Issuu on Google+


CAPITOLUL III E parte femeiască, dar e foarte tare Oaspeţii plecau. Într-un dublu şuvoi, siluetele lor învăluite în blănuri se răspândeau la dreapta şi la stânga ieşirii impunătoare. Apoi, sub globurile electrice spânzurate de cei cinci stâlpi de fier care străjuiau din loc în loc aleea principală, se aprinseră alte lumini mişcătoare, se auziră tropot de cai şi huruitul câtorva maşini. William Elson şi fiica lui, împreună cu familia Gough, plecară cu o fantastică maşinărie, stacojie şi sforăitoare, care dispăru din câteva mari salturi, line şi iuţi. Feluritele vehicule se îndepărtară treptat şi în curând nu se mai auzi lângă castel decât susurul apelor ce-l împrejmuiau. Lurance, moştenit de André Marcueil de la maică-sa, fusese construit sub Ludovic al XIII-lea; cu toate astea, nimic nu părea mai firesc decât ca imensele lampadare din fier forjat să susţină acum lămpi cu arc, şi ca forţa izvoarelor să pună în mişcare maşinile făcute să alimenteze becurile electrice. Tot aşa, aleile, care se pierdeau în depărtări, luând în stăpânire întreaga zare cu marile lor raze, nu păreau nicidecum a fi fost croite pentru leneşele caleşti, căci arhitectul, prin nu ştiu ce intuiţie genială, le hărăzise, încă de acum 300 de ani, vehiculelor moderne. Fără îndoială că oamenii nu s-ar apuca să dureze lucruri pentru trebuie să aştepte un anume plus de frumuseţe, pe care ei nu sunt în stare a i-l întipări, dar pe care îl va adăuga viitorul. Faci un lucru mai mic şi-l laşi să devină mare. Lurance se află în apropiere de Paris, la sud-est, iar Marcueil, pe care era clar că îl iritase într-un mod destul de ciudat conversaţia din timpul seratei, se dovedi deosebit de prevenitor cu oaspeţii săi, tocmai pentru a-şi ascunde dorinţa de a scăpa de ei; îi duse el însuşi până la Paris pe doctor şi pe general. Ca să-l menajeze pe acesta din urmă, refractar la noile mijloace de locomoţie, poruncise să fie ataşat la maşină un cupeu. Afară era uscat, senin şi ger. Strada părea de mucava. În mai puţin de o oră au ajuns la Étoile şi, cum nu era prea târziu – abia ora două dimineaţă –, au intrat într-un bar englezesc. — Bună seara, Marc Antoniu, îi spuse Bathybius barmanului. — Dar văd că sunteţi de-ai casei, zise generalul. — Vlăjganul ăsta se bucură chiar în mod legitim de un nume atât de shakespearian roman? întrebă Marcueil. — Mi s-a povestit, răspunse Bathybius, că datorează această poreclă istorico-dramatică solemnităţii ieşite din comun cu care îşi admonestează clienţii şi care nu se poate compara decât cu aceea a shakespearianului Marc Antoniu, în timp ce-şi ţine discursul clasic pe mormântul lui Cezar. Iar clienţii lui, jockei, antrenori, rândaşi, boxeri, cărora le plac nespus cafturile, au deseori nevoie să fie puşi la punct. — Sper că vom avea în curând ocazia să ne convingem, ca să ne mai înveselim niţel, zise Marcueil. Fură serviţi. Doctorul comandase stout1, generalul pale ale2, iar Marcueil, care, hotărât lucru – în afară de cazurile în care se distra enunţând vreo teoremă paradoxală –, practica neutrul, ceru un amestec din două beri în părţi egale, half-and-half. În ciuda pronosticului făcut de doctor, barul era liniştit, fiind doar atât zumzet cât trebuia ca 1Stout – bere brună şi tare (eng.). 2 Pale ale – bere blondă slabă (eng.).


