Analiza

58

6. Îmi asum primul risc

93

7. Vinovăţia

96

8. Asumându‑ne şi mai multe riscuri

112

9. Riscând iubirea

122

10. Perioada de încheiere

140

11. Comentariu

143

12. Factorii terapeutici (observaţiile lui Hope)

Riscuri din inconştient § Cuprins


8

162

13. Înainte‑după (observaţiile lui Hope)

183

14. Post‑scriptum şi post‑analiză

201

15. Recunoştinţa

204

Bibliografie

DONALD M. MARCUS ŞI „HOPE“


Introducere Când două personalităţi intră la un nivel inconştient într‑o rela‑ ţie afectivă, aşa cum se întâmplă în psihanalizele bune, turbulen‑ ţele emoţionale sunt inevitabile (Bion 1993). O funcţie importantă a analistului este aceea de a păstra aceste turbulenţe emoţionale în cabinet, în aşa fel încât să poată fi trăite, numite şi gândite. Per‑ turbările emoţionale pot fi atât de înspăimântătoare, încât oricare dintre participanţi, sau ambii, îşi poate dori să încheie fie printr‑o acţiune, fie prin întreruperea relaţiei. Cazul prezentat în această carte este unul în care ambele părţi şi‑au asumat riscurile nece‑ sare pentru menţinerea legăturii, iar acele riscuri au fost tocmai cele care par să fi fost responsabile pentru rezultatul extraordinar de bun al analizei. Materialul din această lucrare este o încercare de a exprima esenţa acestei experienţe aşa cum a fost trăită, din punctul de vedere al celor doi, psihanalist şi pacientă. În mod curios, într‑o căutare în arhivele Psychoanalytic Electronic Publishing (PEP), nu am găsit nicio comunicare a unor analize care să conţină comenta‑ rii atât din partea analistului, cât şi din partea pacientului. Cunosc doar patru cărţi în care sunt prezentate şi perspectivele pacienţilor, dar această carte este diferită prin faptul că a fost rezultatul unui

Riscuri din inconştient § Introducere


10

efort concertat. În timp ce eu, în calitate de analist, intenţionasem să scriu despre analiza acestei persoane, datorită nenumăratelor mele intervenţii neortodoxe cu rezultate deosebite şi îmbucurătoare pentru amândoi, impulsul de a scrie împreună a venit din partea fostei mele paciente (şi ea analistă), la un an după încheierea for‑ mală a analizei. După încheiere, mai luasem doar o singură dată legătura. Am avut un schimb de scrisori în vacanţa de Crăciun, la patru luni după finalul analizei. Acest schimb de scrisori a surprins spiritul întregii noastre analize. Într‑o misivă, datată 19 decembrie 1999, Hope scria: Îţi doresc din inimă o vacanţă minunată. Aflu despre tine din când în când, şi mă linişteşte să ştiu că vieţile noastre continuă să se împletească. Am aceeaşi încântare legată de splendidul final al analizei. Le spun tuturor că analiza poate fi cu adevărat un act artistic complet, un cerc perfect. Sunt foarte mulţumită şi recunoscă‑ toare. Recent am avut chiar un vis în care mă întâlneam cu dr. K (analistul ei precedent) şi în care îi explicam, fără amărăciune, ce credeam că mersese greşit între mine şi el şi ce voiam să aud de la el. În timp ce pleca, i‑am luat faţa în palmele mele şi i‑am spus: „Acum ai grijă de tine şi fii autentic!“ Mă simt oarecum liberă în prezent să mă împac cu el şi mă gândesc că nu voi rata bucuria unei astfel de oportunităţi. Îţi mulţumesc! Cu bine.

I‑am răspuns şase zile mai târziu: Îţi mulţumesc pentru frumoasa scrisoare. Aşa cum adesea se întâmpla şi în timpul petrecut împreună, mesajul a venit din minte către inimă, acolo unde mă impresiona şi avea un efect

DONALD M. MARCUS ŞI „HOPE“


vindecător. Mă întrebasem recent cum e starea ta emoţională şi dacă finalul terapiei a fost cu adevărat atât de bun pe cât amân‑ doi credeam că a fost. Cumva, ai reuşit să îmi oferi exact acel lucru pe care îl căutam. Mintea mea teoretică n‑ar fi de acord, dar inima mea crede că tu mi‑ai trimis un cadou minunat, care să mă încurajeze să îndrăznesc să fiu cât mai bun cu putinţă. La fel ca în cazul dr‑ului K din visul tău, m‑ai ajutat să fiu autentic. Îţi sunt profund recunoscător.

