CAPITOLUL UNU Taylor
Pentru toți cei care m-au făcut zgârcită în trecut...
Ce ziceți acum, fraierilor?
Din salariul unei învățătoare de clasa a doua, doar punând bani deoparte și raționalizând resursele timp de câțiva ani, mi-am putut permite această casă de pe plajă cu adevărat luxoasă pentru șase zile întregi. Bijuteria de un alb imaculat și cu ferestre sclipitoare se află chiar pe coasta Cape Cod, are o verandă panoramică și o pasarelă ce coboară direct către o plajă parțial privată. Degetele mele de la picioare dansează deja, așteptând să mă cufund în nisip, în timp ce soarele din New England îmi bronzează pielea albă și, cel mai important dintre toate, fratele meu mai mic are parte de o schimbare de peisaj, pentru a-și vindeca inima frântă.
Trăgând geamantanul cu o mână, ținând cheia de la casă în cealaltă, gata s-o introduc imediat în încuietoare, mă uit peste umăr și văd cum trăsăturile frumoase ale lui Jude se însuflețesc din nou.
— La naiba, Taylor! Cred că a meritat să rupi șervețelele în două.
— Nimeni nu are nevoie de un șervețel întreg dacă mănâncă suficient de atent, îi răspund eu veselă.
— N-am ce să zic. Nu când ne-ai asigurat această priveliște.
Jude își aranjează placa de surf sub braț.
— Așadar, cineva deține acest loc și îl închiriază? Nu-mi pot imagina pe cineva care să nu vrea să locuiască aici tot timpul anului.
— Ai fi surprins. Majoritatea caselor de pe strada asta sunt închiriate.
Dau din cap spre o casă aproape identică de pe cealaltă parte a străzii înguste, cu acoperiș din șindrilă și hortensii mov în toată curtea din față.
— M-am uitat și la aia, dar nu avea cadă cu picioare.
— Doamne! zice el tărăgănat și sarcastic. Practic, am fi fost ca în cort. Îi scot limba peste umăr, mă opresc în fața intrării și bag cheia în încuietoare, întorcând-o cu un entuziasm tot mai mare.
— Vreau ca totul să fie perfect. Meriți o vacanță frumoasă, Jude.
— Și tu, T? întreabă fratele meu.
Dar eu deja intru și... oh. Oh, da. Este tot ce a promis proprietarul și chiar mai mult. Ferestre panoramice cu vedere la Atlanticul agitat, o pantă acoperită cu iarbă de mare și flori sălbatice, care coboară spre oceanul de culoarea safirului. Tavane înalte cu grinzi, un șemineu care se aprinde la simpla apăsare a unui buton, canapele mari și primitoare și decor de bun gust, cu tematică nautică. În aer se simte chiar și... un parfum pe care nu-l pot identifica, dar care are o aromă puternică. Și partea cea mai bună, oceanul cântă o melodie blândă, ce poate fi auzită oriunde în casă.
— Nu mi-ai răspuns, mormăie Jude, sprijinindu-și placa de perete și împungându-mă în coaste. Nu crezi că și tu meriți o vacanță frumoasă?
Un an de cursuri pe Zoom cu copiii care se jucau în secret Minecraft?
Apoi direct într-un alt an în care a trebuit să aduci la zi o clasă nouă, acoperind practic materia din doi ani? Meriți o călătorie în jurul lumii în acest moment.
Probabil chiar merit această vacanță. Plănuiesc s-o savurez, dar mă simt mult mai confortabil concentrându-mă pe Jude. La urma urmei, e fratele meu mai mic și e treaba mea să am grijă de el. Așa a fost de când eram copii.
— Am uitat să te întreb dacă ai primit vreun semn de la mama sau de la tata în ultima vreme?
E o întrebare după care întotdeauna îmi țin respirația.
— Erau în Bolivia ultima dată când am vorbit cu ei.
— Sunt încă acolo, cred. Potențiale revolte la orizont și ei golesc muzeul național, pentru orice eventualitate.