să acopere conversaţia lor. Doctorul nu se mai putu abţine să nu-l ia niţel peste picior pe Marcueil cu privire la cele spuse de acesta la Lurance. La urma urmei, avea toate motivele să se simtă oarecum lezat de faptul că prietenul său nu lăsase nici măcar în glumă ultimul cuvânt autorităţii lui de om de ştiinţă celebru. — Acum, că suntem între noi bărbaţii, spuse el, îmi permit numai o mică observaţie, ca să terminăm odată cu mitologiile dumitale; toţi acei Proculus, Hercule şi alţi eroi fabuloşi, nu că n-ar fi găsit recordurile lor numerice tot aşa de fabuloase pe cât le-au găsit autorii lor, dar nu le găseau destul de onorabile. Era „un joc”, după cum bine aţi spus: adică jucau dificultatea. Fecioare! Cât mai multe fecioare! Or, e un adevăr medical... — Şi experimental, căci văd eu ce-aveţi de gând să spuneţi, îl întrerupse generalul. — E un adevăr medical că dezvirginarea e un act suficient de dificil şi de dureros ca săi taie bărbatului cheful şi posibilitatea de a-l repeta atât de des. — Prietenul nostru cel cast a scăpat acest lucru din vedere, zise generalul. — Răspunsul e simplu, spuse Marcueil. Ca să luăm un exemplu istoric – sau mitologic, dacă vă place mai mult să-l numiţi astfel –, trebuie desigur să admitem că Hercule era cu toată fiinţa lui superior celorlalţi oameni în... cum să spun? În dimensiuni. În corpolenţă... — Calibru, zise generalul. Nu sunt doamne de faţă, şi-apoi e un termen militar. — Ginecologii cunosc măsura semi-virgină, urmă Marcueil; dacă admitem ca fiind şi mai puţin curentă măsura... semi-zeu, se înţelege că pentru... anumiţi bărbaţi, toate femeile sunt virgine... mai mult sau mai puţin. — Vă rog, să nu extindem concluzia dincolo de premiz(d)e, protestă, doctorul; nu mai admit cu nici un chip să spuneţi: anumiţi bărbaţi; doar Hercule, el singur, dacă doriţi... — Şi el nici măcar n-a ajuns unde trebuia, crezu de cuviinţă să adauge, în cele din urmă, generalul. — N-a ajuns, într-adevăr, era cât pe ce să uit, spuse Marcueil cu o inflexiune ciudată în glas. Atunci, iată un alt exemplu: să presupunem că o femeie suportă un anumit număr de asalturi sexuale, de pildă douăzeci şi cinci... Aşa, ca să ne facem o idee, cum spun profesorii... — Asta-i ca-ntr-o comèdie cu zâne şi pitici, mormăi, pe jumătate supărat, doctorul. Ajunge cu paradoxurile, dragul meu, ai putea să mai variezi din când în când, dacă tot vrei să punem problema ştiinţific, deşi din acest punct de vedere am epuizat-o. — Douăzeci şi cinci de bărbaţi diferiţi, cu voia dumneavoastră, doctore. — Aşa mai merge, zise generalul. — Adică e mai ştiinţific, îl corectă, cu o blândeţe neaşteptată, Bathybius. — Va întrebaţi care va fi efectul fiziologic? Nimic mai simplu: ţesăturile afectate se vor contracta... Doctorul pufni: — Asta-i bună! Ar putea la fel de bine să se relaxeze. — Da’ prostia asta de unde aţi mai scos-o? O fi tot un exemplu istoric? se interesă generalul. — Tot, şi tot la fel de simplu, reluă Marcueil. Femeia care-a rămas în istorie pentru a fi stors într-o zi mai bine de douăzeci şi cinci de amanţi e... — Messalina! strigară într-un glas ceilalţi doi. — Voi aţi spus-o. Unde mai pui că există un vers în Iuvenal pe care nimeni n-a ştiut până azi să-l traducă şi pe care, chiar dacă cineva l-a înţeles, tot n-a putut să-l publice


