Page 1

J U R N A L 1/2013 S P I R I T UA L REVISTÃ DE DIALOG ETIC, ESTETIC ªI RELIGIOS

Prietenia - O întâlnire cu oameni care vibreazã pe aceiaºi lungime de undã. Ursula Honek

Întotdeauna am simþit ajutorul ºi prezenþa Lui Dumnezeu Draga Olteanu Matei

Nu mai ºtim sã iubim. Am uitat complet sã iubim Constantin Codrescu

AMICITIA, JUSTITIA ET VERITAS


JURNAL S P I R I T UA L martie - 2013

AMICITIA, JUSTITIA ET VERITAS

Colectivul de redacþie Dir. editor Pr. Petru Munteanu Secretar redacþie Arh. Daniel Munteanu Redactor ºef Loreta Popa Redactor evenimente Ioana Bârsan Redactor cultural Ovidiu Jumanca Corespondent extern Ursula Honek Corespondent Alexandra Teodora Horciu Corespondent Psiholog Gabriela Andrei Corespondent Adina Tãrâþã Graficã ºi DTP Arh. Daniel Munteanu www.jurnalspiritual.eu editor@jurnalspiritual.eu

CENTRUL SOCIAL

POPASUL IUBIRII MILOSTIVE Activitãþi Hranã zilnicã masã de prânz gratuitã la 84 de copii din familii defavorizate Tabere de creaþie anuale 17 - 26 august “Aripi de înger” Cursuri ºi activitãþi de artizanat ºi decoraþiuni (confecþionare de împletituri, mãrþiºoare, ouã de Paºti)


SUMAR - martie 2013 amicitia, justitia et veritas 1 Editorial Pr. Petru Munteanu 2 O întâlnire cu oameni care vibreazã - Ursula Honeck 3 Mãrgãritare - Adina Tãrâþã 4 Nu mai ºtim sã iubim Constantin Codrescu

Editorial

Existã multe lucruri paradoxale în lume. Unul dintre ele este ºi faptul cã unui singur om îi trebuie un spaþiu imens în care sã afle un peisaj vast, cu un cer nemãrginit, împodobit cu pãturi de nori albi, unde se trezesc emoþii profunde, întrun cuvânt spaþiul în care se simte veºnicia. Dacã se aflã mai mulþi oameni într-un spaþiu strâmt, se încurcã unii pe alþii. Când vrei sã îþi lãrgesti orizonturile sufletului, îþi trebuie un spaþiu mare ºi o fereastrã te ajutã. Te ajutã sã scapi de înghesuialã, îþi ajusteazã spaþiul pe care þi-l pune la dispoziþie ºi astfel îþi oferã bucuria sã îmbrãþiºezi nemãrginirea ºi profunzimea Naturii. Ne face plãcere sã privim pe fereastrã. Prin ea vedem pe ceilalþi ºi descoperim cum se scurge firul vieþii omeneºti. O scurgere ce se armonizeazã cu liniºtea ºi frumuseþea zilei sau cu pacea ºi tãcerea nopþii. În marele târg al lumii, oamenii vin ºi pleacã, traverseazã poteci ºi fire de apã. Vedem mereu un uºor du-te-vino al eforturilor mãrunte, unele îmbucurãtoare, altele triste. Dar murmurul subtil, melodia îndepãrtatã a neînsemnatelor datorii zilnice pare trecãtoare, zadarnicã ºi fãrã nici o noimã, când o proiectezi în mãreþia, infinitul ºi detaºarea pe care þi-o oferã frumuseþea creaþiei lui Dumnezeu. Iatã de ce, Jurnalul Spiritual ne invitã sã privim pe ferestre. Prin ochii calzi ºi frumoºi ai celor ce doresc sã ne împãrtãºeascã din emoþiile ºi experienþele iubirii lor. Ne invitã nu numai sã privim prin fereastra sufletului lor ci sã pãºim ºi sã ieºim din casã. În casã iþi plac pereþii, ba chiar ai nevoie de ei. Sã pãºim pe potecile ce ni se deschid prin acest Jurnal Spiritual, departe, departe de tot. Sã evadãm pentru câteva clipe din închisoarea lumii (deºi ºtim cã ne vom întoarce pentru o vreme din nou în ea). Dar la întoarcere, auzind clinchetul uºii printre toate zgomotele lumii, vom împinge deschizând larg ferestrele noastre ca niºte candidaþi nerãbdãtori la libertate, alãturi de prietenul tãcut ºi sincer, Mântuitorul Iisus Hristos. Credem cã experienþa prieteniei oferite de paginile Jurnalului Spiritual ne va face mai plini de valoare ºi mult mai potriviþi pentru a iubi. Editor Pr. Petru Munteanu

6 Sunt insoþit de cãldura credinþei zi de zi Virgiliu Parghel 10 Centrul pentru Culturã ºi Arte „Carmen Saeculare” Ana Monda 12 Români contra români Grigore Caraza 13 Întotdeauna am simtit ajutorul ºi prezenþa Lui Dumnezeu ca pe o salvare Draga Olteanu Matei 15 Nici dupã succes nu îmi vine sã cred ce a fost Pavel Stratan 16 Unde se spun poveºti în casã acolo-i Dumnezeu Doina Fodor Lavric 18 Cel mai bun mentor rãmâne Biblia, care conþine tot Eugen Cristea 20 Psihologul de familie-recenzie 20 Eu sunt un om al vetrei româneºti - Ion Besoiu 23 Diamantul iubirii faþã de limba ºi patria ta nu are preþ Ovidiu Mihãilescu 28 Iubiþi-vã patria ºi credinþa strãbunã! - Luminita Varlan

Jurnal Spiritual - martie 2013 - amicitia, justitia et veritas 1


1. Ce este prietenia ºi cum aþi caracteriza-o? O întâlnire cu oameni care vibreazã pe aceiaºi lungime de undã. Aceasta înseamnã idealuri ºi idei comune, concepte asemãnãtoare pentru viaþa personalã. 2. Existã prietenie în interiorul unei familii? Prietenie între membrii familiei, de fapt, nu existã. Familia cuprinde o ierarhie ºi diferenþe de vârstã, totuºi familia îþi descoperã ºi sensul vieþii, acela cã trãieºti pentru a putea învãþa sã iubeºti ºi iubeºti pentru a putea învãþa sã trãieºti.

Interviu Ursula Honeck presedinta fundaþiei Hilfe für Osteuropa Todtnau Seelscheid e. V.

3. Cum se construieºte o prietenie ºi cum se menþine (cultivã) ea? O prietenie se poate înfiripa numai dacã în momentul în care vezi persoana simþi cã existã ceva între tine ºi persoana respectivã. O prietenie se cultivã dacã menþii tot timpul un dialog, dacã te confesezi ºi te strãduieºti totdeauna sã-l înþelegi pe celãlalt. Construcþia acestei prietenii este ultima imagine pe care fiecare dintre noi doreºte sa o ia de pe acest pãmânt. 4. Care sunt valorile unei prietenii? Valorile unei prietenii sunt sinceritatea, încrederea, sensibilitatea, ajutorul reciproc, înþelegere, dar a valora o prietenie înseamnã ca la sfârºit sã renunþi la toate aºteptãrile pe care le-ai fi avut în legãturã cu persoana respectivã, sã o iubeºti necondiþionat. 5. Cum recunoaºteþi dvs. o prietenie adevãratã? Stându-i alãturi în situaþii dificile. Sã simþi cum îi merge celuilalt. O prietenie adevãratã împãrtãºeºte un zâmbet special pe care nimeni altcineva nu-l poate înþelege pe deplin.

a consemnat ing. Augusta Jumanca

6. O întâmplare legatã de prietenie din copilãria dvs.? În timpul ocupaþiei am avut ca vecini ai bunicilor mei o familie de americani. Acea familie m-a tratat ca pe propriul lor copil. Fetiþa cea micã, Vivianne,avea pielea de culoare închisã ºi era de vârsta mea, (aveam amândouã 3 ani). Prima mea pãpuºã am primit-o cadou de la acea familie,de Crãciun. Pãstrez cu admiraþie aceastã amintire, care mia descoperit faptul cã nimic nu-i mai de preþ pe lumea aceasta, decât senti-

2 Jurnal Spiritual - martie 2013 - amicitia, justitia et veritas

mentul cã cineva are nevoie de tine. 7. Cum apreciaþi sentimentul de prietenie la români? Nu toþi cei care la început i-am considerat prietenii mei, s-au dovedit a fi ca atare. Eu nu sunt omul care se considerã imediat prieten, ci doar cunoºtinþã, ºi pot spune cã am multe cunoºtinþe în Romania. 8. Prieteni la noi, în Piatra Neamþ? La început nu a fost chiar simplu în Piatra Neamþ. Au fost multe suspiciuni reciproce care stãteau în drumul prieteniei pe care doream sã o ofer. Apoi am gãsit acolo o prietenã cu totul deosebitã. Pe noi ne le leagã mai mult decât prietenia. Nici surorile nu se înþeleg aºa bine ca noi douã. Noi simþim totdeauna dacã uneia din noi nu-i merge chiar bine ºi împãrþim împreunã bucuriile ºi supãrãrile. În ciuda dezamãgirilor noi rãmânem totdeauna împreunã. Noi amândouã credem cã Dumnezeu ne-a unit, ca sã putem sã ajuta mulþi oameni. Prietena mea din Piatra Neamþ este Gusti a mea, ºi am multe motive pentru care sã-i mulþumesc. Familiile noastre au intrat în marea familie a Asociaþiei Umanitare “Ursula Honeck” din Piatra Neamþ ºi din Asociaþia Hilfe für Osteuropa Todtnau Seelscheid e. V. 9. Ce sã aºteptãm noi de la o prietenie? Cum am mai spus ºi la o altã întrebare, cerinþele sunt cele care trebuie sã se potriveascã. Cu toate acestea, niciodatã nu trebuie sã avem aºteptãri. O prietenie este o relaþie interpersonalã, în care fiecare ar trebui sã îºi pãstreze independenþa sa. Asta înseamnã cã pe prieten îl accepþi aºa cum este el, sã faci totul pentru a pãstra relaþia. Aceasta include, de asemenea, sã suporþi critici, dar totdeauna sã fii conºtient cã nu ai dreptul sã-l rãneºti pe celãlalt ºi totdeuna sã crezi ºi sã vezi în el binele. Trebuie sã-þi accepþi prietenul aºa cum este el. 10. Un citat sau un proverb despre prietenie? “Prietenia este ca patria” - Kurt Tucholsky, sau „O viaþã fãrã prieteni este ca viaþa fãrã soare” - proverb german


MÃRGÃRITARE Aforisme,maxime,cugetãri,proverbe, citate celebre despre

P R I E T E N I E A D E V Ã R D R E P T A T E C u l e s e d e A d i n a T ã r â þ ã

"Ospitalitatea, curtoazia ºi prietenia sunt întâlniri ale omului în om." Antoine de Saint Exupery " Prietenul nu iubeºte prietenul, ci obiectivul prieteniei.” Platon "Acordul felului de a gândi naºte prietenia.” Democritus "Prietenia îndoieºte bucuriile ºi înjumãtãþeºte necazurile.” Francois Bacon "Un prieten este cineva care crede în tine atunci când tu ai încetat sã crezi în tine însuþi.” "Adevaraþii prieteni sunt cei pe care îi chemi în momentele frumoase ale

vieþii iar în cele rele vin nechemaþi." "Nu pãºi în faþa mea, aº putea tare sã nu te urmez./ Nu merge în spatele meu, s-ar putea sã nu te duc unde trebuie./ Pãºeºte alãturi de mine ºi fii prietenul meu.” Albert Camus "Alegeþi prietenii precum cãrþile, puþini dar buni.” "Adevãrul este un fruct care nu trebuie cules decât atunci când este complet copt.” Voltaire "Adevãrul este realitatea simþurilor.” Lucian Blaga

“Spune adevãrul ºi atunci nu va trebui sã mai þii minte nimic.” Mark Twain "Dacã vrei odihnã-crede. Dacã vrei adevãrul-cautã ºi suferã.” Friedrich Nietzsche "Dreptatea fãrã putere este neputincioasã, puterea fãrã dreptate este tiranicã.” Blaise Pascal "Dreptatea este deasupra noastrã ºi este una peste toata lumea ºi pentru toate timpurile.” Camil Petrescu

"Adevãrul este rareori pur ºi niciodatã simplu.” Oscar Wilde

Jurnal Spiritual - martie 2013 - amicitia, justitia et veritas 3


Constantin Codrescu:

„Nu mai ºtim sã iubim.

Am uitat complet sã iubim“

A

Atunci când este vorba despre comorile acestui neam românesc, pe mine uitarea mã doare. ªi doare ºi mai tare când, în loc sã vãd respect, admiraþie ºi iubire pentru artiºtii noºtri, descopãr urã faþã de tot ºi toate, dar mai ales pentru culturã. E drept, este infinit mai uºor sã nu faci nimic, sã fii atent la bârfe ºi mondenitãþi, dar total nefolositor pentru suflet. Dar haideþi, încercaþi sã faceþi un pas spre altã lume, cea a teatrului, a valorilor reale, palpabile, clare ca lumina zilei! Dintotdeauna vocea sa mi-a cãlãuzit paºii, m-a întãrit în momentele grele ºi mi-a alinat sufletul. Nu am pierdut piesã de teatru sau film cu acest actor extraordinar, un dascãl ºi un om pe care doar providenþa þi-l poate scoate în cale, rãsplãtindu-te pentru o faptã bunã pe care ai uitat cã ai fãcut-o cândva. Constantin Codrescu face parte din noi, din cultura acestei þãri atât de încercatã parcã de prea multe generaþii. De la "Moara cu noroc", "Rãscoala", "Pentru patrie", "Masca de argint", "Capcana mercenarilor", "Roºcovanul" ºi "Lumini ºi umbre", ca sã dãm câteva exemple, la înfiinþarea secþiei

române la Institutul de teatru de la Târgu Mureº, unde a fost profesor pânã în 1989, director al Teatrului Maria Filotti din Brãila ºi al Teatrului din Sfântu Gheorghe, Constantin Codrescu este un nume pe care sufletele noastre de români îl pãstreazã la loc de cinste. Constantin Codrescu se numãrã printre cei care aduc lumina ºi o pun în cuvinte, cãci a gãsit rãgazul unui volum despre sine, „Pribeag prin viaþa mea”, editat de Semne - Artemis. Un om rar, a cãrui voce nu a fost auzitã des la cote înalte, ci doar învelitã în molatica esenþã a blândeþii. „Bunicii mei au fost icoana mea de la Huºi, de unde sunt eu“, spune cunoscutul actor. „De altfel, am scris ºi în cartea mea acest lucru. M-a tulburat clipa când am fugit cu bunica de la limanul Nistrului, speriat de faptul cã toatã lumea se refugia ºi se îngrozea de perspectiva acelei stele roºii care începuse sã se întindã. E o amintire foarte dureroasã, pentru mine, copil fiind, ºi nu am putut sã mi-o scot din minte. Icoana bunicilor ºi chiar a strãbunicii, pe care am reuºit sã o cunosc în acel

4 Jurnal Spiritual - martie 2013 - amicitia, justitia et veritas

orãºel. Am avut o profesoarã minunatã, am avut un asistent minunat. Pe doamna Aura Buzescu, asistent fiind Vlad Mugur ºi mai târziu, în ultimul an, Alexandru Finþi. Am avut ºansa unor oameni în primul rând Oameni, care iubeau cultura în toate manifestãrile ei. Îndemnurile ºi exemplele lor n-au urmãrit decât generozitate ºi adevãr, dar ºi o anumitã cinste pe care atât cât am putut am încercat sã o pãstrez ºi sã o transmit ºi eu la rândul meu. Din 1951 am funcþionat ca ºi cadru didactic, mai timid la început, dar apoi, încet, încet am ajuns sã conduc un institut, chiar de limbã românã la Târgu-Mureº. M-am socotit foarte bucuros ºi foarte mândru, chiar dacã în lumina unor absurde neînþelegeri, pentru cã am înfiinþat aceastã ºcoalã. E minunat. Cu mare durere ºi regret a trebuit sã mã retrag. Eram ºi obosit. E rândul altor generaþii, dar a fost o profesie dragã sufletului meu tocmai pentru cã era apropiatã celeilalte, de actor. Se îngemãnau într-un mod fericit, mai mult decât fericit. Mulþumesc tinereþii din dumneavoastrã pe care eu cu tot sufletul o invidiez, cãci nu o mai am ºi o mai gãsesc


cãtre aceºti protagoniºti ai acestor timpuri care se referã la niºte experienþe, la niºte trãiri, perspective raportate ºi la trecut pe care în general nu le cunosc ºi dacã le cunosc e mai rãu cã nu le-au înþeles. Este obsesia mea, am scris ºi eu o carte despre mine, despre viaþa mea, ºi vreau acum sã încerc cu disperare sã pun ºi eu în paginã un gând care mã topeºte. Este vroba doar cu sufletul ºi inima”, povesteºte Constantin Codrescu, cu glasul topit de emoþie. E vremea schimbãrii ºi a înþelepciunii numite acceptare, crede actorul ºi profesorul Constantin Codrescu. „Vremurile din urmã au fost complicate pentru mine. M-am trezit în faþa unor stãri pe care mental le gândeam, încercam sã le aºez într-o anumitã ordine, dar care m-au surprins în clipa în care m-am trezit în faþa lor. M-am vãzut dintr-odatã fãrã þinta mea de-o viaþã, munca directã pe care am fãcuto. Am încetat sã mai funcþionez la facultate, justificat. Vârsta reclamã lucrul acesta, ce sã-i facem! De asemenea, am încetat colaborãrile cu radioul, cu televiziunea. La televiziune am avut onoarea unor momente aniversare, am fost ºi eu acolo, undeva, dar radioul ºi-a încetat prezenþa în viaþa mea, din pãcate. O colaborare cu teatrele e mai dificilã. S-a produs un justificat schimb de generaþii. La vârsta mea, din pãcate, am rãmas printre cei câþiva care încã mai zâmbim vieþii, inevitabil încercând sã ne convingem cã aºa este firesc, cu toate cã în meseria noastrã sunt anumite momente de excepþie care firesc ar fi sã arate altfel. Mã gândeam zilele trecute, nu vreau sã acuz pe nimeni, aºa e viaþa, destinul ºi aºa mai departe, dar mã raportam la încercarea mea de rememorare a atitudinii mele faþã de generaþia de dinaintea mea ºi faþã de care aveam o formã nu numai de respect, ci ºi de smerenie, lucru care din pãcate s-a cam topit, nu mai existã. Mã gândesc la studenþii mei pe care torentul acesta numit viaþã i-a luat acum. Mai ales partea aceasta a doua a acestui an m-a buimãcit, a depãºit înþelegerile mele de om bãtrân, trecut prin o grãmadã de experienþe. Vã daþi seama, începând din 1940, cam de când am devenit mai conºtient. La 9 ani eram un copil novice, necunoscãtor, dar martor la o serie întreagã de evenimente tulburãtoare pentru destinul familiei mele ºi pentru mine. Am asistat astãzi la o disputã televizatã, în fapt la o necunoaºtere a adevãrului de