De Ziua carierei, părinții noștri erau întotdeauna cei care aveau cel mai ciudat job. Oficial, sunt arheologi, dar acest titlu este mult mai plictisitor decât îndatoririle lor reale, care includ să fie angajați de
guverne străine pentru a proteja și conserva arta în perioade de tulburări civile, când comori neprețuite ar putea fi distruse. Inevitabil, de Ziua carierei, un copil din primul rând spunea: „Sunteți cam ca Indiana Jones“, iar părinții mei – care erau pregătiți pentru asta – urlau: „Șerpi! De ce trebuie să fie mereu șerpi?“ Perfect sincronizați.
Sunt niște oameni fascinanți.
Doar că nu-i cunosc foarte bine.
Dar mi-au dăruit cea mai prețioasă comoară a vieții mele, iar în clipa asta e întins pe cea mai apropiată piesă de mobilier, cum face de obicei, găsindu-și locul fără efort peste tot pe unde merge, în pulover și șlapi Birkenstock.
— Ia tu camera cea mai mare, bine? cască el, trecându-și degetele bronzate prin părul blond închis răvășit.
Când dau să protestez, duce mâna la gură și mimează un fermoar, în semn că ar trebui să tac.
— Nu e discutabil. Nici măcar nu mi-am permis să contribui la acest sejur. Tu iei dormitorul principal.
— Dar după tot ce s-a întâmplat cu Bartholomew...
O umbră îi traversează fața.
— Sunt bine. Nu trebuie să-ți faci atâtea griji pentru mine.
— Cine spune? zic eu adulmecând aerul și trăgându-mi geamantanul spre bucătărie.
Serios, ce e cu mirosul ăsta? E ca și cum... un ospăț ar fi fost pregătit în bucătărie foarte recent și usturoiul și condimentele încă persistă în aer. Jude ațipește...
Râd în hohote când sforăitul lui mă întrerupe. Fratele meu ar putea adormi pe aripa unui 747, în timpul zborului. Pe când eu trebuie să urmez un ritual de noapte foarte specific, cu întinderi, și exfolieri, și cu plasarea precisă a pernei, ca să am parte doar de patru ore de somn. Poate că valurile mă vor adormi cât timp sunt aici. Sper.
Cu o expirație plină de speranță și ridicându-mi umerii, pliez mânerul geamantanului cu roți și îl ridic la piept, iar balerinii mei de învățătoare mă poartă în sus pe scări. Cada de baie cu picioare îmi strigă numele de când am văzut-o pe internet, în fundalul uneia dintre poze. Nu era specificată, așa cum ar fi trebuit. În apartamentul meu din Hartford, Connecticut, există doar o cabină de duș, iar eu visez la băi.
Câteva dintre conturile pe care le urmăresc pe Instagram sunt dedicate ritualurilor de lux din timpul băii, inclusiv cele ale unor oameni care mănâncă mese complete în timp ce sunt scufundați în apă fierbinte cu spumă. Spaghete și chifteluțe, chiar acolo, în spumă. Nu sunt sigură că voi merge vreodată atât de departe cu baia, dar le respect entuziasmul.
Dormitorul principal este mare și primitor, decorat și el în stil nautic paleta de culori fiind formată din crem, alb și albastru deschis. Deși era soare când am ajuns, norii îl acoperă acum, întunecând pereții. Liniște.
Este atât de liniște. Patul mă invită să trag un pui de somn, însă numai o avertizare de uragan mă va împiedica să fac baia la care am visat săptămâni întregi.
Când intru, nici măcar nu mă sinchisesc să-mi rețin țipătul când văd cada din colțul îndepărtat, luminată de o fereastră panoramică de la podea la tavan.
Îmi las geamantanul chiar în fața ușii, îmi arunc pantofii din picioare, cu emoții furnicându-mi pe șira spinării... deși... mirosul ăsta înțepător se simte și la etaj? Nu e ciudat? Poate că fostul chiriaș era genul care mânca în cadă și a lăsat din greșeală mâncarea să putrezească acolo.
