Grosimea traverselor trebuie să fie cât a panoului, iar lăţimea de 1-2 ori mai mare decât grosimea.19 Forma penelor şi modul acestora de fixare îşi au istoria lor. Între secolele XII-XIII penele nu se montau în scândurile de la icoană ci erau fixate cu ajutorul unor pivoţi din lemn sau cu cuie din lemn forjat. De la sfârşitul secolului al XIV-lea, blaturile sunt prevăzute cu pene montate în scobitură. Între secolele XV-XVI, penele depăşeau mult suprafaţa lemnului, iar în veacul al XVII-lea acestea erau făcute nu foarte înalte dar late, confecţionate din lemn de stejar. La sfârşitul secolului al XVII-lea iconarii au început să monteze pene în canturile de sus şi de jos ale icoanei.
Chiar dacă, aşa cum afirmă Egon Sandler în ,,Icoana, chipul nevăzutului’’ – Elemente de Teologie, Estetică, Tehnică, ,,chiar dacă aspectul tehnic, latura artizanală a icoanei nu este esenţialul, ea îşi păstrează totuşi importanţa şi nu trebuie subestimată’’.
Formatul suporturilor de lemn, a câmpurilor, adâncimea sipetului sunt caracteristice anumitor faze, perioade în istoria realizării icoanelor. Astfel, icoanele vechi sunt caracterizate de ,,sipet’’ sau ,,covceg’’. Icoanele realizate între secolele XIV-XV au caracteristic formatul alungit şi câmpurile înguste. Pentru a obţine suprafaţa netedă şi adâncimea regulată din interiorul icoanei, se folosea un cuţit cu două mânere care îndeplicea funcţia unei rindele.
In secolul XVI, în rândul maeştrilor moscoviţi, se realizau icoane cu câmpuri largi şi cu sipet greu vizibil. Deasemenea, s-a răspândit şi sipetul dublu. Câmpurile îndeplinesc în icoană acelaşi rol pe carel are rama în oricare alt tablou, dar pe lângă rolul estetic, au şi un rol sufletesc, ajutând la ,,adunarea de sine a celui care se roagă.’’21