Page 1

No # 0 5 DE CE M BR I E 2 0 1 8

T S O H G

WOODS OF YPRES

LUNA AMARÄ‚ TBA

STEVEN WILSON E-AN-NA NERO DI MARTE OH Hiroshima

BEHEMOTH RADU DAMIAN

ASEMIC


Cuprins THE

INTE RMI S SION

13 - 14

11 - 12

STEVEN WILSON

LUNA AMARĂ

04-05

Numărul cinci din revista noastră vă invită la o nouă incursiune în lumea muzicii, de la mult progressive – așa cum poate v-ați aștepta, la surprize din toate genurile spectrului pe care-l urmărim și în online. Fără restricții și complet subiectiv interiorizată, muzica este cea care ne unește eu-ul dar și cea care ne leagă în clipe și situații nebănuite. Nu trebuie atât judecată, cât trebuie iubită. Nu trebuie discutată, cât trebuie ascultată. Nu trebuie urâtă, cât trebuie trăită. Haideți să facem asta împreună așadar. Lectură frumoasă!

Wo o d s o f Y p r e s

24-26

Nero Di Marte

Subsolul pe Bandcamp:

21

PREQUELLE

22

PAG. 1 9

T h e To p M a g a z i n e Te m p l a t e

CRONICĂ GHOST

28

INTERVIU

ASEMIC

I nte r v i u E -AN-AN

Echipa The Intermission: Bogdan Voiculescu – redactor Elena Ignat – redactor Theodor Tudose – fotograf Ana-Maria Bucur (bucuram) – fotograf/video Flash News Robert Cotoros – redactor Mircea Anghel – redactor Gabriel Princip - redactor Radu Damian – grafică Andrei Nedelea – redactor/Flash News Horia Valentin Rusu – redactor Ștefan Roșioru – redactor Vladimir Gheorghiu – fotograf – foto copertă Octavian Ristici – editor video Diana Andreea Uță – fotograf Valentin Pane – audio/Flash News Andrei Zbîrnea - redactor Geanina Chiricuță – redactor șef Daniel Hendrix – grafică revistă/website

Online: www.theintermission.ro contact@theintermission.ro

03 | The Intermission

Cronică de album Behemoth

editor.

08-09


REFLECȚII WOODS OF YPRES

căci despre acesta este vorba, a fost lansat în februarie 2012 la doar două luni după decesul solistului și multi-instrumentalistului David Jussila Gold. De altfel, acesta a fost ultima acțiune pe care au făcut-o colegii rămași de formație, căci au decis – și pe bună dreptate – că formația ar trebui să se destrame. „Woods 5: Grey Skies and Electric Light”, deși ultimul album al formației, a avut cel mai puternic impact asupra publicului, fiind și câștigător al premiului Juno în 2013 la categoria Metal/Hard Music Album of the Year. Nu doar tragica despărțire a fanilor de David Gold a contribuit la această popularitate, cât și sunetul ieșit din matricea albumelor precedente semnate de Woods; cu toate că se păstrează influențele de muzică specifică din Pen. Scandinavă, „Woods 5: Grey Skies and Electric Light” lasă o 04 | The Intermission

vagă impresie de progressive și un sentiment mai înălțător, mai ușor, cu harsh vocals reduse radical, însă cu mai multe solo-uri și un tempo mai lent. Este un album a cărui muzică încurajează la introspecție. Una din trăsăturile unice pe care le-a avut muzica celor de la Woods of Ypres o reprezintă nonconformismul. Poate cineva s-ar fi

M I R C E A

activat în perioada 2002 – 2012. Ultimul album,

R E D A C T O R :

canadian de blacked doom/gothic metal ce a

A N G H E L

Woods of Ypres (a se citi E-Pray) a fost un proiect

Woods 5: Grey Skies and Electric Light

așteptat ca David, Joel, Raphael și Angela să mențină o atmosferă sobră, depresivă și distructivă pentru starea umană. Ei, bine, nu a fost cazul; fără îndoială, actul artistic dezvoltă subiecte arzătoare pentru creierul și sufletul uman. Ne sunt prezentate părțile negative, dintr-o perspectivă analitică, însă nu regăsim un mesaj conform căruia viața este lipsită de scop. Ba, dimpotrivă, Gold elaborează ceea ce este mai urât în viață, dar lasă la final o rază de speranță pentru a se poate merge mai departe. Început din furtună, „Lightning and Snow” este unul din puținele momente de harsh vocals și cu un instrumental accelerat, totul gândit pentru a oferi o stare de incertitudine, disperare și nesiguranță. Luciditatea, cea care va domina de altfel materialul, vine pe melodia „Death is not an Exit”, cea care lovește în spiritul idealismului, apelând totodată la realitate și asociind-o pe aceasta cu starea naturală a umanității. Personalități din partea Earache Records, casa de discuri asociată formației doar pentru acest disc, au considerat că piesa „Keeper of the Ledger” ar sta mai bine la finalul tracklist-ului, cu titlul onorific de bonus track. În traducere liberă, domnii s-ar fi putut lipsi de această melodie, dar totuși ca să-i facă pe plac lui David au spus că o vor ține, totuși, pe disc, doar că la final. Necazul și în același timp norocul a fost că artistul a decedat înainte ca albumul să fie lansat, așa încât cei de la Eareche au revenit asupra inițiativei lor. Prin această piesă se aruncă o perspectivă asupra „arhitectului universului”, regăsit în natură și având un sistem total diferit față de zeitățile consacrate: „Where ev-


erything we take from the earth / will be taken back and returned”. În fine, „Traveling Alone” face referire la călătoria pe care o purtăm prin viață, denunțând astfel faptul că el nu a văzut creația lui Dumnezeu în viața sa, ci doar realitatea. Și chiar dacă cei din jurul său au văzut-o, ce justificare ar avea acesta să le ofere viziunea sa lipsită de consistență spirituală? „Adora Vivos” este prima ironie sadică a acestui album - și de fapt a sorții -, urmată de „Kiss My Ashes (Goodbye)”, „Finalty” și de „Alternate Ending”. Prima dintre piesele enumerate în acest fragment face referire la Peter Steele, fostul interpret al formației Type O Negative, cel care și-a câștigat faima mai mult în urma decesului decât pentru muzica produsă. Revoltat, Gold denunță idolatrizarea, încurajând umanitatea după cum urmează: „love me, in the flesh, don’t wait until death to sing my praise”. „Alternate Ending” este o poveste despre un accident de mașină... și tot într-un accident de mașină a decedat și vocalistul... Într-un top personal, „Woods V: Grey Skies and Electric Light” ocupă prima poziție, detașat față de orice alt proiect muzical îndrăgit de mine. Reprezintă o confesiune expusă deosebit de încântător atât muzical, cât și liric, acoperind majoritatea aspectelor referitoare la metafizică și, în general, întrebări dureroase față de existența noastră: cine suntem, de ce suntem aici și încotro ne ducem? Ce reprezintă fericirea? Nu este un cult și nici nu ar trebui să fie unul; însă David Gold a reușit să ofere o perspectivă inedită asupra unor subiecte pe care mai toți ceilalți semeni de trupă de-ai săi au abordat-o radical, transformându-se în clișeu, chiar. Reinterpretând doom metalul, Woods of Ypres ar fi avut ocazia să ne arate ceva original față de producțiile europene. Turneul european era în stadiul de planificare și ar fi urmat după lansarea de album, probabil vara anului 2012. Destrămarea trupei nu mă face decât să fiu bucuros că am avut ocazia care îi voi mai avea de trăit. Îl asociez cu Meditațiile lui Marcus Aurelius,

L i fe s t ychiar l e cu cinismul, școală de gândire cu Scrisorile lui Seneca și poate din Grecia antică (prefer, totuși, să asociez această trupă mai degrabă cu stoicismul). Chiar dacă acest material face referire doar la albumul post-mortem, recomand și audiția măcar a celorlalte două părți din saga: „Woods III: the Deepest Roots and Darkest Blues și Woods IV: the Green Album”.

05 | The Intermission

să ascult un astfel de album și să-l îndrăgesc pentru restul anilor pe


Întâlnire cu TBA

06 | The Intermission

Redactor: Elena Ignat

Am stat de vorbă cu băieții din trupa bucureșteană de punkrock/melodic hardcore TBA, care ne-au spus câteva cuvinte despre ei, experiențele care i-au format și munca la cel mai recent material lansat, EP-ul “It’s Something”, dar și despre cum văd scena punk din România. Pentru început, o întrebare cu care probabil v-ați obișnuit deja: cum v-ați gândit la acest nume de trupă? Aș spune că e un nume ce te face curios, nu știi la ce să te aștepți. TBA: Nu ne-am gândit. Cântam de câteva săptămâni și fostul nostru tobar și primul (Răzvan Răduță - H8, Ucigan) a reușit să ne “facă rost” de concert în Question Mark în condițiile în care noi aveam o singură piesă și niciun nume de trupă. Afișul era deja făcut, “Linea Negra + TBA”. Am zis să încercăm să cântăm așa pentru început, apoi poate revenim cu altă idee mai bună. Dar ideea bună fusese deja consumată și am hotărât să rămânem la numele ăsta. Am avut de furcă o perioadă cu Facebook-ul și în continuare suntem tagați la diferite evenimente cu diferite specificuri unde răspundem de obicei cu “mulțumim de invitație, dar suntem ocupați atunci”. Pe Spotify avem mulți ascultători lunari datorită faptului ca mai sunt alte trupe cu numele ăsta, unele de muzică electronică, altele de K-Pop, dar cui îi pasă? Tot datorită numelui am reușit să cântăm acustic de două ori la festivalul Punk Rock Holiday din Slovenia (cel mai frumos festival Punk din lume) și să apărem pe compilația Punk Rock Against War alături de trupe precum Propaghandi, Good Riddance, Guttermouth, Such Gold, etc. Ne agățăm de orice oportunitate, șansă, ne băgăm cu japca, să putem face parte din scena internațională de Punk/Hardcore. Și da, nu prea știi la ce să te aștepți de la o trupă cu numele ăsta. Asta ne face să ne simțim confortabil și ușurați atunci când vrem să scriem o piesă hardcore în care să ne urlăm plămânii sau alta emo și să golim rafturile de șervețele din supermarket. Cum ați pus bazele trupei ? Vă cunoșteați dinainte? TBA: Eu (Leo) îl cunoșteam pe Matei1 (bass) de pe vremea când acesta cânta în trupa bucureșteană de punk Cobe, iar eu eram un puști de 16 ani care făcea naveta să vină la concertele lor. Mai târziu, în 2013, am fost împreună la festivalul Groezrock din Belgia unde am făcut primul contact în afara concertelor. La puțin timp după acest festival Matei m-a contactat în vederea formării unei trupe de Punk Rock. Țin minte și acum fraza cu care m-a convins să începem treaba, “Punk Rock saves lives” și nu a mințit cu nimic. Am repetat puțin cu un alt bassist (inițial noi eram chitariștii), până l-am cunoscut pe Matei2 (chitară, cunoștință de-a lui Matei1) și l-a făcut pe Matei1 să renunțe la două corzi și să treacă la bass. După un eveniment nu prea plăcut cu primul nostru tobar l-am cunoscut pe André care de la prima repetiție ne-a demonstrat că e exact ce căutam și are în bagaj cam tot ce aveam nevoie. Între timp am devenit ca o familie și suntem

suport necondiționat unul altuia. Creștem împreună atât muzical cât și spiritual. Ați mai cântat și în alte trupe înainte de TBA? Leo: Alarma (street/hardcore ska-punk), The Kenny Killers (wannabe punk din Roșiorii de Vede), Agora (weird ska punk), Just Another Lie (funny ska-punk), și o trupă de cover-uri despre care nu vreau să vorbesc. André: No Good Reason (Melodic Hardcore/Punk Rock), Never Fail (Hardcore-punk/skate punk). Matei1: Cobe (street/ hardcore-punk). Matei2: Enemaniacs (indie) și The Eyes Have It (alternative metal). Dar TBA este primul proiect stabil din care am făcut parte până acum. Piesele voastre sunt catchy, entuziasmate și exprimă sentimente familiare multora; ce anume vă provoacă inspirația pentru a crea o piesă nouă? TBA: “Disappointments, treason, death of a friend and many heart-breaking feelings”. În general experiențe nu prea plăcute din viețile noastre. Sincer, nu îmi aduc aminte ultima piesă optimistă scrisă și folosită. Nu e ca și cum nu ne dorim, dar cine suntem noi


viețile noastre sunt întâmplări care ne-au construit și ne-au format, fără de care nu am fi fost ce suntem azi. “Note to Self” și “Overwait” sunt piese care descriu procrastinarea, lipsa dorinței de a face lucruri și de a porni o zi cu chef de viață și despre cum noi, milenialii, trăim mai mult în capul nostru, visăm prea mult, consumăm prea mult, iar viața ideală se întâmplă doar la noi în cap, din păcate. “New Chapter” este continuarea acestui sentiment, nu este vorba de optimism sau pesimism, e vorba de confuzie, incertitudine și anxietate, iar singurul lucru pe care îl putem face acum e să așteptăm zile mai bune. Cum a fost experiența de a cânta în afară? Cum este publicul, față de cel din România? TBA: La întrebarea asta o să vă putem da un răspuns mai bun anul viitor, după ce vom fi terminat al doilea nostru turneu în afara țării. Momentan, singurele țări în care am cântat ca trupă, în afară de România, sunt Franța și Bulgaria. În Bulgaria, mai exact în Ruse, nu am simțit mare diferență față de atmosfera de la concertele de la noi. Și aici mă refer doar la concertul propriu-zis, însă scena în sine, oamenii, par mai uniți și mai altruiști decât cei din scena de la noi. Despre Franța numai de bine. Chiar nu ne aducem aminte vreun eveniment neplăcut. Poate doar faptul că doi dintre noi nu își mai aduc aminte două concerte dar avem confirmări că totul a fost ok. Oameni organizați, solidari, plini de pasiune și îndrăgostiți de mișcarea punk. Aproape în orice oraș sau sat există un spațiu alternativ/social unde se țin concerte sau diferite activități benefice comunității respective. În orice sat există o trupă sau câte o grupare care duce spiritul DIY (do it yourself) mai departe fie că vorbim de filme, muzică, picturi sau

