Issuu on Google+

CAPITOLUL 1: Obligaţia de plată 1. 1. CREANŢE Drepturile de creanţă sunt acele drepturi patrimoniale născute în temeiul unui raport obligaţional şi în virtutea cărora subiectul activ, poate pretinde o anumită conduită subiectului pasiv, acesta având posibilitatea să dea, să facă sau să nu facă ceva, creditorul putând să recurgă la forţa de constrângere pentru executarea acestei obligaţii. Subiectul activ se numeşte creditor, iar subiectul pasiv se numeşte debitor. Întrucât subiectul lucrării de faţă este reprezentat de creanţele care constau în sume de bani, doar la acestea vom face referire în cele ce urmează.

Tipuri de creanţe Fiecare activitate poate constitui un raport obligaţional şi poate atrage de la sine o anumită îndatorire la un moment dat. Prin urmare, tipurile de creanţe sunt destul de multe şi nu limitativ enumerate. Cele mai cunoscute şi mai des întâlnite creanţe sunt cele care provin din raporturile obligaţionale reglementate de dreptul civil, comercial (în prezent absorbit de Noul Cod civil), dreptul muncii sau Codul Fiscal: creanţe civile creanţe comerciale creanţe bancare creanţe fiscale sau bugetare creanţe salariale Creanţele civile Reprezintă creanţele rezultate din raporturile patrimoniale încheiate între persoane fizice definite ca necomercianţi sau neprofesionişti, conform Noului Cod civil. Creanţele comerciale Sunt creanţele rezultate în urma încheierii contractelor comerciale. Un contract comercial este acel contract încheiat între comercianţi ori între aceştia şi o autoritate contractantă, având ca obiect furnizarea unor bunuri sau prestarea unor servicii contra unui preţ constând într-o sumă de bani. Noul Cod civil, în concepţia sa monistă, absorbind parţial Codul Comercial şi înglobându-l, defineşte comerciantul ca pe un profesionist care exploatează o intreprindere. 1


Dar termenul de “comerciant” încă subzistă în legi speciale de reglementare a anumitor raporturi de drept şi va fi încă uzitat mult timp. Creanţele bancare Creanţele bancare reprezintă un tip aparte de creanţă, rezultate de obicei dintr-un contract de credit bancar. Contractul de credit bancar este definit ca acel contract de împrumut de consumaţie prin care împrumutătorul – banca – remite împrumutatului – persoană fizică sau juridică – o sumă de bani contra unei dobânzi, iar împrumutatul se obligă să restituie într-o anumită perioada de timp aceeaşi sumă de bani. Debitorul se obligă să utilizeze creditul în scopul pentru care a fost contractat, să ramburseze creditul conform unui grafic stabilit de comun acord şi să plătească dobânda şi eventualele penalităţi în caz de nerespectare a uneia dintre clauzele convenite. Creanţele bancare reprezintă majoritatea debitelor restante la ora actuală. Creanţele fiscale Creanţele fiscale reprezintă drepturile patrimoniale ce rezulă din raporturile de drept material fiscal constând în: - creanţe fiscale principale: provenite din obligaţia de plată a impozitelor, taxelor, amenzilor, contribuţiilor şi a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, dreptul la rambursarea TVA , dreptul la restituirea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat. - creanţe fiscale accesorii: provenite din perceperea dobânzilor şi penalităţilor de întârziere. Creanţele salariale Creanţele salariale sunt reglementate de dreptul muncii şi iau naştere în temeiul unui raport de muncă creat între creditor ca salariat şi debitor ca angajator. Deosebirile importante faţă de celelalte creanţe constau în sarcina probei care este răsturnată în dreptul muncii şi aparţine angajatorului. Şi în faptul că hotărârile date în primă instanţă în litigiile de muncă sunt executorii de drept. Este o execuţie vremelnică reglementată de Codul de procedură civilă.