E vremea schimbãrii ºi a înþelepciunii numite acceptare, crede actorul ºi profesorul Constantin Codrescu despre acest frumos strigãt pe care-l ºtiu de când eram copil, de când înãlþam zmeul în înalturi, de când ascultam imnul cântânduse, un Uraaaaaaaaaaa infinit. Un strigãt superb ale cãrui aripi s-au pierdut ºi astãzi

în faþa mea nu mai existã decât un singur ºi trist ºi cumplit strigãt care este Urã. Urã în faþa vieþii, urã faþã de altul, urã faþã de adevãr. Este cumplit. Cam în limitele acestea simt cã e mai bine cã stau izolat. Nu mai am putere sã lupt, nu mai putere sã accept spectacolul de astãzi de la televizor, care m-a copleºit. Nu mai ºtim sã iubim, am spus-o de multe ori. Am uitat complet sã iubim. Partea de negru, de demon din noi a triumfat absolut. Nu mai iubim, ci urâm cu o generozitate ºi cu sfidarea tuturor adevãrurilor. Incredibil! O spun eu la 81 de ani. Îmi pare rãu cã mã gãsiþi atât de înnegurat, dar ce sã facem. Nu am cum sã sar într-un picior. Mã bucur doar cã trãiesc ºi cã toþi cei din preajma mea sunt sãnãtoºi ºi doresc sã mai fiu ºi eu alãturi de ei. Atâta tot, restul rãmâne în puterea Celui de Sus, care este singurul Adevãr, singurul absolut ºi singura credinþã posibilã!”, ºi-a încheiat pledoaria pentru viaþã marele actor. Emoþia întâlnirii ºi-a lãsat amprenta pe fiinþa mea definitiv ºi irevocabil, de aceea reverenþa mea este cu atât mai adâncã în faþa acestui spirit numit Constantin Codrescu. Loreta Popa

Jurnal Spiritual - martie 2013 - amicitia, justitia et veritas 5


O

O dupã-amiazã rece de februarie, cu atmosferã închisã, începe sã prindã culoare în obraji când am trecut pragul casei din strada Paharnicului al maestrului Virgiliu Parghel. Adevãrat cã ºi plãcinta cu dovleac aburindã ºi ceaiul cu miere ce ne aºteptau în tãcere pe masã au avut rolul lor în a ne încãlzi atât sufletele, cât ºi trupurile. Din sfâºierile existenþei, unele spirite alese reuºesc sã culeagã uneori miracole ºi sã le aºeze în cãrþi, prin cuvinte, pe portativul muzical, prin note, sau pe pânze, prin culori. Semnele sufletului maestrului Virgiliu Parghel, cu personalitate ºi frumuseþe, dar ºi har, sunt dezvãluite celui care are rãgazul de a se opri o clipã în faþa lor. Este recunoscãtor pentru ceea ce are, conectat armonios la universul lui interior ºi exterior, un om care promoveazã armonia ºi iubirea necondiþionatã în relaþiile cu ceilalþi. Tãcerile sale, nesfârºite aºteptãri ale celor mai prielnice clipe, alegerile sale, viziunea sa, memoria sa, neastâmpãrul sãu, toate acestea se regãsesc în arta pe care o dãruieºte cu generozitate. Virgiliu Parghel, unul dintre ultimii elevi ai lui Corneliu Baba, are pânã acum peste 30 de expoziþii ºi va expune din 7 martie pânã la 12 aprilie la Galeria Anticariat Curtea Veche picturã, desen ºi colaj sub numele “Eugeniu, tatãl meu”, prilej de aduceri aminte pentru noi ºi cititorii noºtri. A absolvit institutul în 1979 ºi a fost repartizat, ca profesor de desen, la ºcoala din comuna Dolhasca, judeþul Suceava, pentru câteva luni. Izolarea în acel loc îndepãrtat nu l-a deprimat, deoarece Virgiliu Parghel se gãsea din nou în mediul natural al copilãriei. „Am început anul mai deprimat aºa, de situaþia în care suntem. Expoziþia pentru un artist înseamnã un moment de încurajare. Dar are nevoie de un sponsor, un manager, deoarece galeristul nu prea oferã nimic, doar sala. Ca sã faci o expoziþie îþi trebuie un mic pliant, un mic catalog. Ai nevoie de multe lucruri. Nu aveam sponsor, dar mi-am spus cã poate expoziþia mã va ajuta ea. Am acceptat invitaþia galeriei Curtea veche, sigur. Aveam niºte lucrãri pe care le þineam de câþiva ani ca rezervã ºi aveam nevoie de un loc special, lucrãri pe care nu le-am arãtat pânã acum, cu o temã mai dramaticã. O temã ce þine mai mult de destinul meu. Faptul cã am fost invitat sã expun mi-a dat ocazia sã spun gând la gând. M-am gândit la un nume… Am spus sã scriu pe hârtie orice nume îmi vine în minte ºi am scris «Punere în mormânt». Cineva a vãzut ºi mi-a spus cã e o punere în mormânt luminoasã. E ca ºi o înviere, care nu-þi dã sentimentul de funerar. Povestea vieþii mele a început cu o traumã care m-a marcat. A stat alãturi de mine, de memoria mea, de felul meu de a depãºi vârstele aceastã amintire care nu se poate ºterge. La 4 ani ºi jumãtate mi-am vãzut tatãl murind în faþa mea, în aceeaºi camerã în care trãiam cu toþii. O cãmãruþã de munte, veche. Aºa cã m-am gândit cã aº face un acatist, o pomenire pentru tata, deºi e greu sã sã asociezi o expoziþie cu aºa ceva, dar am zis cã pânã la urmã e datoria mea de fiu ºi o fac cu toatã sinceritatea… Aºa cã titlul a rãmas «Eugeniu, tatãl meu» - picturã, desen, colaj…”, spune Virgiliu Parghel.

Sunt însoþit de cãldura credinþei zi de zi

La 4 ani ºi jumãtate mi-am vãzut tatãl murind în faþa mea, în aceeaºi camerã în care trãiam cu toþii.

De fiecare datã când drumurile ni s-au intersectat, am rãmas impresionatã de sinceritatea cu care maestrul dã curs întrebãrilor mele curioase. Vorbeºte despre sine, despre copilãrie, despre arta 6 Jurnal Spiritual - martie 2013 - amicitia, justitia et veritas


cãreia s-a dedicat total de-a lungul vieþii, despre copiii sãi, despre ce a fost viaþa sa înainte, despre ce este acum. Dar mai ales despre mama ºi tatãl sãu… “Atunci când a fost arestat tata aveam puþin peste 2 ani. Când a venit acasã aveam 4 ani ºi ceva, dar n-a mai trait. Trãiam într-un canton forestier, în munþi, familia a fost oripilatã de arestarea lui. În gara Vatra Dornei, Eugeniu, tatãl meu, este arestat «tulburarea liniºtii publice» ºi, pentru a fi compromis definitiv, este trimis, în 24 de ore, fãrã judecatã, «la stuf», la Balta Brãilei, puºcãrie care, în conºtiinþa publicã, era destinatã hoþilor, bandiþilor ºi celor mai rãi criminali. Ce s-a petrecut acolo, timp de doi ani ºi jumãtate, n-am ºtiut niciodatã. O singurã întâmplare mi-a fost povestitã de mama, mult mai târziu... E dimineaþã. O lotcã mare, plinã cu deþinuþi ºi miliþieni înarmaþi traverseazã Dunãrea, la stuf. Începe o furtunã cumplitã. Deþinuþii vâslesc cu disperare. Lotca e þinutã în frâu cu mare greutate. Unul dintre miliþieni se dezechilibreazã ºi cade în Dunãre. Eugeniu sare imediat dupã el ºi reuºeºte sã-l salveze... S-a întors grav bolnav. N-a povestit nimic. Nimãnui. Niciodatã. Miamintesc stând pe scaun, cu degetele desfigurate de muncã silnicã, degetele îngãlbenite de tutun, cu privirile, în faþa unui pahar cu rom. Dupã câteva sãptãmâni a plecat, într-o zi de iarnã, înaintea Sfântului Crãciun, când Cerurile erau deschise... Am început viaþa în pãdure, într-un canton forestier, la 4 km de primul sat ºi la 15 de un orãºel. Locuiam într-o cabanã, pãdurea care era lângã noi, pãstrãvi, un pârâiaº, plute, deci prima educaþie mi-a fost de sãlbãticiune. Mama, care era cadru medical ºi nu-ºi vedea sãraca deloc capul de treburi sã câºtige o pâine, mã lãsa singur. Nu am avut bonã, bunicã. Tata era numai în pãdure, venea seara afumat. Era un limbaj subversiv între ei: «Unde ai fost?» «Am fost la stânã». Mama ºtia sã caute în servietã, gãsea mereu o frunzã de brusture cu câþiva pãstrãvi. Aºa se trãia în canton, cu tractoare, cu mecanici, oameni veniþi din mai multe pãrþi. Nu am beneficiat de copilãria fabuloasã a copilului de la þarã cu bunici, strãbunici, neamuri, obiceiuri. În apropiere era Dârmoxa, o localitate strãveche, cu un destin straniu, despre care povestea spune cã are nume dacic, aici trãiau dacii liberi. O zonã foarte veche, cu obiceiuri pãstrate foarte bine, ai cãrui munþi adãposteau turme de ciute ºi de cerbi, recunoscutã ca fiind zona cerbului, a ursului ºi a lupului. Pe cel din urmã îl auzeai de toamna pânã primãvara. Din vechime, de pe vremea voievozilor români aici a fost zonã de vânãtoare. Regii aveau aici casã de vânãtoare. Veneau de la Vatra Dornei cu maºinile, coborau Panaci, Pãltiniº, Dârmoxa, Paltin, Broºteni. Pânã la coada lacului, pe drumul vechi, cel al Vitoriei Lipan. Nu ai pe unde sã treci munþii decât pe acolo, ºi e anevoios. Când m-a dus mama la

Virgiliu Parghel

Virgiliu Parghel

Începe o furtunã cumplitã. Deþinuþii vâslesc cu disperare. Lotca e þinutã în frâu cu mare greutate. Unul dintre miliþieni se dezechilibreazã ºi cade în Dunãre. Eugeniu sare imediat dupã el ºi reuºeºte sã-l salveze..

Jurnal Spiritual - martie 2013 - amicitia, justitia et veritas 7


Virgiliu Parghel

oraº, la 5 ani ºi jumãtate, a avut mari dificultãþi cu mine. Nu ºtiam ce înseamnã educaþie. Dacã dãdeai în mine fãceam la fel. Am ajuns profesor, însurat, cu copii ºi unchiul nu mã iertase pentru cã l-am lovit cu o piatrã în cap. Spunea în public: «Cãcâcea ãsta mi-a dat cu o piatrã în cap»… Mi-a dat o palmã dupã ce fusesem acuzat pe nedrept ºi nu s-a interesat dacã era adevãrat sau nu. Eu ºtiam sã dau cu piatra, aveam dexteritate, pentru cã nu aveam jucãrii în munþi, plus un ochi de þintaº bun, aºa cã veriºorii mei m-au pus sã sparg un bec. Apoi, m-a dat mama la cãmin, la o grãdiniþã cu program prelungit la Suceava, unde am intrat în conflict cu toatã lumea. Au chemat-o ºi au întrebat-o ce e cu creatura asta, unde m-a þinut pânã acum. Dar mã pricepeam la lucru manual. Am fãcut, þin minte, un tractor din plastilinã, dar aºa cum îl ºtiam eu, cã stãteam lângã el toatã ziua în pãdure. Nu era unul agricol, ci unul din pãdure. Colegii mei nu credeau cã existã ce fãcusem eu. Þin minte cã m-am ºi urcat pe unul ºi am tras de manºã. Contactul cu pãdurea ºi libertatea era alta decât a unui copil pãzit tot timpul în genul vai sã nu cadã, vai sã nu se loveascã. Am trecut pe lângã pericole, dar mai mult datoritã rugãciunilor mamei, care era foarte credincioasã. Mama a murit în 1985, la 62 de ani. A avut probleme cu plãmâni ºi de aici i sa tras o boalã de inimã… Eu am fost într-o alegere. Pe de o parte pãdurea, pârâul, pãstrãvii, lemnul… De cealaltã, a unei mame care desena, care cânta, care broda, cosea, picta în puþinul timp pe care îl avea. Avea grijã de singurul dispensar de acolo, pentru cã doctor nu era. Vãzând cã ea se pricepe au lãsat-o acolo în canton. Punea în ghips, cosea rãniþi, cã veneau de la lemne, mutilaþi. La un moment dat un tractor s-a rãsturnat în prãpastie ºi l-au adus pe bietul om rãnit la ea ºi l-a fãcut bine mama. A salvat copii de la moarte, a fãcut pe moaºa. Când tata a murit singura grijã a mamei a fost sã mã þinã sãnãtos. Eram fiul unui om care a suferit, ea a înþeles drama ºi mai ales datoria. Când m-au vãzut cã sunt ºi sãlbatic au spus uite, se vede cã e fiul tatãlui. Se vedea o trauma a unui copil. Am pãstrat rezerva asta pânã la liceu… Nu am avut nici o lipsã de dragoste din partea mamei, mã iubea vizibil. Expoziþia aceasta vine ca sã plãtesc o datorie de fiu, ºi eu sunt în vârstã ºi se spune cã dacã ai datorii trebuie sã le plãteºti. Mai ales cele sufleteºti. Faþã de tata nu am plãtit nicio datorie, pentru cã atunci eram foarte mic. Mama nu a fost ajutatã de nimeni. A fost înmormântat la Broºteni pentru cã în cantonul forestier nu avea unde. În sat nu se putea, cã nu era de acolo. Aparþinând de Ocolul Silvic l-au înmormântat în oraºul care administra instituþia unde lucrez, la repezealã. Þin minte cã era un grup de copii la marginea gropii la colivã ºi lumea nu a ºtiut cã eu sunt copilul lui ºi nu mia dat atenþie. Mi-au trântit în palmã o lingurã de colivã ºi m-au dat la o parte sã dea ºi la alþii. Eu stãteam pe malul gropii, vedeam acel morman de pãmânt, pe mama între strãini. Îmi doresc ca anul acesta sã ajungem la Broºteni, sã facem cele cuvenite acolo”, povesteºte maestrul Parghel.

Stãtea în genunchi o perioadã lungã de timp în tãcere

O vorbã veche spune despre copiii orfani cã sunt luaþi în grijã de Dumnezeu. Aceastã vorbã i-o spunea lui Virgiliu Parghel mama sa. “Când am crescut mai mãriºor mi-a spus ea sã vadã dacã o înþeleg, dar ºi-a dat seama repede cã nu prea înþelegeam. Era o lume nouã. Eu nu eram prea agreat în clase, în prima parte a ºcolii. Mereu mã lãsau la urmã cu a fi pionier sau UTC-ist. Nu meritam, se pare. Mereu fãceam prostioare, mereu erau bãtãi cu bãieþii. Eram oxigenat puternic, aveam un plãmân în plus faþã de toþi colegii mei. Aveam o feþiºoarã care nu prea semãna fizionomic cu ceilalþi. Eram blond, cu ochi albaºtri, faþã prelungã, ºi care voia sã-ºi mãsoare puterile bãieþeºti mã alegea pe mine. Am stat la bãtaie pânã am început sã ripostez. Mi-am dat seama cã am cu ce, eram destul de agil. Mai târziu, când am conºtientizat rugãciunile mamei, þin minte cã o ironizam, ca un copil crescut în noua orânduire ce eram când vedeam eu mã culc ºi ea rãmâne o perioadã lungã de timp în cãmãruþa de cabanã sau de bloc, cã nu am avut casã decât târziu. Stãtea în genunchi o perioadã lungã de timp în tãcere. Sau la bisericã. Eu mai rãmâneam la uºa bisericii, nu voiam sã intru, mi se pãrea ciudat. Pe cei de tipul acesta ca mine îi cheamã viaþa la ordine, pentru cã se pare cã alege Doamne Doamne sã te lumineze. Degeaba încerci tu, doar Dumnezeu e cel care-þi sãdeºte aparatul cu care tu sã prinzi luminã, ca sã 8 Jurnal Spiritual - martie 2013 - amicitia, justitia et veritas


nu se mai extrage cãrbune, iar locurile au rãmas frumoase. Am fost invitat aici de un bun prieten care are casa pãrinteascã aici. Mã plimbam prin Iacobeni cu aparatul de fotografiat ºi am dat de un cimitir. Când mam apropiat am vãzut cã hramul acelei biserici era Sfântul Gheorghe. Tentaþia a fost sã pictez ce vedeam, era ºi o bisericuþã din lemn acolo. Mã gâneam ce sã pun pe lângã bisericuþã ºi l-am pus pe sfântul Gheorghe. În loc sã fac plein-air am avut harul ca sã încheg o imagine verosimilã. Lam pictat pe Sfântul Gheorghe în hainele lui romane ºi apoi l-am închis pânã a ajuns la o hainã de muntean, un om din zona asta. Când se deschide ferãstruica de care spuneam vezi minuni la tot pasul. Pe lângã maeºtri care mã bântuie, pe lângã fibra interioarã care se simte, am moºtenit un desen fãcut de mama dupã Rembrandt, «Coborârea de pe cruce», unde acesta ºi-a fãcut un mic autoportret. Umblând prin pinacoteca de la Munchen am dat peste original ºi am avut o paloare aºa… Nu-mi venea sã cred. Ceva se întâmplã cã prea vin temele. Faptul cã sunt însoþit de cãldura credinþei zi de zi mã mângâie ºi mã fortificã sã nu bag în seamã foarte tare, sã nu aºtept recompense de nicãieri. Doina e martorã, casa noastrã trãieºte pe linie de plutire pentru cã zilnic ne gãsim de lucru, ne însufleþim de rugãciune, de cuvinte. Înainte de 1990 trebuia sã ai parte de cineva care sã-þi punã o carte în mânã, sã te îndemne. Acum dacã ai deschidere ºi sufletul deschis gãseºti colecþii întregi de cãrþi despre asta“, afirmã Virgiliu Parghel.