07 | The Intermission

să ne punem în calea vieții? De asemenea, încercăm să ne mărim familia (asta dacă o să ne mai putem numi familie…) și să îi aducem printre noi pe cei care vin la concerte și pleacă atât cu amintiri dar și cu vânătăi, de aceea încercăm să scriem versuri despre prietenie, loialitate, sinceritate, solidaritate și ajutor reciproc în condițiile în care suntem conștienți că niciunul dintre noi nu ar asculta muzica asta și nu ar veni la concerte dacă nu ar avea unele probleme, anxietăți sau stări depresive. E terapie în grup cu țipete și lovituri la coaste (fără niciun scop violent, desigur) și totuși încercăm să facem asta cu zâmbetul pe buze. Cine scrie versurile pieselor? TBA: Leo și Matei2. Matei1 nu a încercat niciodată, iar André a scris 2 sau 3 piese dar Leo și Matei2 sunt doi egoiști incurabili și nu au făcut niciodată ceva concret cu ele. Scuze, André! Povestiți-ne puțin despre EP-ul pe care l-ați lansat anul acesta, ‘It’s Something’. TBA: Este o scrisoare de dragoste adresată culturii DIY. Este al doilea nostru EP și cel care sună cel mai bine, credem noi. Este o adunătură de piese scrise pe tot parcursul perioadei nostre ca trupă de până acum (“Pass The Time” e a doua sau a treia piesă compusă de noi). “Go” și “Pass The Time”, piese scrise de Matei2, au fost incluse inițial pe primul nostru demo pe care nu l-am scos niciodată, înregistrat în Franța, în podul fermei prietenilor de la Volstead Akt, prima și singura trupă cu care am avut un turneu în afara țării. Le-am recompus, reconstruit și le-am pus pe EP. “Fuck it” este țipătul disperat al omului la final de adolescență pus față în față cu soarta și cu viitorul, fiind nevoit să aleagă între lucrurile pe care le-a urât din totdeauna și o viață la marginea societății alături de prietenii din aceeași oală. De asemenea, piesa ne aduce aminte de fiecare dată că toate dezamăgirile și întâmplările nefericite din

acțiune directă împotriva fascismului. Cert e ca abia așteptăm să mai cântăm în afară. Scopul nostru e să transmitem mesajul la cât mai mulți oameni și să nu ne impunem niciun fel de limită. Publicul din România, cel puțin pe partea asta de punk/hardcore, încă are mult de mers până o să ajungă la nivelul scenei internaționale de punk/hardcore. Există foarte mulți ascultători care încă mai cred că anumite trupe care la un moment dat au menționat punk într-un vers sunt într-adevăr trupe de punk și că punk-rockul e doar muzică de adolescenți. Și o ultimă întrebare: ce părere aveți de scena alternative/underground din România? TBA: Suntem destul de confuzi. Nu mai știm ce înseamnă underground sau mainstream, nu mai știm dacă trupele care pornesc în underground au vrut să devină mainstream sau mainstream-ul a coborât ștacheta și a îmbrățișat artiști alternativi. Cum am zis mai sus, la noi în România scena asta încă are mult de mers, și noi încercăm să facem bucățica noastră cât de cât, ca să mai apară alte trupe cu voie bună. André: Eu venind din altă țară cu o scenă de punk/hardcore destul de organizată (Portugalia), pot să zic că mulți din scena punk din România încă nu prea au înțeles cum stă treaba din punct de vedere al ideilor promovate de punk și chiar și a atitudinii față de alți oameni, față de anumite situații. Uite un exemplu foarte clar despre cum stau lucrurile la voi: concert de Dead Kennedys în București anul ăsta, aveai oameni acolo care făceau salut nazist, și au continuat să stea la concert ca și cum nimic nu se întâmplase. În alte țări acești indivizi ar fi fost târâți în afara concertului… este trist că astfel de atitudini sunt tolerate la un concert Dead Kennedys (indiferent de ceea ce sunt ei acum, până la urmă ei sunt autorii melodiei “Nazi Punks Fuck Off!”...). Cert e că, din păcate, nimic nu seamănă cu ce am văzut în afară iar, în condițiile actuale, cu prezenții “eroi locali”, trupe or să tot apară și or să dispară din cauză că nu sunt susținute. Ideea de competiție a depășit ideea de cooperare, trupele mari așteptând ca trupele mici să fie susținute financiar de către altcineva, pasând responsabilitatea reconstruirii scenei de la trupă la trupă, sau bar la bar, ca o minge de foc. Există trupe care s-au folosit mult timp de etichete precum “punk”, dându-i apoi cu piciorul când s-au văzut în vârful muntelui. Nu-i problemă, noi nu încercăm să ajungem în vârf, ci încercăm să ocolim muntele și să ajutăm pe toată lumea să depășească orice obstacol în viață și să fim siguri că ajungem toți în siguranță pe partea cealaltă unde va trebui să ocolim alt munte și tot așa, făcând cu mâna celor din vârf și văzându-ne de treaba noastră.


CRONICĂ DE ALBUM

The Intermission #05 DECEMBRIE 2018

“ I L OV E D YO U AT YO U R DAR K E S T ”

Bogdan Voiculescu

Redactor

08 | The Intermission

Stay For a while Cred că ne este cunoscută tuturor ușoara emoție pe care o simțim în momentul în care intrăm pe Internet ca să ascultăm prima piesă lansată de una dintre trupele noastre preferate, mai ales în situația în care nu am avut nimic nou de 3-4 ani. Ne întrebăm dacă va fi mai bună ca precedentele, dacă se va ridica la înălțimea așteptărilor, dacă vom regăsi teme precedente dar care ne-au rămas dragi, dar simultan ne temem și de o eventuală dezamăgire sau, mai rău, de a da peste un cântec de neascultat a doua oară. Totuși, nerăbdarea și curiozitatea, în cele din urmă, ne împing să dăm click pe play... Trebuie să recunosc că sentimentul îmi pare totuși unul agreabil, de care uneori îmi e dor și pe care-l prelungesc până găsesc un moment propice pentru a mă concentra complet pe muzică, fără a fi distras de alte lucruri. „God = Dog”, prima melodie extrasă de pe noul album Behemoth, a fost publicată în timp ce mă aflam în tren, în drum spre casă; am ignorat titlul și am evitat orice recenzie, comentariu sau opinie, încercând să-mi păstrez obiectivitatea până la cea dintâi audiție. Mai ales că mi se pare că, de prin 2004 și până în prezent, fiecare material discografic al notoriei formații poloneze a fost mai bun ca precedentul. Fiecare. Iar după EP-ul „Xiądz”, chiar nu vedeam cum ar putea deveni mai buni sau ce direcții ar putea explora când deja se jucaseră cu destul de multe genuri și influențe diferite, când creaseră niște compoziții atât de bune încât nu credeam că vor putea fi întrecute (sau egalate). Prima ascultare m-a lăsat rece. Dincolo de instrumentalul impresionant, nu m-a atras sub nicio formă „God = Dog”, mai ales că-mi vine greu și acum să ignor titlul cel puțin stupid pe care l-au ales. I-am mai dat o șansă și-am sperat că nu va fi cel mai bun cântec de pe „I Loved You At Your Darkest”; de data asta mi-a rămas în minte și m-am trezit repetându-mi în minte linia melodică a corului. De-atunci am ascul-

tat-o de câteva zeci de ori și m-am liniștit (parțial): următorul fulllength e promițător. Îndoieli au mai rămas, că cea mai mare dezamăgire a mea muzicală din ultimii ani a fost anticipată de un single foarte, foarte catchy și bun. Ca să mi le spulbere, Behemoth a lansat alte două cântece noi, ambele însoțite de clipuri: „Wolves of Siberia” și „Bartzabel”. Dacă primul e o revenire la rădăcini, la stilul lor mai vechi, al doilea are o pronunțată latură experimentală, fiind mult mai soft decât mă așteptam dar incredibil de dens, puternic și întunecat. Despre cel din urmă, Nergal a declarat într-un interviu că este, pentru ei, ochiul furtunii ILYAYD, amintindu-și că nu a avut o structură sau viziune anume, compoziția luând naștere treptat dar, în cele din urmă,


compozițiile formației poloneze. Totul este neașteptat de inovativ, de la structură la instrumental și de la voci la partea de tobe; la momentul scrierii articolului, era cântecul meu preferat de pe ILYAYD. Și celelalte melodii sunt foarte faine, însă în general se încadrează în niște tipare mult mai generale. Îmi place la nebunie faptul că, pe acest album, toate piesele ies în evidență. Nu există 4 bune și 6 mediocre sau 2 excelente, 2 bune și restul ușor de uitat. Până și intro-ul și outro-ul sunt incredibil de molipsitoare! Absolut fiecare cântec are ceva care te va face să-l ții minte, fie că vorbim de pasajele acustice, de suprapunerea chitarelor clean peste blast-beaturi și riffuri agresive sau de corul copiilor, care are un impact mult mai puternic asupra ascultătorului decât mă așteptam. Un alt lucru pe care-l apreciez este legat de videoclipurile care l-au însoțit pe „I Loved You At Your Darkest”. Primul, „God = Dog”, este popular nu doar printre fanii trupei; am citit recenzii pozitive scrise de oameni care nu au nicio treabă cu tipul ăsta de muzică sau de critici care urăsc în mod normal Behemoth, dar care au recunoscut că le place cum arată și ce atmosferă are. Mie personal nu mi-a plăcut aproape deloc, mi s-a părut exagerat, însă calitatea excepțională a efectelor și producției, alături de imaginile tulburătoare, m-au făcut să-l apreciez în mod obiectiv și să-i recunosc valoarea. În schimb, „Bartzabel” a venit cu un videoclip extraordinar de fain. Similar cu cel făcut pentru „O Father, O Satan, O Sun”, și acesta a fost creat de Grupa 13, și, deși Nergal e cunoscut pentru utilizarea excesivă a nudității (feminine) în marea majoritate a clipurilor sale (inclusiv în cele lansate pentru proiectul său de southern gothic, „Me And That Man”), în cazul de față a reușit s-o facă și cu bun gust, mulțumită colaborării cu cei de la Grupa 13. Fără a fi exagerat, clipul se potrivește perfect cu melodia și trebuie să recunosc că ar fi părut incomplet fără scenele respective. După ce l-am ascultat pe ILYAYD nu mi-a venit să cred cât de bun poate fi. Mi se pare incredibil că Behemoth sunt atât de dispuși să experimenteze acum, când sunt în culmea gloriei, și o rețetă clasică ar satisface cu siguranță fanii, fie ei vechi sau noi. Muzicienii și-au depășit creațiile precedente cu fiecare material discografic din ultimii 18 ani și mi se părea imposibil ca „The Satanist/Xiadz” să poată fi vreodată depășite. Totuși, ILYAYD a reușit cu ușurință asta, și mă face să mă-ntreb din nou dacă va fi acesta apogeul lor artistic sau dacă, peste 5-6 ani, va urma ceva și mai bun. Momentan, mi se pare imposibil. Cât de buni să devină?!

09 | The Intermission

depășindu-i așteptările. „I Loved You At Your Darkest” a apărut pe 5 octombrie prin intermediul Nuclear Blast Records. Disponibil atât în format electronic cât și fizic (CD sau vinyl), albumul conține 12 piese. Artwork-ul este semnat de Nicola Samori; trebuie să recunosc că a făcut o treabă extraordinară, coperta fiind preferata mea din toată discografia Behemoth. Modernă, minimalistă și misterioasă, este exact prezentarea de care avea nevoie acest material. Primul lucru pe care l-am remarcat la ILYAYD și un detaliu pe care îl apreciez în mod deosebit, este că, spre deosebire de alte albume Behemoth, unde agresivitatea instrumentalului nu pare tocmai naturală întotdeauna, în cazul de față totul pare mult mai organic. Procesele deschise pe numele lui Nergal pentru blasfemie și defăimarea emblemelor statului, numeroasele probleme cu legea pe care le-a avut în ultimii 4 ani și situația politică dezastruoasă din Polonia mai mult ca sigur l-au enervat bine de tot, iar în ILYAYD își descarcă toată furia strânsă în timp. Fără ocolișuri, fără milă, materialul este direct, nu lasă loc interpretărilor și transmite un mesaj clar, pe care Nergal are grijă să-l reia în postările de pe conturile lui de Facebook și Instagram. De fapt cred că tocmai legile draconice anti-blasfemie și anti-avort dar și corupția din Polonia sau legătura mult prea strânsă dintre Biserica Catolică și statul așa-zis laic pot explica titluri precum „God = Dog” sau imaginile ofensatoare și vulgaritatea clipului care a însoțit piesa. Până la urmă, la noi, din cauza situației politico-sociale, cam nimeni nu mai umblă cu subînțelesuri și cu un mod artistic de a-și exprima dezacordul – scandarea preferată a verii lui 2018, care s-a auzit nu doar la proteste ci și la festivaluri, demonstrează asta. Fie Nergal și colegii lui de trupă simt, la fel, o nevoie de a-și exprima furia în cel mai sincer și simplist mod, fie pur și simplu vor să vadă până unde merge, cât pot insulta fără să li se deschidă iar proces, cât pot ataca Biserica Catolică fără să aibă probleme cu legea. Totuși, versurile sunt mult mai inteligente și gândite decât ar părea, uitându-ne doar la titluri sau judecând după comentariile lui Nergal. Puternic influențate de scrierile lui Aleister Crowley, cunoscutul ocultist britanic, textele pieselor fac referire și la mitologia creștină și iudaică. Provocatoare, cu un vocabular deosebit și puternic inspirat din engleza veche, invocând numeroase personaje și divinități din mituri, acestea se potrivesc perfect cu instrumentalele și cu atmosfera lui ILYAYD. Nu știu sigur dacă au fost scrise doar de Nergal sau dacă, la fel ca pe predecesoarele materialului, acesta a colaborat cu poetul polonez Krzysztof Azarewicz. Am să rezum câteva dintre cântecele acestui material. „Wolves ov Siberia” – rapidă, simplistă dar foarte catchy și puternică, o întoarcere la perioada lor timpurie (cea în care cântau black metal); „God = Dog” – excelentă din punct de vedere muzical, puternică, deosebită și amplă, cu vocale clean foarte rar întâlnite în muzica Behemoth și cu un outro coral care este imposibil de uitat. „If Crucifixion Was Not Enough...” concisă, agresivă și ceva mai tehnică decât celelalte; într-o manieră similară, dar cu un refren atât de mișto încât m-a ridicat la propriu din scaun, ca și când aș fi fost la un concert, este Angelvs XIII. „Sabbath Mater” mi-a amintit puțin de perioada „Evangelion” și de „Ov Fire And The Void” în timpul introului, însă corul și vocalele clean cântate într-un mod neobișnuit nu numai pentru Behemoth, ci pentru întregul gen muzical pe care-l reprezintă atrag ușor atenția ascultătorului. „Bartzabel” este marea surpriză a acestei capodopere, introducând pentru prima oară pasaje complet clean în