Hmm. Restul casei este impecabil. Ceva nu se potrivește.
Trebuie să fie un șoarece sau un șobolan mort undeva în perete, dar nu o să las asta să ne împiedice să ne simțim bine. Îl voi suna doar pe proprietar și îi voi cere să trimită o firmă de deratizare. O problemă minoră pe radarul general al vacanței, care va fi rezolvată imediat. Jude nici măcar nu va trebui să se trezească din moțăiala lui.
Cada cu picioare îmi face cu ochiul din partea cealaltă a băii și deja aud zgomotul alb al apei care curge. Pot vedea deja aburul care se ridică și aburește geamul. Poate că reușesc să fac o baie scurtă, înainte să-l sun pe proprietar în legătură cu mirosul?
De probă, închid ușa de la baie iar mirosul se estompează semnificativ. E timpul pentru baie.
Dansez ușor în drum spre cadă, deschid robinetul de apă caldă și oftez, privind spre plaja puțin populată. Cel mai probabil, toată lumea e acasă, recuperându-se după 4 iulie, care a fost ieri. Tarifele de închiriere au fost semnificativ mai mici după 4 iulie, iar fratele meu extrem de popular avea oricum mai multe grătare la care trebuia să participe în
weekendul prelungit, așa că sosirea în ziua de 5 iulie – o zi de marți – a fost convenabilă pentru amândoi.
Cu cada pe jumătate plină, mă întorc repede în dormitor, să-mi dau jos hainele și să le pun frumos pe pat, să le pot duce în coșul cu rufe imediat ce despachetez totul. Ținându-mi respirația din cauza mirosului, dau să mă întorc la baie, când îmi vine în minte ceva important. Am găsit această casă pe StayInn.com, iar în partea de sus a listei de verificare pentru chiriași era următorul lucru: la sosire, asigurați-vă întotdeauna că alarmele de incendiu și de CO2 funcționează.
— Mai bine o fac înainte să uit... murmur eu, aruncând o privire spre tavan, deși detectoarele sunt probabil pe hol.
Două găuri mici.
Sunt două găuri mici în cornișă.
Nu. Nu, nu se poate. Probabil că îmi imaginez.
Mi se face pielea de găină și îmi încrucișez brațele peste sâni. Încep să-mi simt pulsul în tâmple și mă trec fiori. Un răspuns condiționat la surpriză, asta-i tot. Sunt sigură că e doar locul unde au fost înfipte cuiele în cornișă. Cu siguranță nu sunt niște găuri prin care se uită cineva. La naiba, știam eu că merg prea departe cu podcasturile mele despre crime. Acum totul mi se pare o situație de viață și de moarte. Începutul unui caz de crimă macabră, pe care, inevitabil, polițiștii o vor considera cea mai gravă pe care au văzut-o în cariera lor de douăzeci de ani.
Nu asta se întâmplă aici. Ăsta nu-i un nou episod din Etched in Bone. Keith Morrison, de la Dateline, nu este naratorul acestui mic atac de panică.
Aceasta este doar viața mea simplă și plictisitoare. Sunt doar o fată care încearcă să facă o baie.
Rotindu-mă, cercetez suprafața tavanului în căutarea altor găuri de aceeași mărime și nu găsesc nimic. La naiba. Bineînțeles că cele două găuri sunt pe partea camerei care dă spre centrul casei. Ar putea fi un pod sau un dulap pe partea cealaltă. Scârbos. Te rog, lasă-ți imaginația să zburde.
Totuși, acum n-o să mă mai pot relaxa, așa că închid rapid robinetul, nu fără să regret, și îmi înfășor un prosop în jurul corpului gol, întorcându-mă în spațiul de sub găuri, privindu-le cu precauție, ca și cum ar putea sări să mă muște. Am auzit despre genul ăsta de lucruri, evident.