cu adevăratul lui înţeles, întrucât cititorii l-ar fi găsit absurd. Iată versul: ... tamen ultima cellam Clausit, adhuc ardens rigidae tentigine vulvae3. — Şi urmează, zise doctorul: Et lassata viris necdum satiata recessit4. — Asta o ştim şi noi, spuse Marcueil. Dar critica modernă a dovedit că acest vers, ca toate versurile celebre, de altfel, a fost adăugat ulterior. Versurile celebre sunt ca şi proverbele... — Înţelepciunea naţiunilor, zise generalul. — Cred că veţi fi întru totul de acord cu mine că naţiunile se formează prin întâlnirea unui număr foarte mare de... descălecători... — Ce frumos exemplu! începu generalul. — Ascultă, generale, nu crezi că devine de-a dreptul interesant? Marcueil, tocmai spuneai că... — Messalina, ieşită din braţele a douăzeci şi cinci de amanţi sau a mai multora, este – traduc aproape literal – „tot înfocată”, înţelegând prin asta „menţinută tot înfocată prin...” Cuvântul ar fi prea grosolan, chiar şi între noi, bărbaţii, şi, de altfel, restul citatului se înţelege de la sine. — Da, până şi eu înţeleg ultimul cuvânt al versului, zise generalul şi mai luă o înghiţitură de bere. — Nu acela contează, zise Marcueil, ci calificativul rigidae. — Nu văd cum aş putea respinge interpretarea dumitale, zise Bathybius, dar... Messalina era o nimfomană şi-atâta tot. Acest caz de istorie nu dovedeşte nimic. — Numai Messalinele sunt femei adevărate, şopti Marcueil, fără să fie auzit. Apoi reluă: — Dacă nu mă-nşel, doctore, organele celor două sexe sunt alcătuite din aceleaşi elemente, dar oarecum diferenţiate. — Sensibil, răspunse doctorul. Dar unde mai vrei s-ajungi şi cu asta? — La concluzia logică, zise Marcueil, că nu există nici un motiv să nu se producă la bărbat, începând cu o anumită cifră, acelaşi fenomen fiziologic ca la o Messalina. — Adică rigidi tentigo veretri5? Dar asta-i absurd, e curată nebunie, exclamă doctorul. — S-avem pardon, doctore, dar din raţionamentul meu rezultă că această manifestare devine permanentă şi exacerbată pe măsură ce te îndrepţi, după ce ai depăşit limita, spre infinitul numeric al forţelor umane, şi că e de dorit, prin urmare, s-o depăşeşti în cel mai scurt timp posibil, sau, dacă vreţi, imaginabil. Bathybius nu catadicsi să răspundă. Cât despre general, era cu totul pe dinafară. — O altă întrebare, doctore, se încăpăţână Marcueil. N-aţi putea admite măcar că un om care, dintr-un milion de ocazii, nu profită decât de una, este un om moderat? Iar în materie sexuală, un om continent? Doctorul deveni ceva mai atent. — Or, doctore, n-am să vă învăţ eu pe dumneavoastră că numărul de ocazii oferite de mama-natură pentru actul reproducerii – numărul de ovule este, la fiecare femeie, de... 3„Totuşi celula şi-a închis-o ultima, Încă arzând de tensiunea vulvei rigide” (Satira VI de Iuvenal). 4 Ideea, tot de Iuvenal modulată, e că Messalina pleacă obosită de la bărbaţi, dar nu săturată. 5 „Tensiunea penisului înţepenit” (lat.).


— Da, de optsprezece milioane, zise sec Bathybius. — Optsprezece pe zi nu e, prin urmare, nimic extraordinar şi nicidecum de domeniul fantasticului. O dată dintr-un milion! Şi am în vedere un om sănătos. Dar dumneavoastră aţi avut şi cazuri patologice? — Fără îndoială, spuse Bathybius ursuz: priapism, satiriazis, dar să nu ne luăm după boli. — Dar influenţa excitantelor? — Dacă lăsăm deoparte bolile, să lăsăm şi afrodisiacele. — Atunci alimentele de rezervă; alcoolul? căci ăsta e de-a dreptul un supraaliment, ceva cum sunt carnea de vită, ouăle moi sau brânza de capră. — Văd că eşti tobă de definiţii, replică Bathybius, care se înveseli subit. Abia acum cred că-l înţeleg pe prietenul nostru Elson. Mi-e clar ca lumina zilei că n-ai vorbit nici o clipă serios. Cu atât mai bine. Şi-apoi, alcoolul sclerozează ţesuturile. — Poftim? se trezi generalul. — Le întăreşte, zise Bathybius. Arterele alcoolicilor se sclerozează, ceea ce constituie o îmbătrânire prematură. — Uşurel, doctore... nu vă repeziţi aşa: oare un anume... „fenomen indispensabil”, cum îl numiţi dumneavoastră, n-ar fi tot un fel de scleroză? — Mă faci să râd, zise Bathybius, e o