LUNA AMARĂ Oamenii sunt locurile mele preferate, cu toate nodurile lor încâlcite, cu hărțile lor secrete, cu fețele lor gri sau luminoase, ochi goi sau mâini de rugină, găsesc în ei speranță, disperare, culori tari care îmi vorbesc și mă trezesc la viață. Cunoscuți cititorilor noștri cu siguranță, cei care

sau mâini de rugină, găsesc în ei speranță, disperare, culori tari care îmi

compun Luna Amară au scris suficientă istorie

vorbesc și mă trezesc la viață. Așadar, nu, nu reușește să nu mă inspire.

cât să umple paginile unei cărți. Timpul nu a re-

Sorin: Tocmai natura umană e sursa inspirației deși uneori sunt derutat

ușit să-i transforme însă într-un fundal obișnuit,

de plictiseala și blazarea oamenilor.

ci dimpotrivă. Mereu prezenți în fața unui public

Mihnea: Nu doar că mă uimește și mă inspiră – atât negativ cât și pozitiv –

numeros, ei îți expun cele mai ascunse gânduri

în continuare, dar în ultima vreme mă întreb serios dacă tot ce credem de-

într-un mod demn de un artist. “Nord”, cel mai

spre noi înșine nu e cumva cam diferit față de cine suntem cu adevărat...

recent album lansat, nu face excepție. Este pe

Răzvan: Din păcate, nu. O ANUMITĂ PARTE A NOULUI MATERIAL DISCOGRAFIC ADUCE ÎN DISCUȚIE TULBURĂRILE POLITICE PRIN CARE TRECEM ÎN PREZENT. CUM AU FOST ACELE PIESE PRIMITE DE CĂTRE PUBLIC PÂNĂ ACUM ȘI CÂT DE MULT CREDEȚI CĂ LE VOR VORBI CELOR CARE AR TREBUI SĂ FIE AFECTAȚI DE ELE? Nick: E prematur să dau un răspuns clar la asta, piesa “Focuri” fiind sin-

cât de mult o întoarcere la rădăcini, a lor, dar și a noastră, pe atât de mult și o readucere aminte a ceea ce suntem și a ceea ce ar trebui să susținem. Dar de unde-și trag izvorul de inspirație?

D E I N T E R V I U

10 | The Intermission

G E A N I N A

C H I R I C U Ț Ă

Să vedem.

LANSAȚI UN NOU ALBUM. CUM REUȘIȚI ÎNCĂ SĂ GĂSIȚI VOINȚA DE A MERGE MAI DEPARTE? Nick: Am devenit, în timp, ca un motor bine uns care, deși rodat, mai duce kilometri înspre locuri interioare unde ne găsim inspirație și sens. Sorin: Îmi place să cânt și nu am probleme în a găsi resursele necesare pentru a merge mai departe. Cred că avem șansa rară să cântăm așa cum simțim, fără presiuni de natură comercială și în același timp avem și publicul care să dea sens muzicii noastre.

Mihnea: Același lucru mă-ntreb și eu de câțiva ani încoace și pe cuvânt că n-am vreun răspuns coerent...

Răzvan:

Cred că e mai degrabă vorba de

plăcerea de a cânta și de a compune muzică. Niciodată nu am judecat cântatul din perspectiva voinței.

REUȘEȘTE NATURA UMANĂ VREODATĂ SĂ NU VĂ MAI INSPIRE? Nick: Oamenii sunt locurile mele preferate, cu toate nodurile lor încâlcite, cu hărțile lor secrete, cu fețele lor gri sau luminoase, ochi goi

gura și de puține ori cântată live. Suntem afectați cu toții de realitatea în care trăim, ce mi-aș dori ar fi ca nu doar cei care ascultă aceste piese să se “trezească” ci și aceia care nu au nicio tangență cu ceea ce facem noi.


Sorin:

„Nu știu, nu iau, nu sunt” am com-

pus-o într-o perioadă întunecată a Lunii Amare, aceeași perioadă în care i-am pierdut pe Chris Cornell și Chester Bennington. Muzica noastră nu e cea mai veselă, dar nu aș vrea să vorbesc doar de emoții negative. Pentru mine, cele mai plăcute sunt momentele de inspirație când o schimbare de armonie sau de ritm transformă radical muzica și emoția pe care o transmite. „Atât de simplu”, „Tăcerea”, „Ești Tu” și „Focuri” sunt cele mai bune exemple în acest sens.

Mihnea: Pentru mine, „Ești Tu”. Răzvan: Există câteva melodii pe

albumul

“Nord” care din punctul meu de vedere au avut o perioadă de “incubație” puțin mai lungă, și aici mă refer la “Atât de Simplu”, “Ești Tu”, “Aleargă.Așteaptă“, o piesă puțin mai veche pe care am și cântat-o în câteva concerte și care a primit un refren nou-nouț și foarte inspirat, aș zice. Modificări și adjustări la piese s-au făcut inclusiv în timpul înregistrărilor, ne-am jucat puțin cu tempo-ul pe anumite bucăți, numărul de măsuri alocat unor fraze muzicale, modificări de ritm etc.

CUM AȚI DESCRIE CARIERA VOASTRĂ PÂNĂ ÎN PUNCTUL ÎN CARE ESTE ASTĂZI? Nick: Surprinzător de longevivă, uneori ca o daltă care a săpat în noi artere salvatoare dar și bolnave, uneori un vis frumos, împlin-

nei le place. Cred că Mihnea a reușit să prindă în versuri atmosfera de frustrare și revoltă care ne înconjoară dar și greseala pe care o tot facem de zeci de ani când, fără întrebări, ne punem toate speranțele în cei care ne oferă iluzia siguranței.

Mihnea: Am cântat piesa “Focuri” doar la Bucovina Rock Castle, până acum. Acolo a fost primită bine... mai departe, vom vedea. Le vor vorbi din plin.

Răzvan: Din punctul meu de vedere există o singură piesă cu mesaj politic pe acest album. Am prezentat live de prea puține ori “Focuri” ca să primim un feedback real apropo de versurile și mesajul ei, însă cred că odată cu lansarea albumului mesajul piesei va ajunge acolo unde trebuie.

CARE A FOST CEA MAI DIFICIL/EMOȚIONAL DE COMPUS PIESĂ? Nick: Pentru mine “Ploi negre” e acea piesă de pe album care m-a condus cu pași mărunți către insule din mine, unele uitate, altele ignorate. E dureros să te vezi intr-o lumină crudă, e greu să nu fugi. Muzical vorbind, am stat mult pe ea până am ajuns la o formă finală rotundă, fluentă.

it, alteori o cărare bătătorită pe care mergi cu tălpile goale, până la sânge.

Sorin:

Un ardelean și un moldovean intră

într-o cofetărie. Restul e istorie…

Mihnea: Zbuciumată. Răzvan: “Cu de toate, vă rog.” ESTE PUBLICUL TÂNĂR LA FEL DE DESCHIS MUZICII VOASTRE AȘA CUM ERA ACUM CÂȚIVA ANI? Nick: Eu așa văd și simt de pe scenă. Mihnea: Da. Răzvan: Poate nu chiar așa de deschis, și motivele sunt evidente și nu are rost să le readucem în discuție, dar încă există curiozitate din partea publicului mai tânăr, care este la vârsta primelor concerte, și asta e o chestie care nu poate decât să mă bucure.

CONTINUARE...

11 | The Intermission

Sorin: „Focuri” e singura piesa explicit socială, politică și se pare că oamenilor din fața sce-


CARE ESTE CEL MAI MARE CÂȘTIG EMOȚIONAL DIN ISTORIA TRUPEI ȘI CARE CONSIDERAȚI CĂ A FOST CEA MAI MARE PIERDERE? Nick: Faptul că noi toți, am făcut ca Luna Amară să existe. Din altă

Mihnea: Acesta. Ascultați-l și o să înțelegeți de ce. Răzvan: Pentru mine, “Aproape” rămâne cel mai întunecat album

perspectivă, eu unul am fost foarte emoțional când am cântat și

fost și a trecut foarte, foarte greu din punct de vedere emoțional.

i-am cunoscut pe cei din Alice in Chains. Cea mai mare pierdere nu

Cât de viabile mai sunt turneele pentru voi acum, după atâția ani?

o putem face publică, încă. momentele în care oamenii ne-au transmis că apreciază ceea ce fa-

Nick: Viabile, cu anumite rețineri, vitale, fără niciuna. Sorin: Nu am putea exista ca trupă de studio, fără concerte. Mihnea: Concertele sunt cea mai importantă parte din existența

cem. La polul opus, simt că am pierdut apropierea dintre noi. Cred

unei trupe...

că a fost un sacrificiu pe care l-am făcut inconștient, pentru a merge

Răzvan:

mai departe.

nu? De la bun început am stat mai mult pe scenă și în sala de

Mihnea:

repetiții decât în studio, așa că nu văd o altă altenativă. Să fii doar

Sorin:

Toate concertele în care publicul ne-a primit cu căldură și

Nu știu exact ce înseamnă asta, câștig emoțional... așa

Ceva trebuie să facem cu piesele pe care le compunem,

cum înțeleg eu, cred că faptul de a te simți înțeles. Și asta doar

trupă de studio mi se pare foarte plictisitor.

uneori. Eu, unul, n-am pierdut nimic semnificativ... noastră ca trupă care mi-au umplut sufletul de bucurie sau ochii

LA CE CREDEȚI CĂ AR TREBUI SĂ AȘTEPTE CEI CARE VOR ASCULTA NORD? Nick: Au libertatea să se aștepte la orice. Cum spuneam cândva,

de lacrimi.

Luna Amară înclină să facă muzică despre oameni mai mult decât

CARE CREDEȚI CĂ ESTE CEL MAI ÎNTUNECAT ALBUM DIN TOT CE AȚI COMPUS PÂNĂ ACUM? DE CE? Nick: Probabil că “Nord” se bate pentru locul unu pe podium cu “Pi-

pentru oameni, în sensul în care nu căutăm să “hrănim” o nișă

Răzvan: E o întrebare foarte grea, sunt atâtea întâmplări din istoria

12 | The Intermission

din discografia noastră. A venit la un an după Colectiv, și anul ăla a

anume, nu compunem după rețetar și încercăm să ne păstram integritatea fiind sinceri și autentici.

etre în alb” dar acum că mă gândesc, nici cu “Asfalt” nu mi-e rușine.

Sorin: Mi-ar plăcea ca „Nord” să fie simțit ca un film cu final deschis,

Poate că nu piere lumina când asculți Luna Amară, dar nici muzica

la sfărșitul căruia îți pui întrebări, la care te întorci și descoperi noi

de scos gagica la pick-nick nu e.

detalii.

Sorin: „Nord” pentru că

Mihnea: Să se simtă inconfortabili cu gândul că (mai) merge și așa.

va fi ultimul album compus și înregistrat în

actuala componență, poate chiar va fi ultimul album Luna Amară,

Sau confortabili cu gândul că așa nu se mai poate...

nu știu. Am scris albumul într-o perioadă de întrebări grele, la unele

Răzvan: La un album Luna Amară un pic mai altfel, dar cu rădăcini

am găsit răspunsuri dar altele încă plutesc în jurul nostru.

în același sol.


de public. Ba mai mult, Steven Wilson a avut parte încă din copilărie de abordări eclectice în ceea ce privește muzica. Tot din The Guardian aflăm că tatăl său asculta cu precădere Pink Floyd și Mike Oldfield, în timp ce mama lui era mai degrabă atrasă de muzica suedezilor de la ABBA și de cea a Donnei Summer. Ca o punte peste timp, pe site-ul lui Steven Wilson există o pagină numită Playlist, unde artistul actualizează constant muzicile pe care le vizitează sau le revizitează. Nu vă dau spoilere, dar acolo nu veți găsi numai prog sau pop. Sursele de inspirație ale lui Wilson sunt extrem de vaste și merită aruncat un ochi pe listele din site. Din exemplele de mai sus, se poate vedea că etichetele de prog și de pop sunt folosite mai degrabă ca o formă de a da verdicte, fără a intra neapărat în profunzimea proiectelor muzicale. Iar Wilson chiar este un muzician prolific și cu curiozități complexe. Vorbim aici despre Porcupine Tree, No-Man, Blackfield sau Storm Corrosion, asta pe lângă proiectele solo care reprezintă preocuparea principală a artistului britanic Revenind la tag-uri, adoptarea sintagmei de pop progresiv (progressive pop) și-a atins climaxul în august 2017. La exact 25 de ani de la lansarea primului material discografic alături de Porcupine Tree (On the Sunday of Life), albumul “To the Bone”, lansat de Steven Wilson, a devenit #1 la mijlocul săptămânii 21-27 August 2017 în topul britanic. Totuși, finalul acesteia l-a găsit pe muzicianul originar din Kingston upon Care sunt mecanismele prin care o formă de artă nișată, în cazul nostru rockul progresiv, poate ajunge să se bată

Thames pe locul al treilea din punctul de vedere al vânzărilor. Official Albums Chart Update Top 100 este unul dintre cele mai

Edi torial/cronică: De ce nu am scris o recen zie p en t ru alb u m u l “ To Th e B o n e”

To th e B o ne

ANDREI ZBÎRNEA

STEVEN WILSON

la primele poziții cu alte forme de artă, forme proiectate în special pentru universul mainstream, AKA societatea consumeristă? Unul dintre răspunsuri ar putea fi găsit în interviurile pe care Steven Wilson le acordă adesea jurnaliștilor. Cu toții suntem familiarizați cu termenul de plăcere vinovată când vine vorba de muzică. În acest context, muzicianul britanic (regele rockului progresiv, cum a fost numit în anumite medii) afirmă următoarele: I’ve never understood this concept of ‘guilty pleasures’. Why be guilty? It’s all great

EXTINDEREA GRANIȚELOR MUZICALE

Topirea barierelor dintre subgenurile muzicii contemporane poate fi cheia reinventării scenei, o scenă care să fie mai permisivă și mai accesibilă pentru mai multe categorii

13 | The Intermission

pop (citat exact din publicația britanică The Guardian).


importante topuri din Marea Britanie, fiind activ încă din

în care trăim.

anii ’50.

