ascuțite / și le aruncă în apa de dedesubt, albind luminile.” Cu volumul Teama de Marcel Mureșeanu ne aflăm în fața unei poezii dramatice, proaspete și cu o afectuoasă încărcătură, în care, cu pasionată deznădejde sau, alteori, cu o severitate paradoxal de tandră, cu sinceritate sau în accente de exasperare și adâncă sfâșiere lăuntrică dusă până la o paroxistică încordare afectiv-senzorială, se mărturisesc multe lucruri crude legate de asumarea riscului existențial. De altfel, unitatea volumului Teama se face simțită tocmai în acest plan mai profund al premonițiilor, prin detaliile chemate să refacă tristețea despărțirii definitive, cu toate reverberațiile grave produse de aceasta în sfera unei conștiințe asaltate și exasperate de emoțiile clipei așteptate: „S-a făcut târziu, roata cerului s-a înfundat / până la butuc în carnea nopții! / Topite-voi, noapte șin forma Corbului te voi turna! / Ce frunză roșie pe ochiul apei! / Să fie toamna?!” Puritatea tonului liric încântă pur și simplu, cuvântul dovedindu-se încă o dată atât de direct în surprinderea formelor unui joc teribil de grav, având drept miză viața și moartea, zbaterea între cele două lumi, cea a convingerilor în viața de dincolo și cea a lumii de pe pământ. În enunțuri de o dureroasă acuitate, punctate adeseori de interogații și enunțuri exclamative, metaforele se succed din abundență, pline de vitalitate și de o prodigioasă forță iradiantă („Avea obrazul zugrăvit în sânge / și ușa gurii smulsă din țâțâni… / Paltinul, galbenul, lumenul, semnul… / Oră de plângere: ziua bate-n amurg / Noaptea bate-n răsfrângere…”), generând o frenezie senzorială, cu îndrăzneli asociative din abundență: „Un lepros atârnat de-o frânghie / a încercat în vis să mă mângâie. / În afara vieții și-a morții, a treia cale arată-mi! / Vai cât de mult se zbate moartea / ca să rămânem în viață!” Dincolo de unele schimbări esențiale intervenite în variantele existenței sale literare, Marcel Mureșeanu își menține nealterată identitatea originară dincolo de timp, poemele din volumul Teama dovedindu-se creații lirice de esențe ale vieții interioare, de mare noblețe lirică și distincție expresivă.
Grigore Vieru spunea: Nimeni nu ştie mai bine ca inima secretele creierului. Poezia ar fi secretul creierului scăpat din gura inimii. Să-l credem pe cuvânt pe marele poet român basarebean şi să admitem că şi poeziile Corneliei Jinga Hetrea reprezintă secretul creierului ei, scăpat din gura inimii. Cartea „Cina cea din taină”, ca titlu, are legătură şi cu lucrările sale de pictură, fiindcă autoarea prezentei cărţi de versuri (dar şi ale altor cărţi de versuri) este şi o pictoriţă talentată, unde florile, alături de icoane, sunt subiecte predilecte. Cu siguranţă şi florile au o cuminţenie a lor, dar este una a firescului impersonal şi nu una nativă sau asumată conştient, cum este cea a cuminţeniei (cu şi fără ghilimele)..... umane. Lăsând filosofia cuminţeniei deoparte şi intrând în viscerele cărţii, se constată, după citire, locul incubaţiei şi locul scrierii poemelor (ca adnotări în josul fiecărei poezii): Lăpuşna, localitate de la izvoarele râului Gurghiu şi de la poalele munţilor cu acelaşi nume, unde se află o mânăstire românească, încă din secolul 18, şi (la) „casa de pe colină” din Trei Sate, localitate rurală pe valea Târnavei Mici, nu departe de Sovata, unde autoarea s-a mutat de curând. Cartea este una preponderent religioasă, dar nu în sensul urmăririi ad litteram a învăţăturilor Bibliei şi a Sfintei Treimi, ci a raportării sale, ca trestie gânditoare, direct la PreaÎnalt, 34
Cornelia Jinga Hetrea asumându-şi o relaţie directă cu Dumnezeu. Forţând nota, pe firul scurt am spune. Ea este convinsă, şi o spune metaforic, că este o relaţie biunivocă de iubire, ea iubindu-l pe faţă pe Dumnezeu, iubire pe care, de asemenea, simte că o primeşte de la acesta prin numeroase semne. Nihil Sine Deo pare a spune poeta, simţind peste tot prezenţa acestuia, prezenţă căruia i se raportează, atât în existenţă fizică cât şi în cea spirituală, inclusiv în cea care presupune „mânuirea” cuvintelor: Dumnezeu mă ascultă,/ pentru că-i cânt lui Dumnezeu.// Ziua-i lumină ce bate în gândul meu,/ când îl respir pe Dumnezeu.// Brazii se înclină, întind braţele/ şi depun sărutări, pentru Dumnezeu.// În faţa paşilor mei se petrec întâmplări/ ce-şi iau zborul, spre Dumnezeu.// Cuvintele devin stol de fulgi/ dansând, pentru Dumnezeu.//...(Aici şi acum). A ajuns să-şi simtă fiinţa aflată sub mâna ocrotitoare, tutelară, a Domnului fiind atentă la semnalele dimprejur, feedback s-ar spune acuma, modern: Pentru că eu cântam,/ cineva-mi răspundea.// Pentru că eu dansam,/ cineva mănsoţea.// Pentru că eu priveam,/ cineva era ochean de mătasă.// Şi când mă gândeam,/ cineva-mi întorcea gândul/ ca pe o brazdă de curând mănoasă.// Când mâinile-mi erau nemişcate,/ cineva mă înlănţuia cu seninătate.//..... (Răgaz). Biserica-mănăstire de la Lăpuşna a fost un loc al bucuriei. Spune autoarea: ...şi plâng de fericire, când în biserică/ sufletul mi-l ocrotesc (Verbele durerii şi ale bucuriei). Ca altundeva să spună: Nu-s singură, cu mine e vestea/ că totul e bine în înalturi,/ şi-n meri poposesc amintiri/ cu mama şi tata alături (Casa de pe colină). Sau: ...n-a fost decât un vis/ dar e aproape/ când mănăstirea se va ridica/ la şoapte (poezia Ca o maică). Aici (adică acolo, la mănăstire) unde pacea adulmecă alb de hârtie (Inspiraţie) o face să aibă şi să vorbească de Sentimentul de bine Am sentimentul că totul e bine,/ şi aici,/ şi acolo/ unde-au plecat cei mulţi/ şi parcă,/ binele s-a aşternut în locul meu,/ în locul pe care-l ocup,/ fără să vreau,/ fără să ştiu,/ aici,/ unde zăpada înfloreşte/ pentru → RĂZVAN DUCAN