Voyeurism1. Toată lumea a auzit. Însă nu e genul de problemă pe care te-ai aștepta s-o ai la o proprietate pe malul mării, unde chiria a costat cât salariul pe o lună. Acelea n-au cum să fie vizete. Nu se poate. Doar un defect în lemn. De îndată ce confirm acest lucru, sunt până la gât în apă fierbinte și vacanța perfectă începe fără cusur.
Înainte să apuc să mă sperii, mă aventurez pe holul din fața dormitorului, deschid debaraua alăturată și expir lung când văd că nu e niciun spion înăuntru. Deși... nu sunt nici găuri. Nu în debara. Dar există un panou detașabil, pe peretele comun. Un spațiu în care te poți târî?
Mi se face pielea de găină.
Atât de tăcută și întunecată era casa și când am ajuns? Nici măcar nu-l mai aud pe Jude sforăind. Doar picuratul îndepărtat al robinetului. Pic. Pic. Și sunetul respirației mele, accelerându-se.
— Jude? strig, iar în tăcerea deplină vocea mea sună ca o perdea care se rupe. Jude? strig mai tare.
Trec câteva secunde. Nimic.
Și apoi, pași ce urcă scările. De ce mi-e gura uscată? E doar fratele meu. Dar când mă lovesc cu spatele de perete, îmi dau seama că m-am ghemuit acolo, instinctul meu de supraviețuire pregătindu-mă să țâșnesc spre dormitor și să încui ușa. Dacă ce? Dacă vine altcineva decât fratele meu pe scări? În ce fel de film de groază cred eu că trăiesc? Calmează-te.
Părinții mei se infiltrează în revolte ca să salveze opere de artă în numele păstrării istoriei. În mod evident, curajul lor nu e o trăsătură ereditară. Două găuri mici în cornișă mi-au făcut inima să bubuie. Chiar mai puternic decât în prima zi de cursuri față în față, cu o mulțime de elevi de clasa a doua care au stat închiși în casă timp de un an, cu activitate fizică limitată.
Ai putea fi mai jalnică de atât, Taylor?
În cazul în care aveam nevoie de o confirmare a faptului că – la douăzeci și șase de ani – viața mea e prea sigură și previzibilă, iată. Un singur băț în roată și personalitatea mea orientată spre rutină este gata de autodistrugere.
Mă las să alunec pe lângă perete, când îmi apare în față Jude, căscând.
1 Practică prin care cineva obține plăcere sexuală privind pe altcineva în ipostaze intime sau dezbrăcându-se (n. red.).
— Care-i treaba?
Înghițindu-mi nervii, gesticulez vag spre debara.
— Probabil că sunt eu nebună, dar sunt două găuri lângă tavan, în dormitor. Și cred că corespund spațiului îngust de acolo de sus?
Jude e treaz acum.
— Ca niște vizete?
— Da? scâncesc eu. Sau poate e doar în capul meu?
— Mai bine să fii în siguranță, murmură el, trecând pe lângă mine în dormitor.
Cu mâinile în șolduri, se uită la găuri pentru ceva timp, înainte să-mi întâlnească privirea. Și atunci, un fior rece mi se prelinge pe șira spinării. Expresia lui este suspicioasă. Nu amuzată, așa cum speram.
— Ce naiba?
— Bun.
Răsuflu, ușor nesigură.
— Nu râzi și nu scoți în evidență vreun defect în construcție, așa cum speram.
— Nu, dar hai s-o luăm așa, T. Dacă alea sunt vizete, acum nu se uită nimeni prin ele.
Se întoarce pe hol, să stea lângă mine. Amândoi ne uităm în sus la spațiul gol de acolo.
— Dar niciunul dintre noi nu se va relaxa până când nu vom fi siguri, nu?
Scot un geamăt, viziunile despre baia mea disipându-se ca niște șuvoaie de fum.
— Ar trebui să sunăm la poliție?