Cel mai important cred că ar fi versatilitatea artistului, care

Sibiu, am mai avut parte și de interviul difuzat de TVR cu

of Facebook/Tired of my failing health/I’m tired of every-

Steven Wilson. Un interviu amplu, de o oră, realizat de

one/And that includes myself”), dar și un album care poate

jurnalistul Cătălin Ștefănescu. Aceste două momente es-

fi ascultat oricum, ordinea pieselor necontând foarte mult.

ențiale pentru revizitarea muzicii lui Wilson și pentru re-

Nu avem un concept propriu-zis, asta dacă nu includem la

vizitarea albumului „To The Bone” cu precădere (Caroline

categoria concept haosul ordonat din viața fiecăruia dintre

International, 2017), m-au făcut să nu-mi mai doresc un

noi. Haosul ca un concept, haosul ca o comprimare a real-

răspuns la întrebarea Este „To The Bone” un album pop?

ităților pe caree le trăim zi de zi.

Chiar dacă nu mi-a atins așteptările create după multi-

Iar Steven Wilson merge și mai departe anunțând un viitor

ple audiții de „Hand Cannot Erase” (Kscope, 2015) sau nu

album și mai atmosferic, cu influențe dinspre trupe pre-

m-a trimis într-o zonă ludică ca reveria “The Raven That

cum Cigarettes After Sex. Poate că va conține ceva și din

Refused to Sing (And Other Stories)” (Kscope, 2013), “To

The Dubliners (de James Joyce), carte-cult pe care Wilson a

The Bone” are atuurile sale ce îl fac relevant pentru anii

amintit-o în categoria formelor de artă sacră, tot în cadrul

i precedentul.

m

cu acest album pe critici și pe trolli, cum nu i-a uitat nici cu

Și lista poate să continue, Wilson apreciază cu adevărat crit-

e t

prea des la radio, chestia asta nu e prog, nu are solo-uri de

r

E un album pop, e prea indie, e prea comercial, se aude

pagina de Instagram a lui Steven Wilson. S-ar putea ca acest

n i

În rest, dați o șansă albumului „To the Bone” și fiți atenți la

h t . w w w : e n i l

ziua lui albumul lui Wilson și vorbim după aceea.

n

Jethro Tull în anii ’70 și la începutul anilor ’80. Fă-i cadou de

e

album să îi placă și tatălui tău care asculta Gentle Giants și

o

B E W H Y

G U I L T Y ?

I T ’ S

A L L

G R E A T

P O P

icii cu imaginație (nu chiar!).

N E V E R

U N D E R S T O O D

T H I S

C O N C E P T

chitară și piesele durează doar 3 minute 27.

o

socio-politic, avem un album al rețelelor sociale („I’m tired

r

alături de Sophie Hunger). Avem un album cu puternic flow

pentru mine la acel moment. În afară de prestația de la

.

România, Artmania 2018 nefiind nici măcar un vis frumos

n

Ninet sau de piesa cu un pronunțat aer R&B, „Song of I”,

o

(care poate fi reprezentată de „Blank Tapes” cu aceeași

nu mă gândeam că voi asista la spectacolul său chiar în

i

voi vedea live pe fondatorul Porcupine Tree. Mai mult,

s

wood („Permanating”), revenind apoi într-o zonă gri/gravă

s

Tayeb), la atmosfera disco-pop cu dansatoare de Bolly-

albumul lui Steven Wilson, nu luasem încă în calcul că îl

“ G U I L T Y

În 2017, când încercam să scriu un review amplu despre

interviului din emisiunea Garantat 100%. Wilson nu îi uită

I ’ V E

14 | The Intermission

poate trece foarte ușor de la post-rock („Pariah” feat.Ninet

O F

P L E A S U R E S ” .

ESTE “TO THE BONE” UN ALBUM POP?


Progressive-ul instrumental capătă teren peste hotare de ceva vreme, însă pe plan local a fost introdus, pe scenă și în afara sa, în mod special, de către cei de la Asemic. Cu un album de debut care a uimit prin sunetul complex și curat și care oferea câte ceva pentru fiecare fan, fie el instrumentist de meserie sau iubitor de tehnic, jazz fusion și dinamică, Asemic revine anul acesta cu un mult-așteptat nou material discografic, intitulat “Lucid”. Cu un plus de atenție la detalii, mai multe cârlige auditive și tranziții care săți prindă urechile, noul album se dovedește a fi unul dintre cele mai bune lansate anul acesta. AȚI TRECUT PRIN MULTE SCHIMBĂRI DE LA PRIMA LANSARE. V-AȚI GÂNDIT VREO SECUNDĂ SĂ RENUNȚAȚI? ASEMIC: Evident. Ca orice trupă care trece prin momente ceva mai dificile, nu de puține ori am zis, din cauza oboselii sau a stresului, că punem lacăt și își vede fiecare de viață, mai bem o bere împreună și ne mai vedem pe la concertele altor trupe. Însă nu e genul de decizie care se ia impulsiv și de fiecare dată cand am trecut prin asta, am regândit situația și neam dat seama că nu are rost să aruncăm la gunoi atât de mult efort depus de-a lungul anilor și asta doar din cauză că trecem printr-o perioadă mai puțin roz. CE S-A SCHIMBAT PENTRU NOUL ALBUM? ASEMIC: Nu sunt schimbări radicale care ar trebui menționate sau dezbătute în felul nostru de a ne raporta la muzică sau în maniera în care compunem. Probabil anii adunați alături de instrumente își fac simțită prezența în sonoritățile prezente pe noul material. Noi considerăm că suntem cu un pas mai aproape de maturitatea muzicală la care aspiră fiecare artist, indiferent de genul pe care il cântă.

ESTE PUBLICUL DE LA NOI MAI EDUCAT/DESCHIS CÂND VINE VORBA DESPRE UN ASTFEL DE GEN FAȚĂ DE PERIOADA ÎN CARE V-AȚI FORMAT? ASEMIC: Nu știu cât de mult se poate observa schimbarea în educația publicului pe o perioadă atât de scurtă (5 ani), având în vedere că trupa a fost înființată în luna septembrie a anului 2013. O chestie care ne bucură este că fenomentul progressive, cu toate varietățile sale, începe din ce în ce mai mult să nu mai reprezinte acea ramură “exotică” a muzicii, “pentru tocilari”, “pentru ăia”. Asta cred că este o dovadă că există dorință, iar speranța noastră e că publicul va aprecia și își va îndrepta urechile spre această zonă din ce în ce mai mult. CÂT DE MULT VĂ BAZAȚI PE PUBLICUL DIN ROMÂNIA ȘI CÂT DE MULT SĂ VĂ EXTINDEȚI PE PLATFORME INTERNAȚIONALE? ASEMIC: Toate prestațiile noastre live de până acum au avut loc doar în România și țara de baștină este și locul în care avem cei mai mulți ascultători, dacă este să analizăm statisticile platformelor de streaming. Până când vom ieși din țară să ne promovăm muzica, cred că ne bazăm în mare parte pe publicul din România. ÎN CE FEL A INFLUENȚAT NOUL ALBUM DINAMICA MEMBRILOR COMPONENȚI DIN PREZENT? ASEMIC: Din punct de vedere muzical, influențele au fost minime. Piese noi au continuat să prindă contur și să fie adăugate în setlist-ul noului album, iar cele mai vechi au fost îmbunătățite. Moral și logistic însă, au cântărit destul de mult și au dus, pe de o parte, la situația pe care o descriam în primul răspuns, iar pe de altă parte am întârziat materialul și a trebuit să trecem prin procesele de pre-producție, înregistrare și post-producție într-o formulă restrânsă. PE CE SPERAȚI SĂ VĂ CONCENTRAȚI MAI MULT DE ACUM ÎNCOLO? ASEMIC: Momentan, toată atenția noastră merge în direcția concertului de lansare (la momentul apariției revistei concertul a avut loc) după care plănuim să mergem să promovăm albumul prin România și poate peste hotare. CE PIESĂ V-A DAT CELE MAI MULTE BĂTĂI DE CAP? DE CE? ASEMIC: Cred că “The first descent” ar fi un candidat bun pentru generator de bătăi de cap. Deși sunt multe pasaje de pe album care au reprezentat provocări tehnice, în această piesă am schimbat un pic abordarea muzicală. Melodia este mai lungă decât media compozițiilor noastre, cu progresii și ritmuri pe care nu le-am mai folosit până acum. Chiar dacă la prima ascultare poate prezenta o notă de monotonie, rezultatul este exact ce ne-am dorit. CÂT DE MULT CONTEAZĂ LIVE-URILE PENTRU VOI? Asemic: Scena este locul în care trăim cu adevărat muzica și încercăm să transmitem altora gândurile și sentimentele noastre prin intermediul instrumentelor. Ca în cazul multor formații de progressive metal/rock instrumental, showul nostru live (partea ce ține de mișcarea scenică) este aproape inexistent, iar acest aspect este asumat și înțeles. De aceea, când am avut ocazia, am completat prin proiecții și/sau prin lumini. Am auzit păreri conform cărora suntem prea statici pe scenă, însă cred că publicul începe ușor să înțeleagă că nu sunt tipul de concerte la care lumea merge pentru moshpit și că noi ne concentrăm toate energia pe interpretare.

19 | The Intermission

Geanina Chiricuță

I N T E RV I U

ASEMIC


OH HIROSHIMA CREATIVITATE ȘI POST-ROCK

Albumul încearcă, după cum îi spune și numele, să arate o speranță tăcută, o dorință nespusă. Acest al doilea album le-a adus recunoașterea internațională și aprecierea fanilor și criticilor deopotrivă. „In Silence We Yearn” este un album post-rock/ alternative destul de scurt, ce conține 6 piese pe parcursul a 40 de minute. Albumul începe cu „Ellipse”, într-un mod calm, ca apoi să aducă ascultătorul într-o vâltoare muzicală. Ca și în restul pieselor, vocea este prezentă doar atât cât să ofere direcție piesei, nu eclipsează instrumentalul. A doua piesă a albumului, „Mirage”, este concentrată pe tobele ce răsună încă din primele secunde. Vocea este prezentă și aici, din nou, ca un ecou. În muzica lor nu există nimic catchy, vreun refren care să-ți rămână în cap, este o muzică ce curge parcă, asemănător unor valuri care-ți iau auzul prin surprindere. „Holding Rivers” este

piesa cea mai

puțin post-rock a albumului, amintește de Radiohead și aduce o notă optimistă întregului album, spre deosebire de „Aria”, următoarea piesă, mult mai Oh Hiroshima este o trupă care se remarcă încă de la prima ascultare în peisajul post-rock/indie al momentului; formată în 2007, s-a făcut apreciată nu numai de fanii post-rock și s-a diferențiat prin prezența vocii pe foarte multe dintre piesele lor, o voce suavă și melodioasă care nu copleșește instrumentalul. Până în prezent Oh Hiroshima a scos două EP-uri și două albume care arată o evoluție a stilului muzical al trupei, deși muzica lor a rămas mereu la fel de plină de emoție încă de la început. EP-urile, „Empty Places Full of Memories” și „Tomorrow”, sunt mai apropiate de post-rock. Primul album al trupei, „Resistance is Futile”, lansat în 2011, este un album mai intens și aproape în întregime instrumental. Albumul are mai multă forță și contrast între momentele dinamice și cele calme. Oh Hiroshima a început să se detașeze însă de post-rock odată cu cel de-al doilea album, „In Silence We Yearn”, lansat în 2015, acesta fiind un album ce

lentă și melancolică, sentiment menținut de vioara ce completează perfect chitara și vocea. „Ruach” este probabil piesa favorită: dinamică și surprinzătoare, cred că reprezintă cel mai bine muzica lor și toate influențele care le-au format stilul. Oh Hiroshima este cu siguranță o trupă care asociază vocea cu instrumentalul într-un mod impecabil. Piesele lor trebuie să fie ascultate și reascultate de mai multe ori pentru a le putea descoperi toate straturile și complexitatea. Ultimul lor album a surprins publicul și le-a adus fani noi însă a mărit și așteptările și curiozitatea față de muzica pe care o vor scoate în viitor.

20 | The Intermission

a introdus elemente noi; vocalul capătă o prezență mai mare în piese, iar versurile completează perfect partea instrumentală. Dacă primul lor album a fost conceput ca o singură piesă mai lungă, piesele de pe „In Silence We Yearn” au fost, dimpotrivă, concepute să se diferențieze, fiind ușor de identificat.