2


1. 2. GARANŢII Garanţiile reprezintă ansamblul mijloacelor juridice prin care se asigură realizarea drepturilor de creanţă. Mijloacele juridice constau în drepturi şi acţiuni derivând din reglementări legale sau din convenţia părţilor care garantează îndeplinirea obligaţiilor asumate de părţi. Noul Cod civil reglementează două feluri de garanţii şi anume: garanţiile personale în Titlul X şi garanţiile reale în Titlul XI.

Tipuri de garanţii: Gajul general al creditorilor Garanţii personale Garanţii reale

1.2.1. Gajul general al creditorilor Orice persoană răspunde pentru obligaţiile sale cu întreg patrimoniul său. Noul Cod civil păstrează noţiunea de gaj general al creditorilor, dar introduce o nouă sintagmă pentru a o denumi, şi anume ”garanţia comună a creditorilor”. Gajul general al creditorilor sau garanţia comună este reglementat în art. 2324 din Noul Cod civil. Dar Noul Cod civil introduce teoria separaţiei maselor patrimoniale, iar patrimoniul, deşi este văzut ca fiind ansamblul drepturilor şi obligaţiilor unei persoane care pot fi evaluate în bani, poate avea diviziuni de mase patrimoniale. Astfel, există patrimoniul profesional care este un patrimoniu afectat desfăşurării unei anumite profesii în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Prin noua reglementare introdusă de Noul Cod civil în art. 2324, alin.(3), devine posibilă diviziunea patrimoniului şi transferul drepturilor şi obligaţiilor dintr-o masă patrimonială în alta. Nu se consideră ca prin acest transfer că s-ar opera un act de înstrăinare, ci numai unul de gestiune, de administrare. Transferul intrapatrimonial se face în cadrul aceluiaşi patrimoniu, având grijă să nu fie afectate drepturile creditorilor asupra fiecărei mase patrimoniale. Importanţa acestei segmentări a patrimoniului rezidă în aspectele executării silite. Astfel, urmărirea silită a debitorului nu mai poate privi întregul patrimoniu, ci doar patrimoniul profesional în legatură cu care s-a născut creanţa respectivă şi doar în cazul în care bunurile nu sunt suficiente îndestulării, vor putea fi urmărite celelalte mase patrimoniale. 3


Prevederile de mai sus sunt valabile micilor intreprinzători, persoanelor fizice autorizate. Aspectul cel mai interesant apare în cadrul profesiilor autorizate de lege, adică a profesiilor liberale, cum sunt medicii, notarii, arhitecţii. În cazul acestora, sunt supuse executării silite doar bunurile din patrimoniul profesional, fiind declarate insesizabile celelalte bunuri. Cu atât mai mult cu cât transferurile între masele patrimoniale nu sunt considerate înstrăinări, iar patrimoniul profesional poate fi lax şi poate suferi numeroase modificări, iar debitorul va fi pus într-o situaţie de inferioritate. Exemplu: În cazul în care un medic este urmărit silit pentru despăgubirile acordate de instanţă pentru malpraxis, pot fi urmărite silit strict bunurile care există în patrimoniul profesional al acestuia, respectiv mobilierul din cabinet sau cărţile, dacă doar acestea sunt afectate desfăşurării profesiei. Bunurile din patrimoniul profesional pot avea o valoare pur simbolică, în acest fel medicul putând să dispună de bunurile sale imobile ce pot fi consistente ca valoare şi care, ca urmare a acestei prevederi din Noul Cod civil vor putea fi insesizabile. În concluzie, creditorul se va trezi în ipostaza în care nu va avea ce executa silit. Însă, cu toate că debitorul său dispune de o avere considerabilă, va fi declarat insolvabil.