11

Abia aşteptam să începem să scriem împreună, dar mi‑am dorit să treacă cel puţin cinci ani, astfel încât să fim destul de siguri că rezultatele s‑au menţinut şi să permitem minţilor noastre inconşti‑ ente să reflecteze asupra acestui lucru. Cum era de aşteptat, după trei ani şi jumătate de la încheierea analizei, am fost invitat să pre‑ zint o lucrare la o conferinţă, iar ceea ce plănuisem să scriem părea să fie ideal pentru acest eveniment. Deşi ideea iniţială era să scriem articolul împreună, când timpul lui Hope a fost limitat de boala soţului ei, am hotărât să redactez eu lucrarea, iar Hope să adauge amintirile şi comentariile sale, oriunde considera că este potrivit. Hope avea dreptul aprobării versiunii finale a textului A făcut puţine modificări. Mi‑a corectat câteva greşeli şi a folosit un pseu‑ donim pentru a proteja identitatea, atât a ei, cât şi a persoanelor la care se face referire în materialul clinic. Versiunea iniţială a ieşit lungă, de aproximativ 100 de pagini, şi trebuia scurtată pentru prezentare. În această carte, am reintrodus mare parte din conţinutul tăiat şi am adăugat trei vignete clinice de care uitasem în prima variantă a redactării. În plus, am adăugat o parte finală care conţine extrase din schimbul nostru de e‑mailuri, care permite cititorului accesul la starea curentă a lui Hope, acum,

Riscuri din inconştient § Introducere


12

la aproape trei ani de la prima prezentare a articolului. Merită să menţionez că noi doi nu am mai avut nicio întâlnire faţă în faţă de la încheierea analizei. Comunicarea noastră a constat în câteva convorbiri telefonice şi multe e‑mailuri. Planul acestei cărţi este simplu. Începem cu un capitol de consi‑ deraţii etice, despre un analist care scrie împreună cu o fostă paci‑ entă. Apoi, fiecare ne prezentăm, spunem cum ne‑am întâlnit şi cum ne‑am ales unul pe celălalt. Vor urma vignetele, după notiţele mele. Acestea au fost toate scrise din memorie, de obicei în ziua în care avea loc şedinţa. Nu am încercat să îmbunătăţesc retrospec‑ tiv calitatea muncii analitice, aşa cum era reflectată în însemnările mele. Falsificarea, dacă a apărut vreuna, vine din scrierea iniţială a gândurilor. Toate notiţele sunt prezentate, pe cât a fost posibil, într‑o ordine cronologică aproximativă. Nimic nu a fost omis din ceea ce fusese menţionat în notele mele. Nu am niciun dubiu că au existat şi părţi din umila mea muncă ce nu şi‑au găsit drumul spre însemnările mele, dar am surprins suficient cât să ofere citi‑ torului o idee despre ce s‑a întâmplat. Amândoi, pacienta şi cu mine, vom comenta însemnările, într‑un efort de a lămuri ceea ce fiecare crede că s‑a întâmplat în acele şedinţe. După aceea, fiecare dintre noi va încerca să înţeleagă ce a fost transformator legat de această analiză. La finalul cărţii, veţi găsi extrasele din schimbul nostru de e‑mailuri.

DONALD M. MARCUS ŞI „HOPE“


1

Consideraţii etice De fiecare dată când un analist decide să facă publică munca sa, el trebuie să evalueze beneficiile pe care le poate obţine, pe de o parte, şi răul pe care îl poate produce pacientului, pe de altă parte. Începând cu Freud, s‑a acceptat ideea că progresul în domeniu impune analiştilor să‑şi prezinte munca în mod onest, astfel încât colegii să o poată evalua. De regulă, autorul făcea mici schimbări, pentru a ascunde identitatea pacientului, dar dinamica esenţială era păstrată. Autorul nu simţea nevoia de a obţine consimţământul pacientului. Timp de mulţi ani analiştii au scris despre pacienţi fără să le ceară permisiunea, şi acest lucru a fost pur şi simplu acceptat ca fiind modul standard de a proceda. Nimeni nu a acordat atenţie efectului potenţial dăunător pentru acei pacienţi care ar fi citit des‑ pre ei înşişi. În ultimii ani, când drepturile pacientului au devenit un subiect important, cei mai mulţi terapeuţi, dar nu toţi, în mod obişnuit cer consimţământul pacientului. Oricum, aşa cum remar‑ cau mai mulţi analişti (Aron 2000, Gabbard 2000, Goldberg 1997, Kantrowitz 2006, Stoller 1998, Tuckett 2000), un acord informat veri‑ tabil nu poate fi posibil din cauza naturii transferului. În articole atent argumentate, Gabbard (2000) şi Kantrowitz (2006) sugerează că este bine ca pentru fiecare pacient în parte să se decidă pe baza