A trecut prin toate etapele vieþii unui artist, de la student la experienþa de profesor la þarã, unde desenul nu era tratat cu aceeaºi seriozitate ca la oraº, de la tânãr tatã la bunic. L-au salvat îndãrãtnicia ºi nevoia de a picta. Ca artist este legat prin toate fibrele lui de lumea în care s-a nãscut. Adeptul hãrniciei, Virgil Parghel susþine cã trebuie sã faci tot ce ºtii sã faci. Are douã nepoate, fiicele lui Ciprian, „una de cinci ani, la Bruxelles, care îi seamãnã extraordinar Ancãi ºi care cântã deja la pian, ºi una aici, care deºi are doar un an ºi jumãtate umblã prin casã dupã tablouri ºi dupã culori ºi stã cu urechea aþintitã la muzicã. Cred cã se va îndrepta cãtre una dintre ele. Sunt fericit cã sunt bunic, cã, spre deosebire de tatãl meu, am ajuns sã îmbãtrânesc, sã am copii...“ Muzica l-a urmãrit toatã viaþa. Mama sa cânta muzicã cultã ºi ºansonete. A trãit alãturi de celebra cântãreaþã de jazz Anca Parghel, cu care s-a cãsãtorit încã din studenþie ºi de la care are doi fii, la rândul lor, muzicieni, iar la un timp de la dispariþia acesteia, a cunoscut-o pe actuala sa soþie, Doina Fodor Lavric, cântãreaþã de muzicã veche, pasionatã ºi de muzica francezã. Mai mult decât atât, atunci când se aºeazã în faþa ºevaletului, Virgil Parghel îi invocã pe maeºtrii dintotdeauna ai picturii româneºti ºi universale, rugându-i sã-I arate calea spre ceea ce, înainte de a spera sã devinã o capodoperã. Loreta Popa

Virgiliu Parghel

nu mergi pe întuneric. Îþi monteazã în suflet ferãstruica aceea micã ºi depinde de tine so lãrgeºti pânã ajunge sã fie cât cerul ºi elimini întunericul. Mama s-a rugat pentru mine ºi deºi a trecut dincolo devreme, putea sã trãieascã mulþi ani, tot timpul am simþit-o din ce în ce mai aproape, mai ales în anii din urmã. O simt cu toate cele lumeºti sfãtuitoare. Mi-aduc în amãnunt aminte de calitãþile ei: rãbdarea infinitã, dragostea necondiþionatã, dãruirea, entuziasmul, compasiunea. Era omul care nu calcula niciodatã, nu dispera, nu intra în panicã, nu am auzit-o vociferând ce grea e viaþa, ea, care a trãit cele mai cumplite momente ale existenþei noastre ca românism. A prins foametea, refugiul, prigoana, vãduvia, nedreptatea strigãtoare la cer. A încercat sã mulþumeascã exact pentru ce primea, nu pentru ce-ºi dorea. Lucrurile acestea îmi revin mie ca un fel de dobândã a vieþii mele care-mi dau împãcarea mea de acum. Multã lume îmi spune cã simte o energie bunã în preajma mea, nu frisonez, nu intru în umorile politice, le vãd dinainte ºi zâmbesc. Sunt împãciuitor ºi rãbdãtor, ºtiu cã ºi de-o parte ºi de alta de fapt lucrurile nu sunt foarte diferite. Temele religioase mi-au venit firesc. Uneori, mai ales în ultima vreme, am parte de minuni. Am fost într-o tabãrã la Iacobeni, un orãºel minier, unde sunt munþi de mangan. Combinatele din strãinãtate ºi de la noi se aprovizionau de aici. Pe la 1800 a fost adusã în zonã o populaþie nemþeascã, care se pricepea la astfel de treburi. Românii de aici care erau pãstori s-au simþit împinºi pe dealuri. Acum

Jurnal Spiritual - martie 2013 - amicitia, justitia et veritas 9


CENTRUL C DE CULTURÃ

Cum vedeþi, în prezent, înfãptuirea unei legãturi însemnate a oamenilor cu zona aceasta a culturii, a artei, a frumosului, în general?

o oazã necesarã sufletului „Îmi doresc o promovare cât mai accentuatã a tradiþiilor spirituale” Ana Monda, director Centrul pentru Culturã ºi Arte „Carmen Saeculare”, Piatra Neamþ.

Ana Monda: „Ceea ce îmi doresc este ca în afarã de menþinerea ºi îmbunãtãþirea continuã a manifestãrilor deja consacrate ale Centrului, sã apelez cât mai mult la sprijinul Bisericii pentru a promova cât mai mult tradiþiile spirituale. Vreau, în special, în mediul rural sã reînviem tradiþionala „horã a satului” ºi aº vrea sã intrãm în parteneriat cu primãriile ºi cu bisericile, pentru ca aceasta sã fie organizatã cu ocazia hramului bisericilor. De asemenea, îmi doresc ca nicio sãrbãtoare mare sã nu treacã fãrã a organiza o manifestare care sã aducã în faþa publicului tradiþiile ºi obiceiurile specifice sãrbãtorii respective. Se pot face multe lucruri frumoase care sã vinã din suflet ºi sã fie oferite pentru suflet.” Referitor la tematica primului numãr al revistei noaste, v-aº ruga sã ne spuneþi cum priviþi dvs. valorile dreptate ºi adevãr ºi cât de importantã este prietenia? Ana Monda: „Bogãþia cea mai de preþ din punctul meu de vedere este sã ai cât mai mulþi prieteni. Sã poþi iubi, sã poþi ajuta, sã trimiþi iubirea ta cãtre cei din jur, este un mare dar. Mai sunt oameni care, din pãcate, nu acceptã sã primeascã iubirea ºi în acest caz cred cã nu trebuie insistat foarte mult pentru cã aceasta este opþiunea lor. Cât priveºte adevãrul ºi dreptatea, acestea sunt foarte strâns legate între ele, deoarece dreptatea fãrã adevãr nu poate exista. În toate situaþiile în care m-am aflat de-a lungul carierei ºi aici mã refer la perioadele în care am avut funcþii de conducere, respectiv Director calitate la S.C. Drupo Neamþ S.A, viceprimar la Primãria Piatra Neamþ ºi acum director interimar la Centrul pentru Culturã ºi Arte Carmen Saeculare, atunci când soarta unor oameni era legatã de deciziile pe care le luam, îi ascultam cu atenþie, încercam sã mã pun în locul lor, dupã care ridicam ochii spre cer ºi îl rugam pe Bunul Dumnezeu sã-mi dea înþelepciune sã iau deciziile cele mai bune ºi mi-a dat întotdeauna, Slavã Domnului! Ce vreau sã spun prin aceasta este cã de fapt prietenia, adevãrul ºi dreptatea sunt daruri pe care le primim de la Bunul Dumnezeu. Trebuie doar sã le cerem, sã le cãutãm ºi sã le preþuim din tot sufletul”. (Ana Monda, director Centrul pentru Culturã ºi Arte „Carmen Saeculare”, Piatra Neamþ.) Ioana Bârsan

10 Jurnal Spiritual - martie 2013 - amicitia, justitia et veritas


PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA ACTIVITÃÞILOR CENTRULUI PENTRU CULTURÃ ªI ARTE Instituþia culturalã funcþioneazã sub egida ºi cu finanþarea Consiliului judeþean Neamþ. Înfiinþat în anul 1968 ºi funcþionând sub actuala denumire ºi noul format din anul 2001, Centrul a iniþiat ºi a derulat manifestãri venite în întâmpinarea nevoilor publicului, reuºind în acest mod o apropiere tot mai însemnatã de comunitãþile locale din judeþul Neamþ.

„CARMEN SAECULARE” DIN PIATRA NEAMÞ PRECUM ªI ROLUL ACESTUIA ÎN VIAÞA COMUNITÃÞILOR LOCALE DIN JUDEÞ

Din anul 2001, Centrului pentru cercetarea, conservarea ºi valorificarea culturii populare i-au fost adãugate mai multe departamente: ºcoala Popularã de Arte, având clase de pian, canto clasic, teoria muzicii, chitarã, acordeon, nai, canto popular, orgã, dans modern, picturã, actorie, dans popular, cusut-þesut; Ansamblul folcloric „Floricicã de la munte”, compartiment de valorificare, folclor muzical, coregrafic ºi costum popular; Editura „Nona”; Studioul audio-video „Artfilm” ºi Fondul documentar-arhivistic- compartiment de memorie cultural. Prin intermediul Centrului, de-a lungul celor peste 40 de ani de activitate, s-au derulat mai multe manifestãri cultural- artistice, printre care cele mai importante sunt: Festivalul Internaþional „Vacanþe Muzicale la Piatra Neamþ”, Festivalul Internaþional de folclor „Ceahlãul”, Festivalul de Datini ºi Obiceiuri, Stagiunea muzicalã permanentã, cu un ciclu anual de concerte ºi recitaluri, Stagiunea Ansamblului folcloric „Floricicã de la Munte”, cu spectacole în întreg judeþul, Festivalul Concurs Naþional de Muzicã Popularã pentru Copii ºi Tineri „Florile Ceahlãului”. Alte manifestãri devenite tradiþie a Centrului pentru Culturã ºi Arte „Carmen Saeculare” din Piatra Neamþ sunt de asemenea ºi cele dedicate omagierii Poetului naþional, „Eternul EMINESCU”, „Armonii pascale”, reprezentând momente de pioºenie ºi de pregãtire sufleteascã pentru a întâmpina cum se cuvine sãrbãtorile pascale, „Gala ºcolii Populare”, moment de bilanþ al activitãþii didactice ºi artistice desfãºurate pe parcursul unui an ºcolar. Centrul pentru Culturã ºi Arte „Carmen Saeculare” este mereu alãturi ºi de comunitãþile sãteºti, prin participarea activã la manifestãrile cu caracter identitar desfãºurate în cadrul comunelor din judeþul Neamþ, printre care, dintre cele mai sonore, amintim: sãrbãtorile Rãzboienilor, Pãdurea de Argint de la Agapia, Armindeni, Sãrbãtoarea muntelui Ceahlãu, Ziua Recoltei, Sãrbãtoarea comunei Tupilaþi, etc. Centrul a fost prezent ºi peste hotare, fãcând cunoscut oriunde în lume cântul ºi portul autohton: Zilele culturii româneºti de la Bayonne-Biaritz (Franþa, 1992), Ziua Naþionalã a României la Almeira, Olanda (1995), Ziua Naþionalã a României la Viena ºi Budapesta (2003) Jurnal Spiritual - martie 2013 - amicitia, justitia et veritas 11


Români contra români

E

Mãrturii cutremurãtoare vorbesc despre perioadele de detenþie politicã din comunism...o realitate greu de descris în cuvinte, care este, fãrã îndoialã, a românilor adevãraþi care ºi-au iubit þara ºi neamul, gata oricând sã se jertfeascã în schimbul compromiterii, a demascãrilor, a reeducãrilor care s-au sãvârºit fãrã milã în temniþele comuniste de la acea vreme... mãnãstiri preschimbate în închisori, în care glasul înãlþãtor al rugãciunii de odinioarã a fost înlocuit cu strigãte de disperare... fãrã rãspuns... Unul dintre cei aleºi sã reziste pânã la capãt a fost Grigore Caraza. Nãscut la 1 februarie 1929, în pãrþile Vãii Bistriþei, în Poiana Teiului, în judeþul Neamþ, românul a avut îndrãzneala ºi curajul sã supravieþuiascã maºinãriei diabolice a comunismului...fãrã niciun compromis. „Dumnezeu mi-a dat o cruce foarte grea, dar mi-a dat ºi puterea sã o duc.” Grigore Caraza a fãcut 21 de ani de temniþã cumplitã în perioada comunismului din România, însã în plan spiritual el a fost întotdeauna un om liber, pentru cã nu i-a fost niciodatã fricã ºi pentru cã mai presus de orice a crezut în Dumnezeu ºi în propriile lui convingeri, idealuri adânc înrãdãcinate în fiinþa sa: „cine ºtie sã moarã nu va fi niciodatã rob!” Cutremurãtoarea mãrturisire, desprinsã parcã dintr-un film, este adevãrul unei vieþi care este a multor români aruncaþi în temniþele comuniste, având o singurã vinã: aceea de a-ºi fi iubit þara, neamul ºi pe Dumnezeu. „În închisoare stãteam undeva într-un colþ sau pe pat cu faþa în sus ºi aveam timp sã ma gândesc la Dumnezeu ºi sã mã rog...într-o zi am reuºit sã spun de 12 mii de ori rugãciunea inimii...am avut acea posturã de levitaþie, corpul meu se urca, se urca, se urca, pânã ce am ajuns sus ºi naº fi crezut dacã, dând pe frunte ºi pe barbã ºi pe nas, nu aº fi avut urme de var(...)aici timp nu mai am... îmi dau seama cã nu mai am acea putere.” La distanþã de zeci de ani de cumplitele suferinþe, Grigore Caraza nu numai cã îºi aminteºte fiecare moment petrecut acolo, însã el capãtã o înþelepciune pe care puþini ar putea sã o dobândeascã, sã o accepete, aºa cum ºi-a acceptat acest om soarta ºi tot ce i s-a întâmplat: „în plan spiritual am crescut enorm...mie nu îmi pare rãu cã am fost acolo(...)mã vãd din când în când într-o luminã(...)eu m-am simþit un om bogat ºi niciodatã nu am regretat nimic.” Cred cã asta înseamnã sã nu ai ce sã reproºezi propriei conºtiinþe, dupã ce 21 de ani un întreg sistem bolnav sa luptat sã îmbolnãveascã totul în jur, încercând sã te facã sã uiþi de þarã, de familie, de propria persoanã ºi mai ales de Dumnezeu. „Neamul românesc a cãpãtat de la Dumnezeu o favoare deosebitã pentru cã se vor întoarce asupra lui foarte multe lucruri bune, iar cei mai mari sfinþi, spune pãrintele Iustin Pârvu, vor veni de aici din România.” Grigore Caraza rãmâne un exemplu de român adevãrat, un exponent al tuturor românilor care au luptat împotriva comunismului cu toatã fiinþa lor, care au pus idealul de þarã mai presus de sacrificiul suprem ºi care au înþeles, în cele din urmã, cã în numele acelor suferinþe din închisori, ei au dobândit în fiinþa lor daruri mult mai însemnate. Pentru toþi aceºti români care sunt mãrturia acelor vremuri, noi, cei de astãzi, suntem datori sã cunoaºtem adevãrul istoric ºi sã-l mãrturisim urmaºilor noºtri. „Cea mai cruntã bãtaie de joc, suferinþã nu a fost la Auschwitz(...)nici în Rusia, ci în România...”, încheie Grigore Caraza mãrturisirea, cu lacrimi în ochi ºi cu vãditã tulburare în suflet. Ioana Bârsan

12 Jurnal Spiritual - martie 2013 - amicitia, justitia et veritas


Întotdeauna am simþit ajutorul ºi prezenþa Lui Dumnezeu ca pe o salvare, cãci ce rost am avea fãrã El? Draga Olteanu Matei

bucura pe oameni, de a-i face sã râdã ºi sã uite de necazuri. De 8 ani, actriþa locuieºte la Piatra Neamþ, oraºul natal al soþului ei, doctorul Matei. De atunci, Piatra Neamþ înseamnã „acasã” pentru Draga Olteanu Matei. De acest loc o leagã amintiri frumoase ºi o companie de teatru bine închegatã, cu oameni deosebiþi ºi talentaþi, compania Teatrul Vostru. Un teatru care, înfiinþat în anul 2007 ºi coordonat de îndrãgita actriþã, a dat unor oameni posibilitatea sã descopere în fiinþa lor un talent actoricesc nebãnuit ºi sã-ºi împlineascã un vis mai vechi, pe care unii dintre ei îl credeau pierdut. Deºi nu sunt actori de meserie, ºcena le-a schimbat viaþa, acolo se simt ei foarte bine, au cunoscut succesul ºi satisfacþia aplauzelor de la final. Teatrul Vostru este pentru Draga Olteanu Matei sufletul ei, iar pentru actori are o singurã rigoare de la care nu se abate niciodatã: „le pretind sã joace bine” spunea ea, subliniind cã lucrurile trebuie sã iasã întotdeauna foarte bine ºi cã nimic nu trebuie sã fie oricum, asemenea întregii ei cariere, cu un palmares impresionant. Cei care o cunosc, cei care au lucrat ºi lucreazã cu ea spun cã actriþa ºi-a clãdit întreaga viaþã pe un principiu al perfecþiunii ºi al intransigenþei, reuºind sã trãiascã atât de frumos, atât de demn ºi atât de lãudabil... Actoria a fost ºi este pentru Draga un crez, o profesiune pe care a împlinit-o cât a putut de bine ºi în faþa cãreia mulþi actori, colegi de generaþie sau dintre cei tineri, critici de teatru, oameni de culturã se înclinã ºi îi poartã un deosebit respect. „Lui Dumnezeu îi sunt recunoscãtoare pentru tot ce mi-a dat ºi mã strãduiesc sã înmulþesc talentul pe care mi l-a încredinþat”, ne-a declarat actriþa pentru primul numãr al revistei. Vorbiþi-ne despre prietenie. Cât de necesarã este o astfel de legãturã ºi cum o putem pãstra?