copilărie. Iar din punct de vedere histologic, e dea dreptul o tâmpenie. După cum s-a dovedit experimental, nimic nu e mai puţin viril decât un alcoolic. Din câte cunosc, alcoolul e bun numai la făcut frecţie, nu şi copii. — Dar un alcoolizat? întrebă Marcueil. — Efectul nu durează, căci inconvenientul alcoolului e că reacţia pe care o produce poate să depăşească excitaţia. — Sunteţi un savant, doctore, un mare savant, cel mai savant din zilele noastre, ce mai! Înseamnă că aparţineţi timpului nostru. Sunteţi medic, venerabile; dar ştiţi dumneavoastră că noua generaţie este foarte tânără, adică ştiinţa ei este cu o fracţiune mai bătrână decât a noastră? Şi că reacţia inhibitoare a alcoolului, în cazul anumitor temperamente, nu face decât să preceadă excitaţia? — Nici vorbă s-o preceadă, spuse doctorul. Trebuie neapărat să urmeze unei excitaţii anterioare. — În acest caz, nu faceţi decât să spuneţi – şi asta mă face să mă simt măgulit – că eu şi mulţi alţii suntem rodul unor generaţii surexcitate de sucul cărnurilor şi de puterea vinurilor... explozie a unei compresii! Definiţiile sunt schimbătoare ca moda. Ceva mai aproape de epoca de piatră, în secolul nouăsprezece de pildă, asta s-ar fi chemat „a fi rasat”. Ascultă-mă pe mine, doctore, a sosit vremea ca burghezii – şi îi numesc astfel pe toţi acei fii ai apei stătute şi ai pâinii nu tocmai albe – să se apuce de băut alcool, dacă vor ca urmaşii lor să mai fie buni de ceva! — Adică s-avem cu toţii rău de apă? se minună doctorul. — Scumpul meu Santiago, nu te speria: lichidul ăsta nu-i chiar aşa de greţos, cel puţin pentru băi la picioare şi spălături! Lam pune la loc de cinste, dacă l-am destina exclusiv acestor întrebuinţări! Prin urmare, ce-aţi zice dacă am creşte metodic, vreau să spun în progresie geometrică, doza unui alcoolic? urmă André Marcueil, care părea că se distrează la culme tachinându-l pe doctor. Ce-aţi zice, bunăoară, să alcoolizăm un alcoolic? — Îţi baţi joc de mine, bombăni Bathybius, aşa cum i-o spusese şi lui William Elson.


— Nu dau doi bani pe alcool sau pe vreun alt excitant, încercă s-o dreagă Marcueil, dar mi se pare îndreptăţit să presupun că un om care ar face dragoste la nesfârşit ar putea la fel de bine să facă orice altceva la nesfârşit: să bea alcool, să digere, să facă efort fizic etc. Indiferent care ar fi natura acestor acte, ultimul este aidoma cu primul, aşa cum pe o şosea, dacă cei de la Drumuri şi Poduri nu se vor fi înşelat, ultimul kilometru este egal cu primul! — Ştiinţa e de altă părere în această privinţă, zise doctorul, care începea să se-nfurie de-a binelea. Dacă lăsăm la o parte domeniul imposibilului, pe care savanţii nu-l acceptă, întrucât acolo nu poţi sta la catedră în carne şi oase, vom admite că energiile se dezvoltă – dar nu la nesfârşit! – numai atunci când sunt specializate; un luptător nu e un armăsar-putere şi nici un cugetător; acel Hercule universal n-a existat şi nu va exista în veci. Cât despre binefacerile alcoolismului, mă mulţumesc să spun că taurii nu beau decât apă! — Spune drept, doctore, întrebă Marcueil cu aerul cel mai nevinovat, chiar n-aţi încercat să le daţi să bea şi alcool? Dar Bathybius nu-l mai auzi: plecase trântind zgomotos uşa barului. De altfel, locuia la doi paşi. Atunci se petrecu următorul lucru: Marc Antoniu tresări, se întinse ca un leu gata să sară, se înălţă cu o încetineală ştiinţific dozată deasupra tejghelei, întinse braţele, tuşi, îşi drese glasul şi spuse răspicat: — Order, please! După care se aşeză calm la loc. Generalul, stânjenit de ieşirea zgomotoasă a doctorului, se simţi dator să încerce a schimba vorba şi cursul gândurilor lui André Marcueil: — Dragul meu, ne-ai oferit o serată