Riscuri din inconştient § Consideraţii etice


14

unor considerente individuale. În studiul său asupra pacienţilor care ulterior au devenit analişti, Kantrowitz a aflat că, atunci când pacienţii au citit despre ei în lucrări tipărite, faptul că li se ceruse permisiunea nu garanta că pacientul nu va regreta mai târziu că a oferit‑o. Kantrowitz conchidea: „Faptul că acordul este obţinut în cazul anumitor perechi pacient–analist şi în altele nu are mai puţin de‑a face cu ideea în sine de a scrie despre acel pacient şi ţine mai mult fie de dinamica perechii, fie uneori de o problemă mai generală pe care analistul o are în privinţa limitelor personale“. Într‑o lucrare inovatoare la timpul său, Stoller (1988) afirma: „Ar fi mai bine, din punct de vedere etic şi ştiinţific, ca pe tot p­arcursul procesului de scriere a lucrării să permitem pacienţilor noştri să treacă în revistă însemnările pe care le‑am făcut despre ei“. În plus, scria: „Nu ar trebui să scriem despre pacienţii noştri fără permi‑ siunea lor şi fără a avea opinia lor asupra aspectelor pe care le descriem“. Stoller pleda pentru o colaborare în care cititorului să‑i fie prezentate două puncte de vedere, astfel încât să poată să‑şi for‑ meze propria opinie. Deşi nu ştiam de articolul lui Stoller în peri‑ oada în care scriam, asta este ceea ce Hope şi cu mine am încercat să facem. Din moment ce impulsul iniţial de a scrie împreună a venit de la Hope, consimţământul informat nu părea să fie o pro‑ blemă. Hope a revizuit tot ce am scris, corectând erorile (factuale) şi făcând schimbări pe care le‑a simţit necesare pentru a‑şi proteja intimitatea. Opiniile sale sunt prezentate pe tot parcursul cărţii. Am căutat şi alte scrieri psihanalitice după care să ne ghidăm, dar nu am putut găsi decât patru cărţi (nu articole pentru reviste de specialitate) pe care pacientul şi analistul le scriseseră împreună. Două dintre cele patru priveau terapia cu un pacient psihotic. Prima, Two Accounts of a Journey through Madness a lui Mary Bar‑ nes (Barnes şi Berke 2002), spune povestea însănătoşirii unei femei

DONALD M. MARCUS ŞI „HOPE“


schizofrenice cu ajutorul terapiei dedicate şi grijulii realizate de dr. Berke, care şi‑a sprijinit pacienta pe tot parcursul vieţii. Pacienta şi terapeutul pare că au colaborat bine la scrierea cărţii, dar nu am putut găsi nicio menţionare a modului în care scrisul împreună le‑a afectat relaţia. Ceea ce pot spune este că acest demers pare a fi mai curând unul dintre multiplele aspecte ale muncii lor. Cartea lui Daniel Dorman Dante’s Cure: A Journey Out of Madness (2003) este de asemenea despre o frumoasă şi delicată terapie a unei femei suferinde de schizofrenie. Dorman a scris o carte în care pacienta este citată cu generozitate. La un moment dat, au şi susţinut o lucrare comună în faţa unei audienţe formate din spe‑ cialişti în domeniul sănătăţii mentale. În ambele cărţi nu a existat nicio încercare de a ascunde identitatea pacientelor care au colabo‑ rat la procesul de scriere. A treia carte, de Irvin D. Yalom şi „Ginny Elkin“ (un pseudo‑ nim) (2009), este diferită prin faptul că spune povestea unei tinere scriitoare aspirante, aflată în lipsă de inspiraţie, care nu plăteşte în bani terapia sa săptămânală, ci prin faptul că scrie despre experi‑ enţa sa după fiecare întâlnire, imediat după ce a avut loc. Yalom a scris şi el propria viziune despre şedinţe, dar niciunul dintre ei nu a văzut însemnările celuilalt în cele şase luni de după începerea terapiei. Yalom a ales acest mod de a lucra pentru a‑şi forţa paci‑ enta să scrie. Doar după finalul terapiei, cele două viziuni asupra acestui proces au fost aduse de soţia lui Yalom în forma unei cărţi. Colaborarea a fost un aspect important al terapiei. Efortul comun pentru scrierea cărţii nu a afectat relaţia paci­ ent–terapeut în aceste trei cazuri, dar ar fi fost oare la fel dacă terapia ar fi fost o psihanaliză? Într‑o carte recentă, editată de Schachter (2005), şapte psihanalişti au fost rugaţi să scrie relatări de cazuri, apoi să îşi roage pacienţii să le citească şi să le discute pe