Se gândește la întrebarea mea total irațională. Chiar se gândește la ea, mângâindu-și bărbia. Acesta este unul dintre motivele pentru care îl iubesc atât de mult pe Jude. Suntem frați, așa că, firește, de-a lungul anilor am avut parte de certuri și țipete, dar el e de partea mea. E de la sine înțeles. Nu mă acuză că sunt nebună. Mă ia în serios.
Lucrurile care sunt importante pentru mine sunt la fel de importante pentru el și voi face întotdeauna tot ce pot ca viața lui să fie mai ușoară, așa cum a făcut el pentru mine în absența aproape constantă a părinților noștri.
— Cred că o să scot panoul ăla și o să arunc o privire, zice Jude în cele din urmă.
— Nu-mi place.
Poate că Jude are acum peste 1,80 m înălțime, e un bărbat în toată firea, de douăzeci și trei de ani, dar va fi întotdeauna frățiorul meu – și gândul că se va confrunta sub ochii mei cu un posibil voyeur îmi provoacă greață.
— Ar trebui cel puțin să avem o armă la îndemână.
— Trebuie să-ți amintesc că am făcut jiu-jitsu timp de șase luni?
— Trebuie să-ți amintesc eu ție că ai rezistat acolo atât de mult pentru că așteptai ca instructorul să se despartă de iubitul lui?
— Era clar că se vor despărți.
— Sunt sigură că gropițele tale au ajutat la accelerarea lucrurilor.
— Ai dreptate.
Mimează un zâmbet înfiorător.
— Ele sunt adevărata armă.
Clatin din cap spre el, dar fiorii se potolesc, din fericire.
— Bun, zice el împreunându-și palmele.
— Hai să aruncăm o privire rapidă și să ne rugăm să nu găsim un borcan cu unghii sau ceva de genul ăsta.
— Sau o cameră GoPro, mormăi eu și mă sprijin de perete, acoperindu-mi fața cu mâinile.
Mă uit printre degete cum Jude se strecoară în debara, se ridică și dă laoparte panoul, lăsând să se vadă un spațiu mic. Foarte mic. Imediat însă, lumina zilei pătrunde prin cele două găuri și este imposibil să ignor faptul că distanța dintre ele este exact distanța dintre doi ochi și dau direct în dormitor. Vizete. Sută la sută.
— Oh, Doamne. Îh. Este ceva... sau cineva acolo sus?
Jude se agață de marginea spațiului și face o tracțiune rapidă.
— Nu. Nimic.
Se lasă jos.
— Doar cineva mic ar putea să încapă acolo. Sau foarte flexibil. Așa că, dacă capacitatea mea de deducție nu mă dezamăgește, spionul este o gimnastă.
— Sau o femeie mică?
Schimbăm o privire sceptică.
— Da, asta nu prea se potrivește profilului unui voyeur, nu-i așa?
Îmi trag prosopul mai strâns sub subsuori.
— Și ce facem?
— Trimite-mi datele de contact ale proprietarului. Îl voi suna.
— Oh. Nu, îl sun eu. Nu vreau ca asta să-ți strice vacanța. Du-te și dormi în continuare.
El se întoarce deja pe scări.
— Trimite-mi informațiile, T.
Nu știu de ce, dar tot nu vreau să fiu singură cu vizetele, așa că mă grăbesc după fratele meu, în prosop.
— Bine.
Îmi mușc buza.
— Cred că voi căuta în spălătorie un scăunel și niște bandă adezivă, să acopăr găurile.
El îmi face cu ochiul.
— În cazul în care voyeurul e o fantomă?
— Oh, sigur. E amuzant acum, dar, de îndată ce se întunecă, o fantomă va deveni o posibilitate foarte realistă.
— Ia cealaltă cameră, dacă vrei. Nu mă deranjează să fiu spionat de Casper.
Râd când ajungem la capătul scărilor, amândoi cotind direct în bucătărie, unde se află ușa spre spălătorie.
— Probabil că ți-ar face plăcere, îi zic.
— Iar mi-ai citit jurnalul?
