Cu tot răul fizic şi psihic pe care i‑l produceau medicamentele, Dana a trăit cele patru luni de chimioterapie ca pe o perioadă de exaltare şi experimentare. Când mergea la Cluj se îmbrăca elegant. Îşi punea cizme cu toc, haina animal print, poşeta‑plic şi un zâmbet larg pe buze. Toţi cre‑ deau că însoţeşte pe cineva, nu că e pacient. Când a început să‑i cadă părul, a mers să‑şi cumpere o perucă. Femeia care le vindea a întrebat‑o pentru ce îi trebuie. Dana şi‑a atins părul prins în coadă şi pe degete i‑a rămas un mănunchi de fire. Şi‑a ales atunci trei peruci: una brunetă, una roşcată şi una şatenă cu irizaţii mov (ea îi spune „peruca mov”). Mai târziu şi‑a cumpărat şi una blondă. Toate din plastic, deoarece crede că una din păr natural poartă energiile negative şi suferinţele femeilor care au fost nevoite să‑şi vândă părul. Şi‑a dus pe rând perucile la coafeză, care le‑a tuns asimetric, tinereşte. Le purta în funcţie de cum se simţea în ziua respectivă; fiecare perucă o modela într‑un fel, îi schimba personalitatea. Când purta peruca roşcată se îmbrăca elegant, în rochiţe negre şi cu sandale înalte, cu platformă. Odată, la serviciu, şi‑a pus şi o pălărie neagră, cu boruri largi şi o floare roşie în piept. „Nu ştiu cum e să dansezi la bară”, mi‑a spus mai târziu. „Dar eu când îmi puneam acea perucă şi ace‑ le platforme în picioare mă simţeam atât de sigură pe mine încât dacă m‑ai fi pus să dansez la bară, n‑aş fi avut nicio problemă.” Altă dată a mers la un concert de jazz cu peruca mov şi un joben roşu, micuţ, prins într‑o parte cu fundiţe şi pene, o rochie neagră şi ciorapi roşii. Pe stradă, cineva a întrebat‑o dacă a venit Halloweenul. „Am experimentat tot felul de chestii şi mi‑am dat seama că atunci când purtam perucile şi îmi pu‑ neam funde, flori, bentiţe şi alte nebunii, de fapt aia eram eu. Nu cea care se îmbrăca la fel ca x şi y, să nu şocheze. Îmi plăcea să experimentez, îmi plăceau culorile. Pentru că a trebuit să‑mi găsesc resursele în ceva. Şi atunci mi‑am pus accesorii.” În octombrie, şeful Danei i‑a spus că ar trebui să ia o pauză. A plecat şi, pe de o parte, s‑a bucurat. Simţise în ultima perioadă că se plafona la job, că nu putea să treacă dincolo de poziţia de agent de turism şi că nu asta îşi dorea să facă. Devenise jobul care plătea facturile. În decembrie, medicul de la Cluj i‑a spus că nu îi va putea pune siliconul în timpul operaţiei deoarece aparatele de radioterapie din ţară sunt prea vechi şi i l‑ar fi ars în timpul tratamentului post‑operaţie. Vestea a înfuriat‑o şi a dărâmat‑o pe Dana. Făcuse drumurile la Cluj cu speranţa că aco‑ lo se va putea trezi după operaţie cu sânii la locul lor. Le făcuse degeaba. Ultima şedinţă de chimioterapie a făcut‑o pe 23 decembrie la Bucureşti, la Euroclinic. Crăciunul l‑a petrecut cu un cuplu de prieteni. A mâncat sarmale şi prăjituri. Pe 31 decembrie, când se pregătea pen‑ 140 • dor • primăvară 2011
tru petrecerea de Revelion, a observat că îi căzuseră genele. A fost un şoc, ultima picătură după un şir de rău, vărsături, păr căzut şi kilograme în plus. Imaginea despre sine i se alterase de când începuse chimioterapia. Îşi dorea uneori să fie invizibilă, ca oamenii să nu o respingă pentru că arată rău. „Pentru o femeie e ca şi cum îşi pierde din femini‑ tate”, mi‑a spus. „Ideea e că atunci când ţi‑e rău şi verşi, se întâmplă foarte multe lucruri, zici: băi, măcar atâta, să arăt bine. Şi nu arăţi bine.”
Drumul Danei a început ca cel pe care‑l parcurg majoritatea celor peste 6.000 de femei diagnosticate anual cu cancer la sân în România. După chimio‑ terapie ar urma o operaţie prin care, după caz, se scoate o parte sau întregul sân; radioterapie şi, dacă celulele maligne s‑au extins şi la ganglionii din axilă, chimioterapie; reconstrucţia sânului cu silicon, eventual cu ajustarea sânului sănătos ca să nu se observe diferenţa; inducerea menopauzei şi terapie de substituţie hormonală timp de cinci ani după ope‑ raţie, deoarece se crede că hormonii feminini croiesc un mediu propice pentru reapariţia cancerului. După toate astea, femeile mai trăiesc de la câţiva ani la câteva decenii. (În 2009, Ministerul Sănătăţii a luat în evidenţă 6.303 cazuri de femei cu cancer la sân. În lipsa unui registru naţional al canceru‑ lui, evoluţia lor pe termen lung nu este urmărită. Statisticile mai aprofundate lipsesc şi ele). Faţă de precursorii lor, oncologii de azi au „do‑ vezi” – cazuri în care au obţinut supravieţuiri lungi de zeci de ani, şi care îi determină să privească uneori cancerul ca pe o boală cronică. Însă „boala perfectă” încă le dă bătăi de cap. Încă studiază com‑ portamentul haotic al celulei maligne, încă testează terapii noi, nu foarte diferite de cele care se practică deja. Încă mai caută.
În ianuarie 2010, Dana a trecut din nou prin toată cohorta de analize: RMN, mamografie, scintigrafie. Stabilise ca după sărbători să se opereze la Institu‑ tul Oncologic Bucureşti. Spitalul a fost pentru Dana unul din cele mai înfricoşătoare locuri în care a căl‑ cat. I se părea că e ca un lagăr unde femeile aveau un singur sân şi unde se umbla cu frică şi supunere. Medicii voiau să îi facă scintigrama, o analiză care arată dacă cancerul s‑a extins la oase. I‑au fă‑ cut programare, dar când a venit la spital i‑au spus că nu au substanţa necesară şi au trimis‑o acasă. Au chemat‑o din nou, aceeaşi poveste. A vorbit cu o prietenă care lucrează la Facultatea de Medicină şi şi‑a făcut scintigrama la un alt spital. Din fericire, a ieşit bine, sistemul osos era intact. A mers la Fun‑ deni cu analizele şi i‑au făcut actele de internare pentru operaţie.