15

Riscuri din inconştient § Consideraţii etice


16

larg. Doi analişti au simţit că nu îndrăznesc să pericliteze analizele cerându‑le pacienţilor să citească rapoartele, şi, din cinci pacienţi cărora li s‑a cerut să scrie comentarii, unul a refuzat. Astfel, cartea conţine şapte relatări de caz, de la şapte analişti diferiţi, incluzând şi comentariile a patru pacienţi care au fost rugaţi (şi au acceptat) să discute relatarea analistului lor. Este de remarcat că aici mai apare o intervenţie suplimentară, pentru a ascunde identităţile, prin care niciun analist‑autor nu poate fi identificat (tot ce ştim despre fie‑ care este că e unul dintre cei şapte analişti), ceea ce face aproape imposibilă stabilirea de legături între pacient şi analist. Pentru acei pacienţi care au citit relatările cazurilor lor şi care au şi răspuns, colaborarea cu analiştii lor a fost o experienţă pozitivă. Dacă pre‑ supunem că cei doi analişti care au ales să nu‑şi roage pacienţii să participe la acest studiu au judecat corect şi, de asemenea, dacă asumăm că pacientul care a fost invitat să participe, dar a refuzat, a luat o decizie înţeleaptă, rezultă că fiecare decizie trebuie luată pe baze individuale, plecând de la mai mulţi factori, care includ cei doi participanţi, compatibilitatea lor şi gradul de succes al ana‑ lizei. Hope şi cu mine am avut o compatibilitate deosebit de bună în travaliul analitic care a fost valoros pentru amândoi. Este de înţeles că am putut scrie împreună într‑un mod care să ducă la o continuă creştere. Într‑o analiză de succes, când transferul şi contratransferul sunt analizate, relaţia terapeutică este înlocuită de o relaţie reală între cele două părţi, iar această relaţie defineşte cine sunt cei doi cu adevărat. Experienţa mea de psihanalist şi supervizor mă învăţase că, în toate analizele de succes, se dezvoltă o legătură puternică de iubire, care rămâne şi după încheierea analizei. Când şi pacientul este un analist sau un viitor analist, aşa cum era şi Hope de fapt, există întotdeauna întrebarea: Care ar putea să fie cel mai bun tip

DONALD M. MARCUS ŞI „HOPE“


de relaţie postanalitică? Unii pacienţi‑analişti oferă un cadou de despărţire analistului şi nu mai au niciun interes pentru un contact viitor, deşi se întâlnesc uneori la activităţile societăţilor psihana‑ litice. Alţii colaborează după aceea sau chiar devin prieteni. Pare să nu existe un unic drum „corect“, fiecare diadă trebuind să‑şi găsească propria cale. În această perioadă în care am scris împreună, soţul lui Hope a fost diagnosticat cu un cancer în stadiul IV, netratabil, care creştea încet. Mai bine de patru ani, ea a petrecut din ce în ce mai mult timp având grijă, cu dragoste, de nevoile lui fizice, emoţionale, spiritu‑ ale şi în cele din urmă cognitive, după ce el a început să fie afectat de demenţă. Mă simt onorat şi profund impresionat de faptul că a împărtăşit această experienţă cu mine, în calitate de prieten. Nu am de unde să ştiu dacă scrisul împreună şi împărtăşirea experi‑ enţei apărute odată cu boala în stadiu terminal a soţului ei n‑ar fi interferat în cazul în care Hope şi‑ar fi dorit să revină şi să continue analiza. Dar amândoi credem că nu ne‑am compromis relaţia. Aşa cum zice şi Hope:

17

Limitele dintre pacient şi analist rămân importante după analiză şi pentru totdeauna. Experienţa analitică şi relaţia transferenţi‑ ală sunt ceva sacru în care trebuie să ne încredem, chiar şi când survine o lărgire a relaţiei colegiale, aşa cum este cazul nostru. Cred că aceasta are de‑a face cu necesitatea unei limite ferme, dar flexibile, pentru a putea realiza munca analitică în deplină siguranţă.

