Aurirea
Următoarea etapă reprezintă aurirea (poleirea), care se întâlneşte la majoritatea icoanelor deşi nu este o regulă. Înainte de aurire, trebuie înlăturată de pe panou până şi cea mai mică urmă de praf. ,,Artiştii de demult mergeau până la a uda pereţii atelierului’’34 pentru a crea un mediu propice în vederea aplicării foiţei metalice. Pentru aurirea icoanelor, în vechime se cunoşteau mai multe metode care se practică şi în zilele noastre. Se cunoştea aurirea cu mordant (mixtion) pe bază de ulei şi aurirea pe bolus, sclivisit.
Toate suprafeţele ce urmau a fi poleite erau date mai întâi cu un strat de albuş de ou bătut, cu o pensulă foarte moale, pentru a întări grundul. Apoi, suprfaţa grundului se impregnează cu o peliculă de ,,lac de şelac’’35 pe bază de spirt sau alcool, care are proprietatea de a se usca foarte repede şi de a reduce porozitatea grundului, pentru a lăsa la suprafaţa acestuia cantitatea necesară de mordant pentru aplicarea foiţei. Foiţa de aur aplicată pe lacuri de ulei nu se şlefuieşte. Doar aurul aplicat pe ,,poliment’’ 36 se şlefuieşie (scliviseşte) cu piatră de agat sau cu colţ de lup.
In aceasta tehnica de poleire se pleaca de la o preparatie al carui numitor comun este bolusul de Armenia ( o argila roscata, grasa si foarte fina), aplicata peste suportul temeinic grunduit si bine uscat. Dupa Cenino Cennini, peparatia “ cu bol” nu era o meoda foarte complicata. Astfel, se pregatea un liant de albus de ou batut ,alungit cu apa si lasat 12 ore pentru a se limpezi, care era amestecat cu bolus de Armenia si se aplica peste panoul usor umezit cu apa, in patru sraturi. Primul strat era foarte lichid, apoi concenratia de bolus crestea trepat la fiecare strat, in final lasandu-se totul la uscat.