R E DACTO R : E L E NA I GNAT


8 1 0 2 M B R I E D E C E

despre care am vorbit cu altă ocazie, și Gorguts sau Ulcerate. Preiau melodicitatea și stilul vocal al celor dintâi iar instrumentalul este puternic influențat de formațiile enumerate la urmă. Au rezultat piese tehnice, complexe și inovative care impresionează nu doar prin virtuozitatea muzicienilor ci și prin vocea unică a lui Sean Worrell, care reușește să treacă din scream în growl și mai apoi la vocale clean fără pic de efort. Își distorsionează vocea în mod natural, și rareori am auzit vocaliști care să poată atinge note atât de înalte fără a-și pierde volumul și puterea. Pentru cei care caută să asculte demonstrația de măiestrie a solistului, recomand melodia „Convergence” de pe albumul „Nero Di Marte”, lansat în 2013. „Convergence” a fost prima compoziție pe care am încercat-o, însă aceasta este atât de bine gândită și de f rumoasă în același timp încât m-a convins de la prima audiție. Agresivă și foarte complexă din punct de vedere al instrumentalului dar și al vocii, expune în mod direct ideile pe care Nero Di Marte le va exploata pe respectivul material. Acel prim efort este o

Lawn, care a creat artworkul ambelor albume și inginerul de sunet Riccardo Pasini, care i-a ajutat cu mixurile și cu înregistrările. Că tot am amintit despre existența lui, Derivae, al doilea material discografic full-length al Nero Di Marte, a fost lansat în 2014 și conține 7 lungi piese. Au o durată medie de peste 8 minute, ceva tipic pentru formațiile de progressive sau avantgarde contemporane (numesc ambele genuri pentru că grupul nu poate fi încadrat cu ușurință). Mai light decât predecesorul său, pune accent pe instrumentale și mai elaborate, ajutate de data asta mai mult de tobe și de bas decât de voce. „Those Who Leave”, spre exemplu, se întinde pe durata a 10 minute însă are doar o strofă de 5 versuri. „Pulsar” din nou se bazează pe un instrumental tehnic, cu un sunet modern și original, care fascinează prin cât este încâlcit și

demonstrație a faptului că poți fi foarte tehnic și în același timp să-ți păstrezi sufletul și melodicitatea, să suni natural și organic. Autentice, cele 6 piese incluse pe „Nero Di Marte” nu sunt extreme doar de dragul de a suna dur; lirica minimalistă, structura atipică și atmosfera stranie îmi sugerează sinceritate în exprimare și mă conving de existența unor sentimente ce trebuie exprimate într-un mod cât mai veridic. După „Convergence”, următoarea melodie pe care n-o poți uita cu ușurință este eponima „Nero Di Marte”; cele 12 minute ale sale poartă ascultătorul prin mai multe influențe diferite, împingând limitele genului. Dincolo de voce și de instrumental, m-a uimit naturalețea cu care curge, atingând un punct culminant în jurul minutului 9:30. Nimic nu e forțat, nimic nu e nelalocul său; treceri atât de armonioase și plăcute am mai întâlnit foarte rar, de obicei la titani precum Opeth, Meshuggah sau Mastodon. Responsabili pentru acest minunat material dar și pentru „Derivae”, succesorul lui „Nero Di Marte”, sunt patru muzicieni: Sean Worrell (chitară și voce), Andrea Burgio (bas), Marco Bolognini (tobe) și Francesco D’Adamo (chitară). Acestora li se alătură artistul vizual Alex Eckman-

L

G

U

O

IC

B

O V

NERO DI MARTE

D A E N S C U

SUBSOLUL PE BANDCAM

inedit. În contrast, „L’Eclisse” este mult mai dark și amplă, având oarece reminiscențe din black metal. Vocea revine în prim plan aici, lăsând chitarele fantomatice în planul secund pentru câteva momente. Totuși, spre jumătate, avem parte de două breakdownuri puternice, care parcă au cam lipsit de pe restul melodiilor din acest album. Nici lirica formației nu este de neglijat. Versurile au teme precum depășirea fricii și filozofia, fiind scrise într-un stil minimalist și introspectiv. Amintind de poezia abstractă din perioada interbelică, acestea se potrivesc de minune cu compozițiile dar mai ales cu stilul vocal preferat de Sean Worrell. Preferința mea personală pentru referințele la ocean este și ea satisfăcută de textele ce fac uneori mențiuni către mediul marin. Nero Di Marte pot fi recomandați fanilor Gojira, Hacride, Gorguts, Ulcerate și Tesseract, adresându-se în general celor interesați de progressive extrem și de avantgarde. Totuși, oricine dorește să încerce o formație unică, interesantă și complexă poate să le dea o șansă – mai mult ca sigur că italienii îi vor satisface exigențele.

21 | Catagory Goes here

T H E

I N T E

R M I

S

S I O N

#

0

5

În lumea experimentalului, unul din cele mai fascinante lucruri este să observi cum o formație preia un tipar pe care îl modifică mai apoi conform propriilor viziuni. Italienii din Nero Di Marte, care au cochetat în scurta lor carieră de 6 ani cu mai multe genuri, reușesc să sune familiar dar în același timp să aducă ceva complet nou și unic în scena de care aparțin. Aflați la intersecția dintre progressive metal și avantgarde, muzicienii din Nero Di Marte șiau început activitatea în 2007 în Murder Therapy; cântau death metal și au fost activi până în 2012. Și-au schimbat numele și stilul complet odată cu adoptarea noului nume. Până în prezent, au lansat 2 albume prin intermediul casei de discuri Prosthetic Records și un split, realizat în colaborare cu Void of Sleep. Cu un nou material planificat pentru lansare în ianuarie 2019, formația intenționează să revină în atenția publicului, după o pauză de mai bine de 5 ani de la „Derivae”, ultimul lor full-length, care este o capodoperă a scenei. Cel mai ușor pot fi descriși ca fiind o întâlnire între Hacride,


22 | The Intermission

Radu: Nu știu cum să răspund din prima, pentru că nu-mi dau seama dacă iubesc desenul sau toate celelalte lucruri pe care le asociez cu el. Hai să despicăm puțin firu-n paișpe. Când desenezi, de obicei, desenezi niște idei, niște gânduri, propoziții, fraze, concepte sau lucruri pe care le-ai văzut și te fac să te simți într-un anumit fel. Pe ele le iubesc și sunt foarte multe. Sunt atâtea lucruri minunate și atâtea posibilități pe care le poți pune în ordine prin foarte multe metode. Metoda mea preferată de creație e desenul. Dar dacă mă gândesc mai bine, mi se întâmplă și să mă îndrăgostesc temporar de vreo culoare sau mirosul de creion ascuțit, deci iubesc și latura tehnică pentru ceea ce e. M-am prins ce m-a făcut să iubesc desenul: a fost momentul în care mi-am dat seama că e ca o unealtă ce nu se strică niciodată, cu care poți să îți pui în ordine toate gândurile și să transmiți mai departe tot ceea ce ai văzut și simțit. Și mirosul de acuarelă este foarte marfă. Sau când vezi două culori care ar trebui să nu se potrivească dar găsești o metodă prin care să le pui împreună. Uneori desenul e parșiv și te fură. Te apuci de lucru și te trezeșți peste câteva ore că ți-a dictat complet altceva decât ai vrut inițial să exprimi, însă deși te enervează, îți place foarte mult ce a ieșit și apoi trebuie să negociezi cu tine însuți.

CARE SUNT PRINCIPALELE SURSE DE INSPIRAȚIE ATUNCI CÂND PRIMEȘTI UN NOU PROIECT?

Radu: Aș spune că sunt trei surse importante pe care le accesez când încep un proiect nou. Prima e cea mai bogată și revin tot timpul la ea pe parcursul lucrării. E totalitatea lucrurilor care îmi plac. Aici intră și chestii urâte, când zic

G E A N I N A D E

CE TE-A FĂCUT SĂ IUBEȘTI DESENUL?

I N T E R V I U

România nu a dus niciodată lipsă de artiști cu viziuni unice, indiferent de latura artei la care facem referire. Tot ceea ce implică desen/ pictură, mai ușor descris de englezescul „artwork”, ocupă însă un loc cu atât mai special, mai ales în această scenă. Nu chiar întâmplarea face că în echipă și în mini-familia noastră de la The Intermission avem unul dintre acești artiști. Cunoscut poate drept vocea din spatele Axial Lead-ului, Radu Damian, își varsă imaginația în special în această artă. Cu intrigi complexe, un stil cercetat și universuri complete, Radu realizează artwork-uri care îți oferă ceva nou chiar și la a mia vedere și la o analiză, la propriu, supusă lupei. De la artwork-uri pentru Axial Lead, bineînțeles, și până la cele mai recente realizate pentru Bucium sau Goodbye To Gravity, Radu ne povestește cum pornește el un astfel de proiect.

C H I R I C U Ț Ă

Radu Damian

“plac”, mă refer mai mult la “fascinează”. E ca o colonie de idei din care aleg la întâmplare una. Este o broscuță, spre exemplu, pe undeva prin Venezuela, care nu poate să sară, dar se face biluță și se aruncă de pe pietre. E atât de mică și își flexează mușchii atât de tare că ricoșează ca o pietricică, de unde și numele său: pebble toad. Îmi place să știu asta. Alt exemplu. Acum câteva zile am visat că eram cu o barcă mică pe Dunăre, dar intrasem într-o zonă mlăștinoasă și barca avansa foarte încet. Apa era plină de cadavre care pluteau, unele cu fețele în jos, altele în sus, în bucăți etc. Ce mi-a rămas întipărit în memorie (deși visul a fost mult mai lung și alambicat) a fost sunetul pe care îl făceau cadavrele alea când barca se lovea de ele și apoi trecea peste. Mi-a adus aminte de scena cu “bring out your dead” din „Monty Python and the Holy Grail”. Ah, film preferat: „Jabberwocky” de Terry Gilliam. A doua sursă este orice mă interesează în mod special în momentul în care primesc proiectul. Am avut o perioadă în care eram foarte, foarte interesat de săbii din epoca bronzului. A treia și poate cea mai importantă, este punctul de plecare. Acesta vine, de obicei, de la interacțiunea cu cei cu care lucrez. E important să discuți liber pentru că inspirația poate să vină din orice cuvânt. Poate când discuți despre ce filme au văzut o să se dea de gol cu felul în care povestesc anumite scene și de acolo îți dai seama cum trebuie să abordezi proiectul.

CUM DECURGE UN ASTFEL DE PROIECT? DE LA CAP LA COADĂ?

Radu: Nu cred că e o rețetă. Am crezut că am găsit o rețetă odată, dar nu era așa. Fiecare este special și este tratat


o n l i n e :

w w w . t h e i n t e r m i s s i o n . r o

CARE CREZI CĂ SUNT CELE MAI MARI IMPEDIMENTE ATUNCI CÂND ACCEPȚI UNUL NOU?

Radu: Întotdeauna e timpul. Îmi place să mă implic foarte mult în orice proiect și asta consumă timp. Și așa e limitat acum timpul meu de faptul că nu fac asta ca full time job. Uite totuși ceva concret: mi s-a întâmplat să iau proiecte prea în serios. Când se întâmplă asta e ca un fel de cenzură care nu te lasă să faci treabă bună din prima. Ai impresia că trebuie să faci lucrurile într-un anumit fel și te blochează. Nu știu cum sunt alții, dar mie, atunci când trebuie să-mi vină o idee, cu cât o tratez mai lejer, cu atât e mai bună. Fac asta în metrou. Scriu liste de cuvinte ca un fel de brainstorming. Și când mă simt blocat, scriu. Deschid un fișier nou de text și scriu în el tot ce am în cap. Îmi pun un șir de întrebări și apoi răspund la ele. Dacă le văd scrise este ca și cum n-ar mai fi doar idei în capul meu. Devin lucruri reale pe care le percep și le găsesc o soluție mult mai repede. Umplu pereții cu bilețele, fac multe liste și folosesc hârtiile pe toate părțile - ador o hârtie bine folosită. O listă bună îți dă satisfacție atunci când tai de pe ea chestii mărunte.

CE TE-A IMPIEDICAT SĂ FACI DIN ASTA UN FULL TIME JOB?

Radu: Nu mare lucru. Sunt pe cale să transform pasiunea asta în full time job. Urați-mi succes!

CE ȚI-AI DORI CA SĂ AJUNGI LA UN ALT NIVEL DAR ÎNCĂ NU REUȘEȘTI SĂ AI?

Radu: Sincer? Vreau un atelier imens, într-o hală undeva, unde să pot să fac orice. Îmi place să fac machete, îmi place să lucrez în tehnici mixte, să pot să fac mizerie. Iubesc desenul, dar îmi doresc foarte mult să lucrez și în tehnici mai complexe. Sunt atâtea de făcut...

CARE ESTE CEL MAI DRAG PROIECT AL TĂU DE PÂNĂ ACUM?

Radu: Am avut colaborări frumoase cu oameni fascinanți, dar a fost odată ca niciodată o trupă pe nume Axial Lead și această trupa a scos un album, pe numele său “of infamous credentials”. Așa cum spuneam, pentru mine desenul e cam sterp fără o poveste și aici e o poveste lungă. Dar ca să o facem scurtă: este trupa mea și fără ea nu aș face ce fac acum. Prietenii mei dragi sunt oamenii lângă care am crescut latura mea creativă și sunt oamenii alături de care am descoperit o grămadă de lucruri frumoase și am trecut prin încercări dificile. Absolut tot despre ei și despre cum am lucrat la primul meu proiect de felul ăsta, sunt motivele pentru care mi-e cel mai drag proiect. Acolo am învățat să visez la ceva mai mult decât imagini simple. Văd că unii vor să facă totul cât mai simplu în vizual, eu însă cred în detaliu.

ÎȚI PLACE SĂ ASCUNZI MICI DETALII PRIN ARTA TA. DE CE?

Radu: Se leagă și asta tot de ce spuneam mai sus, despre povestea care dublează desenul în importanță. Am descoperit că e mult mai plăcut să desenez când îmi imaginez ce se întâmplă și înainte și după ce am surprins momentul ilustrat. E ca o dinamică a universului în care se petrece desenul. Nu poate să fie doar un moment fără timp, așa că îmi spun să mă pierd în detalii, unele mai vizibile, altele mai ascunse, ca în realitate. Nu vreau să desenez lucruri care se văd din prima. Aș vrea să cred că mai e ceva de descoperit și a doua oară când te uiți la imagine și atunci când găsești ceva nou, e ca și cum lumea din imagine s-a mai mișcat puțin și devine mai credibilă, chiar dacă e doar un desen. Viața nu e niciodată simplă și pe față, ilustrațiile de ce ar fi?

DĂ-NE CÂTEVA EXEMPLE DE ASTFEL DE DETALII.

Radu: Cred că cel mai bun exemplu de așa ceva este albumul “Miorița” de la Bucium pentru care am făcut 13 ilustrații, câte una pentru fiecare piesă. Albumul are o

poveste fabuloasă despre moarte și trecere. Mi-a făcut o deosebită plăcere să lucrez la ilustrații. E cel mai complex proiect de ilustrație de album la care am lucrat până acum, iar în aceste ilustrații sunt mai multe elemente care se repetă, dar niciodată exact la fel. Este o sabie, de exemplu, care se schimbă treptat și devine fantomatică. Dacă te uiți cu atenție, elementele astea te ajută să înțelegi mai bine povestea. Unele îți șoptesc ordinea cronologică, altele îți arată ce se întâmplă cu personajele. Am și un alfabet cifrat pe care îl folosesc în mai toate ilustrațiile. Pe acesta l-am dezvoltat pentru Axial Lead și a devenit un fel de semnătură, însă nu spun nimănui ce am scris cu el. Sunt și alte simboluri pe care le folosesc în mai multe locuri și sunt curios dacă o să se prindă cineva ce înseamnă.

CE AI SPUNE CUIVA CARE VREA SĂ URMEZE ACELAȘI DRUM?

Radu: Să se implice în cât mai multe proiecte cu cât mai mulți oameni, însă să aleagă proiectele care sunt cele mai potrivite direcției în care vrea să meargă. Uneori suntem tentați să facem compromisuri, și chiar dacă e doar temporar, timpul ăla e pierdut pentru totdeauna.