Problema confidenţialităţii este în mod special importantă atunci când pacientul este la rândul său analist. De regulă, este uşor de gestionat acest lucru prin schimbarea unor detalii precum vârsta,

Riscuri din inconştient § Consideraţii etice


18

sexul şi ocupaţia. Dacă am fi intervenit astfel, am fi putut crea dis‑ torsiuni care ar fi fost destul de derutante. Din acest motiv, cu toate că Hope alesese un pseudonim, iar colegii nu au fost numiţi, nimic altceva nu este schimbat. Suntem conştienţi că aceia care o cunosc foarte bine pe Hope ar putea deduce cine este. Pe de altă parte, ne aşteptăm ca interesul cititorului să se îndrepte îndeosebi către tra‑ valiul analitic în sine, realizat aproape exclusiv în „aici‑şi‑acum“‑ul şedinţei. Poate că cea mai mare îngrijorare pentru autorii de texte de specialitate este alegerea mea de a‑i răspunde lui Hope din incon‑ ştient, cel mai adesea fără a‑mi procesa răspunsul cu mintea con‑ ştientă. Acest mod de lucru a condus la o mai mare dezvăluire de sine din partea mea. Despre dezvăluirea de sine am scris pe larg de curând, când mi‑am făcut cunoscută poziţia într‑un mod foarte clar (Marcus 1998). Conchideam atunci că autodezvăluirea este potri‑ vită dacă apare ca un răspuns direct pentru analizand, dar că nu trebuie folosită pentru a proiecta suferinţa analistului către paci‑ ent. Într‑un anumit grad, această carte este o extindere a ideilor formulate în acea lucrare. Poate fi şocant pentru cititor faptul că am ales să‑mi exprim deschis sentimentele de frustrare, furie, iubire şi dorinţă faţă de Hope. Unii analişti, precum Gabbard (1998), cred că exprimarea sentimentelor, de dorinţă în mod special, este foarte riscantă. Deşi Gabbard poate fi îndreptăţit să aplice acest lucru cu anumiţi pacienţi, sper ca în această carte să arăt că, în munca cu alţi pacienţi, precum Hope, răspunsul emoţional al analistului, expri‑ mat direct, este o parte esenţială din analiză. În special este vorba de adevărul legat de sentimentele de dorinţă, care ne determină pe noi, analiştii, să ne simţim inconfortabil. Pentru a realiza acest tip de analiză avem nevoie de propria noastră analiză, care să ofere o cunoaştere de sine vitală şi o putere de caracter, în aşa fel încât să fim convinşi că nu vom trece la act propriile noastre dorinţe. Ceea

DONALD M. MARCUS ŞI „HOPE“


ce încerc să subliniez este că mintea noastră inconştientă ştie mult mai multe decât ştim conştient şi, în ciuda riscurilor percepute, fap‑ tul de a răspunde direct din inconştient se poate dovedi un aspect al tehnicii analitice care poate fi valoros pentru mulţi pacienţi, în mod particular pentru aceia pentru care tehnica analitică obişnu‑ ită a eşuat. Las în seama cititorului să evalueze pentru sine această muncă. În legătură cu etica profesională, Hope scria:

19

Extrem de mult din etica noastră profesională este construit în jurul a ceea ce nu ar trebui să facem. În mod particular iubirea dintre pacient şi analist pare să fie interzisă, cel puţin implicit, în cadrul dogmei psihanalitice. Cu toate acestea, să fim iubiţi şi acceptaţi aşa cum suntem este ceea ce toţi căutăm, conştient sau inconştient, când venim la analiză, în timp ce sperăm că iubirea noastră nu va fi exploatată, respinsă, ignorată şi că nu va produce suferinţă în tot acest timp. Poate că etica noastră profesională are nevoie, de asemenea, să fie formulată în jurul întrebării legate de cum să ne iubim pacientul şi cum să pri‑ mim iubirea lui într‑un mod în care fiecare parte să se simtă în siguranţă şi devotată unei analize în care caută adevărul despre experienţa lor împreună, cu toată consideraţia pentru nevoia pe care pacientul ar putea‑o avea, de a afla, în ritmul său, lucruri dificile despre sine. Cu siguranţă, focalizarea muncii noastre a fost pe eliberarea capacităţii mele de a iubi.