încântătoare. Şi-a fost la lume!... André tresări, cu o violenţă la care nu-l îndreptăţea originalitatea observaţiei. — Fiindcă veni vorba, generale, numai dumneavoastră vă datorez onoarea de a-l fi avut printre noi pe William Elson. E un mare savant. — Ei aş! zise generalul cu intenţia lăudabilă, ivită din pricină berii, de a o face pe modestul, ca şi cum complimentul i-ar fi fost adresat lui personal; un chimist ca oricare altul, nici nu merită osteneala să discutăm, dragul meu; căci, între noi fie vorba, tânărul meu prieten, ce-i chimia, la o adică? E ca un fel de fotografie pe care n-o poţi pune niciodată în ramă. — Dar... – şovăi André să întrebe... Tânăra aceea, domnişoara Elson? — Ei aş! făcu generalul, care mai nou se lansase în arta de-a ocoli orice fel de laudă, cu o viteză numai bună să străbaţi Africa de la un capăt la altul. Vax! o mână de femeie... Nici măcar el nu află care urma să fie sfârşitul frazei sale, dar, în orice caz, nu te puteai aştepta la nimic bun. André Marcueil se ridică brusc, făcând să se clatine masa şi răsturnând halbele de cositor; faţa lui, aprinsă de o neaşteptată mânie, se aplecă spre general, iar lornionul îi sări, ca şi cum însăşi forţa privirii l-ar fi zvârlit în obrazul interlocutorului său. Generalul se albi la faţă, mai ales că îi fu dat să audă şi următoarea ameninţare, cel puţin ciudată: — Generale, credem că mai aveţi măcar un dram de galanterie franceză! Ar trebui să vă fac bucăţi, dar nu merită, căci sunteţi mult prea slab! — Order, please, order! căzu ca tunetul vocea domnului Marc Antoniu, acoperind-o pe cea a lui Marcueil. Generalul crezu că n-a auzit bine; nu vedea ce motiv ar fi avut Marcueil să se-nfurie,


dar vedea totuşi halbele răsturnate. Întru odihna minţii sale, se mulţumi să deducă: „ ... Berea asta nu-l destul de tare.” — Barman! strigă el. Şi apoi, către Marcueil: — Dumneata ce iei? Însă Marcueil plăti, îl înşfăcă pe general de-o aripă şi îl târî val-vârtej mai întâi afară din bar, apoi – după ce făcu semn cupeului să-i aştepte în acelaşi loc – spre Bois de Boulogne. — Bine, dar nu e-n drumul meu, protestă generalul: eu stau la Saint-Suplice! Spuse apoi ca pentru sine: — De bună seamă că e beat mort, deşi nici el, nici eu n-am băut mare lucru. Hei, bătrâne – tinere prieten, vreau să spun –, nu suntem pe drumul cel bun. Dacă nu te mai ţii pe picioare – înţeleg, că doar şi eu am fost tânăr –, n-ai vrea să te duc eu până la maşină? — Sunteţi mult prea slab, răspunse liniştit André Marcueil. — Cum? Dar asta-i prea de tot, văd că se-ngroaşă treaba, urmă celălalt, zgâlţâindu-l de braţ pe Marcueil. Acesta se trase înapoi. — Unde-o fi dispărut? orbecăia generalul. Ei poftim, vorbeşte de Hercule, dar se lasă doborât de strângerea de mână a unui biet bătrân. Hai odată, unde eşti, tânărul meu prieten? Să fie oare noaptea chiar aşa de neagră sau te-ai prefăcut dumneata în negru? Şi începu să fredoneze: Un negru tare ca Hercule Fu atacat de un soldat... — Am ajuns, zise Marcueil. — Unde anume? se miră Sider. La dumneata? La mine? O formă albă se înfoie lângă ei, ca lumina în globul lăptos al unei veioze. Două note, ca de violoncel, răsunară într-un ţipăt de pasăre. Ceva mai departe, se furişară gheare şi se-nălţă un schelălăit prelung. — Şacalii? Şi pe dată, cu acea formidabilă putere a sufletelor neprihănite de a nu se lăsa năucite de nimic, generalul izbucni în râs: — Dar când şi pe unde oare am intrat? Că doar e-nchis noaptea! Aha, acum pricep! Ai fi putut totuşi să-mi spui şi mie, tânărul meu prieten, că aveai o reşedinţă în Grădina Zoologică, dacă nu cumva aici locuieşte amanta dumitale! N-ar fi de mirare, la cât eşti dumneata de excentric! Ar fi trebuit să-mi dau