Un fel de cornuleț cu lapte. ↓
Buf. ↑
pianină Schiedmayer & Soehne de patrimoniu. Eu mă mu‑ tasem de acasă prin august, stăteam în apartamentul unei prietene plecate la Londra şi eram convinsă că aveam nevoie să locuiesc singură o vreme. Am început însă să mă abat cam des din drumul spre casă pe canapeaua din sufrageria Oanelor. Veneam mai mereu cu ciocolată, vin sau câte un săpun mai de soi, „pentru casă”, şi ne aşezam la taclale. Cum pe Titică n‑o cunoşteam foarte bine, aveam multe goluri de umplut. Chiţăiam ore întregi, proţăpite în faţa ecranelor de laptop, depănând aventuri amoroase şi frunzărind poze pe Facebook. După vreo două săptămâni de vizite prelungite, nu m‑am mai dus în apartamentul din Berceni decât ca să‑mi aduc din haine. La sfârşitul lui octombrie, la puţin timp după ce m‑am in‑ stalat cu ele, Samsung a anunţat concursul „Noua Jucărie”. Regulamentul spunea că trebuie să ţinem un album foto jurnal pe Facebook, unde să strângem cât mai multe like‑uri. Premiul pentru primii cinci clasaţi era un Samsung ST550. Cum ne făceam deja multe poze prin casă, ne‑am zis că nu putea fi prea complicat să‑l câştigăm. Plus că noul aparat fiind compact, îl puteam lua şi în club – unde să ne facem şi mai multe poze. După o şedinţă scurtă de consiliu în care am dezbătut pro‑ bleme de intimitate şi ce să nu punem în acel jurnal foto, am încărcat prima poză. Am început candid, cu fotografii făcute la geam şi instantanee cu pisica. Apoi, chicotind aplecate asupra laptopului, am pus o poză făcută în oglinda din baie. Titică avea părul ud şi toate eram cu umerii goi. (Gurile rele au spus că părem dezbrăcate.) Trăiam în trei o senzaţie nouă de libertate, ca o a doua adolescenţă imortalizată în pixeli. Ne‑am întâlnit probabil într‑un moment în care nu mai aveam niciuna loc în propria noastră piele. Viaţa împreună a însemnat să ne lăsăm şifonierele larg deschise, nebântuite de teama că dacă altcineva ne poartă hainele ne ia şi sufletul. Niciodată nu am fost atât de creative în vestimentaţie ca în lunile astea. O aceeaşi rochie vine atât de diferit pe trei corpuri. Pe unul se ia pe sâni, pe altul pe cur, pe un al treilea încinge talia şi totuşi, pe toate vine ca turnată. Am ajuns să îmbrăcăm haine pe care nu ni le‑am fi cumpărat, în combinaţii care nu ne‑ar fi trecut prin cap. „Ce bine vine cu negru şi roşu”, s‑a mirat Titică când am încercat o rochie mai veche de‑ale ei, cu imprimeu leopard, pe care ea o pur‑ ta doar vara cu sandale. Aceeaşi rochie a venit la fel de bine cu un bolero mov şi colanţi fuchsia pe Oana Maria. Ne‑am fotografiat şi am fost fotografiate peste tot. În bucă‑ tărie, în dormitor, în baie, pe acoperiş, pe stradă, în cafenele sau în cluburi, aranjate sau ciufulite. Nu a existat un ritual; ne făceam poze când aveam chef, le derulam apoi pe ecran şi le comentam zgomotos. Pe urmă mă mai jucam puţin şi total neavizat cu lumina sau cu culorile şi postam o selecţie la sân‑ ge. Când eram gata, dădeam toate trei refresh şi începeam din nou să râdem. Nu mi‑au reproşat niciodată vreo alegere, deşi uneori s‑au încruntat, alintându‑se: „Tocmai aia?!”. Două luni şi 166 de poze postate mai târziu, am strâns un total de 2.656 de like‑uri şi 327 de comentarii. Am primit multe mesaje încurajatoare, unele de la necunoscuţi, dar şi critici înfundate de la prietene care au considerat că sărim calul cu narcisismul ăsta. În februarie am aflat că am câşti‑ gat aparatul, deşi adevărul e că nu prea ne mai îndoiam. dor • primăvară 2010 • 103