I

Iubitã ºi apreciatã de public, actriþa de comedie Draga Olteanu Matei a jucat în 90 de filme, în peste 50 de piese de teatru ºi a interpretat 100 de roluri în televiziune. Actriþa s-a nãscut în anul 1933, pe data de 24 octombrie, în Bucureºti, face parte din generaþia de aur a teatrului românesc ºi a fãcut din meserie o credinþã.

Un spirit foarte viu la cei aproape 80 de ani, cu o carierã greu de egalat, actriþa spunea într-un interviu realizat recent de un post de televiziune: „n-am trãit pentru carierã, mie aºa mi-a venit...am primit de la D-zeu un har ºi l-am folosit....nu îmi plac întrecerile.” S-a nãscut ºi a crescut în Bucureºti, pânã la vârsta de 10 ani, apoi s-a stabilit împreunã cu familia în satul natal al tatãlui ei, satul Soloneþ din Basarabia. Liceul l-a început la Deva ºi l-a terminat la Braºov, apoi s-a întors în Bucureºti, urmând menirea ei frumoasã pe acest pãmânt: de a-i

„Prietenia nu este un lucru pe care ni l-am putea însuºi, sau l-am cumpãra de undeva, sau l-am întâlni pe toate drumurile, încât sã-l tratãm superficial, ca pe un obiect pe care odatã ce-l avem sã ne gândim cum am face sã-l pãstrãm. O analizã profundã a minþii ºi a sufletului nostru ne-ar putea duce la niºte concluzii care ne-ar umple de uimire, cãci foarte rari sunt oamenii care fiind cinstiþi ºi severi cu ei înºiºi au puterea sã li se descopere semenilor lor aºa cum sunt ºi cum gândesc, sã aibã puterea sã spunã adevãrul în orice împrejurare fãrã sã pãstreze pentru sine mãcar o umbrã de îngãduinþã. Numai acei oameni care au puterea sã fie aºa, au parte de bucurii nebãnuite ºi de sentimente care dureazã o viaþã întreagã ºi chiar dincolo de ea.” Da, aºa am descoperit-o ºi noi, severã cu cei din jur, dar mai ales cu ea, spun cei care o cunosc. O severitate pe care înainte sã te superi, o apreciezi pentru cã ea însemnã sinceritate, onestitate ºi dorinþa de a face lucrurile foarte bine. Sunt calitãþi pe care cu greu le mai întâlneºti astãzi ºi care i-au dat puterea sã spunã întotdeauna adevãrul. Despre valorile dreptate ºi adevãr...cum se reflectã ele în societatea de astãzi? „Adevãrul ºi dreptatea sunt numai la Dumnezeu. Noi oamenii nu putem sã nu fim subiectivi faþã de aceste noþiuni trâmbiþate Jurnal Spiritual - martie 2013 - amicitia, justitia et veritas 13


DRAGA OLTEANU MATEI

pe toate drumurile ºi cu orice ocazie, însoþite de bãtãi cu pumnii în piept ºi care, în atâtea împrejurãri au dus la rãzboaie, sau în numele cãrora ºi-au fãcut gusturile atâþia tirani ori impostori politici.” Actriþa a precizat, la un moment dat, într-un interviu, cã pãrinþii ei au insistat ca ea sã mergã la Institutul de Artã Teatralã ºi Cinematograficã „I. L. Caragiale”: „n-am crezut nici o clipã cã o sã intru, erau peste o mie de candidaþi, am intrat 14 ºi am rãmas pânã la sfârºit patru”. Apoi, se pare cã Dumnezeu le-a orânduit pe toate aºa cum a fost mai bine: „Când mi s-a spus cã o sã fac comedie, m-am apucat de-un plâns, ºi-am plâns! Sã arãt cã pot face dramã ºi-atunci mi s-a spus: nu este de-ajuns sã plângi tu, trebuie sã-i faci ºi pe alþii sã plângã…ªtiu foarte bine ce înseamnã sã joci dramã, sã nu-þi curgã o lacrimã ºi sã auzi toatã sala cum foºneºte genþi care se deschid, lume care-ºi suflã nasul." De care dintre foºtii colegi de scenã vã leagã o prietenie specialã ºi de cine vã este foarte dor? „De când s-a inventat telefonul, televiziunea ºi mijloacele de transport, nimic nu ne împiedicã sã ne vedem, sã ne întâlnim sau sã ne auzim, aºa cã nu avem cum sã ne fie „foarte dor”! Cât despre cei care au plecat, …l-aº cita pe George Coºbuc: „Pe cer, cînd soarele-i apus,

De ce sã plângi, privind în sus? Mai bine ochii-n jos sã-i pleci, Sã vezi pãmântul pe-unde treci .”

( ªi-aici aº îndrãzni o parafrazã): Ei nu sunt morþi, trãiesc pe veci; Numai s-au dus!...” Au existat momente sau persoane în copilaria dvs. pe care vi le amintiþi cu imensã bucurie ºi emoþie în suflet?

„Existã om sã nu aibã momente sau persoane pe care sã nu le poarte în suflet toatã viaþa? Chiar sã nu vrem, ele nu ne pãrãsesc, sunt singura noastrã avuþie.” Ce apreciati cel mai mult la oameni? „Intelingenþa ºi discreþia.” În numeroasele interviuri acordate de-a lungul anilor, Draga Olteanu Matei a vorbit cu emoþie despre copilãrie, despre rolurile fabuloase pe care le-a interpretat, despre profesorii minunaþi din facultate care erau „adevarate enciclopedii…cãlãuze în hãþiºul

multelor impresii contradictorii ce ne asaltau din toate pãrþile", dupã cum menþiona într-un interviu apãrut cu mulþi ani în urmã în Almanahul revistei Teatrul. Privind în urmã, la anii care au trecut, aveþi vreun regret, sunt lucruri pe care vã doriþi sã le fi fãcut altfel? „ªi dacã mi-aº dori sã le fi fãcut altfel, la ce mi-ar folosi ? „Non bis in idem!” iar dacã leam regretat, dacã nu le-am reparat, sau nici nu am posibilitatea sã le repar, „cui prodest?” Care este lecþia cea mai importantã pe care aþi primit-o de la viaþã?

„Încã nu mi-am încheiat zilele ºi rostul pe pãmânt, aºa cã mã gândesc cã mai am timp încã sã primesc lecþii. De altfel, tot primim lecþii, dar nu suntem în stare sã þinem cont de ele.” Oamenii vã iubesc foarte mult ºi le aduceþi o imensã bucurie de câte ori vã revãd, vã aud sau citesc despre dumneavoastrã. Ce doriþi sã le transmiteþi? „Cã le mulþumesc pentru dragostea dumnealor, cã le port ºi eu aceeaºi dragoste, strãduindu-mã sã-i fac pãrtaºi la darurile pe care le-am primit ºi-i mulþumesc în felul acesta lui Dumnezeu.” Ioana Bârsan

CARTE DE VIZITA - Draga Olteanu Matei A interpretat roluri în 90 de filme, printre care amintim: Nea Mãrin miliardar, Buletin de Bucureºti,Toamna bobocilor, Pistruiatul, Fraþii Jderi, Golgota, Explozia, Iarna bobocilor, Astã searã dansãm în familie, Punguþa cu doi bani, Haiducii, Zestrea domniþei Ralu, Acþiunea "Autobuzul", Ilustrate cu flori de câmp, Filip cel bun, Prieteni fãrã grai, Un surâs în plinã varã, Coana Chiriþa (scenaristã ºi interpretã), Chiriþa în Iaºi (scenaristã ºi interpretã), Patima (scenaristã ºi interpretã), Dumbrava minunatã (scenaristã ºi interpretã), etc. A jucat în peste 50 piese de teatru, printre care amintim: În Valea Cucului, Înºir-te mãrgãrite, Omul care a vãzut moartea, Interviu, Simfonia pateticã, Adam ºi Eva, Tartuffe, Azilul de noapte, Autorul e în salã, Avarul, Caleaºca de aur, Cãruþa cu paiaþe, Cãsãtoria, Coana Chiriþa, Crimã pentru pãmânt, Jocul de-a vacanþa, Pisica în noaptea Anului Nou, Gaiþele, Travesti, ªtafeta nevãzutã, Reþeta fericirii, Domniºoara Nastasia, Hagi Tudose, etc. A interpretat 100 de roluri în televiziune: Baltagul, Gaiþele, Nasturele ºi absolutul, Don Quijote, Piticul din gradina de varã, Cadavrul viu, Mara, Hagi Tudose, Minunile Sfântului Sisoe, Leacuri la durerea de cap, Cuscrele, Ministerul comediei, Articolul 214, etc. Draga Olteanu Matei a fost distinsã cu premii importante: Actriþa a fost decoratã cu Steaua României în Grad de Cavaler. A câºtigat Premiul Gopo ºi UNITER pentru întrega carierã. A fost desemnatã de TVR ºi de Prime Time World Broadcast drept cea mai iubitã actriþã. A fost câºtigãtoare a premiului ACIN (pentru Ilustrate cu flori de cîmp ºi Filip cel bun) 1975 Draga Olteanu Matei poartã un deosebit respect memoriei profesorilor pe care i-a avut la Institut, pe care obiºnuieºte sã-i citeze când vine vorba de formarea sa ca actor, de formarea unei generaþii de aur a teatrului românesc din care ea însãºi face parte: „Aºteptaþi sã se încheie o carierã ºi atunci sã faceþi socotelile ºi sã trageþi linie ºi sã vedeþi, pentru cã într-o carierã poþi sã ºi ridici roluri, poþi sã ºi faci praf roluri”, îþi aminteºte actriþa cu deosebitã plãcere, într-un interviu de televiziune, despre profesorul din anul I, Mihai Popescu. Draga Olteanu Matei iubeºte toamna ºi trandafirii galbeni. Cu un har minunat nu numai în lumina reflectoarelor, dar ºi când îþi vorbeºte sau când îþi povesteºte cu atâta pasiune despre viaþa ei, despre convingerile ºi opiniile ei, Draga Olteanu Matei este ca ºi ceilalþi colegi din generaþia ei, o filã a istoriei teatrului ºi filmului românesc.

14 Jurnal Spiritual - martie 2013 - amicitia, justitia et veritas


Nici dupã succes nu îmi vine sã cred ce a fost

V

Venit pentru un concert în apropiere de Piatra Neamþ, Pavel Stratan ne-a vorbit, cu mult farmec ºi cu naturaleþea cu care ºi-a obiºnuit publicul, despre educaþia copiilor lui, despre pasiunile lor, despre muzicã ºi în general, despre viaþã.

atenþia publicului cu albume pe care singurã le lucreazã...”ea scrie ºi versurile ºi muzica, eu doar o ajut. Se descurcã de minune. Face ºi poezii ºi poveºti...degrabã o sã se audã de proiectele ei”, spune cu bucurie artistul.

Cleopatra, împreunã cu mama ºi frãþiorul ei, Cezar, ºi-a însoþit tatãl; nu a cântat, pentru cã era doar concertul tatãlui ei. A oferit însã cu bucurie autografe copiilor curioºi sã o vadã ºi sã afle cât mai multe despre ea.

Nici Cezar, frãþiorul Cleopatrei de numai 4 ani, nu se lasã mai prejos. Apariþia lui pe scenã va fi cu siguranþã o surprizã ºi va avea loc cel mai probabil la varã.

Pavel Stratan: „Nici dupã succes nu îmi vine sã cred ce a fost”. Artistul basarabean a afirmat cu vãditã emoþie în glas cã nu s-a aºteptat niciodatã la succesul imens de care s-a bucurat Cleopatra la numai 3 ani, cu piesa “Ghiþã.” Triplul disc de diamant ºi cele ºase recorduri mondiale ale fiicei sale nu i-au schimbat tatãlui percepþia despre viaþã ºi nici Cleopatrei nu i-au dãunat în vreun fel. Cleopatra a rãmas acelaºi copil modest...învãþatã încã de micã sã se bucure ºi sã aprecieze lucrurile simple. Pavel Stratan: “Am într-adevãr noroc de copii cuminþi, cu mult bun simþ, modeºti, ascultãtori ºi îmi doresc sã fie sãnãtoºi” Artistul ne-a asigurat cã fiica sa va reveni în

Înainte sã urce pe scenã, Cleopatra spune o rugãciune ºi e convinsã atunci cã totul va fi foarte bine.“ Suntem creºtini ºi asta e ceva frumos, sã spui o rugãciune înaintea unui concert, sau înaintea unei ieºiri”, mai spune artistul. Pavel Stratan: Numai încurajând un copil îi dai speranþã...Toþi copiii sunt foarte talentaþi, totul depinde de cât de mult sunt ei încurajaþi. Cleopatrei îi place foarte mult ºi desenul, iar pãrinþii ºi profesorii ei o ajutã sã îºi creioneze viitorul aºa cum vrea ea. „Dacã o încurajez în toate lucrurile, ea o sã aibã în toate lucrurile succes” este convins tatãl Cleopatrei. În cadrul ºcolii, Cleopatra participã alãturi de colegii ei la diverse acþiuni umanitare, care îi ajutã pe copii sã îºi dea seama cã

viaþa înseamnã ºi sã împarþi bucurii celorlalþi, cã momentele în care dãruieºti pot fi cel puþin la fel de preþioase ca cele în care primeºti. Am vrut sã aflãm ºi câteva lucruri chiar de la Cleopatra, despre cum se simte ea pe scenã, proiectele la care lucreazã ºi cum se vede viaþa din perspectiva unei domniºoare de 10 ani, însã Pavel Stratan ne-a oprit, cu hotãrârea ºi grija unui tatã, pentru care mai presus de orice a contat întotdeauna binele copiilor sãi. Artistul a motivat cã pentru Cleopatra un interviu în acel moment ar fi fost prea obositor, iar rolul ei acolo nu era sã urce pe scenã, sã cânte sau sã acorde interviuri. Nu am plecat dezamãgiþi ºi nu a fost pentru noi un refuz pentru cã dincolo de intenþia noastrã de a afla mai multe de la Cleopatra, am înþeles legãtura puternicã ºi frumoasã a unui pãrinte cu propriul copil, pe care ºtie sã îl protejeze în orice moment, îi cunoaºte dorinþele, chiar înainte ca acesta sã ºi le exprime direct ºi acþioneazã întotdeauna pentru binele lui. Ioana Bârsan

Jurnal Spiritual - martie 2013 - amicitia, justitia et veritas 15


Doina Fodor Lavric

Unde se spun poveºti în casã,

acolo-i Dumnezeu P

Povestitorul este cel care duce pe umerii lui, toatã viaþa, un har primit de sus. Nu e uºor sã te opreºti din drum, sã-i priveºti pe toþi oamenii care vin sã te asculte în ochi, cu seriozitate ºi sã-i atingi cu vorbele tale. Dacã Dumnezeu Îþi hãrãzeºte întâlnirea cu un povestitor e semn cã ai fãcut mãcar o faptã bunã în viaþa ta.