seama de asta. Un papagal ţipă răguşit cele două silabe ale propriului său nume; câinii sălbatici mârâiră după gratii, iar huhurezul zăpezilor, din mica lui colivie, îi aţinti pe cei doi oameni cu ochii săi blonzi. — Nu locuiesc aici şi n-am nici o amantă; dar aici locuieşte ceva destul de puternic spre a-mi fi jucărie, zise încet André Marcueil. Merseră de-a lungul cuştilor; mari forme de întuneric săreau, însoţindu-i fiecare până la bariera sa, iar în timpul plimbării se mai iviră şi altele. — Asta-i bună! E beat de-a binelea, spuse generalul. Bun loc şi-a mai ales să caute mica fiară. Elefantul, acasă la el, trompetă de-i zbârnâi corpul virtuos. — Te pomeneşti că vrea să boxeze cu cangurii! Dar asta am văzut-o la circ acum


treizeci de ani, nu mai ţine! Haide, bătrâne, să plecăm odată de-aici, destul c-am sărit gardul şi paznicii din Bois o să ne facă mizerii: ştiu eu ce-i aia disciplină! La dreapta se înălţa, verde-albăstrui, Acvariul. Marcueil o luă la stânga şi generalul răsuflă uşurat, pentru că în sfârşit trecuseră de cuştile cu animale şi nu mai avea a se teme de fapte nesăbuite din partea unui nebun întreprinzător. — Priviţi, acum am să ucid fiara, zise Marcueil, îngrozitor de calm. — Care fiară? Eşti clampă, bătrâne... tinere prieten, spuse generalul. — Fiara, zise Marcueil. În faţa lor stătea ghemuită sub lună o siluetă bondoacă de fier, ca şi cum şi-ar fi ţinut coatele pe genunchi, cu umeri, fără cap, în armură. — Dinamometrul! exclamă comic generalul. — Am să ucid chestia asta, repetă cu încăpăţânare Marcueil. — Ascultă, prietene, pe vremea când eram şi eu de vârsta dumitale – dacă nu şi mai tânăr –, mi s-a întâmplat ades să dau jos firme, să deşurubez closete, să şterpelesc sticle cu lapte, să închid beţivani prin coridoare, dar încă n-am prădat un distribuitor automat! Fărăndoială că dumneata iei asta drept un distribuitor automat! Ce să-i faci, e ţeapăn de beat... Dar ai grijă, că înăuntru nu se află nimic pentru dumneata, tânărul meu prieten! — E plin-ochi, plin de forţă, e plin, şi geme de numere acolo, înăuntru, vorbea de unul singur André Marcueil. — Ce s-o mai lungim, se muie generalul, sunt gata să te-ajut să strici drăcia asta, dar cum? Cu pumnii, cu picioarele? N-ai vrea mai curând să-ţi împrumut sabia mea? ca s-o tai fix în două? — S-o stric? A, nu, zise Marcueil. Vreau s-o ucid. — Dacă-i pe-aşa, pregăteşte-te să plăteşti amendă pentru „daune aduse unui monument de utilitate”! zise generalul. — Numai că eu am s-o ucid... c-un permis, spuse Marcueil, scotocind în buzunarul hainei, de unde scoase o fisă de zece centime. Fanta dinamometrului aştepta strălucind, verticală. — E parte femeiască, zise Marcueil... Dar foarte tare. Fisa declanşă un delic: era ca şi cum uriaşa maşinărie s-ar fi pus în gardă pe ascuns. Marcueil apucă braţele acelui soi de fotoliu din fier şi, fără a părea că face une fort, trase: – Hai, vino, doamnă! Spuse el. Atunci se dezlănţui un mare vuiet de fierărie, arcurile rupte se tăvălau pe jos, măruntaie de fiară; cadranul se strâmbă, iar acul se dădu înnebunit de două-trei ori peste cap, ca o fiinţă hăituită, ce caută scăpare. – S-o ştergem, zise generalul. Animalul ăsta, ca să mă dea gata, a ştiut să aleagă un instrument care nu era prea solid. Acum erau amândoi foarte lucizi, chiar dacă Marcueil nu se gândise să zvârle cele două mânere lucitoare, ce-i înlănţuiau încheieturile ca nişte brăţări ţintate de pugilat 6. Săriră înapoi gardul şi o luară agale pe bulevard, spre cupeu. Se înălţau zorii, ca lumina unei alte lumi. 6 Pugilat – formă de luptă în doi, cu pumnii, la jocurile olimpice antice; luptătorii îşi puneau nişte brăţări late de piele, ţintate cu plumb.



Suprabărbatul