Riscuri din inconştient § Consideraţii etice


2

Încrederea în inconştient Freud (1915/2010) susţinea că, pentru a putea explica visele şi actele ratate, în plus faţă de sistemul de gândire conştient (Cs), care include şi preconştientul (Pcs), adică ceea ce nu este conştient, dar poate fi cu uşurinţă conştientizat, trebuie să mai existe încă un sis‑ tem, unul inconştient (Ics). El credea că majoritatea conţinuturilor inconştientului constau în reprezentanţi ai instinctelor, pe care le‑a numit „Se“, deşi mai târziu a recunoscut că o parte din Eu şi Supraeu este, de asemenea, inconştientă. Tehnicile moderne de imagistică cerebrală demonstrează că într‑adevăr creierele noastre creează sti‑ muli afectivi în două direcţii, una conştientă şi alta inconştientă, iar psihologii evoluţionişti (Langs 1996) au atras atenţia asupra valorii de supravieţuire (în sens darwinist) a acestui fenomen. Pentru că procesarea inconştientă a stimulilor afectivi nu necesită evaluare şi judecată din partea centrelor superioare ale creierului, ea este mult mai rapidă comparativ cu procesarea conştientă. Procesarea incon‑ ştientă ne permite să reacţionăm mult mai repede în faţa unui peri‑ col neaşteptat, ceea ce a reprezentat un mare avantaj al strămoşilor noştri din era primitivă. Şi să nu uităm că organele noastre senzo‑ riale preiau mai mulţi stimuli decât am putea noi procesa în mod conştient. Fără sistemul nostru inconştient de procesare a stimulilor,

DONALD M. MARCUS ŞI „HOPE“


volumul mare de informaţii ar copleşi mintea noastră conştientă. Klein (2008), urmându‑l pe Freud, a subliniat faptul că fantasmele bebeluşilor, în special fantasmele de distrugere, ca reprezentanţi ai instinctelor, produc, prin intermediul identificării proiective, o anxi‑ etate crescută în urma distrugerii bunătăţii persoanei de îngrijire, conducând la fricile paranoide faţă de persoana de îngrijire care a fost distrusă. Bion (1993), acceptând ideea identificării proiective a lui Klein, a mers mai departe, sugerând că bebeluşul ar avea nevoie să proiecteze teroarea sa în mintea mamei, care ar putea procesa sentimentele insuportabile şi i le‑ar putea înapoia bebeluşului într‑o formă tolerabilă. În viziunea sa, în acest caz, identificarea proiec‑ tivă nu ar fi distructivă, ci comunicativă. De asemenea, el remarca că identificarea proiectivă poate merge şi în direcţie inversă, de la părinte la copil, ceea ce ar putea să crească anxietatea copilului. Psihiatrii pediatri, precum Cramer (1997), au demonstrat cum o mamă poate proiecta în copil imaginea propriei mame distructive, iar apoi să perceapă ca ostilitate avansurile iubitoare ale bebeluşu‑ lui. Este de aşteptat că unui astfel de copil îi va fi teamă că iubirea sa ar putea fi distructivă. De asemenea, şi psihanaliştii sunt într‑o poziţie în care pot proiecta în pacient. Bion (1967) recomanda ca un analist să intre într‑o stare psihică pe care o numea „reverie“, ocolind amintirea şi dorinţa, astfel încât să intuiască ce apare nou în şedinţă. El credea că minţile noastre au nevoie de adevăr şi îl caută în modul în care corpul nostru caută hrana şi apa. Pentru mine aceasta înseamnă că, indiferent cât de „rezistent“ este pacientul, întotdeauna există acolo o parte sănătoasă din el, care vorbeşte încet sau codat, încercând să ne comunice ade‑ vărul. Pacienţii noştri, în inconştientul lor, întotdeauna ştiu adevă‑ rul experienţei lor, chiar dacă le este teamă sau sunt incapabili să îl pună în cuvinte.

21

Riscuri din inconştient § Încrederea în inconştient

Profile for Editura Trei TREI

Riscuri din inconștient - Donald M. Marcus  

The first pages from the book. Copyright © Editura TREI 2018. www.edituratrei.ro

Riscuri din inconștient - Donald M. Marcus  

The first pages from the book. Copyright © Editura TREI 2018. www.edituratrei.ro

Advertisement

Recommendations could not be loaded

Recommendations could not be loaded

Recommendations could not be loaded

Recommendations could not be loaded