23 | The Intermission

diferit în funcție de mai multe aspecte. Uneori e mai mult de lucru pe detaliu, alteori pe idee, alteori nu găsești ceva în lucrare care să te mulțumească. În mare totuși, orice proiect începe cu multă comunicare. Vreau să știu cât mai mult despre cei cu care lucrez. Apoi orice proiect continuă cu mult scris și planificare. Conceptul trebuie să fie solid așa că petrec destul de mult cu liste, scheme etc. Am făcut recent o copertă pentru Karmic Thread și The Bipolar Disorder Project. Niște băieți bestiali și foarte talentați! A fost o plăcere să lucrez cu ei. La ei proiectul a început cu o mică descriere și o poveste pentru fiecare dintre cele 14 personaje care apar pe coperta split-ului lor. Apoi o schemă cu relațiile dintre personaje. De acolo am înțeles cum se influențează și cum trebuie să interacționeze și mi-a fost mai ușor să gândesc o compoziție vizuală.


E-AN-NA

24 | The Intermission

Ro b e r t C o t o r o s

E-an-na este o trupă românească ce nu mai are nevoie de introducere, cunoscută în întreg underground-ul românesc, mult îndrăgită de fani din românia, dar și din afară, având la activ un EP de mare succes în Jiana, câștigând locul 2 la Wacken Metal Battle pe plan mondial, iar acum, in urma lansării a două single-uri noi, „Epitaf” și „Viu”, curiozitatea noastră nu a mai putut fi stăpânită și a trebuit să aflăm mai multe detalii despre ce ne pregătesc nou cei de la E-anna, în special având în vedere că al doilea material discografic este foate aproape de a fi gata. SALUTARE, BĂIEȚI. FELICITĂRI PENTRU TOATE REALIZĂRILE DE PÂNĂ ACUM, DE LA WACKEN, LA TURNEELE ȘI PIESELE DE SUCCES. LUMEA VĂ ȘTIE DEJA ȘI NU CRED CĂ ESTE NECESAR SĂ TRECEM DEJA PRIN TĂRÂM CUNOSCUT. ÎN PRIMUL RÂND AȘ SĂ AFLU MAI MULTE DESPRE PIESELE NOI. AM AVUT ȘI EU OCAZIA SĂ VĂ VĂD DE DOUĂ ORI ÎN ACEST AN, LA CONCERTUL DIN ROCKSTADT CÂND PROMOVAȚI EPITAF, DAR ȘI LA CELTIC TRANSYLVANIA, ȘI AȚI CÂNTAT, PE LÂNGĂ PIESELE DEJA CUNOSCUTE, 3 PIESE NOI, DOUĂ PE CARE LE-AȚI ȘI LANSAT CA SINGLE, REFERINDU-MĂ LA EPITAF ȘI VIU. AM OBSERVAT, CUMVA, O ÎNDEPĂRTARE SESIZABILĂ FAȚĂ DE SOUND-UL CARE V-A DEFINIT PE PRIMUL MATERIAL, INFLUENȚELE FOLK AJUNGÂND MAI ÎN FUNDAL, DÂND LOC UNOR PUTERNICE AROME METALCORE SAU CHIAR PROGRESIVE. CE A CAUZAT ACEASTĂ SCHIMBARE DE STIL ȘI CUM A REACȚIONAT PUBLICUL LA NOILE PIESE? ANDREI: Salutare și bine te-am găsit! N-aş numi-o tocmai îndepărtare. Dacă ai vedea toate schiţele pe care le aveam şi înainte de Jiana ai înţelege la ce mă refer. Întotdeauna ideile au fost exponenţial mai multe decât ceea ce chiar a ajuns şi la public, iar eu văd trecerea către albumul nou ca pe ceva foarte natural. Nu vrem să respectăm o reţetă folk metal, un clişeu testat şi probabil funcţional într-o anumită măsură. Avem ideile şi trăirile noastre, iar faptul că acestea iau, pare-se, forme oarecum atipice mi se pare un lucru bun. Publicul a reacţionat extraordinar de fain. La „Epitaf” îi las adesea pe ei să cânte, că unele pasaje sunt destul de uşor de reţinut, și se simte o pasiune enormă şi de cealaltă parte a lumii cântărilor live, anume în partea din faţa scenei. „Viu” aş zice că are mai multe lucruri în comun cu „stilul nostru vechi”, dacă ţii să delimităm cumva etapele călătoriei noastre. Evident, şi cu elemente noi și neaşteptate, dar refrenul are acelaşi efect pe care îl au şi piesele precum “Sârba”, „Tinca” sau „HPF”, aş zice. În orice caz, facem ce simţim, asta e clar. OVIDIU: Salutare! Față de primele piese, am căutat mai mult inspirație în noi, iar acest album nu mai prezintă preluări din muzica tradițională romănească, ci piese scrise în totalitate de noi (e și o mică excepție undeva pe album). Le vom cânta cu drag pe cele vechi, dar cred că suntem pregătiți să spargem o anumită barieră a folk-metalului, lansând un album muzical, fără un gen definit. PAUL: Hello! Legat de stil, aș zice că fiecare ne aducem bagajul de preferințe muzicale și împreună îl facem să meargă. Dacă e o direcție mai bună sau nu, o să vedem pe viitor. Publicul cred că a reacționat cum era firesc – e tabăra vrem folk și tabăra vrem metal. De aceea încercăm să oferim câte ceva pentru fiecare. ROXANA: Salutări! Cred că fiecare din noi își dorește să evolueze pe cât mai multe planuri pe măsură ce trece vremea, iar din punct de vedere muzical, asta înseamnă să explorăm noi orizonturi. Folk metal-ul este nucleul, însă amprenta noastră personală este, de fapt, tot ceea ce înglobăm din afara nucleului, și cu cât mai complex, cu atât mai bine, din punctul meu de vedere. Până acum, am fost plăcut surprinsă de feedback, om vedea și de acum încolo ce-o fi. Cred că e important și ca publicul să realizeze că nu poți scoate piese identice ca stil de-a lungul existenței tale ca trupă, și că mereu vei încerca să ieși din tipar. AVÂND ÎN VEDERE CĂ DEJA PROMOVAȚI TREI PIESE NOI, PRESUPUN CĂ ȘI NOUL ALBUM ESTE FOARTE APROAPE DE A FI ANUNȚAT. ÎN CE STADIU SUNTEȚI ACUMA? CE NE PUTEȚI SPUNE DESPRE EL? ANDREI: Totul e compus, versurile-s gata. Mă chinui să mai găsesc un

nume mulţumitor unei piese, şi un nume albumului. Am fixuri și e o căutare anevoioasă, dar vreau ca numele să cuprindă cu adevărat stările pe care le pictăm noi acolo, aşa că nu am de gând să forţez procesul. Sunt convins că or să vină la timpul potrivit. Noi avem un stil destul de interesant de a lucra. În speţă faptul că facem preproducţie cap-coadă, tragem tot ca demo, la noi în sală sau acasă la cei care au câte-un mic home-studio, dar nu păstrăm nimic din acele înregistrări. Sunt doar pentru a stabili treceri și alte detalii care pot fi îmbunătăţite, iar odată stabilit tot, o luăm de la zero, de data asta diferenţa fiind că o să tragem mult mai corect ca interpretare, cu corzi noi, vocile la un studio izolat ca lumea și cu aparatură pe măsură, etc. Momentan suntem la stadiul acela de prepro, de înregistrări „ca idee”. Bine, în capul meu ştiu cam tot cum sună. O să avem şi nişte invitaţi de vază, dar despre care mă abţin cu greu acum să pălăvrăgesc. E un proiect amplu, şi de aceea e şi destul de dificil de dus la bun sfârşit. Încercăm să avem şi un artwork dedicat fiecărei piese, lucru care din nou ne va da bătăi de cap. Şi mai e, evident, eterna problemă financiară, că totuşi se adună nişte costuri. Avem un plan şi în privinţa asta, dar îl vom anunţa la timpul potrivit, când vom fi cu ceva paşi mai aproape de final. Aşa că, rogu-vă, ciuliţi urechile. Aş putea să vorbesc zile întregi despre viitorul album E-an-na, dar va fi vreme şi de asta. OVIDIU: Cum a spus și Andrei, încă suntem la stadiul de pre-pro. La o distanță de câteva zile, le mai ascult și mă gândesc ce am putea adăuga, sau scoate din unele părți în caz că nu ne mai place ideea originală. Lucrăm foarte intens la el și piesele ajung la un sound foarte masiv, dar bine gândit și cu treceri foarte bune. Nu avem întenția de a lansa un album grăbit și apoi să ne fi dorit să facem tot felul de modificări la piese. PAUL: Rezumat la ce a zis Andrei, e greu dar o să o scoatem la capăt. Aș spune că albumul cuprinde piese mai mature, cu un efort colectiv mai mare și sperăm că lumea îl așteaptă cu drag. AM AVUT ȘI EU NOROCUL DE A ASCULTA MAI MULTE DEMO-URI DE PE NOUL VOSTRU MATERIAL ȘI A FOST IMPOSIBIL SĂ NU OBSERV CÂT DE EXPERIMENTAL, COMPLEX ȘI DIFERIT ESTE FAȚĂ DE TOT CE AȚI FĂCUT PÂNĂ ACUM. ESTE SEMNUL UNEI TRUPE CE SE MATURIZEAZĂ ÎNCONTINUU ȘI CAUTĂ MEREU SĂ-ȘI ÎMBOGĂTEASCĂ PERSONALITATEA. VĂ ESTE CUMVA FRICĂ DE MODUL ÎN CARE VOR RECEPTA FANII ACEASTĂ NOUĂ DIRECȚIE INTROSPECTIVĂ? CÂT DE MARE A FOST TENTAȚIA DE A FACE CEVA MAI FAMILIAR ÎN LOC? ANDREI: Frica e un răspuns firesc şi natural. Dar nu în acest context. Cel puţin personal nu mi-e absolut deloc frică. Scopul meu nu e să fac cea mai digerabilă muzică, cu cel mai numeros public și alte superlative. Existau o mie de alte căi dacă asta îmi doream. Noi exprimăm aici ceva din noi, nu dezvoltăm un produs, o aplicaţie cu scop strict funcţional. Familiaritatea e relativă. Zicea unul dintre idolii mei, Adam Neely, că cea mai familiară e muzica pe care o asculţi pe la treişpe ani și la aia o să te întorci întotdeauna cu nostalgie, chiar dacă gusturile ţi s-au cizelat și schimbat total de-a lungul anilor. Aşa că pentru unii or fi piese precum „Codru” familiare. Poate alţii-s învăţaţi cu The Dillinger Escape Plan. Dacă începi să ţii cont de astfel de factori o să ajungi destul de repede la frustrare și la constrângeri care sug toată bucuria din îndeletnicirea asta. Totuşi, facem muzică să scăpăm, nu să ne legăm mai tare. Nu-i speria pe oameni, vor fi oricum şi pasaje familiare. Dar sunt tare curios de reacţia publicului în privinţa albumului. OVIDIU: Nu avem intenţia de a relansa primul EP cu alte versuri, dar păstrând aceeaşi idee, ar fi plictisitor şi pentru oameni şi pentru noi. Familiaritatea, de fapt, încă există între piese, dacă stai să asculţi “Tinca Popii”, ai să observi că la mijloc o secţiune care ar fi mers la fel de bine şi în piesa „Epitaf”. Cu „Epitaf” mi-a fost frică cel mai mult, pentru ca mi-au spus şi mulţi apropiaţi că îi vom îndepărta pe oameni, dar cred că nu s-a întâmplat asta şi piesa e primită foarte


Noi exprimăm aici ceva din noi, nu dezvoltăm un produs, o aplicaţie cu scop strict funcţional. Familiaritatea e relativă. pe care ţi-o doreşti cu adevărat. Utopic, dar sper că ajută. Dacă e să privim în ansamblu, vor fi piese bazate pe repere şi valori după care am încercat să mă ghidez de-a lungul vieţii și care cred că merită promovate prin mediul ăsta. Că piese despre alcool, gagici, bani și duşmani avem destule. Vor fi şi faze dark, vor fi şi faze vesele. Un lucru deosebit (lauda de sine, ştiu... dar na, trebuie spus) mi se pare faptul că am încercat, pe o piesă, să ieşim din cutie. Şi prin cutie mă refer la faptul că o piesă înregistrată îşi consumă existenţa într-un mediu izolat şi steril, cumva. N-o să iasă din căşti să facă direct conversaţie cu tine, să lase elemente aleatorii să o influenţeze. Încă nu am ajuns nici noi până acolo, deşi am făcut un prim pas în direcţia aia, cred: ca şi cum iese personajul din televizor şi-ţi spune personal ceva. Poate exagerez, dar aşa o văd pe moment. Las cititorii să ghicească la care piesă mă refer, odată ce apare albumul. Răbdare să avem, noroc că albume noi și excelente sunt doldora în metal acum. A da, oarecum tot legat de întrebarea asta: am lăsat un easter-egg undeva în interviul ăsta, care va fi înţeles doar în momentul în care am lansat deja albumul. Îmi permit a spune, în consecinţă, că e un interviu menit să fie consumat pe termen mai lung. ȘTIM CU TOȚII CĂ SCENA UNDERGROUND DIN ROMÂNIA, DAR ȘI CEA DE DIN AFARĂ ESTE FOARTE COMPETITIVĂ ȘI SĂLBATICĂ, POATE CHIAR ȘI SUPRASATURATĂ, UNDE MULTE TRUPE LUPTĂ PENTRU A FI LUATE ÎN SERIOS. ÎN CIUDA DIFICULTĂȚILOR ȘI OBSTACOLELOR CE V-AU STAT ÎN CALE, VOI AȚI REUȘIT TOTUȘI SĂ AJUNGEȚI DEJA LA UN NIVEL LA CARE MULTE ALTE TRUPE VISEAZĂ SĂ AJUNGĂ. CE FACTORI CREDEȚI VOI CĂ V-AU ADUS PÂNĂ ÎN ACEST PUNCT ȘI CE ATITUDINI CREDEȚI CĂ AR TREBUI SĂ ADOPTE ALTE TRUPE PENTRU A-ȘI ÎMBUNĂTĂȚI ȘANSELE? ANDREI: Cred că nu sunt persoana cea mai bine înzestrată să răspundă la întrebările astea. E important să legi prietenii, să fii de treabă cu alţii și tot tacâmul, dar pe mine mă descurajează cumva legarea de prietenii doar din motive pragmatice. Sunt şi mai antisocial din fire. Mă rog, nu urmăm o reţetă. De treabă încercăm să fim, că asta n-a stricat niciodată nimănui. Sunt multe aspecte pe care încă nici noi nu le-am desluşit, sunt multe poteci încă neumblate de noi. Cred că perseverenţa, punerea calităţii artistice pe primul loc și iubirea pentru ceea ce faci sunt adevăratele motoare. Restul o să vină, poate, de la sine. Dacă nu, te apuci să tragi şi de sforile altor aspecte administrative, chit că alea nu sunt la fel de satisfăcător de executat. OVIDIU: Multă răbdare, muncă şi încrederea în muzica noastră.