Ne-am trezit într-o bunã zi cã ne ºtim, ne cunoaºtem, suntem prietene, funcþionãm pe aceeaºi lungime de undã. O ascultasem cântând la cobzã ºi mã întrebam cine este aceastã femeie de o blândeþe ieºitã din comun, care glãsuieºte într-o limbã de o dulceaþã nemaivãzutã. Apoi am aflat. Se numea Doina Fodor Lavric, era din Liºna, la jumãtatea distanþei dintre Dorohoi ºi Dãrãbani. Venise la Bucureºti îndemnatã de Grigore Leºe, pentru cã muzica pe care o cântã ºi poveºtile pe care le poartã cu sine se cereau împãrtãºite. Cu rãbdare îndelungã, Doina Fodor Lavric a cules texte, poveºti, cântece, le-a dãruit din fiinþa sa ºlefuindu-le ºi au ajuns la strãlucirea unui album numit „Poveste din Bucovina”. Discul are o frazã

genericã, oarecum prevestitoare pentru cel care alege sã-l asculte: “Unde se spun poveºti în casã, acolo-i Dumnezeu”. Doina Fodor Lavric a cules multe poveºti de la oameni, bãtând satele, mai ales cât a fost profesoarã de limba românã, vreme de 27 de ani, fãcând naveta de la Suceava, în satele din jur, mergând uneori pe jos, cale lungã. A învãþat sã cânte la cobzã, de la un cobzar bãtrân, Nicolae Pãsnicuþ. Nu întâmplãtor, viaþa a ales ca destinul sãu sã se împleteascã frumos cu al maestrului Virgiliu Parghel, purtãtor de poveºti la rândul sãu. Discuþia cu Doina Fodor Lavric a luminat colþurile sufletului meu aidoma bunicii mele (nãscutã în Bucovina) care mereu mã liniºtea, spunându-mi cã totul va fi bine. În ceea ce mã priveºte, întâlnirea cu Doina a fost semnul cã am fãcut ceva bun în aceastã viaþã ºi am fost rãsplãtitã. Te-am cunoscut de curând, într-un context care m-a impresionat. Ce este pentru tine credinþa, Doina? Toatã viaþa am tot fãcut planuri, m-am zbãtut, m-am încrâncenat, am cãzut, m-am ridicat ºi iar am luat-o de la capãt, de

16 Jurnal Spiritual - martie 2013 - amicitia, justitia et veritas

nenumãrate ori... ºi nu mã refer la lucrul în sine, realizat cu rãbdare, cizelat cu migalã, dus la capãt cu efort, cu îndãrãtnicie rareori mi-a ieºit ceva din prima, mã gândesc la momentele când credeam cã eu sunt marele arhitect al vieþii mele, cã pot hotãrî, stãpâni, preveni ceea ce mi se întâmplã mie ori alor mei... Am descoperit destul de târziu cã mult mai eficient este sã te aºezi, calm, pe firul apei : Dã-mi, Doamne, ce-i vrea Tu, cã poate eu nu ºtiu ce-þi cer... Credinþa... a venit spre mine treptat ºi amestecatã cu un fel de rânduialã magicã, povestitoare, pe care am ºi vãzut-o înfãptuindu-se sub ochii mei : Nu poþi face luni ce faci Duminicã ºi nici în mai ce faci in septembrie... Rostul limpezeºte zilele omului... Masa s-o pui sub icoanã, la rãsãrit. S-o acoperi cu-n ºtergar alb ºi pe ea sã pui pâine ºi sare, sã nu steie goalã. Carafã deºartã pe masã sã nu pui, cã nu-i a bine. Când te-aºezi la masã, îþi speli mâinile ºi-ºi faci Sfânta Cruce, ºi când te pui la masã, ºi când te scoli! Când îþi intrã cineva în casã ºi tu mãnânci, îl pui la masã, chiar dacã el îþi spune: - Ospãtaþi sãnãtoºi, cã noi am ospãtat! Îi pui dinainte sã mãnânce ºi gata. Sã fii cumpãtat la masã,


ªi astãzi, care e cea mai frumoasã rugãciune pe care o porþi în sufletul tãu? Cea mai frumoasã, pe care mi-o amintesc eu, este o rugãciune de invocare, de binecuvântare pe care cel mai vârstnic om din casã o spune la începutul mesei de sãrbãtoare : Cruce-n casã, cruce-n masã,/ Cruce-n patru colþuri din casã,/ Maica Sfântã la fereastrã,/ Dumnezeu cu noi la masã, / Amin! Între timp, mai bine-zis, în ultimul timp, am aflat altele, o mulþime, cartea religioasã nu mai e prohibitã, multe rugãciuni circulã pe internet, pe câteva le-am transcris pe coli scumpe de desen, Virgil a desenat chipul Sfântului Efrem Sirul, au ieºit câteva minunate colaje pe care le-am dãruit prietenilor înaintea Sfintelor Sãrbãtori. Cel mai des, spun Tatãl nostru... Aveam 5 ani (în 1960) ºi mergeam în fiecare zi cu mama la ºcoalã. Mama era învãþãtoare ºi avea în anul acela clasa I. Într-o zi, în timpul recreaþiei, am luat-o, în mare secret, pe o elevã dintr-a VII-a ( tatãl meu, Vasile Fodor, avea ore la cei mari), am mers cu ea în spatele ºcolii ºi i-am spus cã ºtiu o poezie frumoasã, dar o rog sã fie secretul nostru pentru cã bunica m-a avertizat sã n-o spun la ºcoala... ºi i-am „recitat” Tatãl nostru! Mama, biata, fusese exmatriculatã în clasa a X-a de liceu pentru cã bunicul era „chiabur”. A reuºit sã se reînscrie la ºcoala Pedagogicã din Cernãuþi

mutatã temporar la Gura Humorului. La finalul celor patru ani, iscusinþa directoarei Mihalaº, pe care mama toatã viaþa a pomenit-o, a strecurat-o printre ceilaþi colegi care-ºi dãdeau examenul de absolvire. A fost repartizatã în cel mai de nord punct al þãrii, rãmãsese fiica unui duºman al poporului... Asta era ºcoala, cu Dumnezeu izgonit dintre noi... Acasã erau poveºtile bunicii cu Dumnezeu plimbându-se prin sat ºi probând bunãtatea ºi mãrinimia oamenilor cerându-le adãpost ºi ceva de mâncare. De fapt, nu erau poveºti, ci povestiri, pentru cã bunica mea credea în ele cu toatã fiinþa ei! Odatã, Dumnezeu a botezat copilul unuia din sat ºi la chemat apoi ºi pe cumãtru-sãu pânã la El, în cer. ªi, uitându-se omul prin podele, vede pe unul furând de la o vãdanã ºi repede ia tunul ºi-l trãsneºte! Ce-ai fãcut, întreabã Dumnezeu? D-apoi, cã nu m-am putut rãbda... Da eu câte vãd ºi rabd, îi zice Dumnezeu... Poveºtile acestea eu le-am întâlnit mai apoi în culegerile fãcute de alþii (Tudor Pamfile, Elena Niculiþã-Voronca, Simion Florea Marian, Antoaneta Oltean) ºi de mine, o viaþã de om, peste 30 de ani, de la lele Ghenºa, lele Dafina, lele Domnica Piersic... am un depozit impresionant ºi le folosesc acum în spectacole, unde povestesc ºi cânt... Dupã ce Dumnezeu o rânduit la toate felurile de vietãþi rosturile ce avea sã le aibã în lume, o venit ºi pãmântul la rând ºi Dumnezeu i-o spus aºa -Tu, pãmântule, sã faci bine sã hrãneºti cu ierburile tale mirositoare ºi cu pomii tãi roditori toate vietãþile, toate dobitoacele ºi pe toþi oamenii! Când o auzit pãmântul aiastã poruncã Dumnezeiascã, s-o cutremurat de spaimã ºi faþa lui netedã ca-n palmã s-o fãcut

Doina Fodor Lavric

sã nu mãnânci mult, cã-i pãcat! Fatã mare dacã eºti, sã nu mãnânci mult, cã-þi mãnânci norocul ºi te mãriþi greu! Duminica ºi-n zilele de sãrbãtoare sã nu mãnânci nimica pânã-n amiazã, cã slujeºte popa în bisericã... Sã nu te prindã Joia Mare cu stativele-n casã ori cu caierul neisprãvit... La rãscruce se-ntâmplã cele mai mari nenorociri, prãdãciuni ºi omoruri. Dacã oamenii nu-s cu prevedere ºi nu ridicã troiþe ºi rugi lui Dumnezeu, diavolul pune stãpânire pe ele ºi face hanuri ºi crâºme. ªi-atuncea rãscrucea-i a lui!... O samã de lucruri îs oprite: sã nu drãcui pãmântul , cã-n el îi intra, când þi-a veni sfârºitul. Cine sparge hotarele ºi ia pãmânt de la altul , îi mare pãcat! Pe lumea cealaltã a duce-n spinare pãmântul luat cu de-a hapca... Sâmbãtã, bunica pregãtea ceva copt pentru ca, a doua zi, Duminica, sã ducã la bisericã, se îmbrãcau frumos, ºi ea, ºi bunicul... Înaintea Postului Mare, fierbea toate vasele cu leºie, toatã bucãtãria, inclusiv clanþa uºii erau bine spãlate, curãþate... Cu ea am fost, în copilãrie, la spovedit, la împãrtãºit... Ea m-a învãþat Înger, îngeraºul meu, Tatãl nostru...

toatã numai munþi ºi vãi! - Doamne, onceput a se tângui pãmântul, mã prind sã hrãnesc toate dobitoacele lumii, dar nu mã prind sã hrãnesc pe om! Cã omul, rânduit de tine stãpân peste toate cele, n-a mai vrea sã mã lucreze, n-a mai vrea sã mã grijeascã, a aºtepta sã-i dau eu de-a gata totul, murã-n gurã! Da, Dumnezeu e mai îngãduitor decât suntem noi, oamenii, unii cu alþii. Este toleranþa mãsura înþelepciunii?

Toleranþa e un concept care conþine în el o mare cantitate de agresivitate. A tolera însemnã a îngãdui un lucru nepermis, a trece cu vederea, a admite, a suporta... Adicã eu te suport pe tine care stai aici, lângã mine, dar n-ai acest drept... ºi de aici tot felul de rasisme, naþionalisme... Mi-am mai amintit o poveste... Sã vã spun eu cum pornesc rãzboaiele. Cutare împãrat îi lacom ca un lup. Are pãmânturi, dar vrea sã mai aibã. Cautã nod în papurã vecinului, porneºte cu oaste multã, porunceºte sã se facã slujbe în biserici, ca sã-i ajute Dumnezeu ca ºi cum Lar lua ºi pe El pãrtaº la hoþie - , face poduri peste ape, pune tunuri pe deal ca sã urle, ucide-n dreapta ºi-n stânga, ca sã pãzeascã, pasãmite, neºtirbitã, cinstea þãrii... ºi zic: unde-s înþelepþii cu inima curatã, sã puie capãt trufiilor omeneºti? În ceea ce priveºte înþelepciunea... hai sã nu vorbesc de înþelepciunea altora, ci despre neînþelepciunea mea... Seara, când mã aºez în pat, înainte de a închide ochii, îmi vin în minte o grãmadã de acþiuni, fapte, gânduri neînþelepte de peste zi... ºi dimineaþa... o iau de la capãt... Loreta Popa

Jurnal Spiritual - martie 2013 - amicitia, justitia et veritas 17


Cel mai bun mentor rãmâne Biblia Eugen Cristea

E

Eugen Cristea slujeºte cu dragoste o artã ce astãzi pare unora desuetã, TEATRUL. Uitã de sine când urcã pe scenã, uitã de tot ºi toate, este un filtru între autorul piesei ºi spectator. Am avut ºansa sã-l vãd creând personaje cu emoþie ºi generozitate. Entuziast, bun coleg, ºtiind tot ºi dãruind tot ce ºtie. Din punctul meu de vedere, este un dozator inegalabil al stãrii emotive, al ideilor efervescente. De atâtea ori l-am ascultat cântând, fãcând parte amândoi din juriul manifestãriiconcurs pentru copii Folk fãrã vârstã ºi al festivalului Toamna Baladelor, ºi l-am admirat pentru maniera caldã cu care reuºea sã ridice audienþa în picioare. Nu e doar un actor pasionat de ceea ce face, chiar dacã deranjeazã profund. Este un om cu O mare. Un actor cu A mare. E suficient sã asiºti la un recital al sãu de poezie sau cu chitara ca sã înþelegi de ce este atât de iubit. Nu ºtiu câtã plãcere îi face cã e socotit un actor popular, nu ºtiu ce

care conþine tot

simte când este chemat la rampã pentru a primi ovaþiile publicului, ºtiu însã cã umorul sãu nu este gratuit ºi ºtie sã se apere la nevoie cu o vorbã de duh. Ca sã poþi dãrui celor din faþa ta, de lângã tine, este nevoie de credinþã. Eugen Cristea face parte din acei oameni pentru care credinþa înseamnã enorm, înseamnã hranã pentru fiecare zi. Orice turneu, orice deplasare are în program o întâlnire cu mãnãstirile, lãcaºuri sfinte unde trupul se odihneºte, iar sufletul primeºte ºi el ajutor. „Credinþa înseamnã foarte mult. Eu sunt adeptul acestei chestiuni numai pe interior. Nu suport exteriorizãrile ºi prin asta înþeleg bocetele ºi smulsul de pãr la înmormântãri. Mama mea a murit de curând ºi nu am avut parte de urlete sau nu aruncat în groapã. Deci, se poate sã ne purtãm ºi civilizat. Nu agreez lucrurile ultrahabotnice, cu pumnii dãruiþi la împãrþirea de agheasmã. Nu suport toate nimicurile care se vând în jurul

18 Jurnal Spiritual - martie 2013 - amicitia, justitia et veritas

mãnãstirilor. Prefer o icoanã sfinþitã. Am chiar una de pe la 1800, o minunãþie. Credinþa este ceva ce ai tu cu tine, tu în relaþie directã cu Divinitatea. Nu sunt un cititor asiduu al Bibliei, dar am o ediþie veche. Sunt pasionat de lucruri cu adevãrat valoroase. Nu declarative ºi declarativiste sau kitsch. Adicã nimic în interior, nimic pur sau elegant, pentru cã existã o eleganþã în aceastã relaþie cu Divinitatea. Mã cutremur de fiecare datã vãzându-i pe români cum se înghesuie sã ia luminã de Paºti, cum dau din coate. Nu numai cã parcã nu mai avem nimic sfânt, dar nu mai avem absolut nimic omenesc. Totuºi, eu continuu sã cred în micuþa celulã a familiei ºi dacã ar fi sã mã definesc aº spune despre mine cã sunt un brad. Mi-am pãstrat coloana verticalã. Atât“, afirmã Eugen Cristea. Dumnezeu l-a ajutat sã cãlãtoreascã foarte mult ºi cu mâna pe inimã recunoaºte cã nu a existat oraº sau orãºel în care sã nu intre în bisericã. „Întotdeauna am mers ºi am


aprins o lumânare. Când ne-am întors din Anglia, de la Dover la Ostender, am filmat o perioadã ºi am rãmas impresionat de lumina ce curgea parcã prin vitralii, cu firiºoare de praf prin ea, dupã-amiaza. Am spus cã e un semn, mi-a plãcut. Iar când am fost la Mormântul Sfânt, unde am ajuns de douã ori, cu soþia mea, nu ºtiu de unde a apãrut o luminã deasupra noastrã. Minunat! Acolo mi s-a fãcut ºi rãu fizic. Am considerat-o ca fiind o purificare. Sunt recunoscãtor, de asemenea, pentru cã am apucat sã îl cunosc pe pãrintele Arsenie Papacioc. M-a impresionat faptul cã era un om absolut normal. Un sfânt care sã aibã atâta eleganþã ºi delicateþe, în acelaºi timp atâta haz nu am mai întâlnit. A fost senzaþional. Apoi, mi-aduc aminte de o altã întâmplare care m-a marcat. Eram cu un coleg prin 2005, la Cluj. Am avut un spectacol, seara s-a lãsat cu petrecere, iar a doua zi ne-am dus la catedralã amândoi ºi am spus «Doamne, dacã ne mai ierþi din pãcate dãne un semn!» ºi în clipa aceea s-a stins lumina în toatã biserica“, povesteºte zâmbind actorul. Viseazã mult Eugen Cristea. Iar în acele vise se întâlneºte mereu cu oameni frumoºi, puri, incredibili. Dar a avut ºi în realitate marea bucurie de a vedea asemenea minuni. „Am fost la Botiza, unde am petrecut un revelion. Am întâlnit oameni care mergeau la bisericã, alþii care se întorceau, în costume tradiþionale, aranjaþi, cu flori, parfumaþi. Era un spectacol întreg. Era atâta credinþã acolo. Din pãcate Paºtele ºi Crãciunul au devenit afaceri. Blasfemia asta cu Crãciuniþele, de exemplu, mã deranjeazã. Cea mai frumoasã rugãciune este, sau cel puþin aºa cred eu, «Tatãl nostru». O ºtiu ºi în latinã, în francezã ºi în englezã. Am copilãrit prin anii 1950. A avut o copilãrie fericitã. Mi-a plãcut mult sã citesc, iar pãrinþii mei mi-au pus în mânã cãrþile care trebuia, când trebuia. Cel mai bun mentor rãmâne Biblia, care conþine tot. Am o Biblie din Italia pe care o ador. Paginile sunt ciupite în diverse locuri, rotund. Te duci ºi cauþi o anumitã temã ºi se deschide chiar acolo. E plinã de învãþãminte. Am avut o mãtuºã cãlugãriþã, pe jumãtate franþuzoaicã. Ea m-a învãþat franceza, studiase la Notre Dame. La 4 ani ºi jumãtate ºtiam sã vorbesc. Mai primeam de la ea cãrþi, le am ºi acum, unele de

religie, dar le studiam nu cu habotnicie, ci cu frumuseþe, cu iubire. În clasa I mã miram cã vocalele e ºi a nu se scriau cu accent“, spune Eugen Cristea. Sigur cã meseria sa implicã întâlnirea cu spectatorii, cu copiii, cu adolescenþii. Eugen Cristea însã a fost oarecum marcat de transformarea petrecutã în învãþãmânt. „ Nu mai existã modele. Mã învârt mult printre elevi ºi vãd. Mã simt dezamãgit. Nu atât de copii, cât de pãrinþi. Nu cred în conflictul între generaþii, dar acum existã numai conflict. Un conflict general, toþi cu toþi. Toþi ne urâm cu toþi. Nu mai existã criterii, nu mai existã valori. Simt cã la ora asta nu am cum sã spun lucruri deºtepte. Mã mai doare cã de câte ori merg pe la televiziune vãd cã intervievaþii încearcã sã dea sentinþe, sã spunã adevãruri universal valabile. Eu îmi doresc sã rãmân un om normal. Observ pe zi ce trece cã nu mai existã prietenie, nu mai existã îndatorire faþã de cel de lângã tine, nu mai existã înþelegere, nu mai existã altruism, dragoste, respect... Degeaba încerc sã fiu un romantic întârziat pentru cã pânã la urmã am senzaþia cã nu am ce cãuta în acest secol în care totul se reduce la bani“. A-þi iubi þara pare desuet astãzi, dar înlãuntrul nostru ºtim cu toþii ce simþim când vorbim despre pãmântul din care ne-am nãscut. Eugen Cristea simte tristeþe pentru cã „din pãcate nu mai existã patriotism. Eu rãmân un mare iubitor al þãrii mele, deºi uneori nu mai vreau sã am de-a face cu ce e în jur. Mai sunt oameni normali, desigur. Vreo trei, maximum patru. Dacã mã pui sã scriu numele prietenilor aº avea nevoie de un bilet de tramvai ºi acela compostat. Cred cu tãrie cã a nu încerca sã faci ceva e mai rãu decât sã eºuezi. De asemenea, cred cã sufletul conteazã, cultura, educaþia, civilizaþia. Nu aº schimba nimic la viaþa mea, dar îmi doresc sã fiu liniºtit. Sã nu mai vãd politicieni. Sã nu le mai vãd chipurile. Sã nu le mai aud vocile. Sã nu le mai vãd burþile, pretenþiile. Superficialitatea… Suficienþa… Minciuna. Mi-e scârbã...Vorbeºti totuºi cu un om de culturã ºi odihnã“, a încheiat actorul discuþia, zâmbind, ceea ce m-a fãcut sã cred cã totuºi existã speranþã undeva, acolo, în colþul buzelor. Loreta Popa