1.2.2. Garanţii personale Garanţiile personale sunt: A. Fideiusiunea B. Garanţiile autonome scrisoarea de garanţie scrisoarea de confort A. Fideiusiunea Definiţie: Fideiusiunea sau cauţiunea reprezintă angajamentul pe care o altă persoană decât debitorul şi-o asumă faţă de creditor, de a executa obligaţia în cazul în care debitorul nu şio execută el însuşi. Fideiusiunea este reglementată de Noul Cod civil în art. 2280-2320. Persoana care îşi asumă garantarea îndeplinirii obligaţiei se numeşte fideiusor sau garant.

4


Fideiusiunea se realizează prin încheierea unui contract între fideiusor şi creditor, chiar şi fără acordul sau ştiinţa debitorului. Important! Una din noutăţile aduse de Noul Cod civil este fideiusiunea cu titlu onoros, posibilitatea constituirii fideiusiunii în schimbul unei remuneraţii.

Fideiusiunea poate fi: convenţională legală judecătorească

Natura fideiusiunii e întotdeauna convenþionalã, niciodatã nu va fi încheiatã împotriva voinþei fideiusorului. Caracterul legal sau convenþional este corelativ obligaþiei de a face; prin simpla declaraþie a legii sau a instanþei de judecatã se naºte obligaþia de a da o fideiusiune ºi nu fideiusiunea însãºi. Tipuri Fideiusiunea poate fi convenţională şi legală. Fideiusiunea convenţională ia naştere din voinţa părţilor, în scopul de a produce garantarea obligaţiei, în timp ce fideiusiunea obligatorie este impusă debitorului – de lege sau de instanţa de judecată – obligându-l să aducă un fideiusor.

Forma Forma contractului de fideiusiune prevazută de lege ad validatem este forma scrisă sub sancţiunea nulităţii absolute. Contractul poate fi încheiat printr-un înscris sub semnatură privată sau prin act autentic. Condiţiile pentru a deveni fideiusor capacitate deplină de exerciţiu; să aibă domiciliul în România; să aibă bunuri suficiente pentru a satisface creanţa Condiţiile de mai sus pot fi omise, excluzând capacitatea care rămâne obligatorie, dacă creditorul a cerut ca fideiusor o anumită persoană.

5


Atenţie! Aceste condiþii sunt aplicabile fideiusiunii legale ºi judiciare. La fideiusiunea convenþionalã, creditorul acceptã fideiusorul aºa cum este, actul încheiat nu poate fi considerat invalid în lipsa întrunirii condiþiilor arãtate mai sus. Fideiusiunea nu poate avea o întindere mai mare decât obligaţia debitorului. Cele mai importante limitări ale fideiusiunii şi care au relevanţa pentru angajarea răspunderii fideiusorului în cazul neîndeplinirii obligaţiei principale de către debitor, sunt beneficiile de discuţiune şi de diviziune. Beneficiul de discuţiune Reprezintă dreptul fideiusorului de a cere ca, în primul rând, creditorul să se îndrepte împotriva debitorului principal şi, numai în măsura în care creanţa nu va putea fi realizată pe această cale, să poată fi acţionat el. Acest lucru apare reglementat în art. 2294-2295 în Noul Cod civil. Condiţii: să fie invocat de fideiusor înainte de judecarea cauzei fideiusorul să indice bunurile debitorului ce pot fi urmărite şi să avanseze cheltuielile urmăririi Invocarea beneficiului suspendă urmărirea fideiusorului până la aflarea rezultatelor urmăririi debitorului. Dacă creanţa a fost recuperată doar în parte de la debitor, fideiusorul rămâne obligat pentru diferenţa, iar în caz de insolvabilitate a debitorului, suspendarea urmăririi fideiusorului încetează. Exemplu: Dacă debitorul dintr-un contract nu-şi mai achită ratele scadente, iar obligaţia sa este garantată printr-o fideiusiune, creditorul se poate îndrepta împotriva debitorului sau împotriva fideiusorului, la alegere. În cazul în care creditorul optează să se îndrepte împotriva fideiusorului, acesta poate să invoce beneficiul de discuţiune şi să solicite creditorului să urmărească silit mai întâi debitorul şi doar dacă bunurile acestuia nu sunt suficiente să se îndrepte şi împotriva sa. Dacă însă fideiusorul s-a obligat în solidar cu debitorul sau a renunţat expres la beneficiul de discuţiune, atunci nu se mai poate prevala de această facilitate şi poate fi executat silit înaintea debitorului garantat.