CONTINUARE...

25 | The Intermission

bine la concerte. Sunt multe altele pe album care la prima ascultare nu au nicio treabă cu „Epitaf” sau cu „Viu”. Cel mai drag îmi este de folosirea instrumentelor într-un mod mai puţin tipic, de exemplu la „Epitaf” sunt prezente track-uri de “Ţambal ambiental”, lucru pe care nu l-am mai auzit la alte formații, cu un sound mai asemănător cu post-rock-ul. Mai este o piesă unde fluierul are un sunet mai unic, modern, mergând mai mult spre un synth, dar păstrând timbrul de fluier. Îmi este dragă ideea de a experimenta şi a de a folosi instrumentele şi cu un alt sound. La „VIU”, în timp ce chitara şi toba fac un breakdown, bass-ul are un solo cu sonoritate de fretless, lucru care cred ca este rar întâlnit, oferind un sunet destul de unic. ROXANA: Emoții vor exista întotdeauna. Dar eu, personal, consider că fără puțin risc, nu vei reuși să afli dacă publicul rezonează cu adevărat cu trăirile pe care încerci să le oglindești în muzică. Evident, vor exista piese care vor fi simțite la nivel de individ, și nu vor genera stări de energie pozitivă colectivă, cum am reușit să facem cu „Sârba Ciobănească” sau „Hora pe Furate”, dar cred că e important să facem mai multe rotițe să se miște în sufletele oamenilor. DESIGUR, MULTĂ LUME ȘTIE DE VOI ȘI CEEA CE FACEȚI, DAR NU CRED CĂ SUNT MULȚI CARE ȘTIU CĂ E-AN-NA ARE ȘI O LATURĂ SPIRITUALĂ ȘI MITOLOGICĂ ÎN SPATE. CE REPREZINTĂ E-AN-NA CA ȘI CONCEPT ȘI, LEGAT DE ASTA, CE TEME ȘI IDEI AVEȚI ÎN PLAN SĂ ABORDAȚI PE NOUL MATERIAL DISCOGRAFIC? ANDREI: Asta m-a surprins şi pe mine odată ce E-an-na a debutat. Adică e destul de mult în spate, şi evident că nu toată lumea stă să şi înţeleagă despre ce e vorba la nivel conceptual. Lucru cu care pot fi total de acord. Trupa mea preferată fiind Arkona, iar eu neînţelegând o boabă de rusă când i-am descoperit, chiar înţeleg cum e să rezonezi strict cu muzica. Iar dacă muzica în sine are puterea asta semnificativă, dedesubturile înţelegerii sunt un bonus pentru cei cărora nu le ajung sonorităţile și vor să sape mai adânc. Cum am spus-o în fiecare interviu, E-an-na („casa cerului” în sumeriana antică) e o lume creată de noi de la zero, menită să ne scape de toate presiunile unei lumi abjecte în care frumosul pare a fi pe patul de moarte. Dpdv. liric, tematica albumului va fi destul de diversificată. Uită-te la diferenţa între „Epitaf” şi „Viu”, ca să vorbim despre lucruri deja cunoscute. Una e o piesă „ecologistă”, care ne vorbeşte despre cum rănim planeta și ne îndeamnă să n-o mai facem, alta e o piesă... să spunem „motivaţională”. În sensul că te îndeamnă, precum „Înşivă”, să trăieşti cu adevărat, să fii sincer faţă de tine și să urmezi calea


26 | The Intermission

Trupele noi ar trebui să încerce să comunice cu trupele deja existente şi vor observa că deşi sunt genuri diferite, pot avea extrem de multe lucruri în comun şi se pot ajuta reciproc. Făcând rău unei formaţii sau fiind ignorant legat de un moment în care ai putea să o ajuţi, nu-ţi aduce ţie vreun fel de pâine mai mare. ROXANA: Perseverență, înțelegere, răbdare și prietenie. Cârcotași vor exista întotdeauna, dar câtă vreme crezi în ceea ce faci, și oamenii cu care te înconjori te susțin, poți urca orice munte și merge mai departe mulțumit. E important să legi prietenii în scena underground, dar nu „pe interes”. Și să fii sincer, atât cu alții, cât și cu tine însuți. Mie dintotdeauna mi-a plăcut să fiu critică, fiindcă fără păreri sincere nu poți evolua. Să zicem, prin absurd, că de mâine, E-an-na va strânge doar o fracțiune din publicul pe care-l strânge acum, iar noul album nu va avea succesul pe care l-a avut „Jiana”. O să continuați cu aceeași ardoare ca până acum? O sa încercați să vă readaptați stilul? Ce anume vă alimentează creativitatea? ANDREI: Nu e prin absurd. E o situaţie reală, care ne-a vizitat şi pe noi de destule ori. Sunt prea mulţi factori ca să fie totul previzibil. Am spus-o nu de puţine ori: numărul oamenilor nu e cel care ne împinge să-i dăm înainte cu pasiune. Că-s 7000, 700, 70 sau 7, noi suntem pe scenă că iubim sinergia aia numită E-an-na, numită muzică, numită trăire. Aşadar dedicaţia noastră e, în primul rând, faţă de acele sonorităţi. Evident, cu cât mai mulţi oameni rezonează, cu atât mai bine. Toată lumea zice că suntem într-o epocă a vitezei uluitoare, şi e adevărat. Faţă de acum doi ani e deja mult greu să determini care sunt motivele pentru care nu ţi-a venit lumea la concert. Reach-ul pe Facebook și alte ustensile-măgării necesare a scăzut dramatic. Adesea rămâi în ceaţă: nu le mai place muzica noastră? nu a ajuns informaţia că are loc concertul la ei? Eu dacă mă sui pe scenă, sunt acolo să dau ce am mai bun, indiferent de public. Şi cred că va rămâne aşa. Nu ne obligă nimeni să cântăm și ne putem opri oricând, dacă aşa simţim. Momentan nu simţim aşa. OVIDIU: Cu siguranţă vom continua cu aceeaşi ardoare, iar evoluția va fi mai mult sau mai puţin în aceeaşi directie şi dacă publicul o va aprecia şi dacă nu. Până la urmă am pornit pe drumul acesta din dragostea pentru muzică şi pentru a face ceva al nostru. EXISTĂ CUMVA ARTIȘTI CARE VĂ PLAC, POATE CHIAR V-AU INFLUENȚAT ȘI NE-AR SURPRINDE SĂ AFLĂM CĂ-I ASCULTAȚI? DACA DA, CARE SUNT ACEȘTIA? ANDREI: Am zis mai sus de The Dillinger Escape Plan. Oamenii care ne ştiu doar din contextul E-an-na vor face o conexiune doar cu folk metal-ul și poate cu nişte influenţe djent, că nu prea avem altceva scos până acum. Dacă te apuci să urmăreşti ce muzici mai împart eu prin lumile virtuale, o să vezi că nu-i tocmai aşa. Aşa că o să încerc să fac o înşiruire de artişti pe care-i îndrăgesc, care fie vor surprinde că se află în playlist-ul meu, fie sunt în mare parte necunoscuţi de către cei care ne cunosc pe noi. Nu pot spune că m-au influenţat cu toţii, evident. A Forest of Stars, Cristina Pato, Zoviet France, Fron-

tierer, Car Bomb, The Tony Danza Tapdance Extravaganza, Max Richter, Crippled Black Phoenix, Blutmond, Bent Knee, Little Big, Fall of Efrafa, Light Beare, Anopheli, Archivist, Archive (n-au nici o treabă astea două, dar sunt ambele geniale în felul lor), Lantlos, Kauan, Lux Occulta, Mar de Grises, Ordo Draconis, Osi and the Jupiter, Rossomahaar, Pensees Nocturnes, The Dali Thundering Concept și n-o să mai dau scroll că vă ocup prea multe pagini. Mai am şi prostul obicei de a vorbi la superlativ despre tot ce ascult frecvent sau obsesiv. OVIDIU: De ceva timp am început să ascult mai mult Steven Wilson, Carla’s Dreams (haha acum toată lumea zice că o să ne stricăm, deşi este un proiect foarte mişto), Zeal & Ardor, Monuments, While She Sleeps, Architects, Bring Me The Horizon, Polyphia, Mastodon, Issues şi foarte recent Allan Holdsworth. Îmi plac proiectele care au o identitate şi nu au teama de a ieşi dintr-un anumit tipar, doar de dragul vanzarilor. PAUL: Deși recent ascult chestii relativ noi, o să rămân totuși un fan fidel al trupelor precum Dream Theater, Opeth, Pink Floyd, niște Kamelot. Consider că trupe ca ele au reușit să iasă din tiparul riff-urilor pe o coardă. MERGÂND PE ACEEAȘI NOTĂ, VOI FURA ACEASTĂ ÎNTREBARE DE LA NARCIS DREJAN, DE LA SPORT TOTAL FM, FIINDCĂ MI SE PARE ABSOLUT MINUNATĂ. CE PIESĂ CUNOSCUTĂ, CELEBRĂ, V-AR FI PLĂCUT SĂ O COMPUNEȚI VOI? ANDREI: Arkona - „Tseluya Zhizn’”. Bine, nu-i tocmai celebră, dar celebritatea nu e tocmai un reper cu care să mă întâlnesc uşor. Dar hai că încerc. Architects – „C.A.N.C.E.R”. Tot nu? Ok, hai mai sus. „Careless Whisper”. Da’ varianta aia mixată cu Seasons in the Abyss. E un deliciu. Lăsând gluma la o parte, nu prea îmi doresc să fac ce au făcut alţii. OVIDIU: Monuments – „Origin of Escape”. Nu ştiu cât de celebră este, dar piesa mi se pare extrem de bună. Paul: Uh, this is hard. O să merg pe ideea din copilărie la întrebarea asta. „November Rain” de la Guns. CÂND CREDEȚI CĂ VOM PUTEA ASCULTA NOUL ALBUM ȘI CARE SUNT PLANURILE VOASTRE PÂNĂ ÎN ACEL PUNCT ȘI POATE ȘI DUPĂ? ANDREI: Iniţial era 2017. Apoi 2018. Acum sper la un relativ realist mai 2019. Nu promitem nimic. OVIDIU: Când o să fie gata şi o să ne putem şi permite toate lucrurile aferente lansării lui. PE O NOTĂ DE ÎNCHEIERE, AȘ VREA SĂ ÎNTREB CÂT DE GREU ESTE SĂ CÂNȚI ÎNTR-UN COSTUM GONFLABIL DE DINOZAUR ȘI DE UNDE ÎMI POT CUMPĂRA ȘI EU UNUL? OVIDIU: Este destul de cald în el (râde). Şi este echivalentul cântării cu ochii închişi. Eu l-am primit cadou, dar am înţeles că este de pe Ali Express. Mult succes vă doresc în continuare și abia așteptăm să aflăm vești noi de la voi. ANDREI: Şi eu aştept! Sănătate și multă baftă atât cu Intermission, cât şi cu Hteththemeth și TBDP (abia aştept splitul ăla blană cu Karmic Thread). „Numa bine” din partea întregii trupe!


Young vs. old generations RECENZIA

NOILOR

ALBUME

BEYOND

CREATION

ȘI

IMMORTAL

„Algorythm”. Beyond Creation este una dintre cele mai interesante proiecte de progressive death ale ultimului deceniu, necesare pentru acoperirea unui peisaj acaparat încă de mult mai bătrânele trupe cu renume, precum Cannibal Corpse, Immolation sau Suffocation. Întrucât progressive-ul necesită în sine o introspecție și evoluție, în tărâmul death-ului s-a simțit câțiva ani că exista un blocaj creativ. A fost necesară apariția unor trupe tinere, precum Obscura, Rivers Of Nihil, Fallujah și, desigur, Beyond Creation pentru a se concepe o revigorare și pentru a se trage liniile unui nou val de death la fel de important ca cel din Florida de la începutul anilor '90. Canadienii au lansat la începutul lunii octombrie un nou album, intitulat „Algorythm”, al treilea din carieră. Acesta este în esență un experiment, o încercare de a găsi o nouă formulă pentru nivelarea diverselor influențe. Solo-urile sunt melodioase și variate, basul este împins cât mai în față pentru a crea o atmosferă intimă, iar alternanțele din vocea lui Simon Girard evidențiază versatilitatea tehnicității. În ciuda faptului că nu sunt un fan înrăit al blast-beaturilor, ele sunt aranjate atent în compoziție și evită să intre în monoton („The Inversion”). De asemenea, merită menționat că de multe ori basul este cel care coordonează chitarele electrice. Pe lângă acestea, cele mai frumoase momente din album sunt acelea când sunt folosite multe pasaje de instrumental, care după părerea mea par a fi sustrase dintr-un amalgam de sonorități post-rock („Eheral Kingdom”). Concluzia este aceea că „Algorythm” devine un important material reprezentativ pentru ceea ce prog-ul vrea să fie. Este dovada clară că este nevoie în continuare de o revigorare într-un gen care se simte tot mai îmbătrânit. „Northern Chaos Gods”. Situația se schimbă drastic în tărâmul tenebros al black metal-ului. Deși situația formației Immortal a devenit o telenovelă tragi-comică, odată cu scandalul apărut din cauza plecării lui Abbath, se prevestea repetarea unui episod de genul Gorgoroth, în sensul că venise vremea pentru norvegieni să renunțe din cauza eliminării principalului element de creație. Devenit un proiect de studio, formula Horgh-Demonaz a lansat în această vară albumul „Northern Chaos Gods”, care pentru mine este cea mai mare surpriză de până acum din acest an.