Jurnal Spiritual - martie 2013 - amicitia, justitia et veritas 19


EU SUNT UN OM al vetrei româneºti Ion Besoiu

D

Dezinvolt, cuceritor, blând, dar autoritar. Aºa mi-l amintesc pe Ion Besoiu. E de ajuns sã rosteºti numele lui Anton Lupan, cãpitanul Speranþei din “Toate pânzele sus”, un personaj rãmas în memoria tuturor copiilor vreme de câteva generaþii pentru demnitate, curaj, inteligenþã, omenie ºi pentru idealurile sale nobile, ºi astfel subliniezi o micã parte din amprenta pe care acest actor a lãsat-o asupra noastrã, a românilor. Dar cariera sa cuprinde peste 100 de filme printre care „Tudor“, „Neamul ªoimãreºtilor“, „Haiducii“, „Mihai Viteazul“, „Puterea ºi adevãrul“, „Atunci i-am condamnat pe toþi la moarte“, „Un comisar acuzã“, „Nemuritorii“, „Actorul ºi sãlbaticii“ sau serialul „Lumini ºi umbre“. A jucat pe scena Teatrului „Radu Stanca” din Sibiu aproape 16 ani, apoi s-a mutat la Bucureºti, unde a jucat la Teatrul „Lucia Sturza Bulandra” ºi a fost, pentru 12 ani, director. Nepreþuite întâlniri, minunate poveºti aduse pe marele ecran sau pe scenã, prietenii incredibile. L-am vãzut aproape în tot ce a fãcut de-a lungul carierei, filme, teatru, televiziune. Are un farmec

recenzie recenzie recenzie recenzie PSIHOLOGUL DE FAMILIE Dupã o activitate universitarã laborioasã, susþinãtoare a promovãrii noului în psihologie, dupã ce în anul 2007 a infiinþat Asociaþia Naþionalã a Psihologilor de Familie, doamna Conf. Univ. Dr. Mariana Caluschi a lansat în anul 2008 cartea „PSIHOLOGUL DE FAMILIE Necesitate în spaþiul românesc” , carte scrisã parcã cu pana sufletului prin care a picurat cu har Duhul Sfânt. Autoarea revine la preocuparea pe care a îmbrãþiºat-o pentru prima datã cu câþiva ani în urmã, cand a lansat conceptul de „psiholog de familie”, o necesitate a poporului nostru.

Necesitate în spatiul romanesc 20 Jurnal Spiritual - martie 2013 - amicitia, justitia et veritas

Cu aceastã lucrare „PSIHOLOGUL DE FAMILIE Necesitate în spaþiul românesc”, autoarea, defineºte un nou tip de profesie în peisajul familiei româneºti moderne, psihologul de familie. Activitatea acestui psiholog, de facturã spiritualã, ''ar potenþa ºi ar eficientiza munca medicului de familie, a asistentului social, a sociologului sau pedagogului social''. Necesitatea de a asigura sãnãtatea psihicã, fizicã ºi morala a familiei, precum ºi dorinþa de a scoate la luminã calitatea profesionalã înaltã a psihologilor noºtri, sunt cei doi vectori care au determinat demersul în sine. O asemenea carte poate fi scrisã numai de cãtre o persoanã capabilã de trãiri spirituale deosebit de profunde, mai ales legate de familie,


ardelenesc de netãgãduit, iar când începe sã povesteascã se opreºte parcã timpul pe loc. Iubeºte arta, frumosul, credinþa ºi mai ales pãmântul din care Dumnezeu a rânduit ca el sã se nascã. Voi fi mereu recunoscãtoare pentru privilegiul de a vorbi cu maestrul Ion Besoiu despre credinþã, prietenie, pãmânt ºi suflet. Aþi legat prietenii frumoase ºi solide de-a lungul carierei, care au rezistat înfruntând timpul ºi vremurile. Cum se împacã meseria cu prietenia?

din pãcate nu am cum sã le scutur de pe mine ºi din interiorul meu. Sper ca anul care urmeazã sã fie mai bun, sã nu mai pierd atâþia oameni apropiaþi! Aþi avut o copilãrie apropiatã de credinþa adevãratã, în comuniune cu natura. Ce înseamnã credinþa pentru dumneavoastrã, domnule Ion Besoiu? Fãrã credinþã nu se poate nimic. Port mereu

în suflet Rugãciunea împãrãteascã Tatãl nostru. O rostesc în fiecare dimineaþã, ºi seara la culcare. Nu se mai pãstreazã obiceiul de a merge la bisericã duminica. În unele locuri mai mult, în altele mai puþin, dar nu se pãstreazã aºa în totalitate. Viaþa noastrã, cum zice Blaga, s-a nãscut la sat. Oamenii mergeau la bisericã în satele lor în numãr mare, mai ales de sãrbãtori, de Crãciun, de Paºti, de hramuri importante.

Secretul prieteniei? Dragostea în primul rând. Cum spune latinul „Dacã vrei sã fii iubit, iubeºte!“ Eu i-am iubit pe colegii mei, iar ei mi-au rãspuns cu aceeaºi iubire, fiind oameni de calitate. Asta ne-a asociat. Uneori am avut aceleaºi idealuri. Am gândit la fel ºi ne-au legat þeluri comune. Dacã mã refer la prietenii din profesia mea. Ceilalþi care mi-au stat alãturi ºi îmi stau alãturi au fost oameni care m-au înþeles ºi pe care iam înþeles, m-au ajutat, eu la fel, dar dupã puterile mele. Aºa cã le mulþumesc tuturor. Am reuºit sã pierd, cu ghilimelele de rigoare, în ultima vreme, niºte prieteni adevãraþi, niºte colegi de mare valoare artisticã, pe care-i regret nespus. Am reuºit în ultimul an sã adun niºte regrete pe care

recenzie recenzie recenzie recenzie cum sunt acelea prezentate în aceastã carte „PSIHOLOGUL DE FAMILIE Necesitate în spaþiul românesc”. Conf. Univ. Dr. Mariana Caluschi a refãcut drumul psihologului de familie, de la concept la realitate ºi pânã la viitoare profesie, care sã fie susþinutã de Colegiul Psihologilor, Ministerul Muncii, Solidaritãþii Sociale ºi Familiei, politicieni ºi românii toþi. A trãit alãturi de toþi autorii diferiþi ca vârstã ºi formaþie care ºi-au prezentat în acest volum comunicãrile, studiile ºi cercetãrile lor de teren,''toþi uniþi de interesul pentru ‚'traducerea în fapt'' a psihologului de familie, pentru fertilizarea terenului la nivelul conºtiinþei conducãtorilor comunitãþii ºi societãþii românesti vis-a-vis de acest specialist''. Autoarea s-a transpus în familia actualã atât de bine, încât a putut prelua ºi reda informaþii reale existente în spaþiul românesc actual, despre acele întâmplãri minunate care ar putea fi în ea, dacã ar exista psihologul de familie. Toate acestea le-a putut realiza datoritã cunoaºterii spirituale ºi a eforturilor pe care le face pe calea desãvârºirii prin iubire. Astfel, realitatea familiei noastre românesti este pusã în expresie ºi dãruitã nouã, cititorilor, cu atâta iubire de oameni, încat nici cea mai împietritã inimã nu cred cã nu va vibra câtuºi de puþin la citirea acestei lucrãri.

Coperta este realizatã de Editura PERFORMANTICA, Institutul Naþional de Inventicã, Iaºi, cu multã inspiraþie; semnificaþiile profunde constituite sunt proprii familiei românesti, contribuind la valoarea acestei lucrãri. Prefaþa, realizatã de Conf. Univ. Dr. Mariana Caluschi, exprimã pãrerea unui profesionist al familiei românesti despre acest volum, despre familia româneascã ºi mai ales despre necesitatea existenþei psihologului de familie. Credem cã aceastã lucrare va aduce o contribuþie importantã la trãirea iubirii de Dumnezeu, de neamul românesc, de þarã, în special de familie, iar semnificaþiile conþinutului vor ajuta cititorii sã-ºi înþeleagã ºi sã-ºi iubeascã mai mult familiile lor. Dorinþa de a dezgheþa inimile este crezul spiritual al autoarei, slujind astfel, prin cuvânt, PSIHOLOGUL DE FAMILIE , familiile ºi oamenii pentru a fi mai luminoºi. ANDREI GABRIELA-MANUELA Preºedintele Filialei Neamþ a „Asociaþiei Naþionale a Psihologilor de Familie din România” Psiholog. Prof. Andrei Gabriela Jurnal Spiritual - martie 2013 - amicitia, justitia et veritas 21


Mergeau ºi duminicile. Tineretul s-a cam îndepãrtat de bisericã, ceea ce nu este benefic pentru o naþie. S-a îndepãrtat de credinþa în Dumnezeu, de ceea ce Hristos ne-a învãþat ºi asta este o mare pierdere pentru un popor. Înainte preotul era animatorul principal al satului nostru românesc, care din nefericire s-a despopulat puternic, el era îndrumãtorul, sfãtuitorul oamenilor, când era un preot hãrãzit, ºi majoritatea sunt preoþi hãrãziþi, cu har de la Dumnezeu. Eu, mulþumesc lui Dumnezeu, nu ºtiu dacã ºtii, am fost decorat cu cea mai mare distincþie care se poate da unui laic, Crucea ªagunianã, o rãsplatã a Mitropoliei Ardealului pentru cã am realizat un film cu ocazia sfinþirii lui Andrei ªaguna. Un film bazat pe ideile mele, pe scenariul meu, sprijinit de Fundaþia Sibiul Vechi, o încercare de a reînvia într-un fel dorinþa românilor de iubire faþã de Hristos ºi faþã de bisericã. Mã bucur cã am pus ºi eu o cãrãmidã la repararea acestui dom creºtin, pentru cã asta este menirea noastrã a tuturor, sã luptãm sã ne pãstrãm ºi credinþa noastrã naþionalã, ºi credinþa religioasã, ºi credinþa familialã, ºi credinþa de iubire în aproapele nostru. Credinþa noastrã de bine. Sigur, nu trebuie exagerat, nu trebuie sã devenim habotnici, trebuie sã ne pãstrãm o direcþie pe aceastã coordonatã a devenirii noastre în bine care se numeºte credinþa în Dumnezeu. Fãrã ea ce ne-am face. Este o speranþã. Oare unde duce aceastã risipire, aceastã îndepãrtare de la rãdãcini, de la adevãr? Îndepãrtarea de pãmânt este un lucru

foarte trist. Noi suntem un popor talentat în agriculturã ºi în creºterea animalelor. Am jucat un rol în fie iertatul meu prieten Titus Popovici serialul lui „Lumini ºi umbre“, Iuliu Maniu, care dãdea un interviu în anii 46 unui ziarist american ºi spunea: „Dacã noi vom ºtii sã dezvoltãm în continuare creºterea animalelor ºi cultivarea pãmântului vom fi în curând stãpânitorii minunaþi ai acestui colþ al pãmântului“. Nu s-a întâmplat aºa, comunismul a reuºit sã distrugã vatra satului. I-a adus pe þãrani la oraº unde iatã sunt ºomeri. Sunt rupþi, ca o floare pe care ai luat-o din pãmântul ei ºi ai adus-o în alt pãmânt nefertil. Sigur cã primul lucru pe care l-au învãþat intrând în anonimatul acesta urban a fost sã huleascã, sã înjure, sã nu respecte muncã ºi efortul continuu. Eu sunt un om al vetrei româneºti, în mitica noastrã avem aceastã minunatã cãldurã pe care o degajã toate povestirile cu Dumnezeu ºi Sfântul Petru care vin pe pãmânt. ªi unde vin, în satul românesc. Sau Sfânta Vineri care roagã fata leneºã sã-i coasã, dar o ajutã fata harnicã. Avem o mitologie blândã, a oamenilor simpli, dar cu credinþã nestrãmutatã în bine, în pildele lui Hristos. Nu trebuie sã exagerãm, viitorul aparþine ºi acestei tehnici extraordinare. Nu ºtiu cât e de beneficã tãbliþa electronicã pe care o manevreazã copiii de 4 sau 5 ani, dar ºtiu cu siguranþã cã ne îndepãrtãm de suflet, de umanism. Tinerii au aplicaþie deosebitã pentru electronicã, e foarte bine, românii au ºi talent la treaba asta. Dar au lãsat deoparte umanismul care degajã din studierea literaturii, a filosofiei. O lecturã necesarã pentru sufletul nostru, pentru

22 Jurnal Spiritual - martie 2013 - amicitia, justitia et veritas

cultura noastrã. Îndepãrtându-se de lucrurile acestea se pot înrãi. Þara aceasta pe care o admirãm toþi, Statele Unite ale Americii, este ea plinã de tehnicã, dar ºi de religiozitate. Sunt localitãþi întregi unde a nu te duce duminica la bisericã este ceva ruºinos pentru comunitate. Nu înseamnã cã tehnica trebuie sã îndepãrteze pe om de credinþa lui în Dumnezeu, pentru cã ºi cel care a inventat computerul l-a inventat pentru cã i-a dat Dumnezeu harul acesta. În 2001 a fost declarat cetãþean de onoare al oraºului Sibiu, iar în 2002 a primit Premiul de Excelenþã al Cinematografiei Române. Ion Besoiu este preºedinte executiv al Fundaþiei „Sibiul Vechi. Sibiu Hermannstadt”, asociaþie ce îi ajutã pe tinerii talentaþi ºi care oferã premii etnografilor. „Am fost fãcut ºi cetãþean de onoare al oraºului de baºtinã al tatãlui meu, Sebeº, Alba, asta dupã ce eram deja cetãþean de onoare al Sibiului. Îi mulþumesc Domnului pentru fiecare zi pe care mi-o dã. O consider un cadou divin“, a conchis Ion Besoiu. Loreta Popa


Diamantul iubirii E faþã de limba ºi patria ta nu are preþ

Existã în muzica folk un cântec cunoscut care spune astfel: „N-ai nevoie de foarte multe ca sã fii fericit! E de-ajuns o mânã de prieteni ºi puþin infinit!“ Unul dintre acei prieteni care mã lumineazã cu prezenþa este folkistul Ovidiu Mihãilescu. Un inginer care s-a lãsat condus de glasul inimii ºi a ales sã scrie poezie ºi sã cânte încercând sã lase departe de el viaþa de robot pe care iar fi oferit-o repartiþia la Transporturi. Versurile sale ating, echilibreazã, deschid ferestre spre locuri despre care inimile noastre doar bãnuiau cã existã. Mereu inspirat, mereu pasionat de oameni, de viaþã, de muzicã ºi vers, de iubire ºi lumina credinþei, Ovidiu Mihãilescu este un exemplu pentru tinerii care descoperã acum chitara ºi universul ei incredibil. Realizator ºi moderator al emisiunii FolkWeb la Radio3Net, Ovidiu Mihãilescu este ºi tânãr, ºi liber, vorba cântecului ce l-a fãcut celebru... Inteligenþa ºi talentul, puse în slujba firescului ºi credibilitãþii, discreþia interiorizãrii, autenticul unui zâmbet aº spune aproape personalizat, cãci aºa cum zâmbeºte el nu o mai face nimeni, nu aveau cum sã nu impresioneze ºi sã ajungã acolo unde orice artist îºi doreºte, la sufletul spectatorului. Ovidiu Mihãilescu compune pe versurile proprii, dar ºi ale lui George Bacovia, Nichita Stãnescu, Adrian Pãunescu, Mircea Dinescu, Radu Stanca. „N-aº pleca din România pentru cã sunt dependent de Eminescu. N-aº pleca pentru cã mi-e dor de bojdeuca lui Creangã, pentru cã poet fiind nu ºtiu sã visez în altã limbã“, spune Ovidiu, iar discuþia despre credinþã, prietenie, muzicã ºi poezie a venit precum o mãnuºã exact la momentul oportun. Rãspunsurile sale mi-au demonstrat cã existã oameni buni aici, la noi acasã. Trebuie doar sã deschidem ochii...