6


Beneficiul de diviziune Beneficiul de diviziune, reglementat prin art. 2298 din Noul Cod civil, constă în posibilitatea fideiusorului de a cere creditorului să dividă creanţa între fideiusori. Bineînţeles acest beneficiu presupune existenţa unei pluralităţi de fideiusori. În situaţia pluralităţii de fideiusori, fiecare este ţinut pentru întreaga datorie ca şi cum ar fi singurul fideiusor. Dar în temeiul beneficiului de diviziune, fiecare fideiusor are posibilitatea să ceară creditorului divizarea obligaţiei şi urmărirea sa doar în limita cotei sale. Deoarece beneficiul de discuţiune şi cel de diviziune pot fi invocate pentru a temporiza executarea silită şi implicit recuperarea creanţei, în contractele de fideiusiune se recurge ori la renunţarea expresă la aceste beneficii, ori la obligarea în solidar a fideiusorului cu debitorul. Dacă fideiusorul a plătit datoria către creditor, are dreptul de regres împotriva debitorului principal pentru a-şi recupera sumele plătite, în condiţiile legii. Atenţie! Aceste beneficii trebuie invocate de fideiusor, instanţa nu poate ridica din oficiu aceste excepţii. Fideiusiunea solidară Dacă fideiusorul se obligă în solidar împreună cu debitorul cu titlu de codebitor solidar sau fideiusor solidar, atunci nu mai poate invoca beneficiile de discuţiune şi de diviziune chiar dacă nu a renunţat expres la el. Obligarea în solidar înseamnă o renunţare implicită la aceste beneficii. O creaţie a practicii bancare este menţionarea în contractele de credit a codebitorului, care în fapt este un fideiusor, garantând obligaţia, dar fără să beneficieze de credit. Obligaţia de informare Conform art. 2302 din Noul Cod civil, creditorul este obligat să informeze fideiusorul despre orice aspect privitor la conţinutul, modalităţile obligaţiei principale şi stadiul executării acesteia, fideiusorul neputând să renunţe anticipat la acest drept de informare. Acest drept subzistă şi în cazul executării voluntare a obligaţiei de plată de către debitor.

7


Subrogaţia şi regresul fideiusorului faţă de debitor faţă de ceilalţi cofideiusori Subrogaţia legală şi regresul fideiusorului faţă de debitor Raporturile dintre debitor si fideiusor subrogaþia personalã legală limitele regresului fideiusiunii (ne/consimþite) sau refuzate pierderea regresului regresul anticipat Subrogaþia legalã Dacă a plătit datoria, fideiusorul este de drept subrogat în toate drepturile creditorului împotriva debitorului. Este o subrogaţie legală de care beneficiază fideiusorul. Regresul şi limitele acestuia În funcţie de acordul debitorului la constituirea fideiusiunii, fideiusorul poate recupera de la debitor debitul, dobânzile, daunele interese şi alte cheltuieli. Astfel, dacă atunci când s-a obligat fideiusorul, a făcut-o cu acordul debitorului, poate recupera pe lângă debitul plătit în temeiul subrogaţiei legale şi celelalte cheltuieli. Dacă însă, debitorul nu şi-a dat acordul pentru obligarea fideiusorului, atunci în cazul în care fideiusorul se subrogă în drepturile debitorului, nu poate pretinde de la acesta decât strict debitul, daunele interese, dar fără cheltuielile subsecvente notificării plătii, care rămân în sarcina exclusivă a debitorului.