În ciuda faptului că piesele păstrează aceleași teme, precum puterea zeilor, întunericul nemuritor sau duritatea nestăvilită a bătăliilor, Immortal a reușit să compună un album cursiv, melodios, aerisit. În timp ce piesele păstrează riffurile amprentate de influențe power și scurtele pasaje de acustic, soundul rămâne epic, sobru, fiind preferat un accent pentru elementele melodice subtile, în detrimentul unei agresivități puerile. Piese precum „Northern Chaos Gods” sau „Where Mountains Rise” sunt niște compoziții rapide, tăioase, contrastate de o voce spectaculoasă, puțin mai înaltă față decât cea a fostului solist. Remarcabil mi se pare și că am auzit multe solouri de chitară melodice, diverse, pline de expresivitate. Cu alte cuvinte, „Northern Chaos Gods” este uimitor, probabil cel mai bun album black din acest an, alături de noua creație Behemoth, cu care se bate cap în cap. Concluzii. Ideea transmisă prin aceste mici recenzii este aceea că metal-ul rămâne un gen muzical imprevizibil. În timp ce formații mai tine-

re, precum Beyond Creation lansează albume geniale, la fel se pare că în continuare, trupe mai bătrâne precum Immortal reușesc să lanseze materiale calitative. Pe de o parte, un avantaj ar fi acela că, indiferent de ramificație, metal-ul va continua să existe într-o bulă a expresivității libere și a creativității fără teritorii cel puțin pentru câteva decenii, drept dovadă fiind aceste două albume analizate. Pe de altă parte, un dezavantaj care lovește formațiile mai tinere este acela că formațiile mari vor continua să aibă cea mai mare expunere, pe când cele mai mici se vor chinui să compună muzică care, din păcate, nu ajunge să fie ascultată de un număr suficient de oameni. E un cerc vicios, din care nu știu dacă vom scăpa prea curând…

27 | The Intermission

o n l i n e :

w w w . t h e i n t e r m i s s i o n . r o

Re d ac tor: G abriel Pri nc i p


GHOST

Prequelle

28 | The Intermission

C R O N I C Ă

D E

A L B U M

D E

H O R I A

R U S U

Sunt puține formații noi care au un public numeros și care, încă de la primele materiale discografice, reușesc să se impună în lumea rock-ului. Desigur, în ultimii ani am ascultat numeroase trupe valoroase, care continuă ideile apărute în urmă cu foarte mulți ani. Ghost este una dintre acele formații care are cele două calități menționate mai sus. Suedezii au pornit la drum în anul 2006, iar în 2014 au câștigat prim-

ul premiu Grammy cu cel de al doilea album „Infesstisumam” (2013), la categora Best Hard Rock/Metal album. Anul acesta, cei de la Ghost au lansat „Prequelle”, material care continuă conceptul prezent pe celelalte albume. Mi-a atras atenția modul în care cele 10 piese au fost compuse și aranjate: maturitatea care se simte în acest material este combinată cu faptul că pasajele pot fi memorate imediat. Se simte o degajare în compoziție, oferind în același timp cursivitate albumului. Albumul este deschis cu „Ashes”, un intro scurt, care, conform solistului Tobias Forge, își are originea în timpul epidemiei de ciumă care a afectat Eu-

ropa în Evul Mediu. De altfel, ciuma și alte teme medievale sunt elementele de bază ale acestui material. „Rats”, primul single extras de pe album, descrie răspândirea bolii și incapacitatea oamenilor de a lupta cu aceasta. Rifful clasic heavy metal de pe strofă este completat de un pre-refren foarte bine gândit și aranjat. „Faith” iese în evidență cu pasajele de chitară inspirate din metalul neoclasic, curent pornit de muzicieni precum Yngwie Malmsteen sau Vinnie Moore. Pe lângă chitară, părțile vocale interpretate de Forge sunt impecabile. Fragmentele corale de la final îmi aduc aminte de „He is”, piesă inclusă pe „Meliora”.

Un alt plus al acestui material este diversitatea compoziției. Dacă în primele două piese am regăsit numeroase influențe de la trupele consacrate ale genului, începând cu „See the light” se pot observa elemente provenind din muzica pop a anilor ‘70, bine integrate în stilul abordat de către Ghost. „Miasme” este un bun exemplu de piesă care sună bine si fără părți vocale. Acestea sunt înlocuite cu un impecabil pasaj de saxofon, bine plasat si gândit. „Dance Macabre” reia tema medievală dezvoltată în „Rats”, piesa aceasta fiind preferata mea de pe „Prequelle”. Refrenul are toate „componentele” unui cântec bun, dar în același timp ușor de memorat. Fiind un fan al celor de la Pink Floyd, nu puteam să trec cu vederea „Pro Memoria”, piesă care mi-a adus aminte de anumite momente de pe „The dark side of the moon” (1973) sau „Wish you were here” (1975). „Witch Image” este asemănătoare, din punct de vedere stilistic, cu primele două piese de pe album. Chitara iese în evidență, pasajele fiind bine lucrate și integrate în compoziție. Finalul este rezervat instrumentalului „Helvetesfonster” (o piesă cu numeroase influențe din cultura Europei de Nord) și piesei cu o ușoară tentă melancolică, „Life Eternal”. „Prequell”e este de departe unul dintre cele mai bune albume lansate in 2018, piesele fiind dominate de două elemente esențiale: diversitate si maturitate. Nu mai rămâne decât să așteptam o continuare cel puțin la fel de bună ca acest material.


CREDIT FOTO: PAMELA-LITTKY

ALICE IN CHAINS Alice In Chains a fost întotdeauna un nume sonor pe scena rock, indiferent de categoria sa. La momentul apariției, în 1987, trupa era posibil umbrită de alte nume care își impuneau stilul diferit, un grunge care avea să marcheze până și prezentul și cu mari șanse și viitorul îndepărtat. Asemeni multor acte ale vremurilor, Alice In Chains aveau la rândul lor să fie marcați de momente definitorii și grele de depășit. Cu influențe mai multe de heavy decât competiția, AIC cuprinde acel Seattle vibe care o scoate în față. Layne Staley rămâne un artist cunoscut oricui, iar anul 1990 era și cel care îi transpunea talentul pe bandă. Cu EP-ul “We Die Young” trupa semnează atunci cu Columbia Records, devenind astfel rapid o trupă hit

REDACTOR: GEANINA CHIRICUȚĂ Așa se face că în 2008 AIC revine cu un nou frontman, pe numele său, William DuVall, însă bineînțeles, cu o din ce în ce mai mare contribuție din partea lui Jerry Cantrell (chitară, voce). “Black Gives Way To Blue” vede lumina zilei în 2009 și nu dezamăgește. Pentru fanii ancorați în talentul lui Staley devine un chin să accepte noua formulă, însă făcând abstracție de trecutul AIC, trupa reușește să își creeze o nouă bază, oferind un material discografic de succes. Astfel începe o nouă etapă în istoria muzicală a trupei. Urmează “The Devil Put Dinosaurs Here”, în 2013, și “Rainier Fog”, cel mai recent material discografic al trupei. Deloc încetinită de trecerea timpului, trupa reușește să-și mențină spiritul aparte, ceva mai domolit ce-i drept, în timp ce își face loc și pentru laturile moderne ale rock-ului, fără a-și pierde din identitate, chiar și în 2018. 29 | The Intermission

în Seattle. Deja la primul LP faima lor se extinde la nivel national, “Man In The Box”, extras de pe acesta, fiind și astăzi o capodoperă iubită din repertoriul lor. “Dirt”, albumul cu numărul doi, lansat în 1992, este și cel care le stabilește parcursul și le definitivează amprenta muzicală. Acesta este și până în prezent cel mai de succes material discografic lansat de trupă și a ajuns să câștige și Platinumul în acea perioadă. Nici „Jar of Flies” nu se lasă mai prejos, însă succesul anteriorului, prin hit-uri precum “Would?” sau “Rooster”, își face resimțită prezența, trupa fiind nevoită să-și anuleze un turneu alături de titanii de la Metallica. O reîntoarcere la rădăcinile marcate de heavy are loc în 1995, pe eponimul “Alice In Chains”. Acesta rămâne ultimul material compus înainte de pierderea lui Staley din 2002. Ai fi zis că trupa a fost destinată să scrie istorie în acei ani și că va rămâne, asemeni multor alte acte, o amintire frumoasă la care să revii mereu cu nostalgie. Mulți ar fi de acord că acesta este și cazul, sau cel puțin tind să pretindă că atunci s-a încheiat totul. Alice In Chains însă și-a continuat povestea, revenind pe marile scene alături de o nouă formulă, cu o nouă voce, care nu numai că nu a încercat să preia frâiele din mâinile lui Staley, fiind probabil conștient de imposibilitatea acestui fapt, dar a adus în sânul formației un plus de energie heavy rock.


CELE MAI BUNE ALBUME PROG DIN 2018

30 | The Intermission

Anul 2018 a fost unul, așa cum ne-am obișnuit în ultimii ani datorită creșterii popularității genului în sânul scenei, puțin spus bogat. De la titani ai genului și până la apariții, cunoscute sau necunoscute publicului, anul acesta nu ne-am putut depărta de prog nici dacă am fi vrut asta. Acestea sunt însă selecțiile noastre pentru acest an, din toate sferele prog-ului: THE SEA WITHIN – “THE SEA WITHIN”: Noul proiect ce reunește nume mari din lumea prog-ului, artiști care au dăruit scenei prin intermediul unor proiecte precum The Aristocrats, The Flower Kings, Transatlantic sau Pain of Salvation, și-a prezentat materialul de debut anul acesta și s-a dovedit a fi unul surprinzător. Ceva mai puțin marcat de întortochelile tipice prog-ului și mai ușor de absorbit decât ne-am fi așteptat, albumul aduce în prim plan emoția, melodia și ritmul, precum și două voci care ne plimbă gândurile prin timp și spațiu. RIVERSIDE – “WASTELAND”: Primul album în toată regula de când trupa l-a pierdut pe chitaristul Piotr Grudziński, “Wasteland” este o bombă atomică pentru orice simțăminte le-ar putea interioriza o ființă în astfel de momente. Un catharsis al durerii și neputinței, materialul cuprinde o viață post-apocaliptică, redată prin intermediul unor balade sfâșietoare și al unor secțiuni instrumentale care vor satisface și avizii după tehnică. Vocalul de astă dată prezintă audienței noi abordări, reminiscente de Lunatic Soul, de asemenea prezent în acest editorial. VOLA – “APPLAUSE FROM A DISTANT CROWD”: Trupa nu este necunoscută scenei, trecutul ei fiind de altfel unul destul de bogat în diferențe și experiențe, însă noul album este cel care o va ridica pe scene mari. Cu o experiență auditivă unică, materialul îmbină în-

tr-un mod neașteptat de plăcut electronicul cu progressive-ul, depășind limitele genurilor și stabilindu-și un loc aparte, doar al său. OCEANS OF SLUMBER – “THE BANISHED HEART”: Americanii de la Oceans of Slumber aduc în acest editorial un plus de întuneric, materialul lor fiind unul care cedează când sentimentelor, când furiei sau nebuniei instrumentale. Cu o voce feminină splendidă, albumul constituie o călătorie în sine, pe cât de obscură pe atât de intensă. LUNATIC SOUL – “UNDER THE FRAGMENTED SKY”: Un album care face parte dintr-o trilogie dedicată pierderii și mortalității, întregită de altfel și de cel lansat de Riverside, menționat anterior, “Under the Fragmented Sky” experimentează cu sunetele astfel încât totul se încheagă în final într-un tot emoționant, dar cu o doză de optimism al continuării. A PERFECT CIRCLE – “EAT THE ELEPHANT”: A Perfect Circle a constituit adesea un înlocuitor pentru perioadele de absență ale celor de la Tool, însă trecerea timpului a dovedit că trupa ocupă un loc asemeni de deosebit, de sine stătător, precum cei anterior menționați. Albumul aduce în prim plan experiențe umane transpuse în psihedelic, care nu doar că îți vor diseca mintea, dar îți și vor îmbia auzul. SPOCK’S BEARD – “NOISE FLOOR”: Trupa este una de căpătâi în sânul progului orientat mai mult spre rădăcini, iar albumul de față face dreptate reputației. Tehnica ireproșabilă, tranzițiile care să-ți prindă urechile și compozițiile compacte însă diferite prin propria lor natură compun un material pentru scepticii modernului. TESSERACT – “SONDER”: Reveniți la rădăcini, cei de la TesseracT îmbină cu succes pe cel mai recent material sunetul deosebit care îi diferențiază de scena djent-ului, chiar dacă ei nu au aparținut niciodată în totalitate aces-

teia. Albumul aduce elementul heavy înapoi, comparativ cu precedentul, dar păstrează atenția pentru detalii, rafinată de-a lungul timpului. THE OCEAN – „PHANEROZOIC I: PALAEOZOIC”: The Ocean schimbă registrul pentru acest nou album, spre accente de întuneric bine plasate printre ițele tehnice și vocea puternică. Tranzițiile fine de la atipic la melodic fac din acest material unul dintre cele mai bune din discografia trupei. RIKARD SJÖBLOM GUNGFLY - “FRIENDSHIP” : Artistul care cândva se regăsea în componența Beardfish readuce la viață compoziții care s-ar fi potrivit de minune în repertoriul defunctei trupe cu ocazia acestui nou proiect muzical. Compozițiile prind imediat, nelipsind epicele instrumentale de peste 8 minute, dar nici secțiunile care se construiesc frumos înspre un final memorabil. HAKEN – „VECTOR”: Deși nu este cea mai bună încercare scoasă de britanici, ea oferă toate elementele cu care trupa te-a obișnuit. Nu lipsesc nici potențialele hit-uri, însă nici dovezile talentului greu de trecut cu vederea al artiștilor ce compun această trupă. DISTORTED HARMONY - “A WAY OUT” : Nici acești mici veterani ai genului nu lipsesc din acest editorial, atât datorită muncii depuse în ultimii ani, dar și datorită combinației reușite de emoție cu linii melodice complicate pe care reușesc să o pună pe portativ. Albumul păstrează amprenta trupei, pentru cei care sunt familiarizați cu ea, IHSAHN - “ÀMR”: Maestrul Ihsahn revine cu un material care păstrează firul sumbru al poveștilor sale, dar dovedește, încă o dată, că se pregătește de o trecere din ce în ce mai pronunțată de partea progresivă. Nu lipsesc însă nici elementele de black, chiar dacă sunt bine închegate în cochilia de prog.

REDACTOR: GEANINA CHIRICUȚĂ


29 | The Intermission


Profile for Daniel Hendrix

The Interwission No.5  

The Interwission No.5  

Advertisement