Nu poþi face mare lucru fãrã credinþã. Oriunde mergi ºi orice ai vrea sã întreprinzi, ai nevoie de ea. Ce înseamnã credinþa pentru tine, Ovidiu Mihãilescu? Grea întrebare! Ca ºi cum ai întreba ce este sângele !? Credinþa este pentru mine pânza ºi catargul corabiei, fãrã ea am vâsli pas cu pas bazându-ne doar pe puterile noastre..Este busola care ne spune când greºim drumul, e farul care ne îndrumã... E greu de vorbit pentru cã ea, credinþa, este ca iubirea. Ceva foarte personal ºi foarte intim despre care e bine sã taci ºi sã simþi. În momentul în care o vorbeºti sunã fals ºi mincinos ºi-ºi pierde savoarea ca un fruct cules ºi expus pe-o tarabã ! Este toleranþa mãsura înþelepciunii? Da, cred cã da! Pe mine m-a curentat o vorbã a Pãrintelui Arsenie Papacioc: „Pacea e de opt ori mai mare ca dreptatea“, dacã am respecta aceastã spunere... Bine, la noi sunt multe nedreptãþi care trebuie îndreptate, dar ºi acolo o oarecare distanþã toleranþa, un calm blând ne poate duce mai repede la corecþie decât ieºirile pasionale care explodeazã ºi apoi se sting rapid. Apoi cine nu-ºi doreºte sã fie judecat de-un judecãtor bun ºi tandru mai repede decât de unul care este rece ºi gândeºte „tipic, tipic ºi la inimã nimic"? (tot Pãrintele Arsenie).

Ovidiu Mihãilescu

ªtiu cã oamenii trãiesc altfel la sate, aproape de naturã, în deplinã comuniune. Mi-aduc aminte de copilãria mea, când îi vedeam pe oameni primenindu-se de cu searã pentru a merge la bisericã. Mergi des în þarã, ai concerte, participi la festivaluri, iei mereu pulsul pãmântului românesc. Spune-mi, se pãstreazã încã acest obicei? Jurnal Spiritual - martie 2013 - amicitia, justitia et veritas 23


Ai avut un mentor, un model în viaþã? Cine anume? Cred cã e o idee greºitã...de la primii noºtri mentori, pãrinþii trecând prin profesori, prieteni, rude ºi mai apoi personaje de film, autori de cãrþi, cântareþi, actori noi toþi avem zeci, sute de mentori ºi de la fiecare luãm câte ceva. Sunt foarte mulþi mentorii mei... toþi oamenii pe care i-am iubit sau admirat mi-au fost mentori. Apoi mai sunt ºi „modelele de neatins“ Hristos, Buddha, sfinþii creºtini... Ne construim prin admiraþie cum spune o bunã prietenã ºi asta conteazã! Ce înseamnã muzica pentru tine? Ce anume te inspirã?

Tânjesc dupã o duminicã de þarã cu oameni aºa cum spui tu... Nu ºtiu, eu nu-i mai vãd pe acei oameni deºi cred cã ei existã în Maramureº, Bucovina, Fãgãraº ºi cine mai ºtie unde... Da, merg mult prin þarã pentru concertele mele folk, dar acolo eu mã întâlnesc cu oamenii de oraº, ca mine, oameni care rar pãºesc în lumina bisericii... Eu încerc sã duc cu mine niºte mesaje care sã le trezeascã nostalgia verticalitãþii, bucuria de a trãi, reîntoarcerea cãtre sufletesc, cãtre firesc, cãtre credinþã, dar nu ºtiu cât ºi cum e primit mesajul meu. Omul integrat naturii eu îl caut în poezie ºi în realitate unde-l gãsesc mai rar... I-am simþit parfumul la Hreatca, unde un pãrinte cu har, Pãrintele Mihãilã, a fãcut Complexul duhovnicesc „Nicolaus“, la Ipoteºti, unde frunzele copacilor recitã din Eminescu ºi la Band, unde Mircea Rusu, fratele nostru mai mare, se primeneºte cu toatã comuna pentru „iarba verde de acasã“. A-þi iubi þara pare desuet astãzi, dar undeva, înlãuntrul nostru, ºtim cu toþii ce simþim când vorbim despre pãmântul din care ne-am nãscut. Ce înseamnã pentru tine a fi patriot? Mai existã aceastã noþiune? Nu poþi fi un european bun dacã nu eºti patriot. Þara asta e clãditã pe morminte de eroi care s-au rãstignit pentru acest pãmânt. Cu ce rost au murit românii în rãzboaiele mondiale? Cu ce rost s-au jertfit zeci de mii de intelectuali ºi sfinþi în gulagul comunist? Unde se varsã în noi fluviul de voievozi care au murit cu sabia în mânã? Dar mãnãstirile ºi munþii ºi moºtenirea de

veacuri a acestui neam? Dacã nu mai existã aceastã noþiune ea trebuie reinventatã urgent ! Aurul se poate exploata ºi da la export, dar diamantul iubirii faþã de limba ºi patria ta nu are preþ... Care este cea mai frumoasã rugãciune pe care o porþi în sufletul tãu? Da, „Doamne pace ºi har în toate lumile, în toate inimile!“ sau parafrazând o rugã faimoasã: „Doamne iubesc, ajutã neiubirii mele“! Care este cea mai frumoasã amintire din copilãrie? Ce o face atât de specialã? Poate sunt mai multe... Cea care îmi vine acum în inimã... Când s-a nãscut sora mea, au adus-o de la maternitate, au pus-o în patul cu zãbrele de lemn (ciudatã nevoie de securitate!) ºi eu o priveam uimit peste fire cu o dragoste duplicitarã... Simþind cum se trage din mine copilul ce eram ºi descoperind un alt copil în afara mea...E greu de exprimat! Era poate bucuria cã din protejat deveneam brusc protector, era frica de a pierde iubirea pãrintilor depãºitã de bucuria descoperirii unei noi iubiri! Ce sfat de la pãrinþi þi-a rãmas adânc întipãrit în minte ºi suflet? Pãrinþii mei nu mi-au dat multe sfaturi, în fapt orice pãrinte e un model, dacã el se poartã cum trebuie ... poate sã tacã ! Cred cã un bun sfat a fost acela de a împãrþi ciocolata cu ceilalþi copii... A lãsa loc ºi altora,a fi darnic cu darurile/harurile primite e o bunã aºezare în viaþã. Nu prea se mai poartã azi grija faþã de cel de lângã tine...Dar eu mai cred în ea!

24 Jurnal Spiritual - martie 2013 - amicitia, justitia et veritas

Muzica e apa în care peºtele sufletului meu se simte acasã ! E muzicã de ascultat pentru spãlare de suflet, e muzicã de dansat pentru bucurie împãrtãºitã cu alþii ºi e muzicã de trimis mesaje dulci pentru comunicare cuminecare... ºi poate cã existã ºi o muzicã ce ne duce sufletul prin stele când adormim pentru viaþa de aici de pe pãmânt! Totul mã inspirã, armonia unei flori, a unei pãduri, munþii, ploile... ºi mai ales viaþa noastrã comunã cu multele ei praguri ºi revoluþii. Crezi cã talentul se moºteneºte sau este un har pe care îl primeºti la venirea aici, pe pãmânt? Cred cã se ºi moºteneste... Pânã la urmã copii de multe ori împlinesc visele pãrinþilor! Dar în mod sigur talentul se ºi fãureºte... Cu excepþia câtorva îngeri-încarnaþi care vin gata genializaþi... Restul trebuie sã muncim, sã credem, sã sperãm ºi sã ne creºtem talentul, talentul cã el sã corespundã nevoii de moment a realitãþii de acum. Ce e mai rãu, sã eºuezi sau nici mãcar sã nu încerci? Cel mai rãu e sã nu crezi, sã te prãbuºeºti în tine înainte de a cauta drumul spre vârf. Apoi rãu e sã nu încerci. Rãu e sã eºuezi. Rãu e sã reuºeºti uºor. Bine e sã eºuezi cã sã refaci urcusul pânã când atingi ultimul vârf... ªi atunci sã te întorci cã sã-i ajuþi ºi pe alþii!!! Ce ai schimba la viaþa ta? Multe ºi nimic. Multe pentru cã noi toþi suntem perfectibili ºi avem sute de nerealizãri. Nimic pentru cã uneori simt cã trãim în cea mai bunã lume posibilã. În fapt,


schimbarea þine ºi de noi, ºi de destin! Dar îþi rãspund cu o vorbã de la Ghandi: „Fii tu schimbarea pe care vrei s-o vezi in lume!“ Ce conteazã cu adevãrat pentru un artist? ªtiinþa a mecanizat lumea, artistul trebuie sã umple pãtrãþele mecanice cu sfere de frumos. Artistul trebuie sã þinã cu Dumnezeu ºi sã pãstreze amprenta de frumos pe care El a imprimat-o naturii ºi în creaþia umanã! Ce conteazã este frumosul, binele, iubirea! Care crezi cã este aspectul esenþial al caracterului unui om? Aspectul esenþial este sã foloseascã stupului uman, sã nu fie trântor negativ, sã nu munceascã la distrugere, ci la construcþia stupului. Nevoia de a iubi, nevoia de a spori binele cred cã e în esenþã sâmburele uman. Întrebarea ta e prea complexã ºi nu vreau sã filozofez (mi-ar trebui vreo trei pagini!) Esenþial e sã-ºi aleagã un mod de a face binele ºi a nu renunþa. Dar ca sã închei cu puþin umor aº spune cã esenþial este sã fie viu! Loreta Popa

RÃSPUNSURILE pe care le cãutãm îndeobºte în afarã se aflã în interiorul nostru ºi în raza lui

Dumnezeu

G

Georgeta-Luminiþa Vîrlan este o figurã emblematicã a învãþãmântului preuniversitar; o concluzie la care ajungem cu uºurinþã, dacã aruncãm doar o privire de ansamblu asupra funcþiilor de conducere pe care le-a avut în decursul anilor trecuþi. O analizã însã mai atentã a atribuþiilor ºi activitãþilor îndeplinite cu succes de-a lungul unei cariere de dascãl dedicat ºi bun organizator în funcþiile de lider pe care le-a ocupat, îi determinã pe cei care au cunoscut-o îndeaproape sã afirme: „doamna Luminiþa Georgeta Vîrlan a demonstrat flexibilitate în relaþii interumane, construind o culturã organizaþionalã onorantã, ale cãrei performanþe au funcþionat ca model pentru alte inspectorate ºcolare din þarã(…)a fost amfitrionul unor competiþii naþionale ºi internaþionale ale unor elevi capabili de performanþã, a cãror desfãºurare impecabilã a creat repere valorice(…)în educaþie.”(Christina Ioana Zarifopol- Universitatea Indianã S.U.A)

„Mã bucur sã fiu, zic eu, unul dintre cei aleºi, în sensul cã am avut un moment în viaþã, în care în mod concret, am simþit prezenþa ºi ajutorul Lui Dumnezeu; pânã la momentul acela, Dumnezeu exista în viaþa mea cumva profilactic, ca evlavie, smerenie, moralã, efect al unei educaþii primite într-o familie în care bunicul matern era preot, strãbunicul preot, toþi fraþii bunicului, preoþi. Strãbunicul a fost ºi preot ºi scriitor. Sigur cã prin acest tip de educaþie, Dumnezeu exista în viaþa mea ºi raportarea la Dumnezeu am facut-o permanent, dar repet, a existat un moment concret în existenþa mea când prezenþa Lui Dumnezeu m-a fãcut sã vãd lucrurile într-o nouã luminã, când m-a aºezat cu totul altfel, pe un traseu în

Toate cuvintele frumoase, de laudã devin ºi mai valoroase, mai pline de sens, din moment ce ele sunt rostite chiar de foºti ºi actuali elevi, poate cei mai exigenþi ºi sinceri critici, când vine vorba de aprecierea justã a valorii unui dascãl: „Luminiþa Vîrlan m-a învãþat sã gândesc, sã vãd dincolo de aparenþe, sã vorbesc, m-a convins cã a citi e o formã de autorespect(…) e un început pentru implicarea oamenilor de calitate în politicã.”(Anca David- avocat) Au fost momente în viaþã în care v-aþi simþit foarte aproape de Dumnezeu? Când L-aþi descoperit în sufletul dvs.?

Georgeta-Luminiþa Vîrlan

Jurnal Spiritual - martie 2013 - amicitia, justitia et veritas 25


propria-mi existenþã. În momentul în care am trecut prin experienþa, pe care o voi relata imediat, am simþit cã mâna Lui Dumnezeu a fost cea care a lucrat asupra mea.

tremurânde a unui bãtrân care te îmbrãþiºeazã. Cred foarte mult în acþiunile caritabile pentru cã ele stârnesc, provoacã ºi un tip de comunitate ºi de comunicare între oameni. În primul rând, este comunitatea celor care se întâlnesc ºi doresc sã facã un fapt caritabil ºi se creeazã deja un pol pozitiv.

Am avut un moment în urmã cu 10 ani, când de la o suferinþã banalã, am ajuns la sentimentul zãdãrniciei ºi al neputinþei ºi dupã vreo 2-3 luni destul de grele, într-o dimineaþã m-am ridicat ca ºi cum Toate acþiunile caritabile atenueazã din principiile strâmbe dupã nimic nu s-ar fi întâmplat ºi mi-am reluat obiceiurile cotidiene firesc, care funcþionãm uneori, pe de o parte, pe de altã parte atenueazã cu siguranþã, deºi, repet, fusese uneori suferinþe de neconceput la un interval lung în care chiar nu care sunt supuse unele persoane; Georgeta - Luminiþa Vîrlan trãisem într-o relaþie conformai cu seamã tinerii, copiii ºi CARTE DE VIZITà tabilã cu mine. Pur ºi simplu am bãtrânii sunt zone de mare reuºit sã revin la drumul vieþii vulnerabilitate în societatea de o parte din funcþiile ocupate în cursul aproape miraculos ºi dupã astãzi. Vârsta, fie cea fragedã, fie unei cariere impresionante câteva zile mi-am dat seama cã cea a senectuþii, reprezintã pentru momentul propriei Reînvieri a mulþi un handicap, deoarece în fost într-un 6 august, într-o mare ! 01.09.2012 - prezent - Consilier la Cabinetul Preºedintelui aceste perioade încercãrile vieþii nu sãrbãtoare creºtinã, Schimbapot fi exerciþii solitare. Consiliului Judeþean Neamþ rea la Faþã. Atunci am simþit ! S-a înscris în cursa electoralã de la sfârºitul anului 2012 Cei care oferã o fac, de regulã, fãrã realmente, ca mâna Lui m-a gãlãgios rãsunet, cu generozitate pentru un fotoliu în Senatul României, lasându-ºi candidatura ridicat, mi-a schimbat cu totul calmã, cu modestia, firescul ºi sub sloganul „Eu în Senat nu dorm!” perspectiva ºi m-a fãcut în seninatatea cu care-ºi asumã continuare sã fiu dedicatã ! Mai 2009- iunie 2012- Inspector ºcolar General al ISJ Neamþ propria, incontestabila clasã. Mie, culoarului de viaþã pe care mi-l ! Martie 2006 - mai 2009- Director adjunct la Colegiul Naþional personal, îmi prieºte sã simt gustul fixasem cu mulþi ani în urmã. Am „Petru Rareº”, Piatra Neamþ bun al facerii binelui. Paradigma de perceput acea zi ca o minune ºi ! Aprilie 2005- Martie 2006- Inspector ºcolar General Adjunct al exercitare a binelui îmi oferã sensul ca un semn pe care Dumnezeu însuºi al unei vieþi, altminteri lipsitã ISJ Neamþ, îndeplinind ºi în alte 2 perioade diferite aceeaºi mi l-a oferit ca pe un dar. Sigur, de miza bucuriilor durabile.” funcþie, aprilie 1997- sept. 2000 ºi respectiv febr.-aprilie 2001 au fost ºi alte momente în viaþa Cum vedeþi valorile dreptate, mea de o tulburãtoare dovadã a ! Sept. 2000 - ian.2001- Director al Direcþiei Învãþãmântului adevãr în societatea de astãzi? Liceal, Ministerul Educaþiei, Cercetãrii ºi Tineretului, existenþei Lui Dumnezeu, însã Bucureºti experienþa trãitã a fost extrem „Este greu sã mai vorbim de valorile de profundã pentru mine ºi m-a ! Febr. 1991- august 1994- Inspector ºcolar de specialitate acestea care vin de foarte departe fãcut sã privesc altfel relaþia cu din istorie...valori precum bine, Dumnezeu. Rãspunsurile pe adevãr, dreptate, principii ale care le cãutãm îndeobºte în În afarã de toate aceste misiuni importante ºi multe altele, care Greciei Antice care ºi-au pierdut afarã se aflã în interiorul nostru însã nu au încãput aici, d-na Luminiþa Vîrlan ºi-a iubit ºi iubeºte astãzi acurateþea, chiar sensul, în special meseria de profesor, pentru cã, spune ea, în faþa ºi în raza lui Dumnezeu.” pentru cã trãim într-o societate care clasei, la catedrã simte cã îºi îndeplineºte rolul ei esenþial, încã mai poartã în ea germenele „Acþiunea caritabilã lucreazã menirea pentru care a venit pe lume ºi pe care toþi cei ce o unor timpuri negre ºi groase, care asupra celui care o face.” gãsesc se simt fericiþi sau mãcar împliniþi, sub acest aspect. continuã sã reverbereze. Mã refer la Care credeþi cã este rolul perioada comunistã care ne-a lãsat „Cred cã un profesor te ajutã, într-o însoþire cordialã, sã ajungi la acþiunilor caritabile în o moºtenire cumplitã ºi, care, din libertate, iar pentru sine produce Zidirea(...) Eu am spus societate ºi cum îi ajutã nefericire a cãpãtat astãzi alurã ºi întotdeauna, fie-mi iertatã comparaþia, ca ºcoala este altar, astfel de fapte pe cei care se prestigiu: e încã trist sã simþi lacrima altarul de unde slujesc, slujesc elevii, slujesc instituþia în care implicã în asemenea acþiuni? lucrez.” (Georgeta-Luminiþa Vîrlan) neputincioasã strivitã în colþul ochiului când rosteºti adevãrul, e „Eu cred cã deja am ajuns la încã impardonabil cã a face bine e vârsta la care e mult mai sinonim, pentru unii, cu a fi suficient, e încã de neconceput ca important sã ofer decât sã primesc ºi momentul în care pot sã ofer frumuseþea sã fie confundatã cu vulgaritatea. ªi acest lucru se ceva cuiva, indiferent cã este vorba de ceva concret, material sau întâmplã din pricina capacitãþii extraordinare de regenerare a rãului de un sfat, susþinere moralã, emoþionalã, e o mare bucurie pe care coroboratã cu lipsa unei educaþii solide care sã dea coerenþa de pot sã o trãiesc. Acþiunile caritabile pe care le desfãºurãm, mai ales comportament în numele credinþei în aceste valori. Într-o acelea care privesc cele douã categorii de vârstã, copii ºi bãtrâni, contemporaneitate care ne învaþã, mai degrabã, sã ascundem întotdeauna au fost pentru mine repere ºi de susþinere personalã, murdãria sub preº avem nevoie de memoria Paradisului pe care npentru cã dacã faci un act caritabil ai sentimentul cã prin actul o putem recupera decât prin iubire în repere durabile. Depinde de respectiv te îndrepþi, te înþelepþeºti ºi te îmbogãþeºti. Acþiunea noi, de re-culegerea în faþa lui Dumnezeu, pentru a reinventa chipul caritabilã lucreazã asupra celui care o face. E greu de cuantificat iniþial pierdut.” bucuria pe care þi-o aduce zâmbetul unui copil sau cãldura mâinii 26 Jurnal Spiritual - martie 2013 - amicitia, justitia et veritas