Pierderea dreptului de regres Dreptul de regres se pierde în cazul în care: fideiusorul nu notifică debitorul că a făcut plata în locul său, iar ulterior debitorul mai face o dată plata. fideiusorul a plătit fără să fie urmărit şi fără să-l fi anunţat pe debitor, iar acesta dovedeşte că ar fi avut mijloacele necesare opunerii creditorului: plată, compensaţie, prescripţie, etc. În aceste cazuri, fideiusorul poate pretinde creditorului plata făcută în temeiul îmbogăţirii fără justa cauza.

8


Regresul anticipat Regresul poate fi exercitat anticipat în cazul în care din cauza pierderilor suferite de debitor sau culpei sale, apar pentru fideiusor riscuri semnificativ mai mari decât cele prevăzute în momentul încheierii fideiusiunii. Regresul între fideiusori În cazul existenţei mai multor fideiusori, dacă unul dintre ei achită plata în locul debitorului, indiferent că o face de bunăvoie sau silit, are un drept de regres faţă de ceilalţi cofideiusori pentru partea din obligaţia garantată a fiecăruia. Stingerea fideiusiunii a. directă b. indirectă c. prin fapta creditorului d. prin neurm��rirea debitorului de către creditor e. prin decesul fideiusorului f. încetarea funcţiei debitorului în virtutea căreia a fost constituită fideiusiunea a. Stingerea fideiusiunii pe cale directă se face indiferent de obligaţia principală prin stingerea obligaţiei de plată între fideiusor şi creditor prin modalităţi ca: remiterea de fideiusiune compensaţie între fideiusor şi creditor confuziunea patrimoniului între fideiusor şi creditor

b. Stingerea fideiusiunii pe cale indirectă se face prin stingerea obligaţiei de plată între debitor şi creditor prin oricare din modalităţile de stingere cum sunt: Plata făcută de debitor Compensaţie între debitor şi creditor Remiterea de datorie Darea în plată c. Stingerea fideiusiunii prin fapta creditorului este o formă specifică fideiusiunii şi constă în pierderea din vina creditorului a garanţiilor ce asigurau creanţa principală. d. Prin neurmărirea debitorului de către creditor după împlinirea scadenţei obligaţiei principale neexecutate de debitor, duce la stingerea fideiusiunii in termen de:

9


6 luni dacă în contractul de fideiusiune nu s-a limitat obligaţia de garantare la termenul obligaţiei principale 2 luni dacă în contractul de fideiusiune s-a limitat expres durata garanţiei la durata obligaţiei principale. e. Decesul fidejusorului duce la stingere fidejusiunii, neputându-se transmite succesorilor acestuia. f. Cazul special de încetare a fideiusiunii este prevăzut de încetarea funcţiei deţinute de debitor în virtutea căreia a fost constituită fideiusiunea. Chiar încetată fideiusiunea, fideiusorul rămâne ţinut pentru toate datoriile existente la încetarea fideiusiunii. B. Garanţii autonome Important! Garanþiile autonome sunt reglementate la Capitolul 3 al Titlului X, Noul Cod civil, la art. 2321 - 2322 şi sunt o altă noutate introdusă de Noul Cod civil. Garanţii autonome: scrisoarea de garanţie scrisoarea de confort Anterior erau doar menţionate în procedurile de achiziţii publice sau în regulamentele Băncii Naţionale a României, fără să beneficieze de o reglementare expresă. Caracteristici: caracter autonom caracter irevocabil Caracterul autonom rezidã în lipsa oricãrei conexiuni între cauza actului juridic ce genereazã obligaþia garantatã ºi cea a actului juridic ce constituie garanþia. Caracterul irevocabil este o excepþie de la principiul revocabilitãþii actelor unilaterale. Garanþiile autonome reprezintã angajamente, deci acte juridice unilaterale, care dau naºtere la obligaþii doar în sarcina celui ce ºi le asumã, adicã a emitentului. Subiectele raportului obligaþional sunt: emitentul – garant beneficiarul – creditor ordonatorul – debitor Garanþiile autonome menite sã garanteze un credit bancar vor deveni titluri executorii, de vreme ce garanþiile personale accesorii unui contract de credit bancar sunt calificate in corpore drept titluri executorii. 10


Scrisoarea de garanþie Scrisoarea de garanţie este angajamentul irevocabil şi necondiţionat prin care o persoană, denumită emitent, se obligă, la solicitarea unei persoane denumite ordonator, în considerarea unui raport obligaţional preexistent, dar independent de acesta, să plătească o sumă de bani unei terţe persoane, denumită beneficiar, în conformitate cu termenii angajamentului asumat. În Noul Cod civil beneficiază de o reglementare distinctă în art. 2321. Deci beneficiarul poate solicita plata şi apoi să clarifice aspectele cu ordonatorul. Emitentul preia obligaţia de plată pentru situaţia în care cel garantat nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală, fără a se face referire la fapte. Emitentul nu are tangenţă cu raportul dintre beneficiar şi ordonator, doar trebuie să se asigure că sunt îndeplinite cerinţele pentru executare din scrisoare sau din cererea simplă, iar apoi are un drept de regres împotriva ordonatorului pentru a-i fi returnată suma platită. Beneficiarul poate fi înlocuit, însă nu şi emitentul. Emitentul este de obicei o bancă sau o societate de asigurări şi are rolul de garant, de fidejusor, îndeplinind obligaţia în cazul în care debitorul-ordonator nu o îndeplineşte. Din momentul în care a fost emisă garanţia, emitentul este responsabil de a plăti la prima cerere beneficiarului garanţiei, dacă şi condiţiile stipulate în garanţie sunt corecte. Durata de valabilitate a scrisorii de garanţie este perioada de timp în care beneficiarul garanţiei poate cere excutarea garanţiei şi care se stabileşte de comun acord cu clientul în funcţie de contractul la care se referă garanţia. Se poate încheia la orice unitate bancară sau financiară, de asemenea şi la unele societăţi de asigurări. Elementele esenţiale ale scrisorii de garanţie sunt: 1. Părţile: Emitentul Beneficiarul Ordonatorul 1. Obiectul este garantarea obligaţiei printr-o sumă de bani. 2. Valoarea este suma pe care emitentul se obligă să o plătească beneficiarului. 3. Forma cererii este simplă, Noul Cod civil instituind obligaţia emitentului de a elibera plata la o primă cerere simplă.

11


4. Valabilitatea scrisorii de garanţii reprezintă termenul stipulat de părţi pentru expirarea obligaţiei de plată, independent de remiterea originalului scrisorii de garanţie. 5. Locul depunerii este de obicei banca sau societatea de asigurare care are rolul de emitent.

Scrisoarea de confort Scrisoarea de confort este acel angajament irevocabil şi autonom prin care emitentul îşi asumă o obligaţie de a face sau de a nu face, în scopul susţinerii unei alte persoane, denumită debitor, în vederea executării obligaţiilor acesteia faţă de un creditor al său. Este prevazută ca garanţie autonomă în art. 2322 din Noul Cod civil. Spre deosebire de scrisoarea de garanþie care are ca obiect obligaþia de a da o sumã de bani, scrisoarea de confort are ca obiect o obligaþie de a face sau de a nu face. Pãrþile sunt aceleaºi ca pentru scrisoarea de garanþie. În toate cazurile, garanþia este limitatã la plata de daune interese – emitentul nu va fi obligat sã execute obligaþia de a face sau a nu face, de mijloace sau de rezultat, ci va fi obligat la plata unor daune interese cãtre beneficiar, la simpla cerere a beneficiarului. Emitentul are drept de regres împotriva ordonatorului.

12


CER