În clipa în care deschid ușa spre spălătorie, mă distrez atât de bine cu fratele meu, încât la început nu-mi vine să cred ce văd. Trebuie să fie o glumă. Sau un ecran de televizor ce redă o reconstituire macabră dintr-un documentar Netflix despre crime. Nu poate fi vorba de un bărbat mare, mort, îndesat între mașina de spălat și uscător, cu fața plină de vânătăi, ochii sticloși și lipsiți de viață. Și acolo, în mijlocul frunții lui, este o gaură de glonț cu margini negre. Pur și simplu nu poate fi adevărat. Dar acreala care îmi urcă pe gât este reală. La fel și fiorii reci care mă încremenesc din cap până-n picioare, un țipăt înghețându-mi în gât. Nu. Nu, nu, nu.
— Taylor?
Jude se apropie îngrijorat.
Din instinct, încerc să-l îndepărtez. Fratele meu mai mic nu ar trebui să vadă astfel de lucruri. Trebuie să-l feresc de asta. Din nefericire, mâinile mele se dovedesc ineficiente și, înainte să reușesc să-mi adun suficientă forță, suficiente resurse pentru a-l împiedica pe Jude să se uite în spălătorie, el este lângă mine. Și apoi mă trage înapoi câțiva metri, strigând:
— Ce naiba?
Se așterne o liniște sinistră.
Imaginea nu dispare. El e încă acolo. Tot mort. Este ceva vag familiar în legătură cu bărbatul ăsta, dar tremur și încerc să nu vomit, iar asta îmi acaparează toată concentrarea. O, Doamne, o, Doamne, ce se întâmplă aici? E o glumă?
— OK, șoptesc eu. A-acum cred că ar trebui să sunăm la poliție.
CAPITOLUL DOI Taylor
Sunt învelită într-o pătură, orbită de strălucirea luminilor albastre intermitente. Asta nu ar trebui să se întâmple în viața reală. Sunt prinsă într-un episod din Etched in Bone. Sunt spectatorul nevinovat care a dat peste scena macabră. Desigur, anii de terapie de care voi avea nevoie pentru a-mi reveni nu vor fi menționați nici măcar în notele emisiunii. Gazdele laconice nu-mi vor pronunța corect numele. Dar eu? Mă îndoiesc că voi uita vreodată imaginea acelui om ucis.
Doar dacă... ăsta nu e un coșmar foarte realist?
Nu. Există cu siguranță un sac negru imens, care este scos din casă de către medicii legiști. Este luat de la locul crimei, în timp ce eu și Jude ne uităm cu gurile căscate la tot ce se întâmplă. Încercăm să ne concentrăm pe ce spune polițistul care stă pe măsuța de cafea din fața noastră, deși i-am dat declarațiile noastre de câte trei ori fiecare. Absolut niciun detaliu nu s-a schimbat. Iar acum, când adrenalina descoperirii victimei unei crime începe să dispară, mă apucă o criză emotivă puternică.
— Trebuie să fie o crimă, nu? zic mai mult pentru mine. Nu putea să se împuște direct în frunte în halul ăsta.
— Nu, recunoaște polițistul la vreo patruzeci de ani, pe nume Wright, care seamănă izbitor cu Jamie Foxx.
Atât de mult, încât m-am uitat la el de două ori când a intrat pe ușă.
— Este aproape imposibil.
— Deci ucigașul... ei sunt încă în libertate, zice Jude. Poate chiar alături.
Ofițerul oftează.
— Ei bine, da. E și asta o posibilitate. Și o să ne facă treaba destul de grea. Aproape toate aceste locuri sunt închiriate pe timpul verii, ceea ce înseamnă că nu sunt ocupate de localnici. Ar putea fi oricine, de oriunde. Un vizitator al unui vizitator al unui vizitator. Site-urile de închirieri precum StayInn.com au devenit o pacoste nenorocită. Fără supărare.
— Nicio problemă, zic eu automat, urmărind cum ultima bucată din sacul de cadavre dispare pe ușa din față.
Atunci îmi dau seama de ce bărbatul îmi părea atât de cunoscut.
— Era proprietarul acestei case. Oscar. Îmi amintesc acum.
Îmi caut telefonul.
— Poza lui este pe...
Polițistul își pune mâna pe a mea, oprindu-mă.
— Știm deja că este proprietarul. De fapt, știm prea bine că a locuit aici.
Un alt polițist trece pe lângă mine și își drege vocea zgomotos, iar gura ofițerului Wright se închide brusc. Imediat cum celălalt bărbat iese din casă, eu și Jude ne aplecăm în față aproape simultan.
— Ce ați vrut să spuneți cu asta? întreabă Jude. Știți prea bine că el a locuit aici?
Wright se uită peste umăr, oftează, se preface că scrie ceva pe carnețel.
— Cineva de la StayInn.com ar fi trebuit să ia legătura cu voi. Am comunicat îndelung cu ei cu privire la întreaga situație. N-ar fi trebuit să vă lase să veniți aici.
— Stați așa, luați-o mai ușor.
Jude își trece o mână peste față, încercând vizibil să-și revină.
— La ce situație vă referiți?
— Am fost chemați aici acum câteva nopți, pentru o problemă domestică.
Vocea polițistului e suficient de joasă cât să trebuiască să ne aplecăm și mai mult pentru a-i desluși cuvintele. În acest moment, practic, pot să-i număr firele de păr din barbă.
— Unul dintre chiriașii de pe această stradă a sunat. A raportat țipete. Bufnituri puternice.
Își lovește pixul de coapsă, privește din nou în jur.
— Se pare că un grup de fete închiriaseră locul ăsta și au dat peste vizetele de la etaj...
— O, Doamne! îmi plesnesc o palmă pe frunte. Uitasem de vizete.
— Ai fost destul de distrasă, zice Jude, bătându-mă pe spate, dar păstrându-și atenția asupra polițistului. Deci nu am fost primii care au descoperit această mică facilitate bonus?
Wright clatină din cap.
— Fata care l-a găsit și-a sunat tatăl. Un tip mare, camionagiu de cursă lungă. Ei bine, el a apărut supărat ca naiba, de înțeles, dar, în loc să sune la poliție, a pus-o pe fiica lui să-l sune pe proprietar și să-l aducă aici. Tatăl a împărțit câțiva pumni înainte să ajungem noi să-i liniștim. Fetele au fost de acord să nu depună plângere, atât timp cât primesc o rambursare, și nu au fost depuse acuzații de agresiune împotriva tatălui.
Dar StayInn.com a fost contactat în legătură cu acest lucru de către poliția din Barnstable. Ar fi trebuit să fiți informați.
— Da, ar fi trebuit.
Mental, scriu deja un e-mail tăios către StayInn.com. S-ar putea să includ și câteva cuvinte alese, precum traumă emoțională și consiliere juridică... și creditarea contului.
— Chiar l-au prins pe Oscar uitându-se prin găuri?
— Nu.
Wright rumegă următoarea parte înainte s-o scuipe.
— Dar era o cameră. Instalată pe un trepied.
Fără să mă uit la fratele meu, știu că fețele noastre sunt identice și arată dezgust.
Scuturându-mă de frisoanele pe care mi le dă faptul că știu că un bărbat a spionat ilegal femei în această casă – și eram pe cale să stau șase zile aici –, mă întorc să găsesc o explicație.
— Cred că altercația cu tatăl furios explică vânătăile de pe fața lui Oscar, dar nu tatăl acelei fete l-a ucis, nu? Oscar era în viață când toată situația a fost rezolvată?
Wright ridică din umeri.
— Locțiitorul meu crede că tatăl era încă înfierbântat după ce totul s-a lămurit. S-a întors să termine treaba. Proprietarul casei e bătut de un suspect, apoi sfârșește prin a fi ucis de altul? În aceeași afurisită de săptămână? Nu. Noi nu credem în coincidențe. Nu atât de mari.
— Da, exceptând...