„Iubiþi-vã patria ºi credinþa strãbunã!” Care sunt lucrurile din viaþa dvs. pentru care sunteþi recunoscãtoare? „Fac parte dintre oamenii fericiþi care au crescut într-o familie în care au fost cultivate valorile fundamentale despre care deja am vorbit. Fac parte dintre oamenii fericiþi care au avut în familie modele serioase de urmat. Vã spuneam, pe linie maternã, bunicul preot mi-a acordat o atenþie specialã, poate ºi pentru faptul cã eram singura nepoatã, aºa cum ºi în familia tatãlui meu am fost singura nepoatã, tatãl meu fiind ºi el singur la pãrinþi. Raportându-mã la familia mea, sunt onoratã ºi fericitã sã spun cã am avut modele riguroase, cã pe crucea bunicului meu, în Câmpulungul Muscelului, stã scris testamentar îndemnul „Iubiþi-vã patria ºi credinþa strãbunã!” Bunicul patern mi-a oferit un alt tip de model, acela al insului angajat politic, care respectându-ºi principiile a ajuns în temniþele groase ºi negre ale comunismului, ca ºi tatãl meu, de altfel. Au fost oameni care au avut Crez, care au suportat detenþii pe perioade lungi de timp ºi în condiþii dramatice ºi care nu au abdicat de la credinþa lor care viza binele comun. Sigur cã pentru toate aceste modele de seriozitate, de libertate a spiritului le sunt recunoscãtoare. Încep sã cred cã, în familia mea, atât slujirea în altar, cât ºi angajamentul politic s-au manifestat ca un soi de sindroame, un fel de sindroame ale educaþiei. Privind de la nivelul anilor pe care îi am acum, oamenii aceºtia care au fost tatãl meu, bunicii mei, mama mea, au reprezentat ºi reprezintã coloane de susþinere ale seriozitãþii. Pe de altã parte, în ºcoalã, am avut ºansa sã fiu îndrumatã de profesori de mare þinutã moralã . Dascãlii mei nu au fost falsificatori de adevãruri. Acesta cred cã este ºi sensul ºcolii, de a putea spune cã ai fost elevul cuiva, pentru cã altfel cititul cãrþilor este o simplã abstracþie. Eu spun cu bucurie cã am fost eleva profesoarei Valeria Modan, un om de mare excepþie ºi condiþie intelectualã; astãzi, sunt profesor de limba ºi literatura românã graþie acestui model de competenþã. Stiu cã admiraþiei îi ºade bine discreþia, dar cred cã se impun, totuºi, câteva motive pentru care profesorii mei meritã altceva decât tãcerea ori simplele gesturi private. Notez, subiectiv, aºa dupã

cum amintirile þâºnesc la suprafaþã: m-au învãþat, dincolo de matematicã sau alte formule subtile, cã a gândi e o formã de autorespect, cã trebuie sã folosesc indiferent de împrejurare- floreta ºi nu ghioaga, sã ºtiu sã am rãbdare, sã râd - nu superficial, agasant, ci punând lucrurile la punct; pentru toate acestea, le sunt recunoscãtoare. Sigur, nu pot ignora rolul prietenilor în viaþa mea: m-au bucurat, m-au întristat, m-au înlãcrimat, m-au sfãtuit ºi mau certat, dar nu m-au dezamãgit ºi nu m-au trãdat.” Mai existã astãzi români care sã dea dovadã de o asemenea tãrie de caracter pe care au avut-o tatãl, bunicul dvs. ºi mulþi alþi români închiºi în temniþele comuniste având o singurã vinã... aceea de aºi fi iubit din tot sufletul þara, credinþa? Mai existã astãzi români care ar pune mai presus de sacrificiul suprem valorile creºtine ºi strãmoºeºti? „Da, mai avem, dar sunt exemple, pe cât de strãlucite, pe atât de rare. Îl avem pe pãrintele Iustin Pârvu, marele duhovnic, care într-o viaþã dusã în smerenie, cuviinþã ºi respect parcã demonstreazã cã astãzi, noi nu mai avem genele generaþiilor care ne-au precedat: o anume înþelegere a lucrurilor fãrã instrumentar rebarbativ, puterea de a iubi sincer, mult mai mare decât cea de a urî, respectul aproape idolatric faþã de valorile perene ale acestui neam vãzute ca graþie, oroarea faþã de inteligenþa distructivã. Din pãcate, venele noastre sunt prea slabe pentru moºtenirea atât de mare pe care unii ne-au lãsat-o, alþii încã trudesc la ea.” Despre prietenie, care credeþi cã sunt dovezile care legitimeazã o prietenie ca fiind o legãturã puternicã, de care avem atâta nevoie ºi care ne ajutã sã depãºim multe dintre obstacole? „E complicat...pentru cã de prea multe ori suntem tentaþi sã facem declaraþii decorative. Pentru mine, care nu am o familie numeroasã, prietenii au fãcut parte întotdeauna din autobiografie, ei au contribuit la crearea edificiului spiritual a ceea ce sunt. Am prietenii trainice de peste 40 ºi ceva de ani, care au dus ºi la gesturi fireºti, creºtineºti: cununii, botezuri. Cred cã o prietenie umblã la þesãtura noastrã intimã ºi ne este necesarã, în reflecþii ºi în fapte; ceea ce legitimeazã prietenia e adevãrul, gestul-adicã rãspunsul prompt- acþiunea,

dar mai ales gândul-sugestie de traseu spiritual comun.” „Am gândit întotdeauna, cã singura supunere acceptabilã, în afarã de supunerea faþã de Dumnezeu, e supunerea faþã de spiritul liber, care te poate duce la stadiul propriei libertãþi.” Meseria de profesor este pentru unii dascãli o menire. Nu poþi sã faci bine aceastã meserie dacã nu te dedici din tot sufletul. A fost un vis de copil sau cum sa întâmplat sã ajungeþi profesor? „Am avut ºi aici exemple în familie, strãbunica mea a fost învãþãtoare, toate surorile bunicului meu au fost învãþãtoare, preoþi cãsãtoriþi cu învãþãtoare, cuplurile care reprezentau de fapt coloana de susþinere a unei comunitãþi ºi uniunile acestea, sigur, nu erau întâmplãtoare. ºi unul din fraþii mamei a urmat tot carierã didacticã, dupã modelul fratelui bunicii materne, fost profesor ºi director de liceu. Jocurile copilãriei mele erau legate de ºcoalã. Nu am fãcut niciodatã injecþii pãpuºilor mele, ci le predam. Într-un fel anume cred cã sunt meserii care te aleg pe tine. Mi-am dorit sã fiu educatoare, apoi învãþãtoare ºi am sfârºit, în clasa a v-a, sã decid ferm cã doresc sã ajung profesor de limba ºi literatura românã. Am absolvit ºcoala Nr.3, apoi Liceul Petru Rareº, la clasa de matematicã-fizicã, convinsã de pãrinþii mei cã indiferent ce doresc sã fac în viaþã, ºtiinþele exacte sunt cele care îþi ordoneazã mintea, lãsând la o parte impresia cvasigeneralã cã un filolog nu gândeºte. Dimpotrivã, ºi analiza textului literar reclamã exerciþiul logic, ca sã nu mai vorbim de logica competenþelor de comunicare. Prin urmare, am auzit devreme cântecul sirenei ºi l-am urmat, raportându-mã din nou la modele, la ADNul familiei. ªtiu cã eram sedusã de însemnele care reprezentau pentru mine tipuri de autoritate instituþionalã. De pildã, îmi amintesc cã la 4-5 ani am fãcut toate diligenþele necesare pentru a cãpãta o matricolã pe care am purtat-o cu drag, dar ºi cu ostentaþie pe braþul stâng al unui pardesiu în carouri. Prin natura meseriei vorbesc mult cu tinerii ºi, de curând, având sorgintea într-o temã literarã, am abordat un subiect interesant, cãutarea identitãþii. ªtiu cã e dificil pentru elevi sã aibã fermitate în principii, gesturi cu

Jurnal Spiritual - martie 2013 - amicitia, justitia et veritas 27


semnificaþie, în condiþiile unei societãþi în care indivizi lipsiþi de merite reale îþi adjudecã scena publicã folosind material, distorsiuni ºi tehnici otrãvite. În 1784, Kant, într-un studiu intitulat „Epoca luminilor”, fãcea distincþia între majoratul mental înnãscut ºi minoratul artificial ºi dobândit. În consecinþã, am gândit întotdeauna cã dacã ne naºtem liberi mental, dar cãdem imediat într-o sclavie a minoratului, înseamnã cã trebuie sã fim ajutaþi, duºi de mânã pânã în punctul eliberãrii. Am gândit întotdeauna, cã singura supunere acceptabilã, în afarã de supunerea faþã de Dumnezeu, e supunerea faþã de spiritul liber, care te poate duce la stadiul propriei libertãþi. Cred cã un profesor asta face, te ajutã, într-o însoþire cordialã, sã ajungi la libertate, iar pentru sine produce Zidirea. În curând împlinesc 30 de ani de carierã ºi îmi doresc ca în aceastã varã sã am o întâlnire cu cât mai mulþi dintre foºtii elevi, o întâlnire la care sã participe ºi familiile lor. Elevii mei fac parte din familia mea ºi am multe ºi mari realizãri legate de ei, câþiva sunt chiar profesori de limba ºi literatura românã. Am þinut legãtura cu ei, deºi mulþi sunt în strãinãtate; de toþi sunt foarte mândrã, fie cã este profesor universitar la Salerno, în Italia, fie cã sunt medici în Germania, fie IT-ist în SUA, fie manageri în Bucureºti sau aici, în Piatra Neamþ. În momentul în care încerci sã modelezi, de fapt realizezi ºi o zidire a propriei persoane în raport cu Dumnezeu. Eu cred cã fãrã spiritul Lui Dumnezeu, fãrã lumina aceea care îºi vine de acolo ºi care te înnobileazã, care te construieºte ºi pe tine ca om, nu poþi comunica. Eu am spus întotdeauna, fie-mi iertatã comparaþia, cã ºcoala este altar, altarul de unde slujesc, slujesc elevii, slujesc instituþia în care lucrez. Pe de altã parte, gândesc cã meseria asta seamãnã ºi cu cea a unui actor, numai cã noi n-avem aplauze decât târziu, deºi eu mã bucur sã spun cã de douã ori în cei 30 de ani am fost aplaudatã de elevii mei, o datã la ieºirea din clasã ºi o datã la intrarea în clasã...sunt poate cele mai frumoase amintiri ale vieþii mele de profesor. Aplauzele de la ieºirea din clasã au fost în urmã cu vreo 10 ani, la Rareº; deºi subiectul lecþiei nu era unul generos, încât sã-mi permitã sã mã miºc pe spaþii spirituale foarte largi, cred cã a fost un subiect care mi-a plãcut ºi am reuºit sã mã autosensibilizez ºi Dumnezeu a fãcut sã se

producã o simultaneitate perfectã între cuvântul de încheiere al orei ºi sunetul de clopoþel. A fost ca o aterizare perfectã pe o pistã ºi exact cum se aplaudã în avion, când pilotul aºazã perfect avionul pe pistã, tot aºa au simþit ºi elevii mei care au izbucnit în aplauze. Am fost nãucitã. Nu ºtiam cum te simþi când eºti aplaudat. Al doilea moment, în care am simþit aprecierea elevilor mei, a fost mai de curând, dupã rezultatele votului electoral, care, în cazul meu, n-a fost o reuºitã. Atunci când am intrat în clasa a 12-a F, elevii mei m-au aplaudat, în picioare, câteva minute, în semn de reverenþã ºi m-au fãcut sã înþeleg cã nu numãrul voturilor, nu redistribuirile, îºi dãu prestigiu ºi anvergurã în viaþã, ci ceea ce reuºeºti sã construieºti în meseria ta, cu bunãvoinþã, cu credinþã, cu dedicaþie ºi mai cu seamã cu ºtiinþã de carte, dar ºi de suflete. În cele mai grele momente din viaþa mea, cum a fost ºi pierderea tatãlui meu, Dumnezeu sã-l odihneascã!, elevii mei m-au ajutat sã le depãºesc. Una dintre amintirile foarte frumoase pe care le port în suflet a fost când am împlinit 40 de ani. Se producea la un interval foarte scurt de la pierderea tatãlui meu ºi am ajuns la ºcoalã aproape urlând pe drum de durere. Elevii mei mi-au închiriat un restaurant o orã, de la 9:00 la 10:00 ºi am rugat atunci sã mi se taie ora pentru cã trebuie sã chiulesc cu elevii mei. Am simþit atunci cã nu se cuvine sã refuz, în ciuda demersului educativ aproape nefiresc, pentru cã nu putem sacrifica la infinit frumosul, emoþia hrãnitoare, entuziasmul. În ciuda faptului cã nu am un copil al meu ºi spun asta cu mare suferinþã, Dumnezeu aºazã foarte frumos pentru noi toate lucrurile. Când mi-am pierdut tatãl, primele flori aºezate la capul pãrintelui meu au fost cele de la elevii mei. Ei au fost pentru mine copiii mei, iar pentru pãrinþii mei au fost nepoþii lor. Astfel, tatãl meu, în ciuda faptului cã nu a avut nepotul lui de sânge, a fost vegheat de lumina ochilor elevilor mei ºi plâns de lacrimile noastre amestecate...E numai lucrarea Lui Dumnezeu, care i-a oferit pânã la urmã ceea ce ºi-a dorit toatã viaþa, flori ºi copii.” Pe copii nu prea poþi sã îi pãcãleºti, ei îi simt pe oameni ºi oferã recompense sau sancþiuni pe mãsurã. „Da... am spus întotdeauna, tinerii, copiii au niºte detectoare speciale prin care simt cât de mult îi iubeºti, cât de mult le eºti dedicat, cât de bine ºtii sã te identifici cu aspiraþiile ºi nevoile lor, cât de competent eºti. Ei sancþioneazã foarte repede ºi foarte bine ºi corect, ei îþi pun eticheta pe care o meriþi. Din fericire, am simþit cât de minunat ºtiu sã te recompenseze, pentru cã încã ceva copiii nu rãmân datori niciodatã.” Este vreo persoanã din copilãria dvs. de care vã este dor? „Oh, da...îmi este dor foarte, foarte serios de tatãl meu, de bunicii mei, pentru cã vam spus, am avut o relaþie cu totul specialã ºi ei au fost oameni care au reprezentat pentru mine ,modele. Iertarea aduce vindecarea sufletului. Reuºiþi sã iertaþi uºor? „Da, în general nu sunt un om care sã poatã duce cu sine sentimente urâte. Am reuºit sã depãºesc în viaþã greul, dar niciodatã urâtul. Sunt convinsã cã iertarea este printre cele mai frumoase sentimente pe care le poþi investi în tine, în raport cu ceilalþi. M-am simþit la un moment dat trãdatã ºi am trãit o perioadã scurtã intenþia de a mã rãzbuna, dupã care mi-am dat seama cât de rãu îmi fac, pentru cã eram mereu într-o stare de tensiune distructivã, faþã de care întotdeauna am avut un fel de oroare. Am înþeles atunci cã trãiam o stare care nu era conformã cu mine, aºa cã am abandonat intenþia iniþialã de rãzbunare ºi de câte ori am înþeles cã trebuie sã iert, am iertat. Eu sunt convinsã cã pentru toate faptele bune sau rele, existã o rãsplatã pe mãsurã ºi nu plecãm dincolo pânã nu plãtim pe lumea asta pentru ce am fãcut. Binele cu bine se hrãneºte, iar rãul cu rãu. E o lege atât de fireascã a lui Dumnezeu, cã nici nu ar trebui sã o punem la îndoialã vreun moment.” Ioana Bârsan

28 Jurnal Spiritual - martie 2013 - amicitia, justitia et veritas


Vino cu noi pe în marea familie a

Jurnalului Spiritual! Te aºteptãm.


Descoperã Piatra Neamþ, oraºul - poartã spre mânãstiri

Jurnal Spiritual - martie - 2013  

Jurnal Spiritual